Câteva observaţii despre votul parlamentului în dosarul Ridzi

1. În declaraţiile publice dl Băsescu s-a pronunţat tranşant în favoarea admiterii cererilor DNA în cazul Ridzi. Pe de altă parte, interviurile ulterioare îl arată într-o postură ambiguă şi confuză.

Preşedintele înţelege votul sentimental dat de unii membri ai PD-L (deşi nu-l aprobă), şi afirmă, cu acelaşi argument ad misericordiam (dna Ridzi este bolnavă), că e deplasat să se vorbească de excluderea ei din PD-L. Da? Atunci l-aş întreba (retoric) pe preşedinte: presupunând că dl Vântu chiar are o afecţiune cardiacă ar trebui oprit procesul penal împotriva sa? Situaţia îmi aminteşte cumva de o argumentaţie oferită de dna Nicolai, atunci când acelaşi preşedinte îi refuza postul ministerial: liderul PNL vorbea ca şi cum demnitatea cu pricina ar fi un fel de drept fundamental. Or, nu, demnitatea în stat, poziţia într-un partid sau protecţia de justiţia penală nu sunt drepturi individuale, universale. Sentimentele nu schimbă asta. Procesul dnei Ridzi ar trebui să ţină cont de starea ei de sănătate exact în aceeaşi măsură în care se ţine cont de starea de sănătate a oricărui inculpat.

Dl Băsescu a mai spus că percheziţia informatică nu ar fi serioasă pentru că, crede el, procurorii s-ar fi uitat deja în calcultatorul respectiv. Dl Morar a clarificat ulterior cum stau lucrurile: calculatorul cu pricina a fost ridicat de DNA şi sigilat. Dincolo de asta, chiar dacă procurorii ar şti exact ce se găseşte pe calculatorul respectiv, nu se pot folosi de conţinut fără o percheziţie făcută conform legii.

Dl Băsescu a mai spus că reluarea votului nu poate avea loc decât dacă parchetul va veni cu ceva nou. Nu, nu ştiu să existe astfel de prevederi. Parchetul poate cere un nou aviz sau poate aştepta un nou vot pe cererea asta. Iar Parlamentul are prerogativa de a cere începerea urmăririi penale împotriva unui ministru; îşi poate reglementa singur condiţiile în care face asta, desigur, dar exercitarea unei prerogative nu poate fi restricţionată de o altă instituţie. Poate să reia votul oricând.

2. Dezbaterea publică, din parlament şi presă, ratează raţiunea existenţei acestei protecţii constituţionale acordate miniştrilor, parlamentarilor sau preşedintelui. O ratează şi cei care discută şi votează ca şi cum ea nu ar exista, o ratează şi cei care discută şi votează ca şi cum raţiunea ei este să transforme parlamentul într-o curte de judecată sau într-un fel de familie unde deciziile se iau pe baze sentimentale. Există o noimă unică şi foarte limpede pentru imunitatea demnitarilor: protejarea prerogativei politice. Dacă justiţia ar avea dreptul să cenzureze deciziile politice pe temei de oportunitate – pe calea unui proces penal, de exemplu – atunci am putea ajunge în situaţia în care mandatul politic ar fi efectiv golit de conţinut. Degeaba aleg milioane de oameni un parlament (şi, indirect, un guvern) şi un preşedinte, dacă ulterior o mână de procurori şi de judecători le pot dicta deciziile.

Exclusiv pe baza acestei noime trebuie să decidă parlamentul şi decizia lui trebuie să fie judecată de presă, societate civilă şi alegători. Mai precis, există doar două situaţii în care decizia procurorilor trebuie refuzată: a) dacă e un caz frivol – asta nu presupune o judecată pe fond, ci doar o constatare a faptului că fondul nu există; b) dacă procurorii incriminează exercitarea unei prerogative politice. Tot ce intră la acest ultim capitol, iniţierea unei legi sau ordonanţe, emiterea unor norme de aplicare sau hotărâri pentru punerea în practică a unei legi, numirea cuiva într-un post sau exercitarea unei puteri oferite de lege etc., toate astea nu pot fi, în sine(!), incriminate penal. Parlamentul trebuie să facă o formalitate la ridicarea imunităţii, nu în sensul că e normal să aprobe automat toate cererile procurorilor, ci în sensul că decizia ar trebui luată pe baza a două teste clare şi, raportat la dosar, foarte superficiale.

3. De asta decizia Camerei în cazul fostului ministru al Tineretului şi Sportului nu este una corectă: cazul Ridzi nu se încadrează în vreuna din situaţiile mai sus pomenite, la fel cum nu s-au încadrat şi dosarele de miniştri ajunse în parlament în ultimii ani. Nu sunt acuzaţii frivole şi nu incriminează decizii politice, prin urmare parlamentul ar fi trebuit să aprobe cererea procurorilor. Respingerea cererilor în plen este nejustificată, iar argumentaţia oferită de comisia juridică este neavenită.

4. Din păcate, cum spuneam, formal vorbind chiar decizia asta e o prerogativă politică, care nu poate fi supusă cenzurii vreunei instanţe de judecată. Nici măcar Curtea Constituţională nu are dreptul să oblige parlamentul să voteze într-un anume fel.

5. În schimb, Curtea Constituţională ar putea interveni, odată ce i s-ar cere asta, pentru a îşi revizui două decizii controversate date în această materie în anii anteriori. Prima a fost decizia din 2007 prin care au declarat neconstituţională legea privind responsabilitatea ministerială, pentru că nu oferea imunitate şi foştilor miniştri (cum era cazul dlui Năstase şi e cazul dnei Ridzi). Argumentaţia judecătorilor nu era întru-totul lipsită de logică, însă era lipsită de temei constituţional. În schimb, mai scandaloasă a fost decizia luată în 2008: judecătorii au decis atunci că, în cazul în care miniştrii sunt şi membri ai parlamentului, procurorii sunt obligaţi să ceară avizul de urmărire penală Camerei din care aceştia fac parte.

6. De asemenea, reacţia trebuie să fie în interiorul partidului. Dna Macovei a cerut excluderea dnei Ridzi din PD-L, dar, fără sprijinul preşedintelui e greu de crezut că cererea va avea un ecou; deşi episodul reprezintă pentru PD-L o pierdere de imagine majoră şi, lucru care ar trebui să îi îngrijoreze şi mai mult, una de durată. De asta, probabil, dna Macovei s-a văzut secondată de Sulfina Barbu şi Elena Udrea.