Ma gandeam in aceste zile ce-ar fi spus, ce-ar fi scris Monica Lovinescu in momentul glorificarii postume a sicofantului suprem al dictaturii comuniste din Romania. Nu ma indoiesc ca, in spiritul est-eticii, consecventa cu propriile valori, ar fi pretuit in cel mai inalt grad articolul lui Mircea Cartarescu publicat in Evenimentul zilei vinerea trecuta.
A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist” volumul Monicai Lovinescu, Jurnal esential (o selectie realizata cu admirabila pasiune de Cristina Cioaba). Cred ca este cazul sa ne reamintim, chiar daca unii vor sa oblitereze memoria acelor timpuri, despre ceea ce Monica Lovinescu diagnostica drept simbioza dintre extrema dreapta si extrema stanga in sincretismul, or mai bine zis barocul, ideologiei comuniste din Romania in perioada lui Ceausescu. In pofida tentativelor de a rescrie istoria, in pofida calomniilor care ma proiecteaza drept „ideolog de curte”, ramane faptul limpede, incontestabil ca nu am lucrat nicio zi in presa comunista, ca nu am batut la portile Academiei „Stefan Gheorghiu”, ca nu am lucrat in niciuna din structurile aparatului ideologic al dictaturii. Cata vreme despre Adrian Paunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu si altii din aceeasi zona, ar fi imposibil sa se afirme acelasi lucru. Sa luam un exemplu: in 1971, Adrian Paunescu, influent redactor al unei importante reviste literare, l-a vizitat la Chicago pe Mircea Eliade. Nu discut aici cine si cum l-a indemnat sa faca acest lucru. A condus un interviu cu marele istoric al religiilor (a carui opera stiintifica era pe-atunci interzisa in tara) si a promis fie publicarea integrala a textului, fie renuntarea la aparitia acestuia daca cenzura ar fi intervnit in vreun fel. Povestea a devenit teribil de sordida cand Paunescu si-a incalcat fagaduinta. La 16 aprilie 1972, Monica Lovinescu transmitea in cadrul emisiunii „Teze si antiteze la Paris” articolul „Avaturirile cenzurii: Mircea Eliade intervievat de Adriana Paunescu”. Citez: „Adrian Paunescu isi ia angajamentul. Isi da cuvantul de onoare. In lumea aceasta, in care sosea el, cuvantul de onoarea inseamna ceva. Inseamna totul. Si totusi, dupa mai bine de un an, interviul apare cum apare mai totul in Romania: cenzurat, schimbat, pus cu totul in alta lumina de o introducere, de fapt o ‚reconsiderare’, si din care Mircea Eliade dispare pentru a lasa locul aranjamentelor lui Adrian Paunescu.” In acelasi articol, Monica Lovinescu citeaza dezmintirea lui Mircea Eliade scrisa la 27 martie 1972, la Chicago. Scria asadar Mircea Eliade despre intalnirea cu Paunescu si mistificarea care a urmat: „In ceea ce priveste amintirile despre serile petrecute impreuna in iarna 1971, ele sunt evocate de poetul si gazetarul Adrian Paunescu, si ii apartin in intregime. Cand sedeam de vorba, credea ca vorbim aceeasi limba: vechea, cinstita limba romaneasca pe care am invatat-o de copil si pe care o vorbesc si acum, la batranete. Recunosc, cu o imensa tristete, ca m-am inselat.”
Acesta era Adrian Paunescu in anul de gratie 1971: oportunist, limbut, dispus sa-si calce in picioare promisiunile, sa faca orice pentru a parveni. Nici vorba de idealismul reformatorilor de la Praga. Nimic in comun cu Havel, Skvorecky, Vaculik, Kohout, Klima. Sa ne mai intrebam ce ar fi spus Monica Lovinescu despre mascarada grotesca a ultimelor saptamani? Se indoieste oare cineva ca ea ar fi reiterat pozitia afirmata inca din 1972 si reluata ulterior de atatea si atatea ori?
Sa nu uitam ca abjectia absoluta impotriva lui Virgil Ierunca (“interviul” luat de activistul ideologic cu pretentii de romancier Dinu Sararu mamei autorul Fenomenului Pitesti) a aparut in Flacara lui Paunescu. Cei care azi plasmuiesc retroactiv “doua perioade” in biografia lui Paunescu, cei care peroreaza despre civismul vulcanic si spiritul social furtunos al “bardului”, par sa fi uitat aceste abisale, sinistre infamii. Expresia “trepadus de curte noua” a fost creata de Monica Lovinescu tocmai in raport cu personaje gen Paunescu (numit explict ca epitom al categoriei in cauza). In zeci de emisiuni transmise de la Paris, Monica Lovinescu a vestejit miselii comise de “grupul celor douazeci si ceva” condus de Adrian Paunescu, Eugen Barbu, Dinu Sararu, Ion Lancranjan, Paul Anghel si Mihai Ungheanu. O carte mult insultata de barbisti, scrisa in acei ani de Ileana Vrancea, avea ca subtitlu aceste cuvinte: “Intre adevarul istoric si memoria culturala a actualitatii”. Ceea ce s-a petrecut in aceste ultime saptamani, convertirea postuma a lui Paunescu in erou national, arata cat de maleabila poate fi aceasta memorie culturala, mai ales atunci cand este subiectul unor desantate, nerusinate manipulari. Se incearca asadar forjarea unei contra-istorii, ocultarea/negarea prin minimalizare, bagatelizare si falsificare a colaborationismului in formele sale cele mai virulente si exaltate. Tocmai din acest motiv avem nevoie, precum de apa si de aer, de textele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Comentariu editat de moderator
Chiar daca nu a publicat imediat Istoria religiilor a lui Eliade, in Flacara si publicatiile acestui .hai sa-i zicem trust de presa comunist au aparut destule articole in care au fost reliefate calitatea deosebita a scrierii si operei lui M.Eliade.
Istoria religiilor a fost publicata in romania comunista la finele anilor 70.am in biblioteca un exemplar
Depinde ce intelegeti prin „finele anilor ’70”. Nu stiu exact cand aparut prima editie in limba romana a acestei traduceri, ceea ce stiu cu certitudine e ca Mircea Eliade semneaza prefata la traducerea romaneasca a Istoriei religiilor pe 15 decembrie 1980. Din amintirile mele, aceasta traducere ar fi aparut la inceputul anilor 1980.
Ar fi foarte interesant sa aflu, daca stie cineva, cum era prezentat Eliade in aceasta prima traducere. In comunism era foarte curent ca o carte a unui scriitor din afara sa apara continand doar numele respectivului scriitor, fara nicio precizare cu privire la biografia lui.
@Nicanor: O spui de parca asta ar duce la spalarea pacatelor comunismului! Si nu vreau sa intelegi gresit, nu cred ca detin dreptatea absoluta!
Mi-as fi dorit totusi ca Eliade sa beneficieze in Romania de cel putin aceleasi eforturi de promovare pe care le-a avut Paunescu. Chiar daca, pastrand proportiile, scrierile lui Eliade sunt poate la cativa ani lumina mai sus.
Nu vreu ,in nici un chip, sa spal pacatele comunismului dar nici sa le exagerez de dragul popularitatii ieftine si a castigului usor,imediat si consistent.
A infiera comunismul este usor acum si la indemana oricui.
Mai trist este ca se falsifica tot istorie,viata politica financiara si economica, biografii,vieti personale si in 20 de ani s-a distrus tot ce a facut poporul roman sub comunism pentru a fi inlocuit cu o spoiala ieftina goala pe dinauntru dar manipulata abil de facatorii de iluzii,saltimbacii fara cultura, prevaricatorii din toate colturile lumii alaturi de fabricantii de bani virtuali la care se iau comisioane reale si consistente.
In marile universitati ale lumii studentii au inceput sa citeasca Capitalul Lui Marx si sa-l dezbata aprins.
Paunescu is dead! Get over it!
Pai in afara de A. Paunescu si mai ales comunism ai mai vazut vreun alt subiect discutat de dl Tismaneanu?
Presupunand ca intr-adevar dl Tismaneanu a abordat numai comunismul si pe AP sa inteleg ca e de rau sau reprezinta o limitare? Daca zici „ai vazut istoricul acela, se ocupa numai de istorie”,”doctorul acela altceva decat sa opereze si sa vindece bolnavi nu face” ce inseamna, ca nu inteleg?
M-a impresionat teribil un gest extrem de elegant, si induiasator in acelasi timp, al Monicai Lovinescu…La 83 de ani, intr-o stare de sanatate extrem de precara si coplesita de o durere enorma, transportata pe o targa, a venit sa depuna un trandafir la capataiul omului alaturi de care a stat o viata…Un gest care m-a impresionat pana la lacrimi si care m-a pus pe ganduri… Cate povesti de acest fel mai sunt astazi? De ce nu ne dam seama oare ca viata trece atat de repede?
Paunescu este erou national, al vechii Romanii fireste, aceea care a crezut cu sinceritate in comunism si care dupa 1989 s-a adaptat rapid la noile structuri de putere, chiar daca avea nostalgia vechilor conducatori si care l-a votat cu entuziasm pe Iliescu. Ca poet, Paunescu fireste ca a fost mare, ii putem cantari opera si banuiesc ca aduna sute de kilograme(am intalnit acest argument adus foarte serios in discutie), iar omul Paunescu era si el destul de greu. Ca sa cantarim caracterul si valoarea operei, singurele care pot merge in posteritate, avem nevoie de altfel de „cantar” insa ma tem ca de data asta „greutatea” da cu minus.
Se pare ca subiectul Adrian Paunescu a devenit realmente o „muza” pentru dumneavoastra. Mi-am exprimat de multe ori opinia in forumuri cu privire la aceasta tema, deci nu voi mai reveni.
Nu cred ca sunteti „ideolog de curte”, ci doar o persoana care se vrea o constiinta absoluta a confruntarii esentiale cu comunismul. Am recitit zilele acestea Camil Petrescu: in discursul dumneavoastra e ceva utopia justitiei sociale a personajelor camilpetresciene. Ma regasesc in vorbele dvs („avem nevoie, precum de apa si de aer, de textele Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca”), dar cati dintre noi stiu sa le foloseasca drept grila de lectura a societatii de azi? Din pacate, textele acestea vorbesc despre o lume pe care nu mai vrem sa ne-o amintim.
Eu continui sa cred ca problema nu e Adrian Paunescu… ci una mult mai grava: e vorba despre gradul inalt de manipulare din societatea romaneasca. Poate de aceea au loc manifestari deplasate ca cele pe care le subliniati.
In ultimii 20 de ani, manipularea a inlocuit duplicitatea din comunism. Suntem liberi, dar libertatea ne-a adus pe cap o lume atat de complexa, incat multi dintre noi nu mai stim s-o controlam. Si atunci vin niste „smecheri” care ne arata ei cum stau lucrurile (adica ne arata ce vor ei ca sa intelegem). Suntem sufocati de minciuna, de impostura, de prostie agresiva….si toate acestea sunt produs al aparentei libertati de dupa 1989, nu al comunismului. De aceea a devenit oarecum anacronic sa ne intoarcem mereu la lupta anticomunista.
Pentru Adina:
Nu am scris vreodata ca (doar) Paunescu ar fi problema. Asa cum observa Vaclav Havel (alt moralist, daca imi ingaduiti) exista un cosmar post-comunist. Cultul postum al poetului oficial al „Anilor-Lumina” tine de acest cosmar. De acord cu Dvs privind manipularile din post-comunism, le vedem in Romania, Ungaria, Polonia. Mafiotizarea spatiului public si ostilitatea pentru statul de drept mi se par elemente ale acestui sindrom. De acord si cu necesitatea de a nu ne cantona intr-un radical militantism anticomunist. Ceea ce insa, cred ca veti concede, nu implica abandonarea proiectului asumarii trecutului traumatic. Asa stau lucrurile nu doar in Romania, ci si in Africa de Sud, Franta (regimul de la Vichy), Polonia (v. dezbaterile despre cartile lui jan T. Gorss) etc
Camil Petrescu este unul dintre scriitori mei favoriti. Cine stie, poate ca am ramas (in subconstient) marcat de destinul unora dintre personajele sale. Oricum, stiu sigur ca, de-a lungul deceniilor, „am vazut idei”. Unele cu efecte benefice, altele care au nenorocit omenirea.
Cu bune ganduri,
Vladimir Tismaneanu
Multumesc, dle Tismaneanu, pentru raspunsul dvs. Fireste ca este absolut obligatoriu sa nu abandonam proiectul asumarii trecutului, fie si numai pentru a nu-i mai repeta greselile. Cred ca sunteti insa de acord sa diferentiem intre aceasta asumare ca individ, ca grup omogen de indivizi (cum ar fi elitele intelectuale, persoanele de nivel mediu, etc.) si ca popor, ca natiune.
Daca pentru primele doua categorii enumerate mai e o oaresice sansa sa ajungem la un rezultat relativ onorabil in timpul unei generatii, pentru a treia ritmul de schimbare e mult mai lent, depaseste limitele biologice ale vietii noastre. Cred ca de aceea e mare durerea dvs…. cum ar fi fost, poate, a lui Eliade sau Cioran, daca ar fi trait vremurile acestea. Vine, poate, din faptul ca va simtiti tradat de acest popor pe care-l vedeti tot mai departe de valorile in care ati sperat ca va crede, o data eliberat de comunism. Idealismului dvs. eu ii opun pragmatismul. Poate din motive de varsta si de experiente de viata. Incercand sa deconstruiesc discursul dvs., nu fac altceva decat sa caut alte cai prin care se poate ajunge la acelasi rezultat pe care-l dorim amandoi.
Ma voi referi strict la faptul pe care-l relatati in aceasta contributie. E vorba desptre tradarea lui Adrian Paunescu fata de Mircea Eliade, exprimata prin faptul ca a publicat un interviu trunchiat, desi isi daduse cuvantul de onoare ca nu o va face. Interpretarea pe care o dau acestui fapt se bazeaza strict pe relatarea dvs. si pe experienta mea de viata. Nu cunosc cele doua versiuni ale interviului ca sa pot aprecia cat de mult a denaturat Paunescu vorbele lui Eliade.
Ca a gresit fata de Eliade, e indiscutabil. Ma intreb insa daca a gresit tot atat de mult si fata de romanii care au aflat astfel, fie si dintr-un interviu trunchiat, despre existenta lui Mircea Eliade in calitate de contemporan al lor. Iar cand spun „romanii”, ma gandesc nu la elitele intelectuale care-l cunosteau deja pe Eliade, ci la adolescentii, tinerii din familii obisnuite, care-si cautau un drum in viata, incercand sa supravietuiasca instinctiv totalitarismului comunist. Privind din acest unghi, o asemenea publicare, trunchiata, incompleta, rezultat al unei tradari fata de Eliade, a dat, poate, o sansa unora sa caute cartile scriitorului si sa le citeasca, uneori pe ascuns. Asta nu-l face insa pe Paunescu un salvator cultural al natiei, tot asa cum nerespectarea cuvantului dat lui Eliade nu cred ca-l face un demon.
Raspunzandu-va acum, am impresia ca sunt un personaj dintr-un Pat al lui Procust al altor timpuri (sper sa nu fortez prea mult metafora).
Pentru ce atata incrancenare impotriva acelui impostor marunt? Locul lui, si al clonei sale VC Tudor, este in uitare. Lasati-i acolo!
@ Vladimir Tismaneanu: Va multumesc mult pentru articol. O paralela aproape automata a functionat in mintea mea, in aceste saptamani, intre ce s-a intamplat la noi cu ocazia decesului lui Paunescu si ce s-a intamplat cand a murit Monica Lovinescu. Am suferit atunci ca un caine vazand comentariile rautacioase ori doar ignorante la adresa ei de pe destule forumuri (de Antena 3 imi amintesc cu deosebire). Pentru mine sunt inca destul de vii in memorie ultimii ani dinainte de 89, cu lupta surda intre grupul sinistru al Saptamanii si oricine le statea in cale – „optzecistii”, Monica Lovinescu, „tradatorii” din exil, „paltinisenii”, evreii… Lucrurile astea nu tin de stanga, dreapta, simpatii si antipatii politice actuale, gusturi literare, ci de memoria noastra culturala pur si simplu, care e atat de firava. Unii poate le-au uitat, altii nu le-au stiut niciodata, pe altii nu-i intereseaza si se lasa dusi de val, altii sunt prea tineri si nici n-a avut cine sa-i invete. De asta la moartea Monicai Lovinescu atatia rad si la moartea lui Paunescu plang. De asta reinvie acuzatiile contra „ghedesismului”, admiratia fata de legionari, ideea ca pana la urma regimul lui Ceausescu nici n-a fost chiar asa de rau si ca in general e plicticos sa vina niste Tismaneni sa tot aduca aminte de trecut, cand noi avem treaba sa ne luptam cu recesiunea.