N. Ceauşescu nu are încă un biograf de talia lui Simon Sebag Montefiore (Stalin: The Court of the Red Tsar, Vintage Books, 2005), cel care a împletit atât de ingenios sursele istorice. Cred că putem să ne pronunţăm însă, pe baza izvoarelor disponibile, asupra evoluţiilor radicale în direcţia ideologizării brutale a regimului politic din România de după 1971/1974.
Mi se pare demnă de luat în seamă ipoteza că „Tezele din Iulie 1971“ nu vin din senin. Momentul decisiv al tentativei de „restalinizare“ parţială este pregătit de evoluţii semnificative la nivel politic şi legislativ, înscriindu-se în dinamica de acaparare a puterii iniţiată de N. Ceauşescu. Ceea ce a văzut în China şi Coreea de Nord în iunie 1971 poate doar i-a întărit lui N. Ceauşescu orientări ideologice deja formate. În esenţă, Ceauşescu rămăsese un (potenţial) stalinist – aici sunt de acord mai mulţi autori, altminteri împărtăşind opţiuni istoriografice diferite, dacă nu chiar opuse (Vladimir Tismăneanu şi Florin Constantiniu). Acest stalinist, din motive strategice, şi-a camuflat sau cenzurat pornirile şi opţiunile deprinse cu precădere în anii 1940 şi 1950; scopul era de a câştiga timp, susţinere şi de a-şi consolida baza de putere.
În mai multe locuri amintirile lui Ion Gh. Maurer stau sub zodia istoriei contrafactuale şi a glorificării lui Gh. Gheorghiu-Dej, dar sunt plauzibile când este vorba de zugrăvirea lui N.C. ca stalinist: Ceauşescu „nu avea cum să fie de partea măsurilor de liberalizare întreprinse de cehoslovaci. El nu voia nici democraţie, nici economie liberală. Şi puţinul pe care îl făcuse Dej în privinţa aceasta îl stârpise. Ceauşescu nu voia să facă un regim mai liberal, n-avea cum să fie de acord cu ceea ce făcuseră cehoslovacii, dimpotrivă, îngrădea, pe zi ce trecea, libertăţile din interiorul ţării“ (Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, în Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, 2008, p. 333; fireşte, ceea ce înţelege Maurer prin democraţie şi economie liberală diferă semnificativ de ceea ce înţelegem noi astăzi). Dar profilul lui Ceauşescu, aşa cum se desprinde din această mărturie, pare confirmat de înăsprirea legislaţiei, mai ales de după 1968 (lectura Buletinului oficial al RSR e deosebit de utilă), şi de măsurile efective de acaparare a puterii, reflectate în directivele plenarelor CC şi în „tezele“ ulterioare.
Mi se pare demnă de luat în seamă ideea formulată de Sanda Cordoş, aceea că, în spaţiul românesc, N. Ceauşescu a fost poate ultimul realist socialist. Cel care acceptase, pe urmele lui Gh. Gheorghiu-Dej – la mijlocul anilor 1960 –, renunţarea la invocarea realismului socialist (spre deosebire de tovarăşii bulgari), a sfârşit prin a reveni la elemente centrale ale discursului cultural-ideologic dogmatic, specific deceniului şase. Evident, aceasta nu înseamnă sub nicio formă că profilul literaturii şi al artelor în intervalul 1971/1974–1989 a semănat cu cel din anii 1950.
Totuşi, însemnate elemente de autocenzură şi de presiune ideologică au existat şi au afectat lumea intelectual-artistică ulterior „Tezelor din iulie“. De exemplu, maniera în care a fost suspendată piesa Revizorul, tensiunea indusă după acest moment cenzorial în viaţa intelectuală, au fost factori care au accentuat conformismul; acesta este contextul în care unii scriitori şi dramaturgi importanţi au ales atât comunicarea directă cu N. Ceauşescu, cât şi o alterare deliberată a propriilor opere (inclusiv / mai ales prin includerea secretarului general ca erou pozitiv). Un exemplu este Horia Lovinescu, cenzurat personal de Ceauşescu, la începutul anilor 1960, care în 1972 termină piesa Oraşul viitorului, pe care o şi expediază secretarului general dezvăluind cheia de lectură.
Cum de s-a ajuns la „Tezele din iulie“? Mai există însă o posibilă explicaţie; un factor suplimentar, mai bine zis, însuşit de câţiva istorici, pe care l-a formulat într-o manieră succintă Dinu C. Giurescu (şi care se regăseşte şi la alţi istorici memorialişti): la începutul anilor 1960, „Partidul [Comunist] îşi deschisese porţile. După 1964 au fost primiţi în organizaţii un mare număr de profesionişti care puneau în prim-plan meseria. Exista posibilitatea ca, treptat, partidul să fie condus de tehnocraţi, la nivelul unităţilor de bază, al feluritelor sectoare de activitate. Ipoteză în care activiştii fără vreo profesie bine definită să iasă din circuit. Readucerea ideologiei în prim-plan restabilea şi statutul activiştilor“ (De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română. Amintiri. Mărturii, Meronia, 2008, p. 313).
Din această perspectivă, pare mai clar nu doar faptul că N. Ceauşescu şi elita restrânsă din jurul său şi-au asumat în intervalul 1968–1971 câteva orientări radicale pe care au încercat să le pună în practică, ci şi că a existat un sprijin consistent pentru aceste măsuri – dacă nu chiar mesaje în această direcţie către eşaloanele superioare ale partidului – la nivelul acestor activişti şi responsabili ai organizaţiilor de partid. Care erau noile orientări ideologice? Un soi de nou realism socialist, o aplecare către cultura de masă, antielitism, corelate cu instrumentalizarea accentuată a mişcării artistice de amatori (între altele, „Tezele din iulie“ preconizau: „măsuri de îmbunătăţire a orientării politico-educative a activităţii din cluburile muncitoreşti, case de cultură şi cămine culturale, asigurându-se un sistem unitar de îndrumare a acestor instituţii, indiferent de apartenenţa lor“) (Alina Pavelescu, Laura Dumitru, editori, PCR şi intelectualii în primii ani ai regimului Ceauşescu (1965–1972), Arhivele Naţionale ale României, 2007, p. 304).
Acest articol a apărut şi în revista online LaPunkt.ro.
Autorul are dreptate in multe privinte. Tema cu „deschiderea partidului” mi-a scormonit niste amintiri. Sa precizam ca in conceptia lui Lenin despre calitatea de membru de partid, aceasta era rezervata „revolutionarilor de profesie”, celor dispusi sa-si dedice intreaga viata activitatii revolutionare. A fost „miezul” disputei lui Lenin cu mensevicii. Desigur, dupa cucerirea puterii de catre comunisti lucrurile au mai evoluat. Cert este ca primirea in partid era bine „filtrata”, limitata numeric, „dozata” pe diverse criterii (sex, etnie, profesie).”Inovatia” lui Ceausescu a fost transformarea PCR in „partid de mase”, contrazicand postulatul leninist de „avantgarda a clasei muncitoare”. Asa a ajuns PCR al treilea partid comunist din lume dupa numarul de membrii, , asa s-a ajuns la cei patru milioane si jumatate de „comunisti” romani.Asa s-a ajuns ca majoritatea profesionistilor valorosi din Romania (unii, spre cinstea lor, au refuzat) sa devina membrii ai PCR, conditie obligatorie pentru a avansa profesional, conditie obligatorie (nicaieri atinsa in „lagarul socialist”!) pentru a ocupa un post in invatamantul superior sau de a accede la doctorat.( N.Manolescu, nemembru PCR ar avea cate ceva de povestit.) Cu urmari deloc neglijabile dupa ’89. Subiect ce ar merita o discutie mai ampla….
Oricum, prin anii ’70, la un stagiu intr-o clinica din Cluj, am ramas cumva uimit vazand ca cei mai buni profesionisti ocupau posturile de frunte din organizatia PCR. Era cumva neobisnuit. Exprimandu-mi uimirea fata de un coleg mai varstnic, acesta mi-a explicat ca Profesorul, presupunand – ca noi toti dealtfel – ca regimul va mai dainui multi ani,i-a impins pe toti in politica, fiind convins ca Partidul poate fi reformat doar din interior, de oameni capabili. A fost si asta o iluzie ! Reactia partidului,, a conducerii sale, dominata de activisti fara profesie certa, dupa cum aratati in articol, a fost prompta .Evolutia spre dezastrul pe care-l stim a fost de neoprit !
Acceptand analiza facuta de Dl. Cristian Vasile, un istoric ale carui carti le-am citit cu mult interes, i-as sugera intreprinderea – in colaborare cu specialisti in domeniu – a unui studiu psihologic asupra personalitatii lui NC. O idee ne ofera „in nuce” cartea lui Pavel Campeanu despre tineretea lui Ceausescu. Personal cred ca doar asa am putea explica „particularismul” comunismului romanesc, ale carui consecinte, iata, le mai suportam dupa atatia ani.
P.S. Discutie cu un eminent specialist , in ianuarie 90 : Eu – Dece nu te implici, dece nu faci nimic ? El – Nu pot sa-i injur pe comunisti, m-au facut sef, mi-au dat casa ! Eu – Ti-au dat degeaba, tu nu ai muncit, nu te-ai (le-ai) impus prin valoarea si munca ta ? El – tacere …
Stalinismul lui Ceaușescu a fost vizibil cu ochiul liber cînd a emis legile cu privire la avorturi și divorțuri (mult înainte de 1971). În plin așa-zis dezgheț moștenit de la Dej JUMĂTATE din populație (femeile) au fost brusc transformate din oameni în obiecte. Trebuiau să puieze vînăt-bătute ca să semene cu familia de jigodii scorniceștene unde Andruța era atît de beat încît a dat același nume la doi copii diferiți. Sînt foarte mirat și mîhnit că despre cvasi-interzicerea divorțurilor nu se vorbește aproape de loc. E drept că, spre deosebire de avorturi, povestea s-a înmuiat, dar timp de vreo trei ani eram aproximativ ca în Divorț italian. Bietele femei s-au trezit prinse într-o capcană pur stalinistă. Și la fel de tare mă mîhnesc acei intelectuali care, cu ocazia escrocheriei din 1968 (aia cu invazia Cehoslovaciei) s-au lăsat „fermecați” de discursul gîngavului, uitînd subit ce sufereau din partea lui consoartele, prietenele, AMANTELE, etc. Deh, BĂRBAȚI !
Nu scriu sub nickname – CHIAR SÎNT BĂRBAT.
Circula și un banc:
Anunț în ziar: „Schimb femeie fertilă [] Cu mașină și vilă [] Pe femeie sterilă”
Rîdeți dacă puteți. EU NU !
Relatez aici o discutie cu dl Razvan Theodorescu, pe un coridor al Parlamentului, inainte de discursul presedintelui Traian Basescu din 18 decembrie 2006, in care regimul comunist era condamnat ca ilegitim si criminal pe intreg parcursul existenei dsale, de la 6 martie 1945 si pana la colapsul din decembrie 1989: „Sunt in dezacord cu voi. Sub Dej, eu am fost exmatriculat si trimis sa munces cpe un santier, am fost injosit, prigonit si umilit. Sub Ceausescu am ajuns profesor universitar, am publicat masiv.”
Acad. Razvan Theodorescu se intalneste, la acest capitol, cu propagatorii paradigmei national-staliniste (Ioan Scurtu este unul dintre cei mai prolifici, dar sunt atatia altii care spun si scriu acelasi lucru, de la Gh. Buzatu la Dan Berindei), conform careia ar fi existat o cezura fundamentala intre faza Dej si faza Ceausescu in dinamica interna a comunismului din Romania.
Dl Cristian Vasile are dreptate: in analiza continuitatii staliniste a existat o convergenta intre Flrorin Costantiuniu si propria mea pozitie. De altfel, in textul despre comunismul din Romania din dictionarul coordonat de Silvio Pons si Robert Service, aparut la Princeton UP (l-am analizat intr-o publicata in „International Affairs”, tradus de Bogdan C. Iacob in romaneste si publicat aici, pe „Contributors”), Florin Constantiniu trimitea, in bibliografie, la cartea mea „Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”. Divergentele dintre mine si Florin Constantiniu au fost legate de interpretarea post-comunismului, mai degraba decat de aceea a comunismului din Romania.
Referitor la cele afirmate de dl. Razvan Teodorescu:
1. Cred ca am mai spus-o: ca student, am fost in sala 303 in care a fost organizata adunarea in care au fost exmatriculati cca 10-15 sudenti de la diferite Facultati din Bucuresti, la scurt timp dupa Revolutia din Ungaria,1956, condusa de rectorul Universitatii de atunci, Jean Livescu, din partea PMR fiind prezent unu Florian Danalache. Discutia despre R. Teodorescu a fost destul de controversata, motivul punerii lui in discutie fiind ca, in loc sa se intereseze in primul rand de istoria miscarii muncitoresti, preocuparea lui era istoria antica, mai exact intocmise un referat despre regele Mitridate Eupator.
I-au luat apararea profesori ai lui, dar fara rezultat.
(Tot atunci a fost umilit profesorul Pipidi, pentru ca incercase sa motiveze retinerea lui de a semna un protest legat de arestarea eroului comunist grec Manolis Glezos, cel care in timpul ocupatiei naziste arborase drapelul Greciei pe Acropole. Pipidi spusese ca urma sa plece la Atena la invitatia Universitatii de acolo si nu ar fi fost potrivit sa semneze acel protest in preajma vizitei).
2. Dl. Teodorescu eludeaza un element fundamental, pentru intelegerea diferentei intre perioada Dej si perioada Ceausescu, din punct de vedere al terorii politice brutale in perioada Dej, mai sofisticata in perioada Ceausescu: in 1956 era inca atosfera stalinista, nu incepuse dezghetul hrusciovist. In perioada Ceausescu in nicio tara din Lagar nu ar mai fi fost posibile masuri politice brutale ca in perioada stalinista. Nu e vorba, deci, de un merit al lui Ceausescu, ci de schimbarile din toate tarile din jur.
3. Am cunoscut evolutia si a altor colegi exmatriculati din facultate in acea perioada de teroare brutala, pe fata; toti au fost reabilitati dupa un stadiu de munca necalificata pe santier, dar, culmea, aproape toti au fost promovati in functii de conducere.Unul fusese exmatriculat pentru ca ascunsese trecutul legionar al tatalui sau, desi era lider UTM al facultatii. Dupa cativa ani era inspector general al invatamantului din regiunea Timis. Se spune ca o conditie a reabilitarii lor ar fi fost acceptarea de a deveni colaboratori ai Securitatii. Asa o fi?
Cred ca chestiunea este mult mai simpla. Ceausescu a fost un pragmatic al puterii. Scopul puterii sale a fost realizarea modernizarii Romaniei, veche obsesie nationala, realizata in conditiile vremii, imaginata de el in paradigma ruso-marxista.Ori acest lucru nu-l putea realiza decat in conditiile unei puteri personale discretionare obtinuta cu instrumentul aparatului de activisti docili. Ce a iesit, e alta poveste! Pentru ca Romania nu putea produce un Speer, un Krupp, etc. Specialistul roman este doctor in…, lucreaza la birou…., raporteaza succesuri…A propos, raportarile alea, celebre in epoca, nu erau numai ale aparatului de partid… Specialistii stiu cum era.