Am văzut spectacolul cu celebra piesă Căsătoria de Gogol montat la Teatrul de Comedie din București de Andrei și Andreea Grosu cu ocazia celei de-a treizecișicincea ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț. Adică, la mai bine de un an de la momentul premierei. Și primul lucru pe care cred că trebuie să îl spun e că montarea mi s-a părut proaspătă, autentică, neridată, vie, nealterată în nici un fel nici de trecerea timpului, nici de condițiile de turneu. Și asta atât la nivelul ideii cât și la cel al concretizării scenice.
Să o luăm, așadar, pe rând, ardelenește. Încercând să vedem mai întăi la motivele introducerii în repertoriu a unei piese care foarte curând va avea vechimea binecunoscutului dulap din Livada de vișini a lui Cehov. Citez în integralitatea lui cuvântul celor doi regizori reprodus în caietul-program al Festivalului. ‚‚Am citit cândva că Gogol ar fi vrut să râdă lumea la Căsătoria până când râsul dă în plâns, până când râsul dă în plâns, până când ai uitat de ce râdeai și până când descoperi dincolo de comicul imediat o lume care se zărește ca prin perdele de dantelă. E lumea care prevestește neputința și care vorbește liber despre înălțimea oamenilor care nu pot ajunge unde își doresc. Ori nu au aripi, ori nu au cum să se ridice dintr-un loc mlăștinos și întunecos unde singurătatea și absența iubirii apasă pe umerii lor. Nu o poveste despre ceremonia nunții sau despre celebrarea fericirii, e doar o poveste despre oameni care caută oameni. Neîncetat.’’
Așadar, mai este actuală Căsătoria? Indubitabil. Cu atât mai mult cu cât în secolul nostru, secolul singurătății ( a se vedea în acest sens cartea cu acest titlu a Noreenei Hertz, apărută în 2021 și în românește la editura bucureșteană Humanitas), parcă tot mai mulți preferă ce azi se cheamă gamofobie. Aceasta însemnând teama irațională în fața perspectivei punerii pirostriilor. Teamă de care suferă Ivan Kuzmici.
Râde lumea la Căsătoria de la Comedie? Râde. Spectacolul e de un comic îmbelșugat susținut, îmbogățit cu fiecare nouă secvență, cu fiecare nouă apariție a câte unui personaj. La intrarea în sală, spectatorii îi văd așezați pe scaune nu tocmai comode, în semicercul creat de decorul aparent sărac pe actorii Mirela Zeța, Liviu Pintileasa, Mihaela Teleoacă, Alin Florea, Dan Rădulescu, Bogdan Cotleț, Smaranda Caragea, Silviu Debu. Nițeluș mai în față și în centru se află Tudor Chirilă, interpretul lui Ivan Kuzmici Podgoleșin. Pentru moment, nimeni nu scoate o vorbă. Podkoleșin are un aer trist, meditativ. Dă semne că privește lumea în încercarea de a se găsi pe sine. Podkolesin a lui Tudor Chirilă, în acest stop-cadru de început care-și va găsi corespondentul în nevăzutul Podkolesin din final, un nevăzut care totuși se vede, mi s-a părut a avea ceva din Mizantropul. Ca și Alceste, în Căsătoria de la Teatrul de Comedie, Podkolesin se teme de la bun început de lume. Intră temător în iureșul stârnit de asaltul celor care vor să îl vadă căsătorit, adică pețitorii Fiokla Ivanovna (Mihaela Teleoacă), și Ilia Komici Kocikariov (Liviu Pintileasa). De Arina Panteleimonovna (Smaranda Caragea) care le seamănă perfect. De ceilalți pretendenți la mâna Agafiei Tihonovna. O Agafia Tihovnovna (Mirela Zeța) puțin trecută, îmbrăcată cu o salopetă foarte puțin atrăgătoare și înzestrată cu un fluier. Ce se va face auzit pe neașteptate, aparent fără un rost anume, în primul moment al apariției personajului, iar spre final asemenea unui sfâșietor strigăt de durere prilejuit de fuga lui Ivan Kuzmici. Un Ivan Kuzmici care, asemenea personajului lui Molière, se va izola de posibila parteneră, de energicii pețitori (excelenți Liviu Pintileasa și Mihaela Teleoacă) și mai ales de lume. Cu toate că și-a învins concurenții. De data asta, contrar sorții personajului Alceste. Pretendenți interpretați admirabil, cu foarte bune note individualizatoare întărite de inspirate detalii de costum imaginate de același Vladimir Turturica, de Alin Florea (masivul și atât de calculatul Omletă), Dan Rădulescu (ostașul ponosit și în retragere Baltazar Baltazarovici Jevakin), Bogdan Cotleț (cvasi-ridicolul prețios Nicanor Ivanovici Anuckin), răgușitul, monosilabicul și posibilul imbecilizat Akim Stepanovici Panteleivici (Silviu Debu) În primele momente ale spectacolului, Ivan Kuzmici va susține un monolog despre nefericirea singurătății, despre cum e să fii singur, singur, singur, ceva mai încolo va face un exaltat elogiu al căsătoriei pe care o va socoti ca fiind ceva obligatoriu, pentru ca, la sfârșit, să redevină singur. O singurătate garantată de condiția de om invizibil. Un gol. Un gol dureros ce se instaurează și în sufletul și mintea spectatorului. Și care, da, poate să se transforme în plâns. După râsul determinat de infinitatea de detalii comice, toate inteligente, toate de bun gust zămislite de colaborarea dintre toți componenții distribuției și regizorii Andrei și Andreea Grosu.
Teatrul de Comedie din București
CĂSĂTORIA de N.V.Gogol
Traducerea: Bogdan Budeș
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Decor și costume: Vladimir Turturica
Muzica originală: Mihai Dobre
Cu: Tudor Chirilă (Ivan Kuzmici Podkolesin), Mirela Zeța (Agafia Tihonovna), Liviu Pintileasa (Ilia Komici Kocikariov), Mihaela Teleoacă (Fiokla Ivanovna), Alin Florea (Ivan Pavlovici Omletă), Dan Rădulescu (Baltazar Baltazarovici Jevakin), Bogdan Cotleț (Nicanor Ivanovici Anuckin), Smaranda Caragea (Arina Panteleimonova), Silviu Debu (Akim Stepanovici Panteleiev)
Martor la ”Căsătoria”, ca din senin, omul începe să se bâlbâie de emoție, simțind pe marele Gogol în suflet.
In viata lumeasca nu exista fericire . Casatorit(a) sau nu . Caci fericirea nu vine din viscere .