În cursul anului 2022, marele regizor Andrei Șerban monta pe scenele unora dintre cele mai importante Teatre maghiare din România două dintre textele unuia dintre cei mai cunoscuți și complecși oameni de teatru englezi de astăzi. Robert Icke. Regizor și dramaturg deopotrivă.
Acțiunea ambelor piese se petrece în zilele noastre. Însă, dacă Oedip are- cum altfel? –nete și inteligent subliniate și exploatate rădăcini în Antichitate, rădăcini pe care dramaturgul le ridică drastic la putere făcând astfel din celebra piesă a lui Sofocle o scriere acut și primordial politică și extrem-contemporană, Doctorul, rescriere a Profesorului Bernhardi de Arthur Schnitzler, nu neglijează nici ea politicul, evidențiind însă preponderent ravagiile făcute în mediile intelectuale, respectiv în lumea academică și medicală, de tot ceea ce înseamnă ideologia woke. Și frenezia ei distrugătoare.
Ambele spectacole, și cel cu Oedip, montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca, și cel cu Doctorul, admirabil pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara, au avut parte de cronici bune. Numai că, așa după cum se întâmplă tot mai frecvent în zilele noastre, cronicile bune, pare-se că nici calitatea, nu mai funcționează drept argumente de natură să justifice recunoașteri, precum nominalizări la premiile UNITER ori măcar selecționări la Festivalul Național de Teatru. Cei însărcinați de actuala conducere a UNITER cu responsabilitatea feluritelor selecții par să fie adepții principiului Câinii latră, caravana trece, câinii fiind, în cazul de față colegii lor, critici. Cărora pare-se că le dau programatic cu tifla. Totul petrecându-se cu binecuvântarea și sub privirea net superioară, sfidătoare a actualului președinte al UNITER. Care la proxima Gală ar binemerita o lingură de lemn pentru perseverența încăpățânată în greșeală. Mascată sub deviza calpă continuitate și deschidere. De fapt, continuitatea s-a dovedit a fi în cei doi ani de mandat ai d-lui Dragoș Buhagiar doar una în acumulări de erori cu nemiluita, iar deschiderea una spre nicăieri.
Firește, în fața acestor ofense repetate, în nici cel mai elementar mod corectate de sus-numitul președinte, Andrei Șerban a avut momentele sale de revoltă. Transformate ceva mai încolo în acțiune. Adică în repunerea în scenă, la un alt teatru, de astă dată de limba română, pentru moment doar a piesei Oedip. Sunt însă indicii că va urma și Doctorul.
Spectacolul de la Teatrul Bulandra a avut premiera în luna decembrie a anului 2023. Eu am ajuns să-l văd de abia la finele lui martie 2024. În acest interval de timp s-au întâmplat multe. Mai întâi, a apărut un număr considerabil de cronici. În marea lor majoritate laudative. Laudele erau nicidecum gratuite, ci susținute cu convingătoare argumente. Au fost și critici. Au fost, cum era de așteptat, și observații. Și rezerve. Acum, după ce am văzut și eu un spectacolul, unele mi se par a fi fost justificate, o parte dintre minusuri fiind însă, între timp, fie estompate, fie chiar depășite de rodarea unora dintre actori în roluri.
A fost, hélas, și încropeala îngâmfată, trufașă, de o suficiență intelectuală ucigătoare, publicată în chip iresponsabil în mensualul zis “de specialitate”. O biată compunere demnă de studiat ca exemplu negativ în școală, compunere a cărei autoare, încă masterandă, formulează noian de acuze, nu și argumente care să le susțină. Pentru simplul motiv că nu le are.
Oedip a fost nominalizat la premiile UNITER la categoria Cel mai bun spectacol. Cerasela Iosifescu a obținut și ea o binemeritată nominalizare la categoria Cea mai bună interpretare femină-rol principal. Regizorul a fost însă lăsat pe dinafară. Omiși au fost și scenografa Carmencita Brojboiu, și actrița Manuela Ciucur care, așa cum voi încerca să demonstrez mai încolo, are o evoluție meritorie în Merope.
Să trecem însă mai departe și să reamintim că, într-un articol publicat de Andrei Șerban în decembrie 2022, găsim citată următoarea zicere a lui Robert Icke: „Ca să adaptezi cu succes o piesă clasică, trebuie să uiți că e clasică, în schimb ești nevoit să te întrebi de ce a devenit ea clasică. Trebuie să uiți orice reverență și respect: fiecare spectacol e o adaptare”. Iar într-o intervenție a aceluiași Andrei Șerban, găzduită în caietul de sală al spectacolului de la Bulandra, spusele lui Robert Icke sunt întărite de regizor astfel: ‘’Adaptarea lui Robert Icke, deși transpusă în lumea politică a zilei de azi, nu trădează capodopera lui Sofocle. Personajele sunt contemporane, devin accesibile și în același timp esența universală a piesei vibrează în noi. Acest Oedip diferit de alte adaptări de piese antice, care riscă să derapeze de la piesa inițială, încât nu o mai recunoști, la început te ia prin surprindere, te face să te pierzi în situații neașteptate, ca la final să te regăsești în dilema identității, pe care fiecare o retrăim în teatru ca pentru prima dată ‘’.
Ce păstrează Icke și ce păstrează și potențează Andrei Șerban din tragedia lui Sofocle? Firește, mai întâi o bună parte dintre personajele și numele originare. Deși piesa și spectacolul refac în linii mari campaniile electorale din lumea occidentală de astăzi, aducând pe scenă declarațiile de după închiderea urnelor, reafirmarea respectării la literă a promisiunilor, chiar asumarea de făgăduieli suplimentare, emoțille crescânde din moment exit-pollurilor, refirmarea siguranței în victorie etc, personajele se cheamă tot ca la Sofocle. Oedip, Iocasta, Creon, Corin, Merope, Tiresias, Antigona, Eteocle, Poliniche. Pe urmă, maxima concentrare temporală. Mai tot ceea ce se întâmplă în Oedip -ul lui Icke-Șerban se consumă aici nu în 24, ci în doar 2 ore. Măsurate pe ceas. Un ceas nu izbăvitor, ci amenințător, aflat la vedere, plasat deasupra decorului construit în principal în alb și roșu (puritate/pasiune) imaginat de Carmencita Brojboiu. Doar cele două epiloguri, dintre care unul cerut în mod expres a fi fără aplauze și în care toate personajele, cu notabila excepție a lui Oedip, poartă pe ochi banderole negre, sunt în afara acestui timp drastic măsurat. Banderolele sunt semne ale cecității. Ale imposibilității lumii, a vulgului, a majorității de a replica cinstit realității. De a-i dezvălui problemele. Singurul care va ajunge să vadă și pe parcurs, și în final drept, singurul ce intuiește mizeria existenței, singurul care nu vrea să se cruțe pe sine, plătind teribil pentru asta ca și pentru blestemul nașterii, al căsătoriei, al necunoașterii unor adevăruri înfiorătoare despre sine însuși va fi Oedip. Scena sacrificării ochilor cu ajutorul tocurilor pantofilor Iocastei e una magistrală. Subliniază dubla încatenare a personajului. În iubirea pentru Iocasta și în găsirea adevărului.
Și pentru ascunderea unui adevăr neconvenabil, și pentru necunoaștere va plăti și Iocasta. Personaj în care face un rol excepțional Cerasela Iosifescu.
Pe Iocasta o vom vedea și la început, ca și spre final, în acea secvență despre care suntem înștiințați că s-a petrecut în urmă cu doi ani, secvență a fericirii depline din care nu va mai rămâne la sfârșit nimic, legată la ochi. Indiciu clar că nici ea nu știe, nu a știut totul. Și până la un punct nici nu a dorit să știe ceva ce i-ar afecta relativul confort de azi. Are un soț bun, cei doi se iubesc, au trecut peste diferențele de vârstă, are trei copii, e drept că nu tocmai perfecți, și asta ajunge. Coșmarurile de odinioară trebuie uitate. Iocasta nu a cerut și nu cere detalii despre soarta copilului mort avut cu Laios. Însă ceea ce nu știe e chiar mai grav decât secretul bine ascuns al morții fostului ei soț și fost președinte.
Spectacolul începe cu câteva vorbe în grecește ale lui Tiresias. Interpretat de Ana Ioana Macaria, așa ca în tragediile antice. Jocul în forță al actriței, aparițiile ei repetate vor ajunge la un vârf de tensiune în momentul confruntării cu Oedip. În clipele rostirii profețiilor. Profeții teribile. Îndeosebi în esența și dezlegarea ghicitorii înclusă în cuvintele Întoarce totul, dar stă pe loc. Ghicitoare luată la început în derâdere de Oedip și devenită mai târziu obsesie. La fel ca accidentul de odinioară, din urmă cu 27 de ani, la fel ca identitatea accidentatului sau ca incestul invocat de Tiresias. Numai că derâderea înseamnă aici inițial un mijloc de apărare. Iar apărarea nu e în firea lui Oedip. Dezlegarea cimiliturii, produsă prin înțelegerea funcției valorizante a oglinzii, va însemna unul dintre punctele de maximă tensiune a spectacolului și al jocului lui Vlad Zamfirescu. Oglinda. Adică descoperirea și privirea sfâșietoare a sinelui. Al unui sine pătat. De unde sfârșitul.
Prin ce ne surprinde Icke și prin ce ne va surprinde la rândul lui Andrei Șerban? Prin tot ceea ce va urma după prima apariție a lui Tiresias. Plonjăm brusc în atmosfera de campanie electorală. În orele de final de alegeri. Oedip candidează la cea mai înaltă funcție în Stat și repetă cu încăpățânare că, dacă va deveni președinte, va pune la loc de cinste adevărul. E însoțit de membrii familiei, adică de Iocasta, căreia din primul moment Cerasela Iosifescu îi va conferi un grad ridicat de nonșalanță în spatele căreia vom afla mai târziu că se află, complexe, tragedii și lucruri ascunse, de cei trei copii, adică de Antigona (Ilinca Neacșu sau Teodora Crișan?) Eteocle (Radu Ștefan Bănică) și Poliniche (Eduard Chimac) între care vom înțelege că raporturile nu sunt dintre cele mai cordiale și care nici nu se împacă cu firea autoritară a unei mame ce vrea să controleze totul. Mai sunt și Creon (Andi Vasluianu), devenit director de campanie, Lycas (Andrada Corlat), consiliera personală a candidatului, și Corin (elegant, enigmatic desenat de Adrian Ciobanu),bodyguardul Iocastei și deținătorul unora dintre secretele acesteia. Defel puține. Prin însuși faptul că Iocasta a fost soția lui Laios, președintele decedat în condiții suspecte în urmă cu 27 de ani.
Deși favorit, deși socotit câștigător aproape sigur, Oedip e hărțuit de presă. Și de hateri. Nu doar un impuls de moment, ci firea însăși a lui Oedip, cinstea care îi definește ființa, faptul că pentru el adevărul nu este eminamente o vorbă demnă de a fi rostită în campanie și a-i aduce voturi îl va face pe acesta să promită că nu va ezita să prezinte certificatul lui de naștere, spre a-și clarifica în acest chip obârșiile și că, odată ales și având acces la informațiile clasificate, va limpezi condițiile morții lui Laios.
De aici, de la aceste două promisiuni din afara strategiei de campanie,promisiuni socotite necugetate de directorul de campanie electorală, riguros și conform rețetei interpretat de Andi Vasluianu, așa, ca în filmele americane, vor începe dezvăluirile în cascadă. Dezvăluiri ce vor confirma profețiile lui Tiresias. Vedem preț de două ore o lume ieșită din matcă. Din țâțâni. Din falsul firesc al cărei victimă este. Două ore de război al minților, sufletelor, trupurilor, sentimentelor. Un război înfățișat în detalii de concepția generală a spectacolului. De amănuntele pe care le-a plasat echilibrat și eficient regia lui Andrei Șerban. Vedem un război în care crudul nemărginit al adevărului se amestecă tot mai dureros cu jalea. Cu iubirea. Albul, roșul din decorul spectacolului, cuțitele aruncate furios de Iocasta, revolverul cu care se amenință cei doi băieți și cu care își va lua în cele din urmă viața Iocasta dobândesc alte și alte semnificații din clipa în care va începe plonjarea în adevăr. În tot ceea ce înseamnă ravagiile operațiunii. Iar pe măsură ce stafful de campanie adună obiecte de mobilier, dosare, pune totul în cutii, se devoalează tot mai multe secrete. Unul mai devastator, mai cumplit ca altul.
Iocasta își va mărturisi calvarul care explică secretul din jurul morții lui Laios și implicarea lui Oedip. A cărui mamă, Merope, nuanțat, decis jucată de Manuela Ciucur, sosită pe neașteptate, femeie voluntară, demnă, agresiv primită de Iocasta (o agresivitate ale cărei resorturi freudiene se vor elucida la sfârșit) îi va spune aceluiași Oedip că este copil adoptat. Cele două istorii cumplite, conjugate cu o a treia, aceea a vinovăției lui Oedip în moartea lui Laios (bună apariția lui Gheorghe Ifrim în rolul șoferului timorat, omul fără importanță, speriat de sine și de propria umbră), istorii ce nu îi privesc doar pe potențialul președinte și pe Iocasta se extind asupra întregii familii. De aici prăbușirea. Sinuciderea Iocastei și scoaterea ochilor lui Oedip. Toate plasate sub semnul iubirii. Care, dovedindu-se a fi una incestuoasă, va determina auto-pedepsirea celor ce nici nu vor să se dezică de iubire, nici să perpetueze greșeala. Una provenind din greșelile, din ticăloșiile altora. Din înclinația spre pedofilie a lui Laios, din faptul că Oedip s-a dovedit în cele două ore finale că nu a știut mai nimic despre sine. Că a avut ochi pe care a și știut și nu a știut să îi folosească. Că pierderea lor provocată de el însuși nu înseamnă numai o pedeapsa, ci adevăratul, decisivul drum spre adevăr. Adevărul ce nu mai suportă amendamente. Rescrieri, rectificări, indulgențe.
E adevărat. Cerasela Iosifescu face în Oedip un rol mare. Actrița e excelentă și atunci când vrea și speră că poate controla totul, e copleșitoare în secvențele în care înțelege că nimic nu mai are salvare. Când Oedip e simțit ca amestecul dintre copilul regăsit și bărbatul pe care mai mult ca sigur îl va pierde. Zeci de ani par a fi trecut între Iocasta de acum și cea energică, acaparatoare de la începutul spectacolului. Nu aș spune însă că ar exista un decalaj valoric evident între evoluția ei și cea a lui Vlad Zamfirescu. Cel puțin în reprezentația văzută de mine nu cred că a fost sesizabil. Vlad Zamfirescu a făcut foarte bine tot ceea ce i-a cerut regizorul și tot ce i-a permis partitura.
Pentru amândoi, atât pentru Cerasela Iosifescu cât și pentru Vlad Zamfirescu, întâlnirea cu regizorul Andrei Șerban a fost una de maximă importanță. Cam tot la fel cum a fost odinioară pentru Cerasela Iosifescu aceea cu Silviu Purcărete, iar pentru Vlad Zamfirescu cea cu Hamlet-ul lui Vlad Mugur.
Teatrul L.S.Bulandra din București
OEDIP de Robert Icke după Sofocle
Traducerea: Irina Velcescu
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Video producție: Radu Daniel
Lighting design: Cristi Niculescu
Asistent regie: Matei Constantin
Cu: Vlad Zamfirescu (Oedip), Cerasela Iosifescu (Iocasta), Andi Vasluianu (Creon), Manuela Ciucur (Merope), Ana Ioana Macaria (Tiresisas), Adrian Ciobanu (Corin), Lucian Ifrim (Șoferul), Andrada Corlat, Ilinca Neacșu, Teodora Crișan (Antigona/Lycas), Eduard Chimac (Poliniche), Radu Ștefan Bănică (Eteocle) și Mădălina ignat, Alina Manu, Mihaela Oance, Laurențiu Manea, Mihalache Popa, Anghel Lazăr, Marius Rac, Constantin Antonie, Ion Cisloiu (Staff de campanie)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 