luni, mai 16, 2022

Câteva cuvinte în amintirea lui Vlad Georgescu

Aș dori să dedic comentariul meu de astăzi memoriei lui Vlad Georgescu. Istoric, profesor, jurnalist, unul dintre puținii autentici disidenți din România anilor ’70 și fost director al Departamentului Românesc al Europei Libere în cea mai consistentă parte a ultimului deceniu comunist. De la a cărui moarte, cel puțin suspectă, se împlinesc azi 30 de ani.
Specializat în Evul Mediu târziu românesc și în Epoca Luminilor, Vlad Georgescu s-a alăturat disidenței anti-comuniste românești în ultima parte a anilor ’70. S-a numărat printre susținătorii lui Paul Goma, ai lui Mihai Botez și cam în aceeași perioadă a scris eseul Politică și istorie. Cazul comuniștilor români care nu va putea să apară decât în exil, grație eforturilor editurii Ion Dumitru din München. A fost arestat, anchetat, bătut de Securitatea comunistă, a fost aproape silit de aceasta să recurgă la soluția emigrării. În pofida faptului că soția lui, d-na Mary Georgescu, era de origine germană, istoricul nu a recurs la formula de emigrare cea mai la îndemână, preferând să ceară plecarea în Statele Unite tocmai pentru a sublinia dimensiunea politică a deciziei sale. Despre “cazul Vlad Georgescu” s-a vorbit destul de mult la Europa Liberă, postul asumându-și, la un moment dat, rolul de a serializa și difuza pe calea undelor cartea Politică și istorie.
Anul 1981 a fost unul dintre cele mai dificile din istoria Europei Libere în limba română. Am în vedere când spun asta atentatul eșuat din seara zilei de 21 februarie, îmbolnăvirea gravă, fără nici o șansă de însănătoșire, a lui Noel Bernard, legendarul director și arhitectul formei moderne a Radioului, atacul împotriva lui Emil Georgescu, pe atunci principalul redactor al Actualității românești.
Aproape pe tot parcursul anului cu pricina, interimar la conducerea Departamentului a fost Mihai Cismărescu, cunoscut ascultătorilor sub numele de Radu Gorun. Încă din acea vreme, când deja devenise de domeniul evidenței că Noel Bernard nu mai prea are șanse de însănătoșire, conducerea americană a postului a făcut o opțiune majoră. Succesorul lui Bernard avea să fie Vlad Georgescu. Cu toate acestea, lui Mihai Cismărescu, care fusese mai bine de 28 de ani șef al Redacției de Știri și care devenise director adjunct în 1980, i s-a cerut să mai rămână un an în fruntea Secției române, deși depășise vârsta pensionării, spre a asigura o tranziție cât mai firească și a-i lăsa lui Vlad Georgescu răgazul de a se familiariza cu specificul muncii din Radio.
Viața a vrut însă cu totul altfel. Îmbolnăvirea nașteptată a lui Mihai Cismărescu a făcut ca încă din aprilie 1982, Vlad Georgescu să preia conducere Secției române a Europei Libere. Știa că “locul unui cercetător, al unui om de știință, istoric în cazul meu, era mai degrabă printre cărți, la catedră decât în mijlocul vâltorii politice”. Cu toatea acestea, și-a înțeles rapid misiunea, în primul său editorial spunând că „și totuși astăzi, mă aflu aici, la München, departe de liniștita viață academică americană citind Scânteia în fiecare zi și vorbindu-vă despre problemele contemporane. Nu mă aflu aici din propria mea dorință. Mă aflu exclusiv din vina partidului: a reușit să aducă țara într-o astfel de stare încât orice om român de bine, orice om de bine, orice român care nu se lasă furat de interesul lui personal și preocupat doar de bucuriile și necazurile lui-care se gândește și la binele țării, și la bucuriile și necazurile neamului- are datoria să iasă din izolare, să rupă tăcerea și să-și spună cuvântul. Nu poate fi vorba despre o adevărată renaștere a țării atâta vreme cât românii de ambele părți ale frontierelor, artificial închise, nu-și vor spune gândurile”. Editorialul inaugural se încheia astfel: “Când am plecat din România, în urmă cu câțiva ani, un general de Securitate mi-a cerut să promit că vpoi duce în străinătate numai o activitate de folos țării. Am promis. Venirea la Europa Liberă arată că mi-am ținut făgăduiala”.
Până la începutul lui august 1988, prin munca zilnică de director, prin editorialele săptămânale, Vlad Georgescu a slujit țara. A urmărit și analizat specificitățile „deceniului satanic”, așa cum a numit în Jurnalul său anii ’80 profesorul Mircea Zaciu, acțiunea de „demodernizare” a României, așa cum a fost ea numită de Mihai Botez. Într-un editorial rostit la începutul anului 1988, Vlad Georgescu sintetiza exemplar, tragismul situației țării. “Se construiesc blocuri, dar în ele lipsește confortul veacului 20, se fabrică automobile, dar ele nu circulă din lipsă de benzină, se dezvoltă agricultura și se obșin cele mai mari recolte din istoria țării, dar Scânteia face apel la folosirea calului și a căruței”. Noel Bernard a fost printre primii care a observat insinuarea și ravagiile cultului deșănțat al personalității lui Nicolae Georgescu. Vlad Georgescu a avut meritul de a sesiza intensificarea acțiunilor protestare, înmulțirea numărului de disidenți. Pe care i-a sprijinit cât a putut de la microfonul Radioului.
Mărturisesc că la început, ascultătorul fidel care eram al Europei Libere, a privit cu reticență venirea la conducerea postului a lui Vlad Georgescu. Omul nu era gazetar, i-a trebuit însă o scurtă vreme să se familiarizeze cu tainele noii sale ocupații. Nu dispunea de extraordinara prezență radiofonică a marelui său predecesor, avea însă avantajul că era primul director venit nemijlocit din România, iar analizele sale au beneficiat mult de pregătirea lui de istoric.
Pe de altă parte, se cuvine amintit faptul că i-a fost dat lui Vlad Georgescu să conducă destinul Departamentului românesc al Europei Libere la vreme de schimbare. Administrația americană, noul președinte al SUA, Ronald Reagan, nu s-au mai lăsat amăgiți de doctrina coexistenței pașnice. Reagan a denunțat Uniunea Sovietică drept imperiu al răului și a decis intensificarea acțiunilor anti-comuniste. Ceea ce a adus cu sine și o schimbare de doctrină la nivelul corporației Europa Liberă- Libertatea și intensificarea caracterului militant al postului. Tonul programelor a devenit mai dur, Actualitatea românească a avut șansa unei noi echipe (Neculai Constantin Munteanu, Șerban Orăscu, Gelu Ionescu, Emil Hurezeanu), Programul politic a dobândit un plus de relevanță odată trecut în grija Ralucăi Petrulian, a sporit ponderea emisiunilor de cultură.
Din păcate, lui Vlad Georgescu nu i-a mai fost dată șansa de a fi martorul și comentatorul Revoluției. Undeva, vechiul său prieten, Gelu Ionescu, scria că ar putea să parieze că, și dacă nu ar mai fi fost director și și-ar fi realizat visul de a reveni la activitatea academică, este mai mult ca sigur că Vlad Georgescu nu ar fi putut sta deoparte. Ar fi luat primul avion spre București să vadă cum se scrie istoria.
Nu a mai fost să fie. Misterul morții premature, la doar 51 de ani, a lui Vlad Georgescu pare-se că își află dezlegarea în arhivele SIE.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Propun sa-l intrebam si pe Constantin Balaceanu-Stolnici despre moartea lui Vlad Georgescu si sa vedem ce parere are despre tumora cerebrala care i-a provocat moartea. Doar este neorolog, nu-i asa?

  2. Sa observam ca pe atunci lupta era purtata de CAVALERI IN ARMURA
    impotriva unor DRAGONI capabili sa scoata flacari pe nari.

    Acum nu prea mai avem parte decat de performanțe de nivelul
    celor puse in scena – de exemplu – de catre doamna Firea – batai cu frisca intre clovni
    la care publicul nu este atent , fiind iesit in pauza, la o țigara, un suc ….sau la
    ce mai face omul intre doua acte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro