miercuri, noiembrie 30, 2022

Ce ar „trebui” să facă societățile comerciale cu privire la educația preuniversitară

Acest articol încheie seria de 3 articole dedicată educației preuniversitare în România.

Este concentrat pe unele soluții pentru un progres mult mai rapid decât cel posibil prin ceea ce propun proiectele de legi ale educației și Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR).

Amintesc că în primul articol pe această tematică, am plecat de la faptul că multe dintre problemele României țin, măcar în parte, de 2 aspecte:

  1. un procent prea mare din populație este cu totul insuficient format pentru lumea actuală;
  2. și dintre românii formați suficient, un procent prea mic este votat sau promovat în elitele de facto implicate în conceperea, adoptarea și implementarea politicilor publice.

Am încercat să arăt cu ocazia respectivă că:

a. Cele 2 componente de mai sus deja se alimentează reciproc în prezent și nu mai permit o îmbunătățire semnificativă a clasei politice (și, deci, a politicilor publice) altfel decât prin intervenții artificiale sau printr-o schimbare semnificativă de abordare din afara mecanismelor actuale.

b. Orice soluție de fond la problema educațională de mai sus (în afară de intervenții artificiale coordonate) necesită abordarea lumii actuale ca și cum ar fi o planetă străină/artificială – de vreme ce mai tot ce ne înconjoară nu „crește” natural, ci a fost produs în ultimii 200 de ani în moduri și cu cunoștințe care nu existau acum câteva secole, unele instincte naturale mai mult încurcând.

c. Nu poți face educație performantă dacă nu motivezi elevii și motivația de a învăța o lume artificială/străină trebuie stimulată tot „artificial”.

În al doilea articol (cel anterior) am arătat de ce sectorul educațional public din România nu va putea să ducă „singur” la o schimbare educațională semnificativă a țării mai devreme de 25-30 de ani, în pofida fondurilor mari deja anunțate în PNRR.

După cum am detaliat mai mult cu ocazia respectivă, problemele principale țin de faptul că:

a. Momentul la care începe educația sistematică pentru a învăța această lume artificială în care trăim este tardiv (și discriminatoriu) în prezent în România pentru majoritatea copiilor.

Astfel, deși intervalul 3 luni-3 ani este extrem de important pentru nivelul de educație al unui viitor adult, doar aproximativ 14,5% din copiii României sunt acoperiți de creșe în prezent și PNRR nu are decât ambiția foarte redusă de a duce procentul la 19% (și asta în 2026).

Cu privire la intervalul 3-6 ani, 85% din copii merg la grădiniță, față de 95%, media UE, și aici progresul programat fiind lent.

b. Modalitățile de stimulare a (i) motivației, (ii) metodei de abordare a informației și a înțelegerii și (iii) a unui nivel rezonabil de disciplină la efortsunt cu totul neglijate, deși sunt esențiale pentru a contracara instinctele naturale de concentrare mai mult pe nevoile primare și pe relaxare;

c. O bună parte din cadrele didactice au o pregătire precară/neadaptată lumii actuale, chiar dacă sunt și numeroși educatori/profesori buni și dedicați. În plus, calitatea educațională a ajuns în România, în mare parte, la o concentrare geografică de tip oaze;

d. O parte importantă din ceea se învață la școală în prezent pe partea de valori, informație și competențe este decalată semnificativ față de nevoi (fiind deconectată de cele peste 4390 de profesii din COR, cele peste 600 de coduri CAEN, precum și de nevoile unei societăți democratice performante);

e. Locurile în care se învață – clădirile – atrag fonduri cu totul disproporționate (și care nu par să țină deloc cont bine de evoluțiile demografice) față de cele dedicate substanței educației;

f. Statul are inerții foarte mari și o dificultate politică majoră în a folosi la scară mare noile tehnologii în educație și de a reforma întregul sistem în jurul oazelor educaționale, ultimii 32 de ani împingând spre concluzia că trebuie schimbată strategia dacă vrem, ca societate, alte rezultate.

Proiectele legilor educaționale publicate în vară[i] doar confirmă, din păcate, prognoza de mai sus. Deși sunt scrise mai clar și mai structurat decât multe acte normative pe care le-am văzut și includ și o serie de lucruri bune (precum eliminarea mediei din gimnaziu din formula de admitere la licee[ii], evaluările naționale la finalul claselor a II-a, a IV-a și a VI-a, abordarea învățământului dual etc), au și neajunsuri care depășesc, per ansamblu, partea pozitivă. Aș sublinia, în principal:

a. Din problemele sectorului public menționate mai sus, jumătate nu sunt avute în vedere deloc, iar cealaltă jumătate sunt abordate doar parțial sau neadaptat. De exemplu, partea de motivație, metodă și disciplină la efort este cvasiinexistentă. De asemenea, modificările conținutului educațional sunt prea reduse;

b.Polarizarea și discriminarea educaționale riscă să fie adâncite, nu temperate  – capacitatea sistemului de creșe și grădinițe nu este remediată efectiv, rămânând grav subdimensionată. Pentru licee, diferențierea de mod de admitere între colegiile naționale și restul reprezintă un abandon tehnic și un mesaj discriminatoriu valoric față de majoritatea elevilor.

c. Riscul de cheltuieli mari prea devreme, cu pierderea suflului tocmai atunci când ar putea să conteze, în loc de o pregătire foarte bună a „terenului” și implementare graduală, cu urmărirea performanței și a generării de dinamici pozitive

Am discutat deja de abordarea PNRR cu privire la clădiri (3.5 miliarde de euro) versus substanța educației (mult, mult mai puțin) – abordare prin filtrul căreia trebuie citite și proiectele legilor educației, așa că nu o să insist pe acest aspect.

Aș menționa, însă, pe partea de resurse umane, că proiectul de lege relevant e precis cu privire la salarii doar când vorbește de profesorii debutanți/stagiari – prevăzând un nivel salarial egal cu salariul mediu brut pe economie. Înțeleg că acesta ar reprezenta un salt de aproximativ 43%. Nu se spune nimic explicit despre restul cadrelor didactice, dar unele declarații publice din zona Ministerului Educației au sugerat intenția unei abordări proporționale.

Cred că resursele ar trebui concentrate în primă fază pe stimularea meritului (performanță constantă sau progres față de nivelul anterior) și extinse larg doar în pasul doi.

A proceda invers riscă să coste mult, cu efecte foarte reduse și să dea și mesaje eronate valoric (gen, nu prea contează ce faci, banii o să vină oricum).

De exemplu, a presupune că, în medie, cadrele didactice actuale care sunt slabe vor deveni bune pentru că li s-ar mări semnificativ salariul (fără condiții/criterii) este cu totul nerealist.

De asemenea, cu privire la debutanți, efectul de atragere de talente nu are cum să se producă în sistemul de învățământ în ponderi relevante mai devreme de 5-6 ani de acum încolo (ca urmare a orientării unor liceeni peste medie din clasele a XI și a XII-a către facultățile de profil).

Dacă raportarea la salariul mediu brut se va păstra, costul va crește cam în fiecare an (inclusiv mai mult în al doilea an, prin chiar efectul însuși al măririi respective din anul anterior) – e ceva normal pentru păstrarea valorizării relative a meseriei de dascăl, dar nu mi s-a părut deloc în proiectele de legi că este ceva luat în calcul financiar, deși una este salariul mediu pe economie și alta este bugetul de stat din care trebuie plătiți funcționarii publici.

Dacă raportarea la salariul mediu brut nu se va păstra, până în 2028 când am putea avea în sistem prima generație atrasă efectiv de noile salarii, fără un pact național de conservare a valorii reale față de inflație, valoarea reală va fi coborât cu peste 40-50%, existând un risc mare să nu mai poată juca rolul de atragere a talentelor tocmai la momentul când ar putea să o facă mai bine (și doar să fie risipite multe miliarde de euro între timp).

Cu alte cuvinte, în următorii 6 ani nu am avea o educație publică mai bună, ci doar mult mai scumpă, iar efectul de valorizare/atragere financiară riscă și să se dilueze destul rapid.

Pentru că resursele ar trebui procurate de undeva, presiunea pe sistemul fiscal ar crește suplimentar și prematur (ineficient), într-un context în care nevoile vor fi mari din numeroase direcții.

d. Nediferențierea bacalaureatului ar fi o eroare majoră în cazul României actuale. Având în vedere complexitatea și diversitatea lumii artificiale construite de om, este important să fie un soclu comun pentru elevi în primă fază și diversificare largă după.

Cred, însă, că momentul de finalizare a soclului comun trebuie fixat mult mai devreme. În orice caz, masa liceenilor români este prea diferită și variația educațională de până acum este prea mare pentru a-i păstra pe un soclu de evaluare în bună parte comun și la 18 ani.

Cu alte cuvinte, după cum s-a punctat și în alte comentarii la proiectele de lege respective, ar trebui organizate examene de bacalaureat diferențiat (inclusiv vocațional și profesional).

Abordarea actuală din proiectul de lege relevant doar ar duce cvasiinerent politic la coborârea standardului bacalaureatului pentru a-l face accesibil măcar parțial și unor filiere care fac un număr de ore de matematică, de exemplu, foarte diferit de alte filiere.Aceasta ar crește artificial masa potențială de studenți „entuziaști”, dar pe socoteala calității medii a educației, iar – în pasul doi – și a calității medii a clasei politice, calitate medie care se va duce și mai jos decât acum.

e. Nu în ultimul rând, cultivarea valorilor este aproape inexistentă (altfel decât declarativ) sau chiar e abordată contrar intereselor unei societăți integre. De exemplu, abordarea aleasă cu privire la doctoratele plagiate e cea mai proastă din cele 3 variante principale pe care le-aș vedea.

Deși nu privește direct nivelul preuniversitar (avut în vedere în acest articol), este un aspect foarte relevant și pentru acesta, oferind perspectiva și „standardul” vârfului academic. Nici diferențierea între colegiile naționale și „restul” nu are cum să dea semnale potrivite în această privință.

Și interzicerea exmatriculării, practic, indiferent de ce face un elev, este greșită valoric și practic.

De asemenea, muntele de birocrație alocat profesorilor cu clase de 35 de elevi va genera un munte de hârtii/documente puțin relevante educațional (și valoric) cu adevărat.

Ajungând la obiectul principal al prezentului articol, este, cred, destul de clar că soluțiile la problemele de mai sus trebuie să țină cont de implicațiile logice ale acestora. Astfel, în esență:

1 Dacă sectorul public nu poate îmbunătăți singur semnificativ situația educațională mai devreme de 25-30 de ani înseamnă că sectorul privat trebuie să se implice mai mult (desigur, dacă dorește progrese mult mai rapide);

2 Tot logic, sectorul privat care ar trebui să se implice mai mult este cel larg, al societăților comerciale obișnuite, non-educaționale (și al persoanelor fizice și altor entități cu resurse).

Motivul pentru care nu mă refer la partea de sector privat care activează efectiv în mod obișnuit în educația preuniversitară este simplu – este normal ca partea respectivă să funcționeze pe bază de profitabilitate de termen scurt – or un astfel de model este unul, prin natură, inaccesibil unor procente prea mari de români.

Rolul său va rămâne unul foarte important, oferind educație (de regulă) de calitate celor care își permit, menținându-se mai conectat la evoluțiile globale, stimulând și sectorul educațional public până la un punct etc. Dar nu poate schimba semnificativ România în punctul în care aceasta a ajuns fără implicarea sectorului comercial larg.

Este foarte important să conștientizăm în această privință că – în afara unui moment atipic, gen revoluție sau război – o țară se modifică semnificativ doar prin procese de masă. Este necesar, astfel, să fie urmărită o strategie care să poată duce majoritatea procentului foarte mare de copii din România care „merită” în prezent note de 5-7 la nivelul de 7-9 (mă refer la note corect acordate). Aceștia vor schimba România și doar cu rezultate de masă ar crește mult șansele și ca numeroși „olimpici” să se întoarcă în țară și să construiască ceva holistic durabil aici.[iii]

3. Pentru că sectorul privat larg nu are nici pe departe resursele și amprenta geografică a statului pentru așa ceva (activitățile sale principale obișnuite fiind altele), este, de asemenea, clar că trebuie să procedeze diferit față de ce face statul, dar și față de ce face el însuși în prezent pe partea de educație/responsabilitate socială;

4. Astfel, în primul rând, pentru a avea rezultate de masă, programele trebuie să fie apte să …ajungă la „mase”, deci modalitățile diferite de acțiune respective trebuie să țină cont de aceasta;

5 Modalitățile în care se poate face așa ceva fără o amprentă geografică foarte largă implică,în mod evident, utilizarea de tehnologii și comunicare de masă.

Desigur, este contraintuitivă ideea că sectorul privat neimplicat direct în educație ar putea avea un rol mare în îmbunătățirea semnificativă a educației în România.

Se poate remarca imediat și faptul că societățile comerciale nu au vreo vocație să se substituie unui întreg sistem public și că acesta din urmă, oricum, va beneficia de numeroase fonduri în următorii ani tocmai pentru îmbunătățirea educației de masă.

După cum am văzut, însă, în articolul anterior, trebuie înțelese implicațiile faptului că sectorul public nu poate îmbunătăți singur semnificativ situația mai devreme de 25-30 de ani.

Ar fi, astfel, foarte riscant pentru România să aștepte încă 30 de ani reforme profunde, de vreme ce până și PNRR-ul avansează doar marginal în direcțiile care contează cu adevărat.

Cel mai sigur mod de a grăbi lucrurile educațional este, așadar, printr-o implicare mai mare și o presiune de abordare dinspre sectorul privat, cu parteneriate, ori de câte ori se poate, cu cel public.

Nu trebuie fixate obiective de tip „serviciu universal”/100% acoperire pentru că nu ar fi realist.

O strategie modificată față de cea actuală, axată pe câteva puncte nodale, ar putea avea, însă, un efect transversal multiplicat (cumva pe principiul Pareto conform căruia 20% din eforturi aduc 80% din rezultate) și ar pune presiune și pe factorul politic pentru reforme în sectorul public.

6. Liniile de acțiune ar trebui să aibă în vedere fiecare din problemele identificate în sectorul public.

Ajungând la liniile de soluții în sine, aș sublinia mai întâi că foarte multe societăți comerciale (și diverse alte entități, inclusiv persoane fizice) sprijină deja diverse proiecte în școli publice. În general, este vorba despre 4 categorii de proiecte:

  1. Proiecte care contribuie la baza materială (calculatoare, dotare laboratoare, donații de carte etc).
  2. Proiecte care au conținut educațional, dar se concentrează, de regulă, pe câte o fațetă foarte redusă a informării – de exemplu, pe explicarea unei meserii sau pe analize implicate de un concurs de eseuri, vizitarea unei fabrici etc;
  3. Proiecte de tip „mai” holistic care urmăresc să sprijine constant educația mai ales în școli cu copii din grupuri defavorizate social sau să faciliteze pregătirea unor elevi cu mult talent (de exemplu, sprijinirea centrelor pentru olimpici sau diverse burse de merit acordate de sectorul privat); și
  4. Proiecte care urmăresc să conecteze și să premieze/încurajeze profesori/educatori cu performanțe.

Toate tipurile de proiecte de mai sus sunt lăudabile și reflectă abordări normale față de ce ar face în mod obișnuit un sector comercial privat într-o țară. Dar noi nu ne aflăm într-o situație normală din motivele explicate în articolul anterior pe această problematică și având în vedere statisticile educației din prezent.

Se poate observa din cele de mai sus că marea majoritate a eforturilor, dacă nu toate, vizează, de fapt, în principal, tot „extremele” societății – în principal, copii puternic defavorizați social sau olimpici/copii cu talente deosebite, precum și profesori/educatori performanți.

Or, după cum menționam și mai sus, problema fundamentală este aceea că „mijlocul” este cel care poate schimba cu adevărat semnificativ România, nu „extremele”. Cu cât acesta va fi mai mare și va progresa mai mult față de punctul actual, cu atât saltul va fi mai pe măsură.

Până acum 10-20 de ani sectorul privat nu ar fi putut face mare lucru în privința „mijlocului” din cauza repartiției geografice, limitelor tehnologice și lipsei de relaționare cu experți educaționali.

În prezent se pot face, însă, numeroase lucruri utile. Și mai important este faptul că este principala șansă pentru a crește ponderea de români educați la nivel de societate cât de cât rapid.

Nu este o alegere simplă, pentru că ar fi vorba de a modifica strategiile actuale – de la a schimba aproape cert un număr de destine dintre cele privite de programele din prezent, la a schimba incert România ca țară. Din păcate, abordările actuale nu au cum să schimbe țara și cred că merită să fie adaptate în direcția schimbării sale.

Cred că eforturile ar trebui concentrate mai ales pe 6 axe – în bună parte, corelativ problemelor principale identificate la nivelul educației publice:

1 Învățământul timpuriu – este, după cum spuneam și mai sus, ceva extrem de important în lumea actuală. Chiar și cadre didactice bune, dacă vor avea în clasa I copii care nu au beneficiat de educație timpurie și unii care au beneficiat, vor pierde pe drum o mare parte din prima categorie și de la clasa a V-a încolo diferențele doar se vor adânci.

Chiar și cadre didactice slab pregătite, dacă vor avea în clasa I copii cu educație timpurie solidă, vor preda ștafeta la clasa a V-a cu copii la un nivel cu care se poate lucra.

Pe lângă partea pur educațională, beneficiile pentru părinți, bunici, sistemul de sănătate și demografie ar fi semnificative.  

De aceea, companiile comerciale (și persoanele fizice „cu bani”) ar „trebui” să aibă în vedere două sau mai multe din următoarele:

a. Sponsorizarea pe rând și în mod regulat a unor campanii mass-media intense de promovare a importanței deosebite a învățământului timpuriu – ideal, cu un conținut comun, preagreat. În pasul doi, pot fi sprijinite asociații de părinți în cereri către sectorul public de înființare de creșe;

b Crearea și popularizarea unui website care să (i) arate modul practic în care se poate înființa o creșă/grădiniță și prevederile legale, contabile și fiscale aferente și (ii) să ofere – pe baza consultării unor psihopedagogi – sfaturi practice și concise pentru evitarea educării necorespunzătoare a unui copil și pentru lărgirea orizontului acestuia la vârste mici;

c Discuții regulate cu primăriile pe raza cărora își desfășoară activitatea despre importanța înființării de creșe publice și acordarea de sponsorizări condiționate de susținerea parțială sau totală a unor creșe și a unui conținut educațional decent;

Conținutul educațional minimal de urmărit la creșe ar putea să vizeze (i) ascultarea/vizionarea de povești (o selecție de 100 de povești ar putea fi pusă cap la cap și recomandată în cooperare cu facultăți de psihopedagogie, educatori, trupe de teatru, eventual Academia Română, etc) (ii) mișcare fizică în natură, (iii) jocuri stimulative intelectual – parțial pot fi și animate, (iv) aspecte de igienă, (v) reguli minimale de disciplină/trai în comun și lucru de „echipă”.

DVD-ul/CD-ul/aplicația cu poveștile respective ar putea fi oferite gratis, împreună cu un casetofon/video/device cu acces la internet, atât creșelor, cât și multor familii care nu sunt acoperite de creșe (o parte din „casetofoane” vor fi probabil „băute” sau stricate destul de rapid, dar efectul pe ansamblu va fi, totuși, semnificativ).

Desigur, trebuie mare atenție la conținutul selectat pentru a fi cât mai util și formator, fără componente ideologice nocive.

d. Sponsorizarea cu 100 de euro pe fiecare lună de școală a părinților cu posibilități economice reduse dovedite dacă copii cu potențial ar fi înscriși și nu ar avea mai mult de 4 absențe de la creșă sau grădiniță în luna respectivă (Legea sponsorizării ar trebui ajustată pentru a avea în vedere clar astfel de posibilități). Având în vedere că sunt cam 3,5 luni de vacanță pe an, costul ar fi de aproximativ 850 de euro pe copil pe an (ceva mai mare dacă sunt și programe de vară).

Ca o paranteză – până în clasa a V-a ar trebui stimulat/motivat mai mult părintele, din clasa a V-a ar trebui stimulat/motivat mai mult copilul (dar cu ajutoarele sociale legate, desigur de stat – în limitele posibile constituțional – de respectarea/facilitarea dreptului copilului la educație).

e. Să susțină un sistem de vouchere educaționale care să permită accesul mult mai multor copii la creșe/grădinițe private nou înființate selectate de sponsori (a se vedea și punctul 3 de mai jos).  

Ar fi mult mai eficient financiar de colaborat cu primăriile în acest sens (acestea putând oferi mult mai ușor și spații, mai ales în contextul demografic al României).

Dar ar merita, oricum. Accesul la o creșă/grădiniță decentă va asigura unor procente foarte mari din participanți perspective bune „pe viață” și reducerea semnificativă la nivelul clasei a IX-a a procentului de analfabeți funcțional.

Costul pe copil ar fi, evident, mai mare, dar sunt foarte multe companii în România care ar trebui să și-l permită în cadrul politicilor obișnuite de responsabilitate socială, iar numeroase companii ar putea susține câte o creșă/grădiniță (destule chiar mai multe). Pentru companiile care vor decide să ofere asta propriilor angajați, idea ar fi să finanțeze una și pentru alți copii, cu sprijinirea transportului, dacă e cazul.

Proiectele legilor educației par să încurajeze această direcție – însă doar în relația cu angajații proprii (și mai puțin flexibil organizațional).

Cooptarea multor asistente și educatori la pensie, cu permiterea cumulării pensiei cu salariul, fără taxare suplimentară, ar putea stimula progrese foare rapide și ar reduce costul pe copil.

2.Stimularea (i) motivației, (ii) metodei de abordare a informației și a înțelegerii și (iii) a unui nivel rezonabil de disciplină la efort.

După cum spuneam mai sus, este esențială. Fără ea, un acces teoretic mai mare la o bază materială sau informațională mai bună nu va avea, din păcate, efecte prea mari pe termen lung.

De aceea este, probabil, cel mai important aspect din toate cele menționate pentru că în lumea actuală aproape oricine este motivat să învețe, va învăța.

Pentru stimularea respectivă, este necesară încheierea de colaborări cu centre de psihopedagogie și de studii comportamentale (inclusiv din străinătate) pentru dezvoltarea de programe concentrate pe cele de mai sus, adaptate pe niveluri de vârstă. Sunt destule programe existente în lume de la care se poate pleca sau care pot fi cumpărate ca atare.

Programele respective ar trebui promovate tenace prin mass-media și implementate printr-un mix de prezentări video prin „influenceri” și de caravane mobile de training și exerciții aplicate. Parteneriate cu Ministerul Educației pentru introducerea sistematică în școli, precum și parteneriate pe partea culturală ar fi foarte utile.

Drepturile de proprietate intelectuală ar trebui achiziționate pe temen lung. În doar câțiva ani, eforturi convergente ar putea duce la foarte multă conștientizare, precum și la alimentarea unei platforme suficient de ample și adaptate și la rodarea unui rețele eficiente și coerente de formatori.

3 Pentru că oazele de educatori/profesori buni nu pot fi mărite masiv cât de cât rapid, trebuie crescut semnificativ accesul cât mai multor copii cu potențial la oazele educaționale existente. Aceasta se poate face, logic, doar în 2 moduri principale:

3.1 Să aduci copii suplimentari la creșe, școli și licee performante – conform datelor Ziarului Financiar, sunt peste 1000 de companii în România cu cifre de afaceri de peste 10 milioane de euro. După cum spuneam și mai sus, fiecare poate ușor acoperi costul la creșă, școală și liceu pentru 1-5 copii ca o componentă obișnuită de „social responsability policy”, fără mărirea relevantă a costurilor actuale. Companiile mai mari pot să facă asta pentru unități noi întregi.

Pentru că majoritatea școlilor publice performante sunt deja supraîncărcate și sunt afectate și de problema vizei de flotant, acest tip de sprijin (după cum spuneam și mai sus – un fel de voucher educațional) poate funcționa eficient în relația cu formele educaționale private – stimulând formarea a numeroase noi creșe, grădinițe, clase etc cu cooptarea de educatori/ profesori dintre cei performanți, dar risipiți în prezent în unități per total slabe.

Un sistem de recunoaștere publică a contribuției la educație  – diverse tipuri de „education support certificates” – ar putea fi instituit prin camere de comerț (și, ideal, chiar de Guvern).

Pentru că obiectivul nu ar fi acela de a genera olimpici suplimentari, ci mult mai mulți oameni educați solid, civilizați și care să înțeleagă ce se întâmplă în jur, voucherele ar putea genera, astfel, înființarea a numeroase creșe, grădinițe și școli private noi care să absoarbă copii cu nivel inițial foarte similar pentru a-i duce pe majoritatea mai ușor la următorul nivel  – nivelul notelor 7-9 – sub privirea interesată reputațional a sponsorilor – companii comerciale.

Copiii care ar dovedi performanță deosebită ar putea fi transferați la clase cu nivel de 9-10 pentru continuarea parcursului acolo.

3.2 Să aduci educatorii/profesorii la elevi – sunt și educatori/profesori care vor fi de acord să facă asta gratuit, dar se pot cumpăra drepturile de proprietate intelectuală pentru 20-30 de ani pentru lecții video de la cei mai performanți profesori (care doresc) pe orice tip de lecție și disciplină. Acestea ar urma să fie incluse într-o bază de date online structurată pe materii cheie și lecții și care ar fi populată progresiv cu lecții suplimentare.

În 4-5 ani, numărul de lecții astfel acumulate poate fi foarte mare la nivelul unei țări, sponsorii putând fi nu doar societățile comerciale, dar și persoane fizice care își permit să facă un astfel de gest din când în când.

Prioritate ar trebui acordată lecțiilor pe subiectele considerate de profesori ca dând cele mai multe bătăi de cap elevilor. Profesorii cointeresați/vizați ar trebui să-i includă mai ales pe cei cu performanțe dovedite în ridicarea nivelului unei clase de la 5-7 la 7-9.

Sumele de plată pentru drepturile de proprietate intelectuală respective vor varia, dar e de așteptat să fie ridicate în unele cazuri, având în vedere potețialul efect asupra meditațiilor (deși ar avea și un efect de generare de notorietate). Chiar și așa, într-un număr foarte redus de ani, potențialul unei astfel de baze de date de prezentări video ar fi semnificativ.

Spațiul nu permite să intrăm în toate detaliile tehnice – unele necesitând, oricum, discuții mai largi. Cu titlu de exemplu, însă, ideea nu ar fi ca drepturile de proprietate intelectuală să fie risipite între mii de sponsori (deși orice sponsor ar trebui să păstreze, desigur, și el dreptul de a folosi prezentarea achiziționată), ci de a crea și un fel de cloud al lecțiilor accesibil public de oricine interesat, cu dreptul sponsorului de a fi menționat pentru stimularea eforturilor de imagine în această privință și recunoașterea efortului depus.

Baza de date (care nu ar oferi exclusivitate) ar putea fi organizată de ONG-uri finanțate de câteva companii comerciale.

Secțiuni speciale ar putea fi dedicate unor lecții de recapitulare/pregătire pentru anumite tipuri de examene.

Desigur, simpla disponibilitate a unei astfel de baze de date nu ar fi suficientă în sine – elevii (și părinții) ar trebui informați și ajutați/motivați să o acceseze.

Școlile publice ar trebui, de asemenea, încurajate să facă apel și la orele obișnuite la accesarea predărilor respective, cu discutarea /particularizarea în clasă, etc – parteneriate cu Ministerul Educației putând ajuta mult în acest sens (în funcție de gestionarea unora din rezervele politice la care mă refeream în articolul anterior).

Este evident că o lecție ar fi mai eficientă dacă ar fi predată fizic, interactiv, adaptându-se la o clasă dată. Dar așa ceva nu este, din păcate, realist la nivel larg, iar abordarea de mai sus are șanse să fie foarte utilă, oricum, pentru numeroși elevi. În orice caz, alternativa actuală este mult mai puțin adaptată, din păcate, să schimbe semnificativ lucrurile în bine.

4 Îmbunătățirea conținutului educațional – după cum detaliam în articolul anterior, o bună parte din ce se învață în prezent la școală este inutil/decalat față de ce este necesar în viața reală.

Acest aspect nu poate fi reconfigurat ca atare fără cooperarea sectorului public pentru că examenele se dau din bibliografia oficială și am discutat deja că aceasta este puțin probabil să fie modificată, altfel decât lent/gradual, din motive destul de obiective (și prezente în multe alte țări).

Conținutul poate fi, însă, suplimentat cu lecții despre lucruri cu adevărat utile (și fără stridențe ideologice) pentru a înțelege lumea, România, politicile publice, majoritatea aspectelor mai frecvente/utile în viața practică etc.

Modul principal de a o face ar fi similar celui de mai sus – bază de date neexclusivă alimentată gradual cu prezentări video pe o structură logică coerentă și predeterminată.

Pe partea profesională, o bază de date separată ar trebui structurată pe structura COR – cu prezentări pe fiecare meserie în parte.

Secțiuni separate ar putea fi construite, de exemplu, pe diverse tipuri de școli profesionale.

Pentru că prezentările nu ar fi puse la dispoziție pe bază de exclusivitate, pot (și chiar este preferabil) să apară baze de date concurente, urmând ca aceea care va fi administrată cu cea mai mare atenție la structură și calitatea prezentărilor selectate să devină un reper pentru elevi și părinți și finanțatori din sectorul privat.

O dimensiune foarte importantă ar fi sprijinirea (cu popularizarea mass-media aferentă) cât mai rapidă a unui program de recuperare a pierderilor educaționale din pandemie la materii cheie și la care multe lecții curg unele din altele în ani diferiți, precum matematică, fizică chimie, informatică sau limbi străine.

Altfel, riscul este să se piardă pe drum la materiile respective mase mari de elevi din fiecare clasă.

Au fost deja făcute eforturi importante în acest sens de unele companii comerciale (cu sprijinul multor cadre didactice dedicate) și proiectele legilor educației ajută pe acest punct – doar că trebuie extinse prin eforturi convergente și complementare până nu este prea târziu.

Nu în ultimul rând, oferirea regulată de premii financiare notabile pentru primii clasați pe orașe sau județe la diverse tipuri de concursuri de dezbateri ar putea avea un efect semnificativ și transversal de stimulare a acumulării de cunoștințe, dezvoltării de soft skills și gândirii critice.

5 Valori/Modele și teste de evaluare

Este esențial să nu fie pierdut din vedere nici planul valorilor și modelelor pentru elevi. Aici este mai dificil pentru că România oferă numeroase exemple de tupeiști și imbecili care apar la televizor, în ziare sau pe platformele sociale și par să fi avut succes din punct de vedere financiar și al notorietății fără să fi citit vreo carte. Cum aceste apariții TV au devenit un fel de dovezi de succes în viață, lucrurile nu se vor schimba peste noapte.

Cu cât se începe mai devreme (din creșe/grădinițe) cu atât mai bine (pentru responsabilitate, integritate, lucru în echipă sau spirit critic constructiv). Dar se poate progresa mult și la vârste mai mari.

În plus față de cele implicate de celelalte linii de urmărit de mai sus, companiile comerciale ar trebui să ceară companiilor de marketing cu care lucrează să integreze mult mai multe mesaje valorice (ideal, cu umor). Au fost deja exemple bune, cum ar fi reclame la haine care transmiteau (și) mesajul că a arunca gunoi din mașină în trafic nu e „cool” deloc.

De asemenea, pot fi încheiate contracte cu „influenceri”, inclusiv în zona de stand-up, care să pună accent mai mare pe modelarea valorică constructivă. Nu mă refer deloc la evitarea de înjurături – e foarte important de vorbit liber și pe înțelesul și obișnuințele publicului relevant.

Dar mesajul valoric e cu totul altceva – el poate fi pozitiv și dacă este împănat cu înjurături sau poate fi dezastruos chiar dacă e servit într-un ambalaj „foarte intelectual”.

Ar fi foarte util ca învățământul dual, să integreze, de asemenea, și componente valorice.

Pe partea de teste de evaluare, la materiile de bază pentru examene – ar trebui configurate teste de tip evaluare națională pe niveluri relevante de vârstă pentru selectarea copiilor cu potențial și – separat – pentru oferirea posibilității susținerii regulate de simulări elevilor care o doresc. Un test specific ar trebui configurat pentru evaluarea părții de înțelegere valorică.

6 „Infrastructură” coerentă minimală pentru urmărirea coordonată a celor de mai sus

Ideal, ar trebui selectate prin proces competitiv și reevaluate regulat ONG-uri pentru fiecare din punctele de mai sus. Separat, ar fi util să fie selectate și 2 ONG-uri pentru corelarea resurselor  – un fel de resursă a resurselor ca bază de date – și pentru monitorizarea permanentă a coerenței ansamblului, inclusiv prin relaționarea cu eforturile sutelor de alte ONG-uri implicare independent în diverse aspecte.

Tot ce este de interes comun ar trebui să rămână accesibil public, inclusiv unui ONG care ar înlocui un altul devenit neperformant.

În concluzie, propunerile de mai sus nu sunt, desigur, nici perfecte[iv] și nici de genul care să poate fi implementate uniform și simultan, mai ales având în vedere că implică foarte mulți oameni și subiecte complexe, cu numeroși „stakeholders” pe ansamblu.

Cred, însă, că reflectă direcțiile cele mai eficiente pentru un progres rapid din motivele explicate.

Chiar și fără o corelare prea bună/fără mult dialog, abordări convergente ca substanță din partea multor companii comerciale (și, progresiv, a multor români cu resurse) pot avea, astfel, un efect cumulat major în puțini ani.

Efectul pe termen mediu asupra sectorului public ar fi, de asemenea, unul pozitiv, de stimulare, o bună parte din cele menționate putând fi și facilitate, suplimentate sau chiar preluate de sectorul public gradual.

Cât mai multe parteneriate/o implicare a statului/multor primării în direcțiile de mai sus ar mări, desigur, eficiența acestora.

În orice caz, îmbunătățirea semnificativă rapidă a educației de masă în România este o necesitate majoră și trebuie să fie urmărită strategic și cu tenacitate. 

*******


[i] Disponibile, de exemplu, la: https://www.edupedu.ro/breaking-proiectele-de-lege-ale-educatiei-publicate-de-minister-in-consultare-publica/

[ii] Nu este o soluție perfectă pe acest subiect, dar în punctul în care a ajuns România este preferabil per total ca media din gimnaziu să nu conteze la admiterea la liceu.

[iii] După cum am discutat mai pe larg în primul articol, procente de analfabeți funcțional de peste 40% în clasa a IX-a față de media OECDE de 20-23% timp de decenii sunt prea mari, generând cercuri vicioase pe multe paliere.

[iv] Nici nu au cum, fiind vorba de direcții de implicare pentru un sector care nu activează în mod obișnuit în educație și bazate pe principiul Pareto (prin definiție, neimplicând rezolvarea a 100% din probleme).

Distribuie acest articol

72 COMENTARII

  1. Nu stiam ca PNRR este destinat „educarii” populatiei in litera si „spiritul” celor de la Bruxelles. Depinde la ce formare ne referim atunci cand afirmam ca unele companii private ar trebui sa „formeze” copii si pentru ce domenii anume. Pentru ca, de exemplu, daca sunt destinati „educarii” tinerilor in ce priveste „sensibilitatile climatice” sau corectitudinea politica, atunci cred ca avem o problema. Cred ca sunt foarte multe companii care deja sunt implicate in educatia si formarea tinerilor, fara banii PNRR. Acesti bani n-ar trebui atrasi in functie de acceptarea unor ideologii sau politici Bruxelleze. Acesti bani sunt destinati pentru reconstructia unor sectoare afectate de pandemie, desigur in statele care nu-si bat joc de justitie si in care aceste fonduri UE nu sunt sifonate prin marea coruptie. Corporatiile importante nu au nevoie de bani europeni pentru a forma tineri sau pentru a le oferi stagii in cadrul lor.

    • Nu este vorba de educatia intr-un sens sua altul, este vorba de pregatirea profesionala astfel incat tinerii sa poata avea perspectiva gasirii unui loc de munca adecvat incepand de la sofer si pana personal bancar.

    • Pentru Mike: Nu sunt sigur că am înțeles la ce vă referiți. Eu nu am spus că societățile comerciale ar trebui să țină cont de ce este în PNRR, ci mai degrabă de ce nu este în el, iar PNRR nu prea are mare treabă, oricum, cu substanța educației, ci mult mai muilt cu clădirile. Pe partea de substanță a educației, m-am referit, cred, destul de explicit la nevoia de a preda lucruri utile și fără ideologie. Dacă unele companii încearcă deja sau vor încerca să facă altfel, nu este/nu va fi din cauza articolului

      • Educația trebuie să fie coerentă la nivel național. Dacă astăzi Budapesta construiește stadioane în Ținutul Secuiesc, nu e nicio problemă. Dar dacă mâine educația cetățenilor români va fi preluată de firme de la Budapesta, în rândul copiilor va fi promovată istoria maghiară și religia maghiară, de exemplu.

        Învățământul profesional poate să aparțină firmelor, dar creșele, grădinițele, școala primară și cea gimnazială au legătură cu educația generală a unei persoane, nu cu învățământul profesional.

        Cetățenia europeană este o ficțiune, la fel cum au fost cetățenia sovietică și cetățenia iugoslavă, la vremea lor. În Europa există state naționale și identități naționale, iar identitatea unei persoane se construiește prin educație. End of story.

        • @Harald
          Chestia asta cu copiii mi se pare cel mai infect lucru. E vorba de falsa compătimire a copiilor, ca vai Doamne, ce o să se aleaga din ei daca unele firme, fie chiar si maghiare sau europene, se vor ocupa (si in mod cert, o vor face mult mai bine) de educatia copiilor nostri. E efectiv acelasi discurs constipat al unor conservatori cu drepturile gay: ce ne facem daca copiii noștri vad gayi pe strada, tinandu-se de mana? Sau dacă un profesor e gay, ce ne facem? Ne corupe copilul! Nu se va intampla nimic rau cu copiii, din contra, nu vor ajunge sa sustina si sa promoveze elucubrații legionare de doi lei pe forumuri. Si nu vor deveni niste ratati frustrați, asa ca părinții lor.

          • Stimate @Adonis, identitatea unei persoane se formează în aproximativ 25 de ani, indiferent ce ne învață pe noi Marcuse și Foucault. Dacă în UK, membrii comunității lgbt se laudă că acum au peste 50.000 de cadre didactice în sistemul public de învățământ, e de preferat ca românii să aibă idee despre ce se întâmplă aici și să nu repete experiența. Sigur că domnia ta dorește același peisaj și în educația din România, însă părinții copiilor respectivi s-ar putea să aibă altă opinie. Singurii copii de care ești îndreptățit să te ocupi sunt ai tăi, nu și ai altora.

            Oricum, mulțumesc sincer pentru comentariu, a fost extrem de util pentru ca toată lumea să înțeleagă miza reală a discuției. Iar nickname-ul ales face toți banii 😀

            • 1. „e de preferat ca românii să aibă idee despre ce se întâmplă aici și să nu repete experiența.” Ok. Bine ca romanii trebuie sa mearga prin acele tari decadente sa faca bani, lucrand chiar si la negru, dar pe urma sa vina aici si sa se planga de faptul ca sunt prea multe minoritati in unele posturi. Exact cum fac musulmanii fundamentalisti si rusii. Probabil ca daca in loc de acei 50 000 de profesori gay ar fi fost niste popi, n-ai fi avut nimic de adaugat.
              2. „însă părinții copiilor respectivi s-ar putea să aibă altă opinie. Singurii copii de care ești îndreptățit să te ocupi sunt ai tăi, nu și ai altora.” Vedem ce educatie ofera parintii copiilor lor, e prea evident ca sa mai elaboram. Parintii, daca tot au alte opinii in educatia lor, pot sa apeleze la homeschooling, ceea ce multe secte religioase deja fac. Acolo sunt invatati in spiritul „adevaratelor valori crestine”, adica sa-i respingi pe cei cu o alta mentalitate decat a ta. Plus elemente de creationism „stiintific”, istorie nationala din aia buna, samd. Dar parintii cu „alte opinii” nu au niciun drept si nu trebuie lasati sa-si educe odraslele in spiritul valorilor…legionare. Si nu mai veni cu chestii gen „alte opinii”, „libertate de exprimare” si toate cele, astea-s doar inventii de ale conservatorilor de paie care, in numele asa-zisei alte opinii/libertati de exprimare, alegere, cultiva adevarate discursuri ale urii. Acest drept nu exista si punct. Poate exista in societatile pe care tu si cei ca tine le idealizeaza, Rusia, China si Arabia Saudita. Presupunand ca ai deja o varsta, iar conform teoriei tale educatie se face pan la 25 de ani, nu prea are rost sa continuam aceasta discutie.

        • Ref Harald: Trolul pro-rus Harald distorsionează și minte din nou. Deși e clar din articol că nu e așa – după cum a susținut și mai jos la alt comentariu, o ține pe a lui că s-ar transfera educația la firme, nu că firmele ar face lucruri în plus de ce face statul.
          De asemenea, deși cu privire la conținutul educațional, articolul se referă clar, în principal, la construirea de baze de date cu lecții pe bibliografia existentă la materii cheie, gen matematică, fizică, chimie, informatică, limbi străine – doar că filmate cu cei mai buni pedagogi și accesibile online mult mai multor copii (lecții achiziționate de societăți comerciale și accesibile public) – Harald o ține pe a lui, plusând chiar că ar veni firmele maghiare și altele europene care ne vor evident răul și ar preda ele direct numai grozăvii. Ca și cum, pe logica lui Harald, nu s-ar putea încerca asta și acum și doar de ele – ar fi nevoie de articolul meu pentru asta.
          Când am vorbit în articol de aspecte de urmărit suplimentar bibliografiei actuale, m-am referit foarte clar la subiecte cât mai utile și fără ideologie, precum și la programe de stimulare a motivării, dezbaterilor, înțelegerii și modelelor valorice corecte, cu creșterea accesului de masă la educație de calitate.
          Dar, nu – Harald ne vrea ca popor în masă cât mai ignoranți și năuci valoric – să nu încercăm nimic că e bine așa cum e. Trolul Harald susține că ne va nenoroci sectorul privat și diverse nații din jur dacă am concentra eforturile pe mai multe creșe și mai multă substanță de calitate.
          E și un lucru pozitiv în toată chestiunea asta – văzând activismul lui Harald, chiar s-ar deduce că articolul are ceva lucruri bune în el de l-a panicat așa.

    • Pentru Alina Ion. Da – sub rezerva unor eventuale constrângeri de calendar/de disponibilitate punctuală – e un subiect important.

  2. Banii, eterna problema. Nu mi-as pune mari sperante in societatiile comerciale. Nu vad de ce ar fi stimulate sa bage bani in educatie!
    Pe aici exista firme mari, concerne, care au propriul sistem de invatamint, „Academii”, sau e „infratit” cu facultati sau scoli. Nu de putine ori aceasta „infratire”, inseamna pt absolventi garantia unui job si pt firme capacitatea de a-si selecta, specializa personalul. Din pacate in Ro nu prea exista asemena organizatii care sa-si permita sa investeasca bani frumosi in invatamint. Multe din ele risca sa scolarizeze personal cu bani multi, personal care dupa un timp pleaca in lumea larga.
    Alta forma de colaborare e legata de proiecte de proiectare/cercetare comune firme-institute de invatamint.

    • De ce nu ? Firmele care se implica direct in pregatirea tinerilor sa fie scutite de impozite respectiv statul sa ofere premii acestora. Nimic mai simplu !! Cum e Germania ?

      • Sigur ca cheltuielile pe care le fac firmele cu scolarizarile sunt scutite de impozit, dar totusi sunt cheltuieli.
        Vorbeam pe alt forum despre lipsa acuta de sudori in domeniul vamal, desi unele firme ii scolarizeaza, dar mai apoi f multi pleaca pt mai multi bani. A-i lipi de glie, ar fi un fel de sclavagism.
        Siemens a avut o firma de trenuri sudate in Praga si scolariza permanent sudori. Acestia plecau, dupa terminarea sederii obligatorii, cu diploma Siemens peste drum unde era Skoda.

      • Și cu banii încasați din taxe și impozite ce se întâmplă, rămân pentru pensii speciale, dacă educația școlarilor și preșcolarilor este transferată firmelor?

        Asta e treaba companiilor, să suporte cheltuielile cu creșe și grădinițe? Iar copiii celor cu ochi albaștri să aibă prioritate și la creșă, fiindcă și ei vor fi speciali, tot ca părinții lor, corect? 😀

        • Nu. Statul e solutia! Sa stam linistiti si sa intindem mana, sa asteptam statul sa isi faca treaba asa cum si-o face de ani buni. Cu astfel de oameni ca matale, sa tot fie bine in tara.

          • Deocamdată, întindem mâna la companiile private, din câte se vede. Tocmai angajații speciali ai statului vin cu astfel de idei ca ale ”matale”. Inclusiv adresarea e tipică pentru condescendența slujbașilor statului, cu aere de superioritate care nu se bazează pe nimic, sunt doar aere.

            Partida e deja pierdută pentru statul român de astăzi, practic se repetă situația din anii ’80. Toată presa și toate intreprinderile socialiste se umpluseră de ”lătrăi”, așa le spunea lumea. Însă economia reală nu poate funcționa cu baloane de săpun și cu lozinci înălțătoare.

            • Care-i religia maghiară? E prima oară când aud de această religie.
              Si identitatea unei persoane se construiește prin derapaje ultranationaliste, unioniste, hahaieli si toate cele, zic bine?
              Harald, ti-a placut la nunta lui George Simion?

        • Legat de Harald: Pentru cei care nu-l cunosc pe Harald, este un fan al lui Nicoale Militaru (a se vedea comentariile sale la Trilogia Elitelor (I)) – Fractura) ce comentează la majoritatea articolelor ce apar pe contributors.ro. Am menționat cu ocazia altui articol recent că ar fi mult mai eficient să-și schimbe pseudonimul, dar se încăpățânează.
          Similar multor troli, pe lângă unele intercalări de mesaje „mai” neutre și tehnice în încercarea de creionare/menținere a unei aparente «credibilități», mesajele sale principale sunt că:
          (a) situația din România e foarte rea;
          (b) dar nu se poate face mai nimic, deși poporul ar merita altceva (adică demoralizare și neîncredere în elite în ansamblu, sector public si privat, cu Harald luând partea bieților români și fiind vigilent să le apere interesele);
          (c) sau dacă s-ar putea face ceva, nu ar fi vorba – din motive nedetaliate concret – de ce se mai propune constructiv pe contributors (că s-ar păcăli, de fapt, poporul, s-ar discrimina sau nu ar fi fezabil etc), ci de cu totul altceva;
          (d) uneori acea alternativă este și avansată de Harald într-un mod oarecum pompos, dar vag/foarte general pentru a nu se vedea bine că nu e nimic constructiv în spate (adică distragerea atenției și direcționarea unor eventuale eforturi spre ținte aiurite).
          (e) alteori este atacat și autorul, de obicei cu acuze de neînțelegere a situației reale (cunoscută superior de Harald, dar nedetaliată), eventuale interese sau chiar activitate de un fel de trol (cum acționează, de fapt, Harald).

          În comentariul la articol de mai sus – care se înscrie în linia mai largă a comentariilor lui Harald – sunt sugerate, practic, mesajele (a), (b) și parțial (c).
          Pe fond, desigur, comentariul este distorsionant sau nu aduce nimic util.
          De exemplu, articolul nu spune deloc că educația elevilor e transferată către privat, ci că privatul ar trebui să facă lucruri în plus de ce face și de ce își propune să facă statul în prezent.
          Pentru că nu e niciun transfer – desigur că taxele și impozitele s-ar cheltui de ministerul relevant ca și până acum (mă rog, sper că mai eficient).

          De asemenea, deși articolul propune evident o „democratizare” a educației pentru a crește calitatea educației la nivel de masă prin suplimentarea a ceea ce face sectorul public cu eforturi convergente ale sectorului privat, Harald susține că abia atunci ar fi selectați unii cu privilegii acolo. Este o susținere, evident, de rea credință. Dacă în prezent sunt puține creșe, când e mai mare riscul să aibă acces la ele doar segmenrte mai privilegiate, acum sau când numărul creșelor ar crește mult?
          Desigur, Harald ignoră și ce spune articolul legat de faptul că societățile comerciale deja cheltuie agregat mult în educație – articolul propunând, în bună parte, orientarea și suplimentarea majorității eforturilor respective dinspre „extreme” către „mijlocul” masei de elevi.
          Mesajul final implicat de comentariul lui Harald – situația e rea, dar nu se poate face nimic și dacă s-ar face ce spune articolul, de bună seamă că ar beneficia nedrept unii (în cazul comentariului lui Harald de mai sus – cei cu” pensii speciale” sau „copiii celor cu ochi albaștri”), fiind sugerat că autorul, adică eu, e de rea credință de propune așa ceva, deși cel de rea credință este Harald.
          Revin la sugestia pentru Harald să-și schimbe pseudonimul – ar putea chiar să sară cu el în ajutorul lui «Harald» (adică a lui).

          • Având în vedere că majoritatea comentatorilor de bună credință au o părere proprie despre conținutul comentariilor lui @Harald, un asemenea ”rechizitoriu” este cea mai bună dovadă că viziunea exprimată în aceste comentarii este cea corectă.

            Noua Securitate încearcă să impună astăzi o viziune conform căreia vechea Securitate ar fi fost compusă din patrioți care l-ar fi înlăturat ei înșiși pe Ceaușescu, în asta constă esența disputei. Și cum noua Securitate trăiește tot din bani publici, la fel ca și vechea Securitate, lucrurile merg mai departe de la sine 😀

            • Domnule Harald, nu vorbiti dvs de bună credință și de lucruri sfinte ca nu aveti nicio treaba cu asa ceva. De unde si pana unde acea majoritate a comentatorilor de bun credință care va susțin pe dvs? Lasati-o mai moale cu fanteziile astea, ca nu păcăliți mai pe nimeni.

            • Iată că Harald lansează și mesajul de tipul (e) de mai sus.
              Problema pentru Harald nu ar ține, de exemplu, de susținerea de el, cu ocazia articolului la care m-am referit mai sus, a generalului Nicolae Militaru – singurul cu privire la care există cvasiunanimitate că a colaborat cu GRU/sovieticii – și nici de comentariile sale de rea credință și distorsionare (din motivele detaliate mai sus) la articolul de mai sus și nici de multe alte intervenții de tip trol, ci că aș avea eu ceva cu el.
              Și de ce? – pentru că el e de partea binelui și protejează adevărul (am văzut și mai sus cum o face), iar eu aș vrea – evident, năimit fiind – să susțin indirect nici mai mult nici mai puțin decât „Noua Securitate”, ba și pe cea veche și eventuale alte agende oculte.
              Abordările distorsionante, fără argumente și care trimit cu gândul la Radio Erevan nu au fost niciodată ceva de evitat pentru Harald.

          • Buna descriere a lui Harald. Vad deseori ca posteaza la fiecare articol (chiar si comentariu), lucrul acesta facandu-ma sa cred ca omul (sau oamenii, putând fi mai multi cei care folosesc acest nickname) fie nu are ocupație reală fie chiar asta e ocupația lui (platita). Harald, din ceea ce am văzut, reprezintă paradigma românilor care rezonează usor la diferite conspirații, pun la îndoială bunele intenții ale celor care chiar vor sa faca o schimbare in bine, acuzandu-i ca ar lucra la stat (de parca asta ar fi ceva rau in sine) sau ca iau bani de pe la diferite ong -uri. Cei care nu aplaudă la comentariile sale sunt automat finanțati de ruși, maghiari, germani, si cate altele or mai fi. Profilul Harald aduce izbitor de mult cu a simpatizanților si votanților AUR, chiar dacă poate exista unele diferente de opinie pe anumite subiecte; esența e aceeasi. Omul pretinde că vrea o Românie civilizată dar în același timp respinge elementele civilizației, pe motiv că unele ar fi cica abuzuri care-l constrang pe el si cei ca el (de ex. drepturile minorităților, respingerea efectelor încălzirii globale, etc). Harald nu vine cu argumente, iar cand vine, acestea sunt fie culese de prin gropile uitate ale netului, fie se vor a fi adevarate acte de credință, gen: cauta tu, doar nu vrei sa caut eu pentru tine, nu meriți asta, fie spune ca stie el ceva dar nu da niciun detaliu din simplul motiv ca nu exista acele lucruri. Asta ca sa nu mai adaug atacurile ad hominem sau ironia ieftina. Acum avem un profil mai complet al nickname-ului Harald. Concluzia? A se ignora in continuare.

            • Pentru Harald. Da, am citit si articolul cu pricina, si alte comentarii de ale tale. Iar asta pe care l-ai postat acum e o dovadă în plus ca am scris bine la comentariul precedent. Dar stai linistit, nu ești singurul din categoria în care te-am inclus si eu si autorul, esti doar cel mai obraznic si vocal.

            • @Mihai N. – se pare că problema e mai vastă și are legătură nu doar cu educația: o persoană care categorisește un alt adult drept ”obraznic” își arogă rolul de Părinte Critic în raport cu acel adult. Lucrurile astea se discută în cabinete de specialitate, dacă persoana în cauză are cumva mai mult de 27-28 de ani.

              Există o mulțime de bătrâni învechiți în rele pe vremea lui Ceaușescu, iar asemenea persoane fac parte de-obicei din rândul lor. Așa erau vremurile, acum e prea târziu să se mai schimbe. Dar în zilele noastre, a acuza pe cineva de delict de opinie nu mai acceptabil. Iar o persoană care nu face parte din rândul acelor bătrâni învechiți în rele ar trebui să încerce să înțeleagă că nu e rolul ei să educe un alt adult. Cam asta-i.

            • Ref Harald: Pentru că Harald nu mai are ceva de pierdut, nu o lasă baltă, ci dublează miza – nu el este trol, ci oricine observă ce face el pe fond și ubicuitatea lui pe contributors.
              În plus, cei care semnalează asta în comentarii ar acționa. desigur, în grup ca să-l aducă la tăcere pe Harald, apărătorul adevărului prin definiție, fiind năimiți de servicii (cum e, de fapt, Harald, cel mai probabil de cele rusești).

              Pentru că tb încercat ceva și pe fond, Harald nu mai spune nimic de comentariul lui inițial la acest articol (că ar fi prea la îndemână să se vadă reaua credință a comentariuluii respectiv – ci trimite cu totul la un alt articol – ca și cum articolul respectiv și comentariile de acolo ar dovedi că el are dreptate.
              Probabil contează pe ideea că fiind un articol lung, cu comentarii destul de multe, nu va fi citit, iar distorsionarea și mințitul în față al lui Harald vor ajuta la păstrarea unor îndoieli, pe fondul înclinației umane spre conspiraționism.
              Încurajez citirea articolului și a celor 15 comentarii ale lui Harald de acolo din cele 48 în total (și a răspunsurilor mele la unele dintre ele) – cred că va lămuri pe oricine de bună credință – atunci m-am lămurit și eu cu privire la bravul trol pro-rus și pro-generalul Nicoale Militaru – Harald.

          • ”Încurajez citirea articolului și a celor 15 comentarii ale lui Harald de acolo”

            I couldn’t agree more! 😀

            A recurge la ”damage control” e semn bun, înseamnă că o persoană înțelege că a pierdut disputa și riscă să acționeze în continuare împotriva propriilor interese. Iar monumentul acela din Drumul Taberei va trebui mutat și el în curtea vreunei unități militare, ca să nu mai irite zilnic cetățenii. Tot pentru ”damage control”.

            • Harald, dar ceva concret despre ce a zis autorul, despre Nicolae Militaru, ai de povestit? Ca vad ca eviți subiectul. Sau, din nou, tu nu dai explicații, tu doar la ceri? :))

            • @; – când ai să ai un nickname decent și ai să te deranjezi să citești comentariile de la articolul în dispută, ai să descoperi și părerea mea despre generalul Militaru.

              Bunică-mea ar fi zis că ”popa nu trage clopotele de două ori pentru o babă surdă”. Iar cineva care nu ar fi interesat să promoveze narativul Noii Securități, nu ar fi deranjat de opinia mea despre acel narativ. Despre monumentul lui Trosca, nimic-nimic? E și tăcerea un răspuns.

            • Deci literalmente comentariul la care ma asteptam ca sa se vada si mai bine cine e acest Harald. Omul asta chiar crede ce zice! Ce treaba are, man, nickname-ul si bunica ta cu ceea ce te-am întrebat?

    • Pentru neamtu tiganu: Mulțumesc pentru comentariu. Sunt deja foarte multe proiecte de ani de zile și numeroase companii înțeleg foarte bine miza unui învățămînt de masă de calitate. Doar că marea majoritate a proiectelor sunt orientate în prezent, după cum spuneam în articol, pe „extreme”, nu pe zona de mijloc și pe baza materială. Propunerile din articol vizează o adaptare/reorientare și aceasta într-un mod convergent pentru eficiență – din motivele detaliate mai sus.

  3. „În orice caz, îmbunătățirea semnificativă rapidă a educației de masă în România este o necesitate majoră și trebuie să fie urmărită strategic și cu tenacitate”
    Da, aveti dreptate, mai toate reformele nefiind in acest sens, mai degraba, umplerea liceelor cu elevi ulterior absolventi, „carne de tun” pt tot felul de facultati obscure, private etc.etc.
    Educatia de masa inseamna pregatire profesionala medie pt lumea reala si mai putin pt cea „artificiala/virtuala” cum o numiti, inca n-am dat peste un robot care sa puna tigle pe casa.
    Mediul academic romanesc este in mare parte rupt de necesitatile economice ale tarii, de necesitatile firmelor existente si a celor care eventual ar putea aparea pe piata in urma unei pregatiri profesionale adecvate a tinerilor.
    In acest scop solutiile sunt simple si la indemana tuturor, reforma profunda a sistemului de invatamant romanesc in sensul sus numit de dumneavoastra , reforma in primul rand care vizeaza interesele tinerilor si mai putin cele ale cadrelor didactice de orice nivel incepand de la ciclul gimnazil si pana la cel universitar, de aici insa lucurile incep sa se complice, sindicatele fiind extrem de reticiente la masuri care ar putea sa lezeze interesele acestora, alta poveste.
    Cum si ce se poate face pt pretairea profesionala medie a tinerilor ?
    In primul reducerea drastica a liceelor neperformate si transformarea acestora cu ajutorul mediul economic in scoli profesionale, vezi modelul scolii profesionale „Kronstadt” de la Brasov, un succes, adevarta pe plan local.
    Avem multi tineri care nu doresc sa fie „chinuiti” 12 ani pe bancile scolilor, de cei sa-i obligam la ceva ce nu vor, 10 ani de invatamant obligatoriu este indeajuns insa cu obligativitatea urmarii pregatirii intr-o scoala profesionala adecvata.
    Scoala profesionala de 3 ani inseamna pregatite medie incepand de la lucratori din turism, muncitori calificati pe utilaje performante, personalul mediu calificat din spitale, birouri, toti meseriasii incepand de la brutar si pana la sofer, in principiu ca 70 – 80 % din oamenii care muncesc in economie.
    Acest lucru n-a fost constientizat ani de-a randul, ne laudam cu olimpicii insa fara paine si acestia „mor de foame” , ne laudam cu sectorul IT fara a mentiona ca multi lucreaza „in Lohn” facand munci care nu renteaza in tarile dezvoltate.
    In primul rand este nevoie de concentrarea fortelor pe sectoarele economice care dorim sa le extindem, agricultura, turism, servicii (educatie, sanatate, personal bugetar) IT , industrie alimentara, energetica, logistica respectiv pe plan local in functie de necesitatile investorilor externi.
    Ati vorbit de bacauleartul vocational, eu ii spun profesional, acesta trebuie sa fie accesibil si celor care termina scolile profesionale daca urmeaza 2 – 3 ani cursuri serale ale unui liceu de profil, termina a scoala technica, de maistrii etc. etc. cu posibilitateta iscrierii la o facultate de profil technic dupa optinerea diplomei de bacalaureat. E adevarat, este un drum mai greu si anevoios insa se practica cu mare succes in occident iar specialistii care termina facultatile sunt dintre cei mai buni, au pregatirea practica cat si teoretica necesara.
    Pentru acesta reforma este necesara implicarea directa a mediului economic, a sustinirea firmelor care ofera locuri de practica / pregatire profesionala pt invatamntul dual spre exemplu prin scutirea unor taxe si impozite daca participa activ la pregatirea tinerilor. Aceste firme vor fi in mare parte si cele care vor prelua tinerii daca acestia la terminarea scolii profesionale prezinta rezultate pe masura.
    De ce nu se intampla acest lucru in Romania iar tinerii pleaca in cea mare parte sa lucreze pe locuri de munca prost platite in occident ? actualmente intradevar castiga ceva mai bine insa departarea de casa, parinti, prieteni, mediul cunoscut nu-i face mai fericiti, din contra !! avem peste 4 miloane de romani peste granitele tarii, ei sunt rezultatul esecului invatamantului profesional a ultimilor 30 de ani din Romania, a celor 30 de reforme inutile, a celor peste 30 de ministrii !!! a reformelor sociale care nu incurajeza munca iar actualmente incercarile disparte de umplere a golurilor cu muncitor din alte zone ale lumii.

    • Pentru Ursul Bruno: Mulțumesc pentru comentariu. României i-ar beneficia o reformă educațională profundă, dar este puțin probabil realist să se întâmple prea curând din motivele detaliate în articolul anterior. Este de menționat și că ar fi ceva foarte complex – nu ar fi deloc simplu de făcut repede și bine și nu este doar cazul României.
      De aceea am și propus o abordare simplificată, dar care are mult mai multe șanse să produccă efecte semnificative rapid (prin orientarea adaptată a unor eforturi din zona sectorului privat unde e mai multă flexibilitate structurală în acest sens și raportat la principiul Pareto). După cum spuneam și în articol, nu este o abordare ideală – dar este una care încearcă să aibă în vedere ce se poate face realist mai rapid și mai eficient decât alternativele actuale.

  4. Lumea se grabeste . Invatamintul si parcursul acestuia , cuprinde o anume forma prin care Statul nu face altceva decit sa asigure un parcurs minimal la cunostiinte de baza . Vedem cum intreaga suflare face referire la Invatamint ducind intreaga discutie spre un superlativ inexistent si uitam, aproape in intregime , ceea ce defineste decizia personala a fiecaruia ,luata in cunostiinta de cauza, functie si de posibilitatile materiale sau cele ale mintii individul ce isi urmeaza propriul lui drum in viata .Tot cea ce Statul poate face este sa ofere sanse dezvoltarii invatamintului particular , sa aseze, legal ,modalitatile ce duc participantii , la accesul la minimul de cunstinte , sa ofere conditii administrative si materialul didactic ce pun in valoare desfasurarea orelor la clasa sau cele ce pot fi sustinute oriunde altundeva .Pe masura trecerii timpului si o data cu aparitia unei reforme administrative, la nivel national ,lucrurile se vor imbunatati, de la sine si in sistemul de Invatamint .Nemultumirile ,unora sau altora ,vor disparea si ele, o data cu modernizarea Romaniei si cu digitalizarea acesteia .„Graba strica treaba ” ne zice o vorba .Fiecare lucru trebuie facut la timpul lui si evident noua lege acopera ,, exact ,ceea ce se intimpla acum (nu ieri si nu miine ) in sistemul romanesc de Invatamint cum tot asa se intimpla si cu legile noi aparute si atasate jurisprudentei in materie de plagiate sau de alte nereguli ce au fost parte a trecutului .Sa lasam totul in urma si sa ne concentram la „materia prima ” ce isi va gasi singura rostul atita timp cit legile sunt clare .Exceptionalitatea ,dorita de catre unii dintre participantii la invatamintul din Romania ,nu poate fi dobindita la clasa ci doar printr-un cumul de forte ce aduce, in particular, elevul ,de excelenta, cu maestria unor profesori ce doresc sa isi vinda stiinta de carte .

  5. Ok, nici o experienta in educatia preuniversitara dar ne dam totusi cu parerea. Stimate domn, ati predat in vreun liceu sau in vreo scoala generala pana acum? Daca acest lucru s-a intamplat deja, imi cer scuze si va rog sa ne comunicati experienta practica pe care o aveti in invatamantul preuniversitar. Daca nu detineti aceasta experienta am rugamintea sa vorbiti despre ceea ce stiti, Romania este si asa plina de incompetenti, nu mai trebuie unul in plus.

    • Ministerul e plin de oameni cu „experienta”. Toti vin din sistem, toti au facut reforme. Rezultatul? Nimeni nu vrea o reforma reala. Ba facem reforme care ascund sub pres problemele. De exemplu, stim ca media la clasa e subiectiva, dar nu avem o problema cu asta, avem o problema ca se ia in calcul la admitere. Nu ne intereseaza ca parintii si elevii traiesc intr-o minciuna permanenta, ca atunci cand afla adevarul e prea tarziu. Ca elevul care se credea de 10 are un soc cand afla ca e de 7. Stim ca profesorii n-au timp sa predea toata materia, selecteaza pe criterii de ei stiute anumite capitole, dar inchidem ochii. Stim ca un elev obisnuit nu are nicio sansa sa ajunga de 10 fara meditatii si ore bune de munca, mult peste ce e normal la varsta lor. Stim ca ghiozdanul unui elev cantareste de trei ori limita recomandata. Nu ne pasa, cerem mai multe culegeri si manuale. Deci, pana la urma, puteti sa ne spuneti (eventual din propria experienta) ce fac oamenii din sistem?

    • si dvs. ar trebui sa aveti mai intai o experienta practica relevanta de platitor de taxe ca sa fiti competent in stiintele eficientei cheltuirii banului public

    • Pentru Cătălin: Este regretabil că vă lansați într-un atac la persoană fără să aduceți niciun argument pe fond cu privire la ce considerați eronat în articol.
      Abordarea dvs nu doar că denotă un subiectivism păgubos, dar arată o eroare de apreciere pe fond. Astfel, să știți că un medic foarte bun nu înseamnă deloc automat (și e și destul de rar în practică) un bun manager de spital și cu atât mai puțin un bun „dezvoltator” de politici publice și invers. La fel, un bucătar bun nu înseamnă un maestru în configurarea sistemului alimentar dintr-o țară. Și în învățământ este la fel – un profesor foarte bun nu înseamnă deloc automat un bun director de școală sau bun director de politici publice și invers.
      Deși nu consider că sunt aspecte care m-ar califica sau m-ar descalifica la modul absolut să analizez sistemul educațional din România, precizez că:
      (a) părinții mei au fost profesori la gimnaziu și, respectiv liceu;
      (b) personal am cunoscut foarte mulți profesori și mai multe sisteme educaționale într-un context în care am și participat de-a lungul anilor de gimnaziu și liceu la 8 tipuri de olimpiade, cu rezultate bune și foarte bune, inclusiv 2 participări la ediții naționale la olimpiade privind materii diferite și un loc I pe țară la una dintre ele;
      (c) Ecole Nationale d’Administration este o școală postuniversitară de management public în care se urmărește pregătirea înalților funcționari și unde se învață foarte multe aspecte economice și de politici publice;
      (d) în anul în care am lucrat în administrația publică din România am fost consilierul Negociatorului Șef pentru Aderarea României la UE, activând, practic, în departamentul care coordona pregătirea și negocierile cu privire la documentele de poziție ale României pe foarte multe capitole de acquis communautaire, cu luarea în calcul a politicilor publice implicate de procesul de armonizare. În perioada respectivă, am și susținut întreg anul universitar seminarii cu mai multe grupe la Facultatea de Drept a Universității București, precum și cursuri cu 2 serii timp de 2 luni. Chiar dacă acestea priveau nivelul universitar, au reprezentat experiențe foarte utile, cred.
      Am urmat, de asemenea, cursuri intensive de psihopedagogie în vederea titularizării în Facultate, cu certificarea aferentă;
      (e) ulterior, ca avocat, inclusiv, de aproape 14 ani, ca avocat partener, am lucrat pe foarte multe proiecte complexe din multe domenii, inclusiv numeroase proiecte care au implicat redactarea sau revizuirea de acte normative.
      (f) sunt pasionat de peste 20 de ani de politici publice/bună guvernanță și obișnuiesc să citesc mult până să scriu ceva – după cum am făcut și de această dată.
      După cum spuneam și în articol, liniile de acțiune propuse nu sunt și nu au cum să fie perfecte, dar le consider mai eficiente decât ce se propune în prezent din motivele explicate.
      Îmbunătățiri nu doar că sunt posibile, dar m-ar și bucura. Cred, însă, că ar trebui să schimbați radical conținutul și modul de a comenta, dacă doriți, într-adevăr, să contribuiți la soluții.

  6. Iata cum cateva articole pot contine mai multe idei coerente decat un intreg program „Romania educata”… „problema fundamentală este aceea că „mijlocul” este cel care poate schimba cu adevărat semnificativ România, nu „extremele”” – aici e marea problema a invatamantului romanesc, nu e calibrat pentru elevul mediu, ci pentru „performanta”. Mostenirea comunista a „vitrinei” supravietuieste si inca foarte bine. Olimpici vrem, olimpici avem… In realitate o fabrica are nevoie de 10 ingineri si 100 de muncitori. Daca nu gasesti inginerii, e simplu, ii aduci din alte parti. Dar ce se intampla daca nu gasesti muncitori buni? Faci fabrica in alta parte.
    Programa supraincarcata (doar vrem olimpici) duce la predare superficiala si incompleta (selectie arbitrara dupa criteriile fiecaruia), implicit la o notare subiectiva (nu poti sa ai pretentii daca ai trecut rapid, nu mai vorbim de ce s-a sarit), si asa in cascada de la o problema la alta. Consecinta? Diferente de 3-4 puncte intre nota de la clasa si cea de la evaluari nationale, si un numar impresionant de analfabeti functionali. Pentru ce avem nevoie de programe atat de ambitioase? De ce nu recunoastem ca marea majoritate vor fi muncitori, nu cercetatori?
    De ce nu exista invatamant profesional in Romania? Pai daca poti sa iei cozonac, de ce sa iei paine? Ti se ofera varianta de a face un liceu, finalizat cu un bacalaureat foarte accesibil. De ce sa n-o faci? De ce sa iei o diploma de scoala profesionala, care e perceputa ca o treapta sociala inferioara? La facultate e si mai si. Ti se ofera posibilitatea sa o faci gratuit, sau la un pret modic. Consecinta? Cel mai mare procent din Europa de absolventi care lucreza in alt domeniu decat au studiat. Nu mai vorbim de facultati care n-au nicio legatura cu piata muncii. Daca dai 10 salarii medii pe an ca sa studiezi, te intrebi de doua ori inainte daca chiar ai nevoie de diploma aia. Cand nu platesti, o faci si vezi dupa.
    Cand ai atat de putine resurse trebuie sa te concentrezi pe ceea ce conteaza. Baza, invatamantul primar si secundar. Aici se formeaza oamenii. Un elev bun va sti ce sa faca mai departe, chiar daca va trebui sa lupte pentru o bursa sau o sponsorizare privata, sau poate chiar un credit de studii. Dar se va descurca, pentru ca are o baza si o motivare, invata pentru el, nu pentru diploma. Daca totul e pe tava, iei o diploma, daca gasesti post la stat, bine, daca nu te faci taximetrist. Dar banii pe care statul i-a investit?

    • Ar trebui acceptat in societate conceptul de ,,scoli profesionale de elita” si procedat la infiinarea lor. Acestea sa stimuleze mindria profesionala incit la terminarea scolii primare sa existe si copii care sa stea serios pe ginduri daca sa mearga la un liceu sau la astfel de scoala. ,,Fortele de munca” si casele de somaj (exista oare) care acum sint doar o caricatura, ar fi unii din actorii obligatoriu implicati.

      • Pentru Gheorghe Petrineanu-Clună, fochist: Sunt de acord cu dvs că valorizarea simbolică a școlilor profesionale ar fi foarte utilă (și ar trebui urmărită, inclusiv de stat), mai ales pe fondul fuduliei păguboase induse multor de comunism (dovedită și de goana după patalamale).

  7. „Modul principal de a o face ar fi similar celui de mai sus – bază de date neexclusivă alimentată gradual cu prezentări video pe o structură logică coerentă și predeterminată.”

    de ce nu un forum interactiv ?
    ca pentru prezentari video exista deja youtube si lectii gratuite si tot nu prea vad cum ar putea deveni un „fenomen” de masa

    • Pentru Prototipescu: Mulțumesc pentru comentariu. Din păcate, un forum interactiv ar necesita în mod normal foarte multe resurse umane implicate (și mult mai mult timp pentru pregătire în volumele necesare pentru a fi util cu adevărat sistemic) ceea ce ar fi foarte dificil în cazul României.
      După cum menționez și în articol, este adevărat că lecțiile video vor fi mai puțin eficiente tocmai pentru că nu au interactivitate, dar am văzut în diverse țări unele făcute foarte bine și, fiind înregistrate, pot desigur fi vizionate de mai multe ori, reluat doar anumite pasaje etc.
      Dacă ar fi grupate într-o platformă foarte bine organizată și coerentă – ar fi, cred, și mult mai atractiv de căutat decât căutarea ad-hoc, fără criterii clare pe youtube a unui conținut care nu a fost conceput articulat cu altul și nici coerent educațional, pe niveluri de vârstă.

      • ma rezum la doua exemple:
        1. github : daca vrei sa inveti programare e pierdere de vreme sa te inscrii la vreun curs; intri pe forumuri si gasesti practic raspuns la orice: tutoriale cu coduri open source complete, capturi de ecran demonstative, solutii alternative, explicatii, comentarii, recenzii, sfaturi, etc
        2. contributors

        de fapt, mai pe la inceputurile internetului erau multe forumuri cu multa activitate; nu stiu sigur daca problema a fost subfinantarea sau facebook

  8. Foarte interesant si tintit articolul dvs. Pentru urmatorii ani 15-20 , daca se tine cont de observatiile dvs. si se iau masuri am putea creste calitatea in educatie; Dar, momentan,pe piata formarii continue, adultii nu au mari asteptari pentru ca in noul Nomenclator al Calificarilor, majoritatea programelor de reconversie sunt de nivel III, 720 ore, lungi de 5 sau 6 luni-, fapt ce descurajeaza urmarea acestora. Pentru urmatoarea perioada, desi lipsa fortei calificate de munca este o problema, nu sunt semne ca s-ar schimba ceva; Va felicit pentru initiativa dvs.

    • Pentru Alexandru Barbu: Mulțumesc pentru comentariu. Se pot implementa destul de rapid proiecte de eficientizare/îmbunătățire pe punctul pe care îl menționați.

  9. Educația preuniversitară trebuie sa se axeze pe tinichigerie, pregătire de chelneri și de cameriste
    Germania excelează la capitolele astea.
    Basescu avea dreptate!
    ;)

  10. As vrea sa adaug doar un aspect, care dupa parerea mea e real si nu reflecta vreo ranchiuna personala.
    ,,multe dintre problemele României țin, măcar în parte, de 2 aspecte: …”
    Asa este. In ultima vreme cind la conducere au aparut si tehnocrati, fapt pe care personal l-am salutat, a rezultat pentru mine o noutate. Cei mai multi dintre acestia (care au accesat la putere) se remarca prin lipsa crasa a unei culturi complementare specializarii lor. Astfel se face ca de exemplu un IT-ist ajuns primar incepe direct sa se creada competent in estetica, arhitectura peisagistica, restaurari, stiinte juridice si sociale, arta, teatru si film, gospodarie logistica generala. Toate acestea brusc si incepe sa-si emane viziunile din care rezulta proiecte de proasta calitate. Nici vorba de spirit integralist, tot ce se introduce nu e coorfonat si se bate cap in cap. Viziunile sint bagate pe git unor consileri de specialitate, multi dintre ei specialisti ratati de mina a doua. Iar oamenii acestia, cu duiumul, votati cu eforturi si chin, tin frîiele! Pe cine sa mai astepti dupa valul de tehnocrati inculti? Pe omuletii verzi?

    • Pentru Gheorghe Petrineanu-Clună, fochist: Înțeleg ce spuneți. României, ca țară, i-ar trebui, totuși, mai mulți tehnocrați, nu mai puțini.
      Desigur, sunt destule cazuri în care la nivel politic se iese în afara zonelor față de care exista o minimă experiență.
      De asemenea, oamenii cu școală mai multă pot fi mai tentați decât alții să se consulte mai puțin sau să aibă mai mare încredere în valabilitatea unor raționamente prin extrapolare continuă.
      La nivelul unei țări sunt și aspecte care depind de masă critică, timp disponibil, susținere politică suficientă etc.
      Politicile publice trebuie să implice ideal oamenii foarte pricepuți la mecanisme transversale și cu viziune și, o varietate de specialiști pe fiecare meserie relevantă pentru domeniul respectiv.
      Îmbunătățirile, în general, sunt graduale – așteptarea unor salturi extrem de rapide duce de multe ori la descurajare și lipsă de implicare, aspect care doar reduce foarte mult șansele și pentru un progres gradual.

  11. Vă mulțumesc pentru acest ultim articol din seria educație în România – pas intermediar și realist dintre: masa de (l)oaze și oaze „în masă”.

    Cu permisiunea Dvs., câteva observații:

    1. Creatorii de pedagogi – masa pedagogilor suferă acum de aceeași boală ca și corpul „educaților” (oaze și loaze) – element esențial abordat doar tangențial, prin generatorii de și supraveghetorii eficienței implementării/utilizării de lecții înregistrate.

    Cum creștem numarul/procentul de pedagogi „medii” implicați în activitatea zilnică de la pregătitoare la liceu?
    Doar cu acea creștere teoretică (inflația roade constant) a veniturilor neofiților, pusă sub semnul întrebării chiar de Dvs., și cu importul de programe psihopedagogice adresate EDUCAȚILOR ȘI NU PEDAGOGILOR?!

    2. Evaluarea INDEPENDENTĂ a eficienței pasului propus de Dvs (strâns legat de 1) – acele ong-uri menționate, cu tot cu supra-ong-ul de supraveghere/ajustare.

    Cum este educatia „evaluata independent” si „din afara mecanismelor actuale”?
    Cine-s persoanele astea, cine le selecteaza si cum sunt selectate?

    3. Propuneți, în principiu corect/de dorit dpmdv, substanță înaintea „clădirilor/dotărilor”.

    Apar probleme cu acest principiu atunci când discutăm de școli profesionale/vocaționale și chiar și de unele oaze „wanna-be” (laboratoare de chimie, fizică, biologie).
    Școlile profesionale/vocaționale, pentru a-și putea desfășura activitățile/pentru a transmite corect SUBSTANȚA, au necesități extra din categoria „clădiri/dotări”, pe care școlile din registrul teoretic nu le au.

    4. Observarea contradicțiilor din societate legate de valorile promovate:
    – respectarea legilor, regulilor, normelor, standardelor
    și
    – consecințele ASIMETRICE din societate pentru nerespectarea lor.

    SUPRAREGULA observată constant fiind cățeii și dulăii, se naște un conflict în mințile tinere cauzat de ce zice dulăul, ce face dulăul și lipsa consecințelor pe măsura a ceea ce face dulăul.
    Când cei care sunt parte din/conectați la balanța de putere vor primi pe măsura abaterilor, lucru care nu se intâmplă, atunci poate ca vor fi șanse ca mințile tinere să răspundă pozitiv la/adopte valori reale.

    • Pentru Romulania: Mulțumesc pentru comentarii.
      Cu privire la (1) – proiectele legilor educației prevăd destul de multe lucruri pe subiect. Oricum, e mai complicat pentru societăți comerciale (inclusiv din perspectiva programelor de compliance) să aibă programe în masă pentru funcționari publici, pe când accentul pe copii/părinți cu profesori/pedagogi deja foarte bine formați ar avea mai multe șanse să fie eficient și să nici nu extindă/disipeze prea mult costurile totale.
      Legat de (2), nu este simplu, într-adevăr, dar va fi ceva mai mult până se concep testele, administrarea lor fiind mai simplă și verificabilă curând față de teste PISA, etc. Sponsorii vor fi interesați reputațional să selecteze ONG-uri cu reputație și expertiză, iar acestea din urmă vor fi foarte interesate să-și păstreze reputația.
      Mecanismele actuale viciază jocul pentru că și părinții și profesorii sunt stimulați de el spre inflație a notelor pentru că pot ajuta la licee sau se simte nevoia să se arate că meditațiile sunt folositoare (desigur, nu trebuie generalizat, dar este statistic relevant). Adică interesele ar fi mai bine aliniate constructiv în ce propune articolul, față de ce este acum.

      (3) Aveți dreptate, dar aici proiectele legilor educației și PNRR propun alocări importante. De asemenea, învățământul dual va implica natural atenție din partea întreprinderilor relevante în aceste privințe. Un video cu experiențe într-un laborator bine dotat poate fi mult mai eficient pe termen scurt decît dotarea pe termen lung a mii de laboratoare din țară și executarea experiențelor cu cadre didactice foarte variabile ca expertiză/experiență.

      (4) Așa este, și am spus deja că pe valori va fi mai complicat. Unul din motivele principale pentru situația actuală este și acela că nu s-a facut ceva de acest gen din timp. Adică, trebuie început de undeva și propunerile ar putea, cred, genera sinergii importante într-un termen destul de scurt.

      • Legat de 1 și 2:

        a) un exemplu din zona „extreme” cu implicare privată/de stat (a se vedea secțiunea parteneri strategici), dar nu văd de ce modelul nu ar fi aplicabil pentru creșterea numărului de pedagogi „medii”:
        https://teachforromania.org/
        „…o organizaţie non-profit care recrutează români valoroși, pe care îi pregăteşte ca educatori, învățători şi profesori model și îi sprijină pentru a deveni factori de transformare în educație la nivel de țară.”

        Dvs. spuneți că „..proiectele legilor educației prevăd destul de multe lucruri pe subiect.” Poate ne puteți detalia/exemplifica aceste lucruri și, eventual, compara cu exemplul de mai sus.

        b) exemplul de mai sus inseamna „din afara mecanismelor actuale” aflate în uz în România; ramâne de lămurit partea cu evaluarea independentă (aici Dvs. spuneți că standardizarea testelor joacă un rol)
        Evaluarea independentă a:
        b.1) REZULTATELOR
        și
        b.2) PROCESULUI CARE LE GENEREAZĂ
        trebuie să vină de la un actor neimplicat în proces, dar apt sa-l înțeleagă și care nu are parti pris-uri/conflicte de interese. Altfel nu e independentă.
        ===========================

        Legat de 4: dacă acest aspect important nu este îmbunătățit CONCOMITENT cu pasul propus de Dvs.+PNRR, rezultă automatoni virtuoși tehnic/pliați economic pe cerințe reale, dar amorali/imorali.
        Cine-s actorii principali direct responsabili pentru concomitența asta? Elita politică de facto și sistemul de justiție al statului (incluzând structurile MAI și serviciile de informații).

        Dvs. spuneți „…trebuie început de undeva și propunerile ar putea, cred, genera sinergii importante într-un termen destul de scurt.”
        Dacă binevoiți, eu aș vrea să citesc PROPUNERILE Dvs. pe acest aspect, care trebuie să facă tandem concomitent și constant cu 1 și 2, dacă vrem rezultate de SUBSTANȚĂ în România.

        Casarea/eradicarea supra-regulii „cățeii și dulăii” ar genera încrederea necesară dintre stat și cetățean/votant, care (nu de)acum e la genunchiul broaștei.

  12. Mulțumesc pentru articol domnule Bondoc! (nu cred in necesitatea virgulei).

    In corporații accentul pe învățare este destul de agresiv.
    Angajare => induction days -> traininguri
    Pozitie tehnica => nivel de calificare necesar -> traininguri
    Urcare în poziție -> traininguri
    Schimb de proiect tehnic -> traininguri
    Schimb al mediului de implementare -> traininguri
    Preluare taskuri de management -> traininguri
    Suplinire munca unui coleg -> traininguri
    Oameni noi tehnici => angajare conform pietei muncii -> traininguri pe ei.
    Oameni noi pe linia de producție -> traininguri
    Career plan -> traininguri

    Companiile private investesc deja in invățare foarte mult. A le cere și mai mult e destul de dificil. Cum bine spunea @neamtu tiganu mai sus, școlarizarea continua este parte a unei companii, pentru că ‘brain drain’-ul este continuu. Sudorii școlarizați pleacă iar și iar. Chiar și așa, companiile continua să investească în învățare. „între a avea angajați stabili, dar neinstruiti, mai bine se investește în învățare, chiar cu riscul de a pierde angajații învățați”.

    Sa ținem cont că principalul scop al companiilor private este profitul, nu responsabilitatea socială. A se implica în procesul de învățământ clasic este destul de greoi, procedurile nu ajuta. O grădiniță langa sediul fabricii / companiei, este ok. Acreditarea unei grădinițe nu este hiper-dificila. Copiii sunt aduși de către părinți, investiția este suplinită și de alocația bugetară pe elev. Dar implicarea companiilor în învățământul clasic este plina de proceduri birocratice. De ce ar face-o?

    Sa tinem cont și de faptul că nu avem multe companii românești foarte puternice. Dispuse la acest tip de implicare socială. Companiile multi-nationale nu prea au interesul să investească în educația clasica din Ro, ele investesc in școlarizarea propriilor angajați. Colaborează cu academia prin angajați part-time și ceva proiecte de cercetare. Mai mult, de ce ar face-o, când este destul de dificil de susținut și actualele clase vocaționale?

    Acum câțiva ani (înainte de pandemie) au fost proiecte europene cu fonduri pentru pregătirea personalului pe diverse nise. Procedurile birocratice in accesarea acestor fonduri au făcut că toate doamnele de la contabilitate sa plece către alte companii, presiunea in gestionarea fondurile europene fiind foarte mare. Nu este ușor, mai ales din cauza birocrației excesive.

    Oricum, pe parte de reconversie profesională există opțiuni. Contra cost, desigur. Dar învățământul clasic rămane, clar, apanajul administrației din Ro. :|

    • Nu numai birocrație ci și DNA-ul care de abia așteaptă sa găsească tinte sa își justifice existența.
      Ce s-a mai ales de PNRR?
      De cele 80 de miliarde de euro?
      Sa ferească divinitatea sa ajungă România pe mâinile AUR și ale prietenilor lor din KGB!

    • Pentru Ștefan: Mulțumesc pentru comentariu.
      Există deja foarte multe companii care s-au implicat în proiecte în educație mai clasică, doar că o mare parte a proiectelor respective au vizat mai mult „extremele” (și baza materială), nu „mijlocul”.

      De asemenea, paleta de intervenții propusă în articol este diversificată, avantajul anticipat ținând mult de efectul agregat al unor abordări convergente . De exemplu, pentru multe companii nu se pune problema să finanțeze o creșă întreagă, dar foarte multe societăți comerciale ar putea susține campanii de conștientizare (care să facă mult mai mulți părinți interesați de subiect în discuțiile cu primăriile) sau să cumpere în fiecare an 1-5 lecții ca parte a politicilor obișnuite de CSR pentru a le face accesibile public elevilor. De asemenea, a susține un copil suplimentar într-o creșă sau grădiniță, nu implică cine știe ce cost, existând avantaje reputaționale și – pe termen mediu – de potențial mai larg al unei țări.
      Pe partea de creșe pentru angajați, proiectele legilor educaționale deja încurajează abordările. Ele vor fi foarte curând și un factor de atractivitate/păstrare a resurselor umane.
      De asemenea, învățământul dual este destul de bine configurat aș zice și are șanse mai bune să se dezvolte în următorii ani.
      Oricum, după cum am menționat și în articol, ideea nu este aceea că propunerile respective ar fi abordări perfect naturale, doar că ar fi necesare – și în maniera propusă, ar fi, cred, și fezabile într-un grad relevant raportat la punctul în care se află România în prezent.

  13. Militaru vs Trosca

    Cu permisiunea autorului, dupa ce am citit schimbul de replici dintre Dvs. si Harald (inclusiv la articolul mentionat si cel prezent), la momentul 1989 cele doua entitati „parate”,
    a) Armata/Serviciile ei de info
    si
    b) Securitatea/DSS,
    plus (c) nomenclatura(politicieni/functionari civili de stat de prin randurile 2 si mai la vale), aveau in componenta 6 tipologii de persoane.

    Anume (persoane a+b+c, adica cu impact/putere reala):
    I – anti-Ceausecu+pro-sistem si suporterii (in)vizibili
    II – pro-Ceausescu+anti-sistem si suporterii (in)vizibili
    III – anti-sistem+Ceausescu si suporterii (in)vizibili
    IV – pro-sistem+Ceausescu si suporterii (in)vizibili
    V – caldiceii/oportunistii
    VI – nehotaratii/neutrii

    Discutia cu Harald a pornit de la „partizani antrenati de a) pentru lupta de gherila in caz de ocupatie a teritoriului Romaniei”.
    Nu reiese ca Harald il sustine personal pe Militaru, ci ca sustine decizia PUNCTUALA luata in conflictul direct cu Trosca.
    De ce? Speculand, probabil pentru ca are experienta formatoare in armata(si/sau serviciile ei de info) si detine info legate/a fost afectat direct de frictiunile dintre a) si b), decelate in cele 6 categorii la momentul 1989 (si poate inainte de acesta).

    Cum ii vad eu pe actorii mentionati in schimbul de replici si articolul „Elite(I)”:
    Militaru = a.I;
    Trosca = b.(nu stiu);
    Iliescu = c.I;
    Stanculescu = a.IV/II si apoi a.I
    Iulian Vlad = b.(nu stiu)

    Tind sa cred, nestiind unde sa-l incadrez pe Trosca, ca acel conflict a avut o componenta PERSONALA/SUBIECTIVA coplesitoare cu radacini pre-1989.

    • La momentul apariției, acel articol nu era unicat. Au mai fost câteva pe aceeași temă, deci exista un efort concertat de a spăla imaginea Securității. Pentru cine nu a prins vremurile acelea, trupele USLA se făcuseră ”de basme” chiar pe 21 decembrie, cu doar 24 de ore înainte ca Trosca să-și primească răsplata binemeritată. Modul cum au fost profanate cadavrele demonstrează cum nu se poate mai bine starea de spirit din acele zile. ABI-urile USLA nu puteau fi confundate cu nimic altceva, orice bucureștean știa ce sunt acele vehicule și ale cui sunt.

      Ca să nu agităm inutil mâlul în apă, discuția n-are de ce să se extindă la tot restul personajelor. La modul cel mai simplu spus, Iliescu era omul Moscovei, altcineva nu putea prelua puterea în România. În 1989, frontiera cu URSS era chiar pe Prut, iar România risca literalmente o invazie, comparabilă cu Ungaria 1956 sau Cehoslovacia 1968, dacă noua conducere de la București nu ar fi fost pe placul Moscovei. Scrie și în acele comentarii despre problema asta, dar partea asta a fost ignorată. Mai departe, sigur că Iliescu s-a înconjurat tot de oamenii rușilor, de asta l-a numit pe Militaru ministru al Apărării, iar el a apelat la ofițerii pro-Moscova să sprijine preluarea puterii de către gruparea lui Ion Iliescu. Doar nu era să apeleze la Trosca pentru asta 😀

      Rescrierea istoriei României, care se desfășoară cam în ultimii 10 ani, face parte dintr-un peisaj mai larg: seviciile secrete controlează total economia și justiția, așa că acum au decis să-și spele și imaginea. Însă pe ansamblu, România nu diferă de Rusia lui Putin: mii de ”esențiali”, pensionați la 45 de ani, conduc diverse instituții ale statului și diverse activități economice. Plus toate activitățile politice. Iar circul permanent cu ”Rusia, Rusia!” nu păcălește pe nimeni. Putin are într-adevăr o mulțime de agenți de influență la București, însă problema cea mai importantă o reprezintă cei care se prefac a fi anti-Putin, însă folosesc tocmai metodele lui pentru a controla economia și societatea românească. Și la fel cum Putin își obține legitimitatea prin discursul anti-occidental, tot așa și ”esențialii” de pe Dâmbovița încearcă să se legitimeze printr-un discurs anti-Rusia, ajungând să susțină că ei și ai lor l-ar fi înlăturat pe Ceaușescu.

  14. Pt Romulania: La articolul respectiv, problema reală a lui Harald nu a fost (și nu este nici acum) chestiunea Militaru/Trosca, ci faptul că am susținut că sovieticii au preluat, de fapt, vârful conducerii României din decembrie 1989 (de ex., din primele 4 decrete ale lui Ion Iliescu, 3 îl priveau pe N. Militaru), nu români necontrolați de sovietici și că am sugerat că acest lucru a fost rău pentru România și a generat și o fractură între segmente de elite care are efecte negative până astăzi, fiind necesară o resetare parțială pentru a ieși din spirala respectivă.

    După ce a tot încercat în 14 comentarii să distorsioneze în tot felul de direcții, cu fracturi logice la tot pasul, la ultimul comentariu pe Harald l-au lăsat nervii și a “lămurit” subiectul – așa este, sovieticii ne-au preluat și Iliescu și Militaru au făcut asta să se întâmple. Doar că, în opinia lui Harald, nu se putea altfel.

    Harald încearcă să impună logica că cine nu a fost cu sovieticii era cu o parte din Securitate care l-ar fi dorit pe Ceaușescu în continuare.

    Or, între Ceaușescu și ruși cred că sunt, logic, multe variante. De asemenea, cred că pentru orice român de bună credință, preluarea de sovietici nu ar trebui văzută deloc ca vreo culme a opțiunilor – o fi făcut Harald vreun sondaj și a considerat că e cel mai bine așa. În orice caz, remarcam în articol că elitele de facto erau de fapt, aliniate atunci cu privire la nevoia de schimbare – de aceea l-au și abandonat pe Ceaușescu rapid – divergențele principale fiind generate de intrarea în scenă a sovieticilor imediat după reținerea lui Ceaușescu și, în pasul doi, de dorința clară a populației de schimbare.

    Direcția articolului nu a fost, însă, oricum, aceea de a face istorie contrafactuală și nici măcar nu a fost de căutare de vinovați (deși câțiva chiar ar fi meritat) – ci de înțelegere a ceea ce s-a întâmplat efectiv pentru a construi de acum încolo un viitor mai bun, fără a ne amăgi cu basme de la troli.

    Harald se mai referă la Trosca doar pentru că vrea să distragă atenția de la problema de fond. Sunt numeroase cărți despre perioada de atunci (și Harald pb că știe) care menționează conflictul mai vechi dintre Militaru și col Trosca pentru că ultimul avusese un rol în descoperirea colaborării lui Militaru cu GRU și trecerea lui în rezervă de Ceaușescu. Pare că la Revoluție, Militaru a urmărit să se răzbune și să și scape de un adversar redutabil care știa foarte bine trecutul său pro-sovietic.

    Eu nu am spus că USLA ar fi avut intenția unei schimbări democratice la Revoluție – nu știu. Dar pentru că, răspunzând unui comentariu al lui Harald, am menționat că îl văd de principiu mai favorabil pe cel atras în cursă de Militaru decât pe trădătorul pro-sovietic Militaru, Harald încearcă să susțină ideea alinierii mele necondiționate la vechea Securitate sau la “cea nouă”, mă rog, că nu aveam nici 14 ani în 1989. Pentru el, Militaru e cel care ar trebui văzut mai bine.

    Obiectivele lui Harald sunt simple – distragerea atenției de la problema de fond și inducerea ideilor că preluarea de sovietici rămâne cel mai bun lucru care se putea întâmpla românilor și că doar cineva care ar sprijini vechea Securitate ar putea gândi altfel.

    • Chiar e bine ca a mai fost demascat un troll. Aruncând o privire peste ce a scris acest „Harald”, el pare sa aiba impresia ca se luptă cu servicii secrete, oameni platiti bine ca sa ascundă „adevarul”. Care adevăr, nu reiese de nicăieri. Pe Contributors se pare ca activează serviciile secrete mai ceva ca in marea politică! Chiar e de râs asa ceva. Am cativa vecini din ăștia la mine in bloc, pensionari, pe care nu-i poti scoate din ele lor oricât de mult le-ai explica; pentru ei totul e o mare conspirație si toti complotează împotriva lor. Majoritatea oamenilor sunt ocupați cu treburile lor, nu au vreme de asa. Dar ei, cum prind pe cineva cum încep cu rusii, Ceaușescu, conspirații bla bla. E trist cum îmbătrînesc unii.

    • „conflictul mai vechi dintre Militaru și col Trosca pentru că ultimul avusese un rol în descoperirea colaborării lui Militaru cu GRU … ”

      … este tocmai legenda pusă în circulație de vechea Securitate, astfel încât Trosca să pară victima unei răzbunări personale din partea lui Militaru. Exact așa se vede cine și de unde își ia informațiile. Faptul că ”Militaru e omul rușilor” era arhicunoscut la vremea aceea și nu stătea nimeni să piardă vremea cu subtilități gen ”colaborarea cu GRU”. Era omul rușilor și-atât, nu-i păsa nimănui cu care serviciu sovietic colabora el.

      Partea care nu se înțelege astăzi, printre cei care nu au călcat prin MApN, este că tocmai asta îl făcea pe Militaru de neatins. Marii patrioți ai neamului uită să explice că nici Ceaușescu, nici altcineva din subordinea lui, nu se atingea de oamenii rușilor. Asta îl făcea de neatins și pe Ion Iliescu, era virtual imposibil ca oamenii lui Ceaușescu să-i fi făcut dispăruți, pe el, pe Militaru sau pe alte sute ca ei. Avem și astăzi exemple, există la București oameni ai rușilor despre care știa toată lumea că sunt ai rușilor, dar sunt totuși de neatins. Tocmai de asta, pentru că sunt ai rușilor, nu de altceva.

      Vechea Securitate l-ar fi păstrat pe Ceaușescu, nu ea l-a dat jos, sovieticii l-au dat jos. Iar noua Securitate, formată din cei care înainte de 1989 n-au ținut o armă mână, iar ulterior au avut treabă numai cu instituții din MAI, i-a făcut monument lui Trosca. În mijlocul drumului, să-l vadă toată lumea. Nu pentru că Trosca ar mai avea nevoie de acel monument, ci din alt motiv: ca să fie clar pentru toată lumea cine conduce România, de asta se fac astfel de monumente.

      Despre ziua de 21 decembrie, nimic-nimic? Nu mai are nimeni nimic de zis despre ce făceau trupele USLA atunci?

  15. @Lucian Bondoc si Harald

    Va multumesc pentru ultimele comentarii lamuritoare si pentru dispozitia de deraiere de la subiect.

    Acum am inteles diferenta de esenta dintre perceptiile Dvs. referitor la „revolutia din 1989” (cu episodul MvsT ca ilustrare a conflictului VAZUT din a+b+c), anume:

    LB – instalarea pro-sovieticilor romani in pozitii de putere reala in stat NU era singura optiune REALISTA la acel moment, FARA implicatii dezastruoase pentru populatie – invazie militara sovietica
    H – sustine opusul

    Nu pot discerne care dintre perceptii e cea corecta pentru ca:

    – nu cunosc procentele „varfurilor” cu influenta reala asupra nivelelor ierarhice inferioare din categoriile I-VI/a+b+c la acel moment si
    – nu stiu daca sovieticii aveau armata pregatita la Prut/plan in stand-by pentru invazie + celule operative (nu decizionale) in interiorul granitelor Romaniei, in timp ce Romania nu ar fi avut capacitatea (si dorinta – „varfuri” cu influenta reala asupra nivelelor ierarhice inferioare) defensiva de respingere/neutralizare tot in stand-by
    – nu stiu cat de extins era conflictul NEVAZUT dintre si in interiorul „varfurilor” a, b, c

    Harald se lanseaza in speculatii la adresa autorului bazandu-se pe momentul/subiectul aparitiei articolului si pe faptul ca Trosca e vazut „mai pozitiv/bine” de catre autor (daca inteleg eu bine, DOAR in contextul conflictului dintre cei doi, NU in sens general).

    M vs T imi aduce aminte de momentul cand Turcia lui Erdogan a doborat un avion de lupta rusesc (acum cativa ani in urma-context Siria) care incalcase granita aeriana turceasca, lucru care a generat atunci tot soiul de „bravo” la adresa Turciei, neluandu-se in seama relatia complexa dintre cele doua state (si uitandu-se subit de comertul Turciei cu petrol controlat de ISIS), care poate fi rezumata asa:
    betivii agresivi ai satului care atunci cand sunt beti isi cara palme/pumni unul altuia cu daune colaterale, iar atunci cand sunt „treji” mai joaca o tabla/fac un troc impreuna, ajuta popa sa repare gardul bisericii etc.

    Altfel zis, domnilor, va „certati” contraproductiv dpdv al celor fara participare directa la „varfurile” a+b+c emanate in 1989, dar impactati pana azi (si cine mai stie cata vreme de-acum incolo) de deciziile/(in)actiunile „varfurilor”, anume dpdv al „daunelor colaterale” mentionate mai sus la episodul Turcia-Rusia.

    Eu retin si aprob (cu observatiile din paranteze) din comentariile/articolele Dvs:
    LB – dorinta manifestata de a explica cat mai clar de ce e cum e in Romania (ati mentionat variate optiuni inafara pro-sovieticilor, dar nu exemplificati si nu dovediti realismul acelor optiuni la momentul 1989)
    H – dorinta manifestata de a sublinia SUPRApopularea balantei de putere a statului cu persoane provenite din/formate in servicii militarizate, care beneficiaza de tratament special-pozitiv raportat la rezultatele lor vizibile in societate acum (morcov prea mare si dulce pentru rezultate dezamagitoare, in timp ce batul e jalnic si ignorat si in cazul lor).

    • Comparația cu Turcia vs Rusia nu era valabilă înainte de 1990. România făcea parte din lagărul comunist, iar americanii nu ar fi împiedicat o invazie sovietică, la fel cum nu au împiedicat invazia din Cehoslovacia și nici invazia din Ungaria. Turcia este astăzi o țară independentă, își gestionează de pe poziții egale relația cu Rusia. România nu avea niciun fel de poziție egală în fața URSS, înainte de 1989. Era în spatele Cortinei de Fier și asta încheia orice discuție.

      O comparație mai ușor de înțeles, potrivită cu zilele noastre: Statele Unite nu intervin nici în Coreea de Nord și nici în Myanmar. Acolo e ”parohia” Chinei și acolo numai ea intervine, americanii nu se amestecă. Similară a fost situația din Cambodgia: atunci când regimul lui Pol Pot depășise orice limită, problema a fost rezolvată strict în lumea comunistă. Vietnamul pro-sovietic a invadat Cambodgia pro-chineză, după ce în prealabil avuseseră loc negocieri între China și URSS.

      Practic, exact asta s-a întâmplat în decembrie 1989 la București, americanii nu s-au amestecat în niciun fel. Pentru comparație, ”bătrânul” Bush (Bush-tatăl) a fost huiduit la Vilnius la scenă deschisă, atunci când a încercat să-i convingă pe lituanieni să nu-și declare independența față de URSS. În România a fost o afacere franco-sovietică, așa se explică formarea tandemului Iliescu-Roman. Înlăturarea lui Petre Roman din combinația de putere, în urma mineriadei din septembrie 1991, a reprezentat confiscarea de către sovietici a întregii puteri, eliminând facțiunea pro-occidentală. Noroc că în decembrie 1991 s-a dezmembrat Uniunea Sovietică.

      Cât privește o eventuală intervenție militară sovietică, nu ar fi fost nevoie de una full-scale, cum e acum în Ucraina. Dispozitivul de tancuri organizat în decembrie 1989 în jurul fostului sediu al MApN (”sediul” lui Ion Iliescu în acele zile) ar fi putut fi organizat și cu tancuri sovietice, dacă vreun lider român anti-sovietic ar fi preluat puterea și s-ar fi instalat într-o altă clădire. Numai că nu e clar care ar fi fost acel lider anti-sovietic, capabil să preia puterea la București în decembrie 1989.

  16. „Comparația cu Turcia vs Rusia nu era valabilă înainte de 1990.”

    De acord. Ce am vrut sa ilustrez prin acea comparatie (poate am fost neclar) este ca disputa Dvs. cu Dl. Bondoc referitor la MvsT este inutila/contraproductiva (nici una din parti nu merita „bravo/era mai bun”), mai ales ca spuneti ca T(USLA) s-a(u) facut „de basme” pe 21 dec 1989, iar M era un pro-sovietic convins si imun la atacuri.
    Conform Dvs., nici unul dintre cei doi nu merita sa fie vazut „mai pozitiv/bine”, adica disputa pe acest aspect nu duce nicaieri. MvsT a fost un moment in care cei doi „betivi agresivi” si-au carat pumni, dar asta nu inseamna ca vreunul e mai breaz/bun/moral/etic decat celalalt.

    Daca binevoiti, poate ne spuneti de ce/cum Trosca s-a facut „de basme” si care-s oamenii sovieticilor/rusilor (cetateni romani sau straini cu macar un varf de deget pe balanta de putere) de la Bucuresti ACUM.

    • Nice try! 😀

      Dacă aveți nevoie de relatările mele privind activitatea trupelor USLA din ziua de 21 decembrie 1989, discuția asta e pierdere de vreme.

      Cred că lucrurile ar trebui să stea invers: mai întâi vedem care sunt opiniile dvs despre legitimitatea acțiunilor USLA în decembrie 1989, după care discutăm și despre oamenii de azi ai rușilor la București. Trosca era șeful de stat major de la USLA, nu era persoană privată. La fel cum Militaru era ministrul Apărării, nu era persoană privată. Până să ajungă mitraliate ABI-urile USLA, ordinul a trecut prin cel puțin 4-5 nivele ierarhice, probabil chiar mai multe. Nu a tras Militaru personal cu mitraliera de pe tanc.

  17. Degeaba sperati ca Harald o sa va răspunda concret, nu-i in obiceiul lui sa faca asta, puteti arunca o privire peste miile de comentarii pe care le-a făcut pe Contributors. În orice caz nu va răspunde în cadrul acestui articol, după ce a fost sodomizat de toti criticii lui.

  18. @Harald 28/09/2022 At 11:19

    In loc sa apelati la:
    1. mutarea portilor/punctului „de la 11 metri” – poate neintentionat de Dvs, dar oricum remarcat;
    eu v-am intrebat strict la prima Dvs. mentiune, adica „21 dec 1989 + Trosca”, tocmai pentru ca pe EL nu stiu unde sa-l incadrez, NU „21 decembrie 1989 + USLA” si NU „decembrie 1989 + USLA” (despre care, iarasi, nu stiu nimic, dar nu sunt unul si acelasi lucru)

    2. ironie pasiv-agresiva: „Trosca mergea la muncă în fiecare dimineață, cu mapa sub braț, cam ca un plutonier de companie. Probabil că și pe 21 decembrie (ad.mea-presupun ca 1989) a făcut la fel,..”,

    ca un bun/fin cunoscator (asa cum lasati a se intelege) si dornic de dialog NET contributor (da, toti putem fi ironici) am fi fost toti mai castigati daca ati fi indicat 3 nume cu link-uri asociate, care va contrazic afirmatia
    „Ca să nu agităm inutil mâlul în apă, discuția n-are de ce să se extindă la tot restul personajelor.”:

    Madalin Hodor
    https://revista22.ro/opinii/madalin-hodor/adio-btrne-asasin
    https://revista22.ro/dosar/din-nou-despre-iulian-vlad-faza-pe-documente-agenda-generalului-de-securitate-tefan-alexie

    Dumitru Lacatusu
    https://www.contributors.ro/general-colonel-iulian-vlad-o-biografie/

    Marius Mioc
    https://mariusmioc.wordpress.com/2014/12/16/cazul-trosca-si-implicarea-lui-victor-stanculescu/

    Marius Oprea
    https://www.mediafax.ro/editorialistii/prezentul-fara-perdea-marius-oprea-albirea-securitatii-prin-institutii-ale-statului-tvr-si-cnsas-21165767

    Pe ultimul nu l-am parcurs integral si nici nu am citit altceva scris de cei 4, dar se pare ca MH zice exact acelasi lucru despre Alex Stoenescu, Cristian Troncota, Iulian Vlad, pe care MO il spune despre MH, si Dvs. despre Dl. Bondoc.

    In ce-l priveste pe Trosca, conform Dlui Mioc, vina (neglijenta sau intentie?) cade pe col Ardeleanu (USLA) si gen Stanculescu (armata).
    Acum poate ma/ne lamuriti ce e cu „basmele create de Trosca pe 21 decembrie 1989” si renuntati la a doar intreba retoric „Despre ziua de 21 decembrie, nimic-nimic?”.

    In ce-l priveste pe Vlad, exemplu de Pavlik Morozov roman pe steroizi – adica la categoria „individual compus a+b”, nu doar b. (avand in vedere cata experienta in zona cadre a acumulat, natura structurii MAI/USLA si „cine se aseamana se aduna”, se poate specula cu un grad ridicat de probabilitate ca si Trosca era un „adept fanatic”, dar deocamdata nu mi-e clar daca era si „caldicel cand i-o cerea interesul personal”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Lucian Bondoc
Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). A lucrat un an în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001. Ulterior a activat ca avocat (din 2008 - ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Carte recomandată

 
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro