Cu mereu amabilul ajutor al veșnicului îndatoritor domn Google, am izbutit să aflu că The Wardrobe Ensemble înseamnă un grup de creatori din domeniul teatrului ce nu se mulțumește doar să pună în scenă texte scrise de alții. Componenții lui, în cea mai consistentă parte actori, elaborează piese a căror validitate scenică o testează ei înșiși, cvasi-instantaneu, în spectacole montate tot de ei. Munca lor seamănă teribil cu aceea a celor pe care francezii îi numesc les écrivains de plateau.
Fetele Pelican, scriere aparținând sus-menționatului ansamblu, devenită spectacol ce a avut premiera cu ocazia ediției din 2019 a Edinburgh Fringe Festival, a intrat cu foarte puțină vreme în urmă în repertoriul Teatrului Nottara grație spectacolului regizat de Horia Suru.Tânărul regizor a adus cu el o suită întreagă de colaboratori, toți unul și unul. Să recunoaștem, nu e tocmai ușor să o convingi să îți stea alături și să te (re)valideze artistic pe o scenografă de anvergura Doinei Levintza sau pe un make-up artist cu mare cotă, așa cum este Alexandru Abagiu. Lor alăturându-li-se câțiva tineri artiști deja cu nume. Precum Petre Ancuța, semnatarul muzicii originale, coregrafa Sophie Duncan, autorul graficii, Victor Diaconu, și Mircea Mitroi, un remarcabil light designer. Fetele Pelican, în versiunea lui bucureșteană, mai are alte câteva atuuri. O foarte bună traducere semnată de Monica Andronescu (cea care, înainte de a fi terminat Teatrologia și a fi devenit un foarte bun critic de teatru, a făcut și serioase studii filologice), o distribuție impecabilă, compusă în majoritate de tineri actori ai Teatrului (Crenguța Hariton, Isabela Neamțu, Sorina Ștefănescu, Alexandra Murăruș, Alexandru Mike Gheorghiu, Șerban Gomoi, Mihaela Subțirică, Răzvan Bănică) și onorată de prezența a două mari maestre. Victoria Cociaș și Anda Caropol.
Sigur, Fetele Pelican este o piesă…cu fete. De felurite vârste. De ani buni de zile Letiția, Indra, Sonia, Maya se reîntâlnesc la dată fixă spre a sărbători, chiar și în absența acesteia, aniversarea mamei. Care, în realitate, e și nu prea e absentă. Aceasta, pe nume Iasmina, a fost ceea ce se cheamă o neconformistă. Formată în anii dezinhibărilor de toate felurile din preajma celebrului mai ’68 din Franța. Al cărui spirit și metehne s-au extins extrem de repede și în celelalte țări ale Europei Occidentale. Iasmina este o fostă admiratoare a lui Simone de Beauvoir și a Sylviei Plath. De-a lungul întregii sale vieți Iasmina a pus în practică celebra zicere E interzis să interzici. A făcut-o în beneficiul propriu căci în ceea ce privește educația fiicelor a fost sensibil mai autoritară. Casa Iasminei a fost întrucâtva un fel de casă a Bernardei Alba, evident ceva mai selectivă și mai democrată. În respectiva casă mai trăiește sau, mai corect spus, revine din când în când o bunică nonagenară, când uitucă, când lucidă care, atunci când trebuie, este o bună observatoare și comentatatoare a stării de fapt și a conduitei nepoatelor. Acolo au acces și bărbații, adică tot felul de Pepe Romano. Ce au relații mai mult sau mai puțin stabile cu fetele Pelican. Fiind însă pus la index Luca. Fratele cel mic, un ins și frust, și năvalnic, și problematic.
În decursul a 24 de ore, piesa fiind concepută după modelul clasic al unității de timp, de loc și de acțiune (acțiune unificată, așa cum a susținut cu argumente irefutabile Gérard Genette în binecunoscutele lui Figuri) se întâmplă multe. Se declanșează energii negative nebănuite, cad măști, se spun noian de adevăruri neplăcute, se zămislesc și se atenuează conflicte. Totul sub impulsul rezolvării problemelor succesorale. Adică al împărțirii corecte a banilor ce ar urma să fie obținuți ca urmare a vânzării casei. Fetele se ceartă, se păruiesc, cum se spune își dau arama pe față. Observate fiind nu doar de bunica nonagenară, ci și de mama ce continuă să bântuie impozantă, statuară, autoritară casa. La sfârșitul respectivului ciclu de 24 de ore, fetele Pelican nu sunt doar părăsite de bărbații ce le însoțesc. Care s-au lămurit cu asupra de măsură care le este caracterul. Când par să fi căzut la pace, când și disturbatorul Luca dă semne că ar fi devenit nițeluș mai pașnic, urmează lovitura de teatru. Reprezentată de venirea unei avocate. Ce vești aduce ea veți descoperi dacă veți vedea spectacolul.
Nu, Fetele Pelican nu este nici pe departe o montare ce va face cine știe ce gaură în cer. Nu va însemna un moment de referință în istoria regiei românești. Horia Suru nici nu și-a dorit asta. A intenționat onest să pună în valoare talentul celor șapte actrițe și al celor trei actori. Lucru mai rar în ziua de azi și care nici nu prea e apreciat așa cum se cuvine de critica teatrală pretins revoluționară. Cert e că interpreții își fac cu prisosință datoria. Adică au ritm, au nerv, ni se prezintă în ipostaze creatoare inedite. O fac și grație talentului propriu, și ajutați de colaborarea cu Alexandru Abagiu. Cea mai mare beneficiară a contribuției acestuia fiind Mihaela Subțirică, de nerecunoscut în ambele roluri ce i-au fost încredințate. Cel al Larei, însoțitoarea/prietenă plătită să tacă, și cel al avocatei, regină neîncoronată a argumentației și a verbiajului.
Fetele Pelican face parte din categoria acelor texte teatrale în care se șterg frontierele tradiționale dintre rolurile principale și cele secundare. Așa fâcându-se că toți componenții distribuției au șansa unui mini-recital. Le-am aplaudat în consecință și pe Crenguța Hariton (excelentă, exemplară, vitală în Letiția), și pe Isabela Neamțu (dacă actriței regizorul și scenografa vor avea bunăvoința de a-i permite să renunțe la peruca ce, după părerea mea, mai mult încurcă decât ajută- perucile fiind însă și în celelalte cazuri o problemă- lucrurile cred că vor sta încă și mai bine), și pe Sorina Ștefănescu, și pe Alexandru Murăruș. Le-am urmărit cu emoție pe Victoria Cociaș și pe Anda Caropol. Ambele oferind notabile lecții de actorie. Voce frumoasă, clară, lesne de auzit, ținută scenică aparte. Mi-au plăcut și Alexandru Mike Gheorghiu, distribuit în rolul unui om esențialmente bun, și Șerban Gomoi care a știut să surprindă ceea ce se ascunde dincolo de masca de guguman a lui Dodo, și Răzvan Bănică, eficient aflat, cum se zice, veșnic în priză.
Horia Suru a realizat că textul nu este tocmai perfect. Că sunt momente în care povestea riscă să se împotmolească. Să devină mult prea previzibilă. A apelat la ajutorul lui Petre Ancuța care a compus o muzică de scenă adecvată (uneori e dată cam tare) ce își află contrapunctul în fragmentele clasice alese de regizor. Ca și la cel al coregrafei Sophie Duncan. Golurile de aer sau deritmările nu au fost însă înlăturate chiar cu totul. Poate că faptul se va produce în reprezentațiile viitoare. Precizez, eu am fost la prima avanpremieră.
Scenografia Doinei Levintza nu este nici pe departe una senzațională. Dimpotrivă. M-a pus serios pe gânduri recursul la mobile de la IKEA atâta vreme cât casa respectivă este destinată să conserve peste tot prezența muzeală a mamei. Costumele, sincer să fiu, mi s-au părut mult prea colorate. Chiar țipătoare. Mult prea de parada modei. Și nu întotdeauna în avantajul celor ce le poartă. Însă clar în dezavantajul net al spectacolului. Dacă rochia purtată de Iasmină cu roșul ei cu tot, ca semn al vitalității prezenței cuiva care de mult înseamnă o absență mi s-a părut exact ceea ce trebuie, dacă veștmintele negre ale Aurorei au necesara eleganță vetustă, nu aceleași lucruri bune le-am gândit despre alte costume. Nu despre toate. Numai că de data asta Levintza…nu prea e Levintza.
Teatrul Nottara din București
FETELE PELICAN
de The Wardrobe Ensemble
Traducerea: Monica Andronescu
Regia și ilustrația muzicală: Horia Suru
Scenografia: Doina Levintza
Coregrafia: Sophie Duncan
Muzica originală: Petre Ancuța
Make-up artist: Alexandru Abagiu
Grafica: Victor Diaconu
Lighting design-ul: Mircea Mitroi
Distribuția:
Letiția – Crenguța Hariton
Indra – Isabela Neamțu
Sonia – Sorina Ștefănescu
Maya – Alexandra Murăruș
Iasmina – Victoria Cociaș
Danni – Alexandru Mike Gheorghiu
Dodo – Șerban Gomoi / Rareș Andrici
Aurora – Anda Caropol
Lara / Avocata – Mihaela Subțirică
Luca – Răzvan Bănică