Ne-am despărțit cu răceală, rapid, parcă indiferenți de scriitorul Paul Goma. Ici-colo, câteva articole fals omagiale, mai curând circumstanțiale, scrise parcă din obligație. Infernul actelor formale.
Nu se putea, mă-nțelegi, să nu dăm ceva, dar nici nu era de bon ton să ne inflamăm prea tare. Nu de alta, dar puteam să fim luați în vizor de profesioniștii gândirii politic corecte care nu admit că se pot opera distincții, diferențe între ceea ce a făcut bine și ceea ce a făcut rău o anume personalitate.
Admit, nu e nici moral, nici istoricește corect să relativizezi ori chiar să negi de-a dreptul Holocaustul. Din păcate, Paul Goma a făcut-o în eseul Săptămâna roșie 28 iunie- 3 iulie sau Basarabia și evreii care nu prea este de natură să îi facă cinste. Nu e tocmai lăudabil felul în care același Paul Goma s-a despărțit de regretata Monica Lovinescu care, de la microfonul Europei Libere, a făcut pentru el imens. Nici față de Europa Liberă însăși, față de directorii ei, fie că s-au numit Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Ratesh sau Nicolae Stroescu, Paul Goma nu s-a comportat ireproșabil. Or, Noel Bernard, de pildă, i-a susținut activ disidența, i-a asigurat un anume fel de protecție, i-a difuzat textele, la fel cum au făcut-o, poate nu cu regularitatea pe care și-ar fi dorit-o disidentul și scriitorul Paul Goma, și ceilalți directori ai Serviciului românesc al Europei Libere.
Eu, licean în anii 70, am auzit prima dată numele lui Paul Goma pe unde scurte. Mai întâi ca inițiator al mișcării disidente excepționale, curajoase, sinucigașe în contextul politic de atunci, mai apoi când Virgil Ierunca i-a difuzat de-a lungul a mai multor emisiuni ample fragmente din Gherla. Îi fuseseră difuzate înainte și fragmente din Ușa noastră cea de toate zilele. Nu știu dacă și romanul Ostinato.
Dincolo de toate aceste defecte, minusuri, scăderi, Paul Goma a fost unul dintre puținii români care l-au înfruntat deschis pe Ceaușescu, regimul lui și au evidențiat natura criminală a comunismului. I-a plătit cu vârf și îndesat lui Ceaușescu faptul de a-l fi păcălit în august 1968, atunci când a făcut-o pe patriotul, pe curajosul, pe independentul față de Moscova. Într-un lung interviu acordat în 1978 lui Noel Bernard, dar și în cartea Soldatul câinelui, Goma a povestit pe larg cum el, fost deținut politic, socotind că țara se află în pericol a dat fuga să se înscrie în Gărzile patriotice și chiar și în PCR. Din care a plecat, exclus, în 1971, după scandalul și anchetele Securități de care a declarat că nu se teme, toate prilejuite de cenzurarea la București, dar și apariția în străinătate a romanului Ostinato.
Marele Eugen Ionescu știa, fără îndoială, ce spune când susținea că Paul Goma este un Soljenițîn român. Nu, nu atât de mare precum originalul, nuanța Ionescu, numai că nici România nu are dimensiunea a ceea ce era pe vremea aceea Imperiul sovietic. Alți confrați, din convingere, din invidie sau, cine știe?, poate din înalt ordin au susținut și răspândit pe unde au putut ideea că Goma nu ar avea talent, că face zgomot în jurul lui doar spre a-și asigura celebritatea. Un asemenea moment, o confruntare dintre Nicolae Breban și Noel Bernard pe tema raportului dintre talent și conștiință, este redat de Ioana Măgură-Bernard în cartea ei, Directorul postului nostru de radio.
De fapt, valoarea operei, dar și a acțiunii politice exemplare a lui Paul Goma au fost negate de unii profesioniști ai dezinformării și înainte, și după 1989. Să ne mire? De ce? S-au găsit recent unii care au negat esența fenomenului Pitești așa că de ce să ne omorâm cu firea să apărăm pe cineva care ne-a pus în oglindă lașitatea, faptul că am fost cam prea mult un popor vegetal, cum bine observa Ana Blandiana. „Toți vecinii noștri se mișcă, își cer drepturile care li se cuvin. Până și rușii strigă în gura mare că sunt neliberi, că drepturile le sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem. Și așteptăm să ni se dea totul de-a gata. Românii noștri se gândesc numai la ceea ce vor pierde dacă va afla Securitatea. Nu se gândesc la ceea ce vor câștiga în ciuda Securității ”, observa Paul Goma în celebra Scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu și citită la Europa Liberă pe data de 2 martie 1977.
Tot într-un martie, anul acesta, Paul Goma a plecat din această lume. Uitat de toți, de editurile franceze care nu mai erau interesate de realitatea comunismului. Dar și de noi. Îndeosebi de noi. Mai ales de cei pentru care exemplul, acțiunile lui Paul Goma au reprezentat o povară. O dojană morală. Că doar nu toată lumea putea, pe vremea dictaturii comuniste, să naveteze nestingherit pe ruta București-Paris și retur.
Așa cum au făcut-o o parte dintre neîmpăcații detractori ai lui Paul Goma.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro
Prezentare generală a confidențialității
Acest site folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în navigatorul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe site-ul nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile site-ului pe care le găsești mai interesante și mai utile.
„Ne-am despărțit cu răceală, rapid, parcă indiferenți de scriitorul Paul Goma.”
Da, iar dacă se întreabă cineva de ce, răspunsul este același cu cel la întrebarea de ce Paul Goma nu a vrut să revină în România. …Anume, pentru că domnia-sa a fost permanent și deosebit de intransigent.
…Intransigent față de autoritățile comuniste, intransigent față de slugile lor din cultură și presă care au rămas astfel și după Revoluție.
Paul Goma a plecat dintre noi dezgustat de noi. Iar noi nu am fost și încă nu suntem capabili să înțelegem motivul dezgustului său. Din această pricină, nu doar că nu am făcut efortul de a ne schimba, de a deveni mai buni, așa cum aștepta, poate prea exigent, dar optimist, Paul Goma, ci am început să-l privim cu ostilitate, pentru curajul său de a ne fi pus oglinda în față și de a ne vedea, astfel, așa cum suntem.
Acum, când nu mai este aici pentru a ne spune în față cum suntem, poate că îl vom prețui, în mod ipocrit, mai mult.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ei, dar macar i-am facut statuie lui Paunescu.
A fost printre putinii romani cu coloana vertebrala, atat inainte cat si dupa 1989. Ca s-a acrit la batranete este, poate, de inteles, el n-a avut recunoasterea pe care o merita. De aici si conflictele lui cu unii din cei enumerati mai sus.
Eu am spus imediat la dvs pe un fir mai vechi ce trebuia spus adica a murit un rezistent respectiv altceva si mult mai mult dect un dizident.
Reținem: „Marele Eugen Ionescu știa, fără îndoială, ce spune când susținea că Paul Goma este un Soljenițîn român.”
Parafrazîmd: „Marele Paul Goma știa, fără îndoială, ce spune în eseul (de peste 200 de pagini) Săptămâna roșie 28 iunie- 3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii”. Posibil că nu a venit încă vremea ca măcar argumentele prezentate detaliat în acele pagini să fie studiate și analizate „sine ira et studio” și fără infuziile de ură care se revarsă asupra tuturor celor care „nu gîndesc ca noi”. E de așteptat să treacă și acest val de isterie, așa cum va trece și cel cu coronavirusul. Se pare că omenirea trebuie să facă față periodic unor asemenea cicluri, din care însă nu întotdeauna a ieșit mai lucidă. Speranța trebuie să moară întotdeauna ultima și asta ne dă perspectiva de a rămîne totuși normali, într-o lume năpădită de toate anormalitățile posibile, dintre care corectitudinea politică nu e nici pe departe singura,
De Paul Goma ne-am ,,despartit” in 1989, odata cu victoria sa neasteptata contra lui Ceausescu.Sper sa fim iertati cu totii, ca pina la plecarea sa din lume intre el si noi s-a instalat raceala timpului.Important este sa nu-l uitam niciodata….
Povești. A fost un scriitor de primii 100, nu mai mult. Iar biografia lui e practic falsă, a fost anticomunist din calcul, după ce a încercat si nu a reușit să acceseze establishment.Nu e o conștiință, a făcut totul calculat si pentru imagine. Dacă rămâne ca ceva, rămâne ca scriitor bun, dar nu mate, prin 3-4 carti, celelalte până la 70 fiind ilizibile.
„Admit, nu e nici moral, nici istoricește corect să relativizezi ori chiar să negi de-a dreptul Holocaustul.” Nu asta face Paul Goma in romanul sau. (De fapt nu „istoriceste corect” ci „politcally correct”.) Paul Goma se refera la manipularea datelor istorice, la implicarea evreilor in actiuni contra statului roman, la prezenta lor in structurile PCR (unde, cum zicea dl. Tismaneanu, erau „suprarprezentati”) si prezenta lor in structurile de represiune din Romania, dupa 1948 (aparatul de partid, armata, politie, securitate, inchisori, lagare de munca). Un subiect care pare sa fie cel mai ermetic la abordare pana acum in istoria Romaniei, Paul Goma fiind, iata ca din nou, o exceptie. RIP.
Exact! Lingușitori mai triști ca ai noștri… Câți intelectuali ai să găsești în România să vorbească deschis despre Norman Finkelstein, chiar din cei de stânga? Ernu sau Rogozanu spre exemplu. Trist peisaj!
Cu siguranță multă lume a văzut înregistrarea de la al XII-lea Congres al PCR, în care Constantin Pârvulescu, vechi comunist ilegalist, etc., denunță aranjamentele făcute pentru ca Ceaușescu să fie ”reales” ca Secretar General al Partidului. E lăsat să vorbească, după care apar lingușitorii, siniștri. De același spectacol trist avem parte și acum, din plin…