La începutul anilor ’70, relaţiile româno-chineze nu se rezumau la o simplă colaborare politică între state. De exemplu, un document din arhiva P.C.R. ne dezvăluie faptul că membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 17 august 1970 un acord bilateral, prin care autorităţile de la Beijing ofereau celor de la Bucureşti un ajutor tehnico-militar. Din partea României, documentul a fost semnat de generalul-colonel Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate.
La şedinţa plenară a C.C. al P.C.R. din 16 decembrie 1970, Nicolae Ceauşescu a menţionat despre primirea a două credite chinezeşti, fără dobândă.[1] Primul a fost acordat în valută forte (100 milioane de dolari) în decembrie 1970 şi trebuia rambursat în perioada 1977-1979. Al doilea credit, în valoare de 200 milioane de yuani (echivalent cu 304.568.526 lei valută sau 50,7 milioane de dolari), s-a utilizat pentru achiziţionarea din R.P. Chineză a unor utilaje necesare economiei naţionale şi industriei de apărare. Acestea au fost livrate României în perioada 1971-1975 şi s-au achitat în zece rate anuale egale, în perioada 1981-1990.
În scopul derulării în condiţii bune a cooperării româno-chineze, autorităţile de la Beijing au trimis la Bucureşti un grup numeros de experţi, care a fost condus în perioada 1971-1972 de Jiang Zemin, viitor secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez (1989-2002) şi preşedinte al R.P. Chineze (1993-2003).
În luna mai 1976, prim-ministrul Manea Mănescu a trimis o scrisoare lui Hua Guofeng, omologul său de la Beijing, în care a solicitat ca partea chineză să livreze României „unele linii tehnologice, utilaje şi documentaţii tehnice necesare producerii de tehnică militară”, astfel: şase submarine mijlocii; un distrugător; documentaţie tehnică pentru un motor turboreactor (în scopul construirii în România a unui avion supersonic); documentaţii de bază şi tehnologice pentru lovituri de artilerie de diferite tipuri şi calibre (152, 100, 122 şi 130 mm); o linie de fabricaţie pentru tub cartuş din oţel, cal. 7,62 mm, model 53; o linie de fabricaţie pentru ţevi şi documentaţie tehnică pentru tunul de bord pentru avion (tun cu două ţevi jumelate, cal. 23 mm, sau cu o singură ţeavă); documentaţii de construcţie pentru un distrugător şi tancul T-55 şi „una presă de 2000 tone forţă, cu masă mobilă, similară cu cea existentă la Uzina de tancuri din Bao-Tao”.
Răspunsul autorităţilor chineze a sosit la începutul anului 1977 sub forma unei liste, în care erau oferite, printre altele: două aparate cu dublă comandă HONG-5 (o versiune a avionului sovietic de bombardament şi cercetare Il-28); utilaje şi documentaţie tehnică necesare pentru fabricarea de bombe incendiare şi fumigene ale aruncătorului cal. 82 mm; utilaje şi documentaţie pentru lovitura de artilerie cal. 122 mm; linii de fabricaţie pentru ţeava pistolului mitralieră cal. 7,62 mm şi pentru ţeava mitralierei cal. 7,62 mm; „linie completă de fabricaţie pentru matriţe şi scule din carburi metalice dure, necesară fabricaţiei prin ambutisare şi extruziune, pentru elemente cartuşe calibru 14,5 mm; linie completă de fabricaţie pentru matriţe şi scule din carburi metalice dure, necesară fabricaţiei prin ambutisare şi extruziune, pentru elemente cartuşe calibru 23 şi 30 mm; documentaţie tehnică de bază pentru afetul şi aparatul de ochire al mitralierei calibru 12,7 mm; documentaţie pentru aparatura artileristică (lunetă de observare pentru artileria A.A., telemetru stereoscopic cu scală fixă, telemetru stereoscopic cu scală mobilă pentru artileria A.A.); documentaţie tehnică pentru tratarea apelor reziduale (numai pentru azotură de plumb); documentaţie tehnică şi modele pentru baterii uscate şi semiumede etanşe”. În acelaşi timp, autorităţile de la Beijing au propus să fie menţinută modalitatea de livrare gratuită a tehnicii de luptă şi a documentaţiei pe care le ofereau României.
Ca urmare a răspunsului primit, autorităţile române au întreprins demersuri pentru materializarea cooperării între cele două state. Astfel, în perioada 22 martie – 7 aprilie 1977, la Beijing, au avut loc negocieri între o delegaţie condusă de generalul-colonel Vasile Ionel şi reprezentanţii guvernului chinez. Cu acel prilej, s-a semnat un protocol guvernamental şi au fost efectuate două schimburi de scrisori. De asemenea, s-a stabilit că „instalaţiile complete, utilajele, S.D.V.-urile şi materialele vor fi plătite în cliring, iar documentaţiile tehnice, modelele de tehnică şi două avioane de bombardament de şcoală vor fi livrate gratuit”[2].
În cursul tratativelor, reprezentanţii chinezi au anunţat că nu pot fi satisfăcute cererile româneşti referitoare la submarine (care, probabil, ar fi fost achitate în contrapartidă cu nave comerciale realizate la Galaţi sau Drobeta Turnu-Severin), utilajele solicitate pentru fabricarea tunului cal. 130 mm şi obuzierului cal. 152 mm, precum şi alte documentaţii tehnice. Totodată, vicepremierul Li Sien-Nien a declarat că „în prezent, nu pot asigura documentaţii şi utilaje pentru motorul de tip [Rolls-Royce] Spey pentru avioane supersonice, deoarece contractul încheiat cu Anglia este în curs de derulare”.
Din păcate, memoria nu l-a ajutat pe Cornel Burtică atunci când s-a confesat doamnei Rodica Chelaru. Fostul ministru al Comerţului Exterior a afirmat în mod eronat că autorităţile de la Beijing au fost de acord cu livrarea a două-trei submarine, chiar dacă acest lucru putea să fie observat de reprezentanţii statelor membre ale NATO, iar Nicolae Ceauşescu ar fi ţinut cont de acest aspect în momentul în care a hotărât să-i informeze pe chinezi, prin intermediul lui Cornel Burtică, despre faptul că doreşte să oprească operaţiunea respectivă, înainte de declanşarea ei.
Cu prilejul vizitării unei expoziţii de tehnică militară (15 octombrie 1976), Nicolae Ceauşescu a solicitat „să se urgenteze prospectarea în vederea importului de submarine. În viitor, să se prevadă construirea în ţară a unor submarine (subl.n.)”. Totodată, liderul suprem al P.C.R. dorea ca toate navele militare care urmau să fie construite în România, în perioada 1976-1980, să fie dotate cu armament autohton. De asemenea, Nicolae Ceauşescu a hotărât ca Ion Păţan şi Ioan Avram să înceapă negocierile cu companiile de specialitate din Marea Britanie şi China, în scopul obţinerii licenţei unui motor cu care să fie echipat primul avion supersonic fabricat în România (IAR-95). Este posibil ca, în momentul respectiv, liderul suprem al P.C.R. să fi renunţat la intenţia sa – exprimată în cursul unei vizite la Moscova (14-15 decembrie 1967) – de obţinere din URSS a licenţei de fabricare a motorului avionului MiG-21.
Conform îndrumării lui Nicolae Ceauşescu, autorităţile militare de la Bucureşti nu au renunţat la ideea achiziţionării din străinătate a unor submarine. Astfel, în noiembrie 1977, o delegaţie de specialişti români s-a aflat în Iugoslavia pentru a analiza oferta autorităţilor de la Belgrad: submarinul B-72. În acel moment, marina militară română avea nevoie de minim trei submarine deoarece, în caz de război, prin rotaţie, unul trebuia să fie permanent în misiune de luptă, în timp ce altul se afla în reparaţii curente, iar cel de-al treilea era pregătit pentru a înlocui în orice moment submarinul aflat în largul mării – care trebuia, la un moment dat, să fie retras pentru întreținerea curentă și verificarea stării tehnice a acestuia, precum și pentru a se acorda echipajului timp de odihnă.
Intenţia respectivă nu s-a materializat, probabil din cauza costurilor extrem de mari de achiziţionare a trei nave de luptă iugoslave. Preţul orientativ al unui submarin era de 18,3 milioane dolari, fără a include valoarea echipamentului furnizat de Uniunea Sovietică (2,5 milioane de dolari), iar prima livrare urma să aibă loc după trei ani şi jumătate de la lansarea comenzii de cumpărare.
În prezent, se cunoaşte faptul că doar două submarine de tipul „B-72” (denumite „Sava” şi „Drava”) au fost construite în Iugoslavia. Primul dintre acestea a intrat în dotarea marinei iugoslave în anul 1978, iar cel de-al doilea în 1981. Acestea aveau un deplasament de 964 tone, puteau atinge 16 noduri în deplasare submersibilă şi erau înarmate cu şase lansatoare de torpile dispuse la prova.
În paralel, Nicolae Ceauşescu a aprobat la sfârşitul anului 1977 desfăşurarea de tratative cu Franţa, în cursul anului 1978, în scopul cumpărării de submarine pentru marina militară română. Rezultatul a fost negativ şi în acest caz.
În acelaşi an, Vasile Ionel a participat, în calitate de preşedinte al părţii române, la cea de-a VI-a sesiune a „Comisiei interguvernamentale consultative tehnico-militare de colaborare şi cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică în domeniul tehnicii militare între R. S. România şi R.P.D. Coreeană” (Phenian, 24 septembrie – 4 octombrie 1977). Cu acel prilej, autorităţile nord-coreene au manifestat un interes deosebit pentru stabilirea unei modalităţi de cooperare cu specialiştii români şi iugoslavi, în scopul fabricării în comun a avionului de vânătoare-bombardament IAR-93, precum şi acordarea de sprijin tehnic major pentru a putea produce elicopterul SA-330 „Puma” (IAR-330 H) în R.P.D. Coreeană. Cele două subiecte au fost abordate din nou de generalul de armată O Gin U, ministru al Forţelor Armate Populare ale R.P.D. Coreene, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu (Bucureşti, 10 octombrie 1977). Liderul român a explicat oaspetelui său faptul că Marea Britanie şi Franţa erau implicate în acordarea de licenţe de fabricaţie pentru motor (în cazul IAR-93), respectiv pentru întregul elicopter. În privinţa colaborării dintre România şi R.P.D. Coreeană în domeniul aviaţiei militare, Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu faptul că toate ideile puteau fi discutate, în principiu, la nivelul miniştrilor Apărării ai celor două state, generalii Ion Coman şi O Gin U.
Potrivit documentelor existente în fosta arhivă a P.C.R., în primul semestru al anului 1979, România a exportat produse militare în valoare totală de 246,6 milioane lei valută (143,3% faţă de prevederile planului semestrial) şi a obţinut 44,4 milioane lei valută (pe relaţia cu statele socialiste – 60,3% din planul stabilit), precum şi 202,2 milioane lei valută (pe devize liber convertibile – 205,1% din plan). Principalele produse exportate au fost următoarele: 24 de transportoare amfibii blindate BTR-70, cinci aruncătoare de proiectile reactive cal. 122 mm, 100 de mitraliere antiaeriene cal. 14,5 mm (cu două ţevi), 330 de puşti mitralieră cal. 7,62 mm (model 1964), 1000 de puşti semiautomate cu lunetă cal. 7,62 mm, 100 de pistoale mitralieră cal. 7,62 mm (md. 1963), 1690 aruncătoare de grenade antitanc tip AG-7, 150 aruncătoare de grenade antitanc tip SPG-9, 40 aruncătoare de flăcări LPO-50 şi 16.489 lovituri calibru 122 mm, reactiv-explozive, pentru aruncătorul de proiectile reactive APR-122.
În cadrul analizei situaţiei militare a României de la sfârşitul anilor ’70 trebuie avut în vedere faptul că, după amânări repetate, autorităţile de la Moscova au fost de acord să vândă României un submarin modern cu propulsie clasică, „Proiect 877 E”, din clasa „Kilo” (în codul NATO). Un acord interguvernamental româno-sovietic a fost semnat la 25 iulie 1980, însă negocierile privind preţul navei de luptă, muniţiei şi pieselor de schimb, precum şi condiţiile de livrare s-au prelungit până în 1985.
Deoarece presiunile exercitate de Nicolae Ceauşescu în privinţa scurtării noului termen de valabilitate a Tratatului de la Varşovia şi în domeniul livrărilor de petrol sovietic pentru rafinăriile din România deveneau periculoase pentru politica externă a Kremlinului, este posibil ca liderii Marelui Stat Major sovietic să fi fost convinşi de Konstantin Cernenko să accepte livrarea acelei nave de luptă unui stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care, de mai multe ori, incomodase prin politica externă pe care o promovase faţă de principalii inamici ai URSS. În acest sens, o delegaţie sovietică a ajuns în luna ianuarie 1985 la Bucureşti pentru a comunica faptul că nava de luptă dorită de multă vreme de marinarii români putea fi livrată şi, de comun acord cu partea română, s-a stabilit ca ultimele negocieri şi semnarea contractului să se desfăşoare în URSS, la sfârştul lunii mai 1985.
Se poate observa astfel o măsură de siguranţă pe care sovieticii au aplicat-o: în cazul în care preşedintele român nu accepta varianta iniţială propusă de Moscova, privind prelungirea cu 20 de ani a termenului de valabilitate a Tratatului de la Varşovia, contractul privind submarinul promis armatei române nu mai era semnat de sovietici. Şi presupunem că nu este doar o coincidenţă faptul că ceremonia semnării documentelor finale de achiziţionare a navei a avut loc la 2 iunie 1985, cu două zile înainte de expirarea perioadei iniţiale de valabilitate a Tratatului de la Varşovia.
În aceeaşi ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că autorităţile române erau interesate în perioada 1984-1985 atât de cumpărarea acelui submarin, cât şi de achiziţionarea din URSS a 14 avioane de vânătoare MiG-29 şi, ulterior, a 24 de aparate monoloc de acelaşi tip, în scopul modernizării unui regiment de aviaţie. De asemenea, la Bucureşti se dorea fabricarea în uzinele din România, sub licenţă sovietică, a tancului T-72 (inclusiv a muniţiilor pe care le utiliza), precum şi a obuzierului autopropulsat 2S1 „Gvozdika”, cal. 122 mm.
În acelaşi timp, la Întreprinderea Mecanică Reşiţa se fabrica tunul A412 (cal. 130 mm, model 1982), sub licenţă chineză (Type 59-1, copiat după tunul sovietic M-46), fiind prevăzută realizarea a 200 de exemplare în perioada 1981-1985. Acesta putea fi utilizat în lupta la mare distanţă împotriva „grupărilor de artilerie, formaţiunilor blindate, posturilor de comandă, nodurilor de comunicaţii, precum şi împotriva tancurilor care atacă direct”. Deşi autorităţile de la Bucureşti au obţinut licenţa de fabricaţie în anul 1975, prima piesă de artilerie A412 a fost realizată în România de-abia în anul 1982. Nicolae Ceauşescu a solicitat în iulie 1983 scăderea preţului de producţie şi livrare a tunului respectiv şi, la 12 iunie 1984, acesta fusese micşorat de la 1,99 la 1,5 milioane de lei, astfel: „la materii prime şi materiale, inclusiv colaborările cu 145.434 lei, la retribuţii directe cu 17.987 lei, la cheltuieli speciale (SDV-uri şi probe) cu 108.751 lei, la cheltuieli indirecte cu 180.929 lei”. Tunul se producea la Reşiţa, fără a se recurge la importuri de piese şi subansamble.
[1] În aceeaşi perioadă, autorităţile române achitau dobânzi anuale între 7% şi 10% din valoarea sumelor primite sub formă de credite de la diferite instituţii financiare internaţionale.
[2] În anul 1979, două avioane HONG-5 (model HJ-5) au ajuns în România.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Adevarata fatza a jalnicei „armate romane” ceausiste. Ca unul care am cunoscut-o „din interior” din 1974 pana in 1989 nu pot decat sa deplang imensele sume de bani bagate intr-o institutie anchilozata, neprofesionista si mai ales inutile amaratului popor roman. Chiar si interventiile in cazul cutremurului din 77 arata doar iresponsabilitatea lui ceausescu et co de a construi adevarate institutii functionale pentru cazuri de catastrofe – armata trebuind sa fie doar unul din partenerii acestora. O singura dovada a halului in care se gasea asa-zisa „armata romana” ceausista; parca in 1976 a avut loc singurul exercitiu de mobilizare generala de dupa 1945. Dezastru: camioanele din „shtoc” care trebuiai sa doteze mobilizatii nici macar nu porneau caci nu fusesera verificate cu anii. Haosul de atunci l-a „convins” pe ceausescu sa nu mai repete „exercitiul”. Ofiterii erau in majoritate niste cercopiteci – putinii tineri carora le mergea cat de cat mintea si facusera mai ales academia tehnica militara urmau la ff o facultate din politehnica si paraseau ulterior armata. Nu e de mirare ca in decembrie 89 armata si mai ales ofiterii ei au dat din plin dovada ne-profesionalismului, multe din victimele acelor zile fiind produse de haosul in care „actionau” soldatii – nevinovati pana la urma, raspunderea fiind a ofiterilor care nu-si meritau stelele. De aceea am fost bucuros ca in fine s-a facut acum patru ani dreptate taindu-se pensiile nesimtite cercopitecilor care si-au batut joc de atatea generatii de recruti pana la revolutie. Din nenorocire, sprijinitorii regimului ceausist vopsiti in democrati le-au restabilit nesimtitele venituri in dispretul total al milioanelor de pensionari obisnuiti chinuiti de acesti cercopiteci in timpul stagiilor militare ante-decembriste (tiribaul, parumbul si cartofii, inutilul canal „magistrala albastra”, zecile de morti militari in termen pe „santierele patriei”, etc). Iar asa-zisa politica de inarmare ceausista nu era decat reflexul paranoiei criminalului balbait, total rupt de realitate – asa-zisa „armata romana” de dinainte de 89 nu era in stare sa faca fatza nici unui razboi modern adevarat din cauza jalnicei resurse umane „de specialitate”. Ar fi interesant de socotit imensele sume de bani aruncate inainte de 89 pe proiectul TAB-ului romanesc si al avioanelor romanesti (Craiova de exemplu). Adevarul trebuie spus: Imparatul („armata romana” ceausista) era gol pusca, dar parazita din greu pe cei care mai munceau in tzara.
Interesant materialul pe care l-ați publicat, domnule Opriș. Obsesia asta de a fabrica totul în regim autohton denotă pe de o parte o ignoranță în ce privește economia producției industriale iar pe de alta, o speranță de a compensa prin exporturi. Mă întreb cum și dacă erau reglementate astfel de cazuri între țările Pactului de la Varșovia, sau în blocul comunist în general- spre exemplu, România cumpăra licență sovietică și apoi pe piața liberă făcea concurență țării de origine (spre o pildă, în alt domeniu, Bulgaria folosea excedentul de livrări petroliere sovietice la preț preferential spre a le revalorifica la prețul pieței libere- este unul din „secretele prosperității erei Jivkov”.
Încerc să vă răspund laîntrebare, domnule Andrei, utilizând nişte informaţii din 1970 şi 1971:
Autorităţile sovietice au acceptat în luna octombrie 1970 să acorde consultaţii, astfel încât inginerii români să cunoască în detaliu utilajele şi materialele necesare pentru organizarea producţiei militare în România, însă au precizat faptul că, până la punerea la punct a fabricaţiei, URSS urma să livreze României materialele şi produsele de completare necesare doar în măsura posibilităţilor.
În raportul generalilor Constantin Şandru şi Vasile Ionel, întocmit la 29 octombrie 1970, s-a menţionat faptul că sovieticii putea invoca în orice moment clauza respectivă „deoarece oricând refuzul va putea fi argumentat prin lipsa posibilităţilor”. Capacitatea limitată a industriei româneşti de a realiza rapid toate elementele necesare pentru armamentul, muniţia şi tehnica de luptă care se doreau a fi fabricate în ţară a asigurat dreptul autorităţilor de la Moscova de a interveni asupra cantităţilor şi a calităţii produselor militare româneşti realizate sub licenţă sovietică.
În acelaşi document, generalii Constantin Şandru şi Vasile Ionel au precizat faptul că licenţele acordate României urmau să fie transmise fără plată (cu excepţia sumei cheltuite de sovietici pentru multiplicarea, pregătirea şi transportul documentaţiei în România), iar „partea română are dreptul de a intra în cooperare în producţie cu oricare din ţările participante la Tratatul de la Varşovia, precum şi de a vinde tehnica respectivă acestor ţări”. Această prevedere a impus o obligaţie pentru statul român: obţinerea de fiecare dată a acordului Moscovei, atunci când autorităţile de la Bucureşti doreau să exporte produse militare realizate sub licenţă sovietică în statele socialiste care nu erau membre ale OTV, precum şi în ţările în curs de dezvoltare.
Dependenţa României de produsele de completare sovietice şi controlul pe care îl exercita Moscova asupra exporturilor militare ale ţării l-au determinat pe Nicolae Ceauşescu să solicite găsirea unor soluţii de eludare a prevederilor care erau nefavorabile statului român, consemnate în convenţiile încheiate începând din anul 1970 pentru fabricarea sub licenţă a unor tipuri sovietice de armament şi muniţii. Astfel, în şedinţa Prezidiului Permanent din 16 noiembrie 1970, s-a hotărât adoptarea de „măsuri pentru modernizarea transportorului blindat [BTR-60 PB] pe baza documentaţiei tehnice de fabricaţie realizată în R.S. România, creându-se astfel condiţiile pentru livrarea lui la export fără a mai fi necesar acordul părţii sovietice”. Totodată, pentru micşorarea deficitul înregistrat în balanţa de plăţi externe a ţării, Nicolae Ceauşescu a solicitat la sfârşitul anului 1970 reducerea importurilor de tehnică militară.
Informaţiile respective au ajuns la Moscova şi reacţia autorităţilor sovietice apare ca o consecinţă la măsurile adoptate la Bucureşti, sub forma impunerii unor condiţii restrictive la acordarea de licenţe pentru produsele speciale care urmau să fie fabricate în România, precum şi adoptarea de măsuri de coordonare mai strictă a producţiei de armament, muniţii şi tehnică de luptă la nivelul Comisiei C.A.E.R. pentru industria de apărare.
Mulțumesc pentru răspuns, domnule Opriș. Din câte știu eu, Iugoslavia de exemplu era un mare exportator de arme de mic calibru și muniție pentru ele, pe principiul că valuta forte e mai importantă decât credențialele unei achiziții legale făcute de un govern- și probabil nu doar Iugoslavia :). Dacă e să ne rezumăm strict la țările membre ale Tratatului de la Varșovia și să excludem evident URSS, cam pe ce poziție se afla România în materie de export de arme ? Cine avea responsabilitatea acestui „department” ? (excluzând desigur faptul că Ceaușescu tăia și spânzura după plac). Generalul Stănculescu a fost ultimul în această funcție din perioada comunistă ?
Conform unui raport al Departamentului de Stat american din 1985, Romania era al 3-lea exportator de arme al pactului de la Varsovia (fara URSS, al 4-lea daca lumam in calcul si URSS) pe anul 1984, dupa Cehoslovacia si Polonia. Sursa e la pagina 74 din:
http://www.disam.dsca.mil/pubs/Vol%209-3/Arms.pdf
Ce nu apare in raport e faptul ca o buna parte din aceste exporturi se realizau pe credite cu dobanzi mici si termene de rambursare nesfarsite ce nu au putut fi veci recuperate. Doar Irakul datora Romaniei peste $1 miliard pentru arme cea mai mare parte fiind de pe armament usor (Garda republicana a lui Saddam ave AKM-uri romanesti incofundabile daorita manerului de pe uluc), artilerie (inconfundabilele APRA 40 ce apar in mai multe documentare despre razboiul dintre irak si Iran), camioane si munitie.
Serbia modernă e și ea mare exportatoare de arme ușoare personale, pentru militari și civili.
Printre armele cu glonț și alice pe care le poți cumpăra în magazin la noi, cele relativ ieftine și de foarte bună calitate sunt Zastava (Serbia), CZ / CZ-Huglu (colaborare cehească-turcească) și IJ (Rusia).
Industria românească de arme nu produce mai nimic pentru civilii români, toate produsele lor sunt destinate exportului. WASR / PM md. 63 pentru forțele militare, PSL md. 74 (Romak) pentru vânători.
Probabil ca in momentul inmanarii documentatiei tehnice se semneaza un document plin de restrictii gen „produci maxim 99 de bucati” sau vinzi numai la una din urmatoarele tari: „…”.
In practica, oricum nu s-ar fi facut in Romania partea cea mai sofisticata (electronica, radarul, sistem de vedere pe timp de noapte daca ar fi fost sa fie) asa ca nu puteam produce nici o singura bucata mai mult decat vrea Moscova. Un caz similar ar fi racheta Malyutka, produsa teoretic in Romania… in afara firului de ghidaj care era importat si fara de care racheta e neutilizabila.
Tot in practica, in cel mai bun caz am fi produs un avion la vreo 5 ani dupa ce nu mai era varf de lance, depasit fiind de aparate mai noi. Cam la fel cum la Renault nu a durut pe nimeni capul din cauza concurentei de la Pitesti.
Un articol foarte interesant. In schimb cometariile sunt nepotrivite. Se uita ca Romania a fost o tara agrara, iar comunistii au facut eforturi deosebite pentru a industrializa tara in toate domeniile. Acum este si mai bine! Traim pe credit!!! Aceste lucruri le spune unul care nu a fost membru de partid.
Fa te rog niste cercetari si ai sa vezi ca si atunci, cind nu erai membru de partid, s-a trait pe credit. Cind a trebuit platit, a inceput dezastrul.
Cit despre industrializarea in toate domeniile este ca un fel de mester la toate si bun la nimic.
@ Carstea
Ceea ce spuneți dumneavoastră nu este adevărat. Industrializarea de care vorbiți s-ar fi făcut, oricum (ea începuse chiar înainte de primul război mondial). Pentru a vedea care erau „datele problemei” n-ar strica să citiți volumele lui Axenciuc (nu mai rețin exact titlul, dar era ceva legat de avuția națională a României, din 1859 până în zilele noastre) și, mai ales, excelentul volum al istoricului Bogdan Murgescu – „România și Europa. 1500-2010”, în care autorul vine cu dovezi care arată că, în ultimele peste 5 secole, indiferent ce conducători am avut – domnitori pământeni, fanarioți, principi și regi (de la Cuza până la Mihai I), regim comunist sau postdecembrist – ceea ce se numește azi România nu numai că n-a reușit să recupereze niciodată decalajul (nu prea mare acum 500 de ani) față de Occident, dar el s-a accentuat! Iar soluția nu este nici comunismul (nici eu n-am fost comunist și nici nu aș fi avut cum să fiu, deoarece, la căderea lui Ceaușescu nu aveam nici 20 de ani!), nici pseudo-democrația adusă, în ultimii peste 25 de ani, de foști securiști și foști comuniști din eșaloanele 2, 3, etc (și/sau odraslele lor parvenite și de neam-prost), ci, după crearea (aproape) de la zero a unei noi elite (bazată pe caracter, moralitate, bun-simț, competență, principii, „coloană vertebrală”, responsabilitate, respect față de sine, față de celălalt – „aproapele tău” și față de muncă), să schimbăm poporul! Va dura – cel mai greu este să schimbi mentalități! – dar asta este, în opinia mea, singura cale. Iar prima condiție ca să începem să trăim, pentru început, mai puțin prost (ceea ce, pe o scară a gradelor de comparație înseamnă mai bine decât „foarte prost”!) este ca, dacă nu toți dintre noi, măcar o mare parte, să-și facă treaba pe care o are de făcut cât mai bine!
Tot ei au făcut şi dezindustrializarea de care se plânge lumea de azi.
Din 1982 nu a mai fost scos niciun model modern de camion, autobuz, locomotivă, utilaj industrial etc, în anii ’90 cele mai multe fabrici aveau utilaje din anii ’70. „Prăpădul industriei comuniste” a fost început tocmai de cel care a stors ultimul leu şi ultima bucată de pâine ca să plătească datoriile.
Romania aia agrara de dinainte de comunisti era o tara prospera in care imigrasera peste 1 milion de straini (evrei, balcanici, italieni, francezi, germani, etc.) in mai putin de 20 de ani Era o tara in care traiu 860000 de etnici germani ce nici nu se gandeau sa plece in Germania chiar daca regimul nazist incerca sa-i momeasca incolo.
Comunistii au ruinat tara, Au inlocuit vechea indurstrie rentabila si moderna pe care o avea Romania interbelica, cu una mult mai mare dar falita si care reusea sa conusme endemic mai mult dect producea.
Singurele produse rentabile la export erau materiile prime, germanii si evreii vanduti la bucata tarilor lor, Pentru ca odata cu comunismul, sutele de mii de germani ce traiau in Transilvania de aproape 900 de ani si cei aproape un milion de evrei ce se chinuisera se imigreze in Romania in ultimii 70-80 de ani au lasat totul in urma si au plecat imediat ce tarile lor i-au putut cumpara. Lor li s-au alaturat intre 150000 si 250000 de romani ce au parasit paradisul comunist ilegal riscandu-si viteile la trecerea frontierei. Granicerii comunisti trageau ca-c sacul de nisip in oricine ncerca sa scape.
„livrarea acelei nave de luptă unui stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care, de mai multe ori, incomodase prin politica externă pe care o promovase faţă de principalii inamici ai URSS (…) în cazul în care preşedintele român nu accepta varianta iniţială propusă de Moscova, privind prelungirea cu 20 de ani a termenului de valabilitate a Tratatului de la Varşovia, contractul privind submarinul promis armatei române nu mai era semnat de sovietici”
Din poveştile unor martori ai evenimentelor:
1. Submarinul „521” (nu fusese încă numit Delfinul, iar marinarii îi spuneau Pandele :) ) s-a dovedit excepţional de silenţios în timpul probelor efectuate prin 1985 în URSS. Astfel încât, în mod suspect, a avut loc o ciocnire minoră cu un remorcher de manevră din Sevastopol, care a deteriorat elicea. Aceasta a fost prompt înlocuită pe cheltuiala constructorului, cu una care respecta toţi parametrii oficiali, inclusiv o semnătură acustică foarte redusă… dar totuşi măsurabilă de către aparatele Flotei URSS.
2. La sfârşitul anilor ’80, sub comanda cmdr. Constantin Cristescu, lichidul hidraulic de fabricaţie românească (Ploieşti) şi-a pierdut proprietăţile, ceea ce a produs efecte neplăcute asupra instalaţiilor navei, şi a obligat echipajul să iasă din imersiune în condiţii de urgenţă (aproape la verticală, ca peştele zburător). Ancheta a stabilit că la Ploieşti parafina era contaminată cu o bacterie care o descompunea rapid, făcând lichidul hidraulic să îşi piardă viscozitatea.
Sursa: Modelism nr. 3 (82) / 2003
Mulţumesc pentru informaţiile inedite.
Semnătura acustică trebuia cunoscută de sovietici pentru a evita lovirea din greşeală a submarinului respectiv în Marea Neagră, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. România făcea parte din Organizaţia Tratatului de la Varşovia în acel moment, alături de Uniunea Sovietică.
@ Andrei A.
Din păcate, răspunsul meu la ultimele întrebări ale dumneavoastră este unul singur: nu ştiu.
În cazul în care vă interesează situaţia de la începutul lunii mai 1964, o puteţi citi mai jos:
Gl.mr. Vasile Ionel (adjunct al ministrului Forţelor Armate şi şeful Direcţiei generale a înzestrării)
Gl.mr. Horia Morariu (locţiitorul şefului Direcţiei generale a înzestrării)
Colonel Tiberiu Urdăreanu (şeful Direcţiei tancuri şi auto)
Colonel Nicolae Popa (şeful Direcţiei planificare)
Colonel Ştefan Ispas (şeful Direcţiei comenzi fabricaţie)
Lt.col. Cornel Olaru (locţiitorul şefului Direcţiei tancuri şi auto)
Lt.col. Constantin Antoniu (locţiitorul şefului Direcţiei planificare)
Colonel Petre Moţiu (locţiitorul şefului Direcţiei comenzi fabricaţie)
Lt.col. Traian Andreescu (şeful Secţiei industriale)
Cpt.rg.2 Ilie Udrea (şeful Secţiei plan-import din Direcţia planificare)
Mr.ing. Alexandru Alexe (şeful Secţiei documentare)
Colonelul Victor A. Stănculescu era în acel moment şef al Secţiei planificare 1 din cadrul Marelui Stat Major (mai 1964). În privinţa funcţiei sale din 1989, nu este cazul să repet ceea ce se cunoaşte.
Nevoia de submarine? Se contureaza o imagine grotesca a armatei comuniste romane. Dorinta fierbinte de a avea ce sa arati la parazi, chiar daca armata era disfunctionala si echipata mizerabil. Si in mod sigur ceilati stiaua asta.
:Intre ’88 si ’89 mi-am facut cele 9 luni de serciviu militar la regimentul 60 aeropurtat. Am constatat cu surprindere ca armata romana avea pozitiile exotice de parasutist-porcar, parasutist-cioban sau parasutist-cautas. Una din preocuparile esentiale ale unui regiment romanesc de elita era asigurarea subzistentei de pe urma fermei proprii – celebrele GAZ-uri. Oricum eu am fost intr-o situatie privilegiata. Colegii mei ce faceau serviciul militar la alte arme au fost trimisi la culesul procumbului sau al sfeclei (deja oricum degerate) pana in prima saptamana a lui decembrie. Cred ca ~ 3 sferturi din armata romana trudea degeaba pe santiere sau in agricultura.
Unul din ofiteri ne explica la unul din cursuri ca din 1987 armata romana depasise ca nivel de motorizare (CP/soldat) armata SUA, iar media NATO fusese depasita in inca din 1982.Toata compania a izbucnit spontan inntr-un ras isteric – aprovizionarea regimentului meu se facea cu carutele. Singura lucrare de intretinere vizibla in parcul auto era datul cu crema de ghete neagra a rotilor camioanelor ca sa arate ca noi. Cand am facut saltul de brevetare la sfarsitul lui aprilie 1989 am incarcat parasutele in doua camioane, iar noi am mers la Bobocu cu trenul. Tot batalionul TR a mers cu nasu’ la salt pentru ca nu aveam aprobare sa cosumam combustibilul camioanelor. Saream in uniformele de oras pentru ca de doi sau trei ani nu se mai dadeau combinezoane de zbor. Cativa ofiteri mai aveau niste combinezoane vechi jerpelite, dar cei mai multi sareau si ei in unifomele de serviciu.
Cum am iesit pe trapa AN-ului 26 am vazut de sus 4 MiG-21 aliniate frumos pe una din bretele. Dupa forma dorsalei parau sa fie PF sau PFM-uri – carlingile fiind acoperite cu prelate deci nu puteam stii sigur. Cum nu mai vazusem pana atunci nici un MiG-21 PF sau PFM (ci dor m si MF la Luna) am incercat sa pilotez parasuta cat mai aproape de ele fara sa ma mai preocup sa aterizez grupat cu restul plutonului. Vantul era slab asa ca n-am putut ajunge mai aproape de 200-300 m de ele. De sus, staluceau argintii in soare, iar cocardele proaspat vopsite pe aripi si derive aratau splendid. Cand am ajuns jos am realizat ca rotile erau sparte iar unul din ele avea un soi de piloni intre aripi si fuselaj ca sa nu se prabuseasca…
In timp ce imi strangeam parasuta pe marginea bretelei a trecut un mecanic care m-a oferit o tigara. L-am intrebat ce sens avea sa le vopseasca cocarde noi MiG-urilor daca era evident ca erau numai bine de casat. Mi-a raspuns razand ca trebuie tinute acolo ca sa le vada americanii din satelit si stie ca mai avem ceva avioane. A zis ca cea mai crunta chestie era ca ocazional trebuau sa la mute noaptea dintr-un loc in altul folosind carucioare, cricuri, etc.
Cat despre gloriosul submarin „Delfinul” zace de 20 de ani port pentru ca nu se gasec cateva milioane necesare schimbarii bateriilor. Dupa cum se vede bolile se mostenesc.
Grotescul ”vopsiți iarba să pară verde” era prezent în fiecare ramură a economiei.
Spre exemplu, ceferiștii deplâng darea la tăiere a locomotivelor Clasa 71 (LDE 4000 sau ”Didina”), cu motor ALCO 251 construit sub licență de viteaza industrie românească a lui Tovarășu.
Până când a apărut unul care fusese la fața locului în anii 1980 și i-a tras de urechi: băieți, ALCO 251 a fost proiectat pentru piața din Statele Unite, nu de la noi! Ei folosesc trenuri de 200-300 de vagoane, cu 8 locomotive cuplate și comandate dintr-un post central, iar pentru profitul pe care îl aduce o singură cursă, costul carburantului și al consumabilelor e infim. În schimb, la traficul de mărfuri redus de pe liniile neelectrificate de la noi, cu maxim 30-40 de vagoane, o locomotivă care consumă 300-500 l de ulei la o cursă era o gaură neagră, o mâncătoare de bani inutilă.