Câteva cuvinte în amintirea lui Vlad Georgescu

Aș dori să dedic comentariul meu de astăzi memoriei lui Vlad Georgescu. Istoric, profesor, jurnalist, unul dintre puținii autentici disidenți din România anilor ’70 și fost director al Departamentului Românesc al Europei Libere în cea mai consistentă parte a ultimului deceniu comunist. De la a cărui moarte, cel puțin suspectă, se împlinesc azi 30 de ani.
Specializat în Evul Mediu târziu românesc și în Epoca Luminilor, Vlad Georgescu s-a alăturat disidenței anti-comuniste românești în ultima parte a anilor ’70. S-a numărat printre susținătorii lui Paul Goma, ai lui Mihai Botez și cam în aceeași perioadă a scris eseul Politică și istorie. Cazul comuniștilor români care nu va putea să apară decât în exil, grație eforturilor editurii Ion Dumitru din München. A fost arestat, anchetat, bătut de Securitatea comunistă, a fost aproape silit de aceasta să recurgă la soluția emigrării. În pofida faptului că soția lui, d-na Mary Georgescu, era de origine germană, istoricul nu a recurs la formula de emigrare cea mai la îndemână, preferând să ceară plecarea în Statele Unite tocmai pentru a sublinia dimensiunea politică a deciziei sale. Despre “cazul Vlad Georgescu” s-a vorbit destul de mult la Europa Liberă, postul asumându-și, la un moment dat, rolul de a serializa și difuza pe calea undelor cartea Politică și istorie.
Anul 1981 a fost unul dintre cele mai dificile din istoria Europei Libere în limba română. Am în vedere când spun asta atentatul eșuat din seara zilei de 21 februarie, îmbolnăvirea gravă, fără nici o șansă de însănătoșire, a lui Noel Bernard, legendarul director și arhitectul formei moderne a Radioului, atacul împotriva lui Emil Georgescu, pe atunci principalul redactor al Actualității românești.
Aproape pe tot parcursul anului cu pricina, interimar la conducerea Departamentului a fost Mihai Cismărescu, cunoscut ascultătorilor sub numele de Radu Gorun. Încă din acea vreme, când deja devenise de domeniul evidenței că Noel Bernard nu mai prea are șanse de însănătoșire, conducerea americană a postului a făcut o opțiune majoră. Succesorul lui Bernard avea să fie Vlad Georgescu. Cu toate acestea, lui Mihai Cismărescu, care fusese mai bine de 28 de ani șef al Redacției de Știri și care devenise director adjunct în 1980, i s-a cerut să mai rămână un an în fruntea Secției române, deși depășise vârsta pensionării, spre a asigura o tranziție cât mai firească și a-i lăsa lui Vlad Georgescu răgazul de a se familiariza cu specificul muncii din Radio.
Viața a vrut însă cu totul altfel. Îmbolnăvirea nașteptată a lui Mihai Cismărescu a făcut ca încă din aprilie 1982, Vlad Georgescu să preia conducere Secției române a Europei Libere. Știa că “locul unui cercetător, al unui om de știință, istoric în cazul meu, era mai degrabă printre cărți, la catedră decât în mijlocul vâltorii politice”. Cu toatea acestea, și-a înțeles rapid misiunea, în primul său editorial spunând că „și totuși astăzi, mă aflu aici, la München, departe de liniștita viață academică americană citind Scânteia în fiecare zi și vorbindu-vă despre problemele contemporane. Nu mă aflu aici din propria mea dorință. Mă aflu exclusiv din vina partidului: a reușit să aducă țara într-o astfel de stare încât orice om român de bine, orice om de bine, orice român care nu se lasă furat de interesul lui personal și preocupat doar de bucuriile și necazurile lui-care se gândește și la binele țării, și la bucuriile și necazurile neamului- are datoria să iasă din izolare, să rupă tăcerea și să-și spună cuvântul. Nu poate fi vorba despre o adevărată renaștere a țării atâta vreme cât românii de ambele părți ale frontierelor, artificial închise, nu-și vor spune gândurile”. Editorialul inaugural se încheia astfel: “Când am plecat din România, în urmă cu câțiva ani, un general de Securitate mi-a cerut să promit că vpoi duce în străinătate numai o activitate de folos țării. Am promis. Venirea la Europa Liberă arată că mi-am ținut făgăduiala”.
Până la începutul lui august 1988, prin munca zilnică de director, prin editorialele săptămânale, Vlad Georgescu a slujit țara. A urmărit și analizat specificitățile „deceniului satanic”, așa cum a numit în Jurnalul său anii ’80 profesorul Mircea Zaciu, acțiunea de „demodernizare” a României, așa cum a fost ea numită de Mihai Botez. Într-un editorial rostit la începutul anului 1988, Vlad Georgescu sintetiza exemplar, tragismul situației țării. “Se construiesc blocuri, dar în ele lipsește confortul veacului 20, se fabrică automobile, dar ele nu circulă din lipsă de benzină, se dezvoltă agricultura și se obșin cele mai mari recolte din istoria țării, dar Scânteia face apel la folosirea calului și a căruței”. Noel Bernard a fost printre primii care a observat insinuarea și ravagiile cultului deșănțat al personalității lui Nicolae Georgescu. Vlad Georgescu a avut meritul de a sesiza intensificarea acțiunilor protestare, înmulțirea numărului de disidenți. Pe care i-a sprijinit cât a putut de la microfonul Radioului.
Mărturisesc că la început, ascultătorul fidel care eram al Europei Libere, a privit cu reticență venirea la conducerea postului a lui Vlad Georgescu. Omul nu era gazetar, i-a trebuit însă o scurtă vreme să se familiarizeze cu tainele noii sale ocupații. Nu dispunea de extraordinara prezență radiofonică a marelui său predecesor, avea însă avantajul că era primul director venit nemijlocit din România, iar analizele sale au beneficiat mult de pregătirea lui de istoric.
Pe de altă parte, se cuvine amintit faptul că i-a fost dat lui Vlad Georgescu să conducă destinul Departamentului românesc al Europei Libere la vreme de schimbare. Administrația americană, noul președinte al SUA, Ronald Reagan, nu s-au mai lăsat amăgiți de doctrina coexistenței pașnice. Reagan a denunțat Uniunea Sovietică drept imperiu al răului și a decis intensificarea acțiunilor anti-comuniste. Ceea ce a adus cu sine și o schimbare de doctrină la nivelul corporației Europa Liberă- Libertatea și intensificarea caracterului militant al postului. Tonul programelor a devenit mai dur, Actualitatea românească a avut șansa unei noi echipe (Neculai Constantin Munteanu, Șerban Orăscu, Gelu Ionescu, Emil Hurezeanu), Programul politic a dobândit un plus de relevanță odată trecut în grija Ralucăi Petrulian, a sporit ponderea emisiunilor de cultură.
Din păcate, lui Vlad Georgescu nu i-a mai fost dată șansa de a fi martorul și comentatorul Revoluției. Undeva, vechiul său prieten, Gelu Ionescu, scria că ar putea să parieze că, și dacă nu ar mai fi fost director și și-ar fi realizat visul de a reveni la activitatea academică, este mai mult ca sigur că Vlad Georgescu nu ar fi putut sta deoparte. Ar fi luat primul avion spre București să vadă cum se scrie istoria.
Nu a mai fost să fie. Misterul morții premature, la doar 51 de ani, a lui Vlad Georgescu pare-se că își află dezlegarea în arhivele SIE.