Internetul a venit cu promisiunea unei revoluții. Înainte de toate, o revoluție a informației și a felului în care e citită, scrisă și transmisă. Astăzi, însă, aproape că nu mai există instanțe de comunicare nemediate de tehnologie, inclusiv în relația cetățeanului cu statul. Conferințele de presă ale autorităților sunt transmise live și pe rețelele de socializare. Taxele pot fi plătite online. Rezultatele unui scrutin electoral pot fi urmărite în timp real cu ajutorul unor instrumente dezvoltate ori de autorități, ori de organizații non-guvernamentale.
Definiție
Democrația digitală, sau e-democrația, sau Internet democracy, poate fi definită simplu: folosirea tehnologiei informației în procesele politice și de guvernare. Însă vine la pachet cu prezumția că orice cetățean adult poate participa în mod egal la toate procesele politice ale unui stat – cu o condiție: să aibă acces la o conexiune de Internet.
Există state în care digitalizarea serviciilor digitale de administrație publică e aproape completă. Cel mai facil exemplu este Estonia – o țară baltică, fostă parte a Uniunii Sovietice, cu o economie bazată pe industrie grea – un caz improbabil, deci. Cu toate astea, faptul că a fost un centru de cercetare în cibernetică al Uniunii Sovietice, numărul mic de cetățeni (aproape 1,6 milioane de cetățeni în ianuarie 1990, aproape 1,4 milioane în 2020) și consensul politic asupra digitalizării urmat de investiții serioase au accelerat procesul.
Astăzi, singurele lucruri pe care nu le poți face în portalul eesti.ee sunt să te căsătorești, să divorțezi și să vinzi sau să cumperi proprietăți imobiliare – și asta nu pentru că nu s-ar fi putut face și desface căsnicii online (site-urile și aplicațiile de dating stau mărturie), ci pentru că nu a existat consensul politic pentru digitalizarea acestora. Inclusiv răspunsul la pandemia de Sars-Cov 2 a fost digital, prin tot felul de instrumente online: un chatbot numit Suve care le răspunde cetățenilor la întrebări despre pandemie, o platformă dezvoltată în câteva zile pentru a ajuta cetățenii seniori ai Estoniei, sau o altă platformă care le-a permis companiilor să se folosească de forța de muncă rămasă brusc fără obiectul muncii.
Rețelele de socializare
Nu e o exagerare să spui că fața comercială a Internetului s-a născut în camere de cămin și subsoluri americane, din tastele unor geeks care erau, înainte de toate, curioși. Însă de la punctul zero și până astăzi, fața Internetului și felul în care e folosit s-au schimbat radical, iar efectele sunt nenumărate. De la entuziasmul inițial al Primăverii Arabe, organizată aproape exclusiv pe Twitter, la Brexit și Donald Trump, arcul peste timp e complet. Dar nu e deloc clar ce se întâmplă de fapt în toate cazurile care nu ajung subiect de investigații, procese și documentare pe Netflix.
Timpul petrecut pe Facebook a fost creditat cu puteri aproape magice – ori te face să-ți pierzi mințile și să votezi ce n-ai fi votat vreodată, ori nu te mișcă nici cât un vârf de ac. Ce e cert e că rețelele de socializare au dat fiecărui utilizator o voce, în termene și condiții pe care, conform legendei, nu le-a citit nimeni niciodată. Iar utilizator poate fi oricine – bunicii și părinții, guvernul oricărui stat, adolescenți, boți și troli în căutare de ținte. Așadar, promisiunea inițială, că oricine se poate face auzit, stă în picioare. Problema nu e aici. Ce te faci când atribuții esențiale ale statului, cum ar fi cenzura de discurs, ajung să fie îndeplinite de actori care nu sunt nici state, nici organizații non-guvernamentale, ci corporații, iar felul în care sunt ele exercitate e oricum, numai transparent și predictibil nu?
Într-o încercare disperată de a nega rolul pe care l-au căpătat involuntar, Facebook și Twitter au permis răspândirea de informații și identități false, lăsând la latitudinea utilizatorului să decidă dacă știrea sau informația pe care o citește e reală – și înlocuind munca de fact-checking a unor redacții întregi. Cealaltă funcție cheie a presei, cea de setare a agendei publice, a devenit responsabilitatea unui algoritm opac în cazul Facebook, sau a utilizatorului, în cazul Twitter. Moderarea de conținut, celălalt nume al cenzurii, a lăsat în urmă oameni cu sindrom post-traumatic.
Eforturile legislative de a contracara efectele au venit abia în ultimii câțiva ani, timide și târzii. Uniunea Europeană a decis să abordeze situația din perspectiva datelor personale folosite excesiv, Statele Unite verifică dacă nu cumva corporațiile Big Tech au ajuns într-o poziție dominantă pe piață, Australia a încercat o soluție pentru a echilibra situația finanțării presei, canibalizată de Google și Facebook. Instanțele românești au decis că Facebook este spațiu public, în opoziție cu e-mailul – o nuanță interesantă.
(Nu) am Internet, sunt cetățean?
Dacă totul se întâmplă (și) online, apare o întrebare simplă – ce se întâmplă cu cei care din varii motive nu au acces la Internet? Poate locuiesc într-o zonă cu infrastructură proastă, poate nu își permit costurile, sau poate nu au cunoștințele necesare să folosească Internetul. Un corpus de literatură din ce în ce mai mare e dedicat inegalităților care apar din cauza lipsei de acces la Internet, însă nu există neapărat un consens teoretic asupra abilităților de alfabetizare digitală. Ce ar trebui să știi? Să pornești un computer, să dai un telefon folosind un smartphone? Să folosești o aplicație care să-ți amintească să bei apă? Să verifici știrile pe Internet? Să primești facturile pe e-mail? Să faci o plată cu cardul pe un website? Să știi să folosești un Excel? Să scrii cod? Uniunea Europeană a elaborat niște criterii de evaluare pentru competențele digitale, The Digital Competence Framework, în funcție de care elaborează măsurătorile și evaluează nivelul de digitalizare în toate țările membre.
Ultimele date publicate de Eurostat arată că, în 2020, 85% dintre cetățenii români între 15 și 74 de ani au utilizat Internetul măcar o dată în ultimele douăsprezece luni; 38% au făcut și o achiziție online. Orientativ: media Uniunii Europene este de 89% cetățeni care au utilizat Internetul în ultimele 12 luni și 64% au făcut minimum o achiziție online. Accesul la Internet nu se traduce automat în abilitatea de a folosi un computer sau un smartphone.
În România, în lipsa unei infrastructuri digitale prin care statul să-și îndeplinească funcțiile în relația cu toți cetățenii săi, e greu de vorbit despre democrație digitală, deși progresele făcute în ultimii ani au fost importante. Digitalizarea poate fi o ancoră pentru a asigura accesul universal la servicii publice, ultimul an ne-a demonstrat și asta, însă nici un cetățean nu trebuie lăsat în urmă. Așa cum nici statul român însuși nu trebuie abandonat. De câte ori nu a fost nevoie de adeverințe obținute de la o instituție a statului cu care să arăți unei alte instituții – a aceluiași stat – că exiști ca cetățean de bună-credință?
Birocrația excesivă. Lipsa de investiții, de resurse, de bună-voință, de educație – sau de o minimă pricepere. Incapacitatea și ineficiența administrației publice. Toate contribuie la situația curentă a României și la îngreunarea procesului de digitalizare. Ieșire ușoară din acest cerc nu există. Sigur, industria IT este una dintre cele mai profitabile la ora actuală, ba chiar există și suficienți programatori cu competențele necesare, doar că mult prea scumpi pentru ceea ce își permite (sau își dorește) statul român.
Am pomenit mai devreme de consensul politic care a stat la baza digitalizării Estoniei. Pare greu de crezut acum, însă a existat un astfel de moment de consens politic și în România, la mijlocul anilor ‘90, când liderii partidelor parlamentare de la acel moment au semnat un pact în care au agreat strategia României pentru aderarea la Uniunea Europeană. Un exercițiu de istorie contrafactuală: oare cum ar fi arătat astăzi România din acest punct de vedere dacă, în Declarația de la Snagov, ar fi existat și o rezoluție legată de digitalizare?
În Centru este un proiect Digital Communication Network și Forum Apulum, sprijinit de Friedrich Naumann Foundation.
Puteți asculta podcastul “În Centru”, realizat de Teodor Tiță, pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts sau aplicația dvs preferată.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Nu exista democratie digiala atata timp cat internetul este controlat de cativa mari actori, big data.
Democratia tine de cultura si nu de posibilitati sa abilitati digitale. Sigur si talibanii din Afganistan detin posibilitati sa abilitati digitale.
Cine genereaza datele online???
eu, tu, el/ea, noi, voi, ei…
vreau sau nu vreau? pot sau nu pot?
dar ei pot sau nu pot sa trimita datele si sa le agregeze???
Sa nu uitati ca ei sunt mari doar pentru ca fiecare ii face in fiecare zi mai mari si mai mari.
Full stop.
Trebuie lucrat la infrastructura. In statele mai dezvoltate se va trece la masini autonome, etc. Si noi ne plangem ca nu avem internet?
Democraţia digitală( în sens larg) are două aspecte contradictorii:
-pe de o parte democratizarea accesului la informaţie produce anarhie socială şi instituţională, periclitând autoritatea statului, şi
– ca răspuns, tendinţa statului de a deveni autoritar tocmai pentru a bloca anarhia mijloacelor de informare
Nu mai intru în detalii. Spun doar că digitalizarea instituţiilor statului are şi efecte pozitive, dar şi negative( de ex. atacarea instituţiilor de hakeri).
Construirea unor aplicatii pentru administratie digitala, este totusi ultimul lucru de avut in vedere daca se doreste saltul la ,,democratie digitala”. Deci problema nu se pune daca ai sau nu bani de angajat o firma IT. Problema se pune, ce sa le ceri? Pentru ca IT-stii sint ca dulgherii, iti fac o frumuesete de casa daca au un proiect bun. Pot veni cu pareri si sugestii asupra proiectului tau, iar daca proiectul iti lipseste, pot incropi ei ceva, ,,cum au facut la altii”. Specialitatea necesara pentru a relansa o administratie este cea a strategilor. Dupa ei vin arhitectii si la sfirsit executantii.
In vremea pandemiei in România a avut loc o oarecare agitatie in crearea unor aplicatii digitale pentru lucurul cu publicul. Paralel, functionarii administratiei (de exempl Parchetul) s-au baricadat in localurile lor profitind in mod surprinzator ca sa rupa si contactul telefonic si e-mail, care a fost vizibil sporadic. Te puteai intreba ce fac ei opt ore inchisi acolo: ,,A la Pandemie comme a la Pandemie”.
România a accelerat in conditiile astea si un simulacru de digitalizare, incoerenta, insulara, restrictiva, exclusiva de proasta calitate. Regulile din spatele ei sint aceleasi suplicii ale cetateanului insa in forme noi. De exemplu o aplicatie de cerere care iti refuza trimiterea cererii pentru tot felul de detalii formale te exclude cu tot cu cazul tau. Intrucit nu mai exista o alta forma decit aplicatia sa iei legatura cu functionarul, cazul tau fiind definit de el ca atipic, esti exclus si dus la disperare, potential la ruina. Halal democratie digitala.
Daca administratia clasica digitalizarii nu are traditie de bune practici si specializare, va fi imposibil sa sa se faca o tranzitie. In multe tari (cele nordice de exemplu) administratiile si alte servicii cu publicul erau simple si eficiente inainte de digitalizare, astfel incit cu instrumente vechi de un secol, posta, telefon, transferuri bancare si programari, combinate cu simplificari drastice, rezultatul era ca nu ajungeai niciodata la ghiseu, desi nu exista internet.
Din aceasta cauza, digitalizarea cu care cetatenii români sint periodic amenintati va fi o caricatura costisitoare in care supliciul cetateanului nu va disparea ci se va mentine, adoptind insa si noi forme specifice (captcha, gdpr, cookies, reglarea la singe a restrictiilor din formularele online, valoarea cognitiva submediocra a prezentarii etc).
P.S. Administratia suedeza, chiar daca inca are clustere de birocratie, este atit de eficienta incit poti practic ca intr-o viata sa nu ajungi la ghiseu decit pentru ridicarea unui pasaport si, daca mori fara sa se afle, sa treaca ani in care darile ti se vor plati automat fara ca nimeni sa observe ceva. Divortul se face online, bineinteles. Sper ca promisiunile autoritatilor suedeze de a lansa generatia a 4-a de digitalizare, cu lanturi integrate de proceduri, incit cumparator, vinzator, agent, banca sa-si poata da mina pe internet pentru o vinzare completa a unei locuinte. Ar fi posibil chiar in prezent, mai trebuie ceva munca de integrare a componentelor existente.
Imi place cum aia care habar nu au ce este ala calculatorul se inghesuie sa dea lectii despre ce nu stiu …..
A da.. Daca la noi „informatizarea” sau de vreti „digitalizarea” nu merg prea bine .. este din cauza ca cei care comanda habar nu au ce doresc sa obtina!!! Si asta o stiu f bine .. ani de zile am facut programe „asa in general” , asa cum erau cerute de niste insi care habr nu aveau ce trebuie sa obtina in final!!!
A .. si daca eu refuz sa folosesc e-banking si prefer banu gheata credeti ca o fac fiindca nu stiu ce este aia un calculator?! Dimpotriva tocmai fiindca stiu si fiindca am trait in epoca in care melodia zilei era „O clipa de sinceritate te duce la Securitate!”
Apropos .. stiti cine a finantat realizarea Internetului ?!! SI credeti ca de flori de mar sau din incapacitatea programatorilor americani s-a preferat … RITA (adica Réseau intégré des transmissions automatiques) lasand internetul sa devina .. public?!
Democratie informatica? pai e ceva cam in genul „votezi pe cine vrei si iese cine trebuie!”
Recomand cu caldura autoarei sa inceapa cu o viziune pragmatica anglo-saxona – https://www.parliament.uk/globalassets/documents/post/postpn321.pdf
Amalgamarea din articol dintre democratie digitala si birocratie digitala (e-Services) si comunicare mass-media (digitala) plus alte subiecte aruncate de-a valma imi ridica mari semne de intrebare.
Admiratia fata de Estonia ar trebui sa fie un pic mai temperata. Estonia (si UE si mai ales Germania si Franta ignora asta in mod iresponsabil) sa afla sub o PERMANENTA amenintare a Rusiei. Au avut Cyber-attacks cunoscute in lumea IT.
SI au decis sa isi puna serverele backup ALE GUVERNULUI in LUXEMBURG.
Adica, in cazul unei invazii de la rasarit vor putea sa functioneze pentru un timp scurt cu un guvern IN EXIL.
Sper ca frustrarile locale, de altfel perfect justificate, sa nu fie insotite de concluzii vehiculate pe feisbuc.
Domnisoara sau doamna, luati contractele de digitalizare la mana si o sa vedeti de ce situatia e cea care e.
Programatorii nu sunt prea scumpi pentru ceea ce isi permite statul – apropos, ms pentru rasul pe care l-ati declansat – problema e ca multi vor sa faca bani fara sa faca nimic. Si le merge, atat timp cat spaga e regula.
Cat despre exercitiul propus, d-voasta credeti ca rezolutia respectiva ne lipseste? Mai bine ca boii nostri de politicieni nu si-au dat seama de revolutia digitala ca altfel puneau mana pe industria info si stricau totul.
Democratia, de la demos (popor) si kratos (putere), e definita ca „Formă (sau concept) de organizare și de conducere politică a societății, bazată pe principiul exercitării puterii de către popor”. De retinut ‘exercitarea puterii’:)
Prin urmare o democratie digitala s-ar aplica mai degraba procesului electoral (democratia reprezentativa) sau celui decizional, direct (democratia directa).
Ce descrieti in articol este e-societate.
„Există state în care digitalizarea serviciilor digitale de administrație publică e aproape completă”. Exact. Si totusi, sa accesezi un serviciu online nu e „empowering”, mai degraba „enabling”, o convenienta.
Interesanta grafica, exprima o unanimitate? :)
https://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2021/03/Digital-Democracy-324×160.jpg
„Democratie” numai pt cei care pun la dispozitie structurile digitale ? aici este vorba de structuri feudale, big data, vasalii (statele) si supusi (noi )acestora.
@neutru, in afara de ajustarea terminologiei, care-i diferenta? e-societate e in Occident. In România e ne-societate.
In privinta democratiei, nu ca mi-ar pasa, dar initial teremenul a acoperit doar sistemul prin care majoritatea vota, dar acum prin democratie intelegi un intreg corolar fara de care o societate care doar voteaza la 4 ani odata n-ar mai fi nici pe departe democratica.
P.S. Prefixul e de la ,,electronic” e o perpeturare neinspirata a unei terminologii timpurii americane legata de etichetarea unei tehnici care la vremea respectiva era noua si de ultima ora, dar peste care acum s-a mai pus un strat, ,,d”, despre care e vorba.
Deci ,,e”, de la electronic, era un avion care in loc sa aiba ceasuri indicatoare, cabluri, arcuri trecuse la solutii electronice, acelea cu tranzistori, diode, condensatori si, mai tirziu, circuite integrate. E-ul s-a perpetuat si s-a extins la toata tehnica ce nu era anologa, deci aparat de redare a discului muzical cu difuzor si doza magnetica in loc de ac si goarna. Si tot asa au tinut-o americanii cu ,,electronic” si dupa ce a aparut tehnica digitala, care e mult mai altceva decit tehnica clasica electronica. Aparatul fax, care se foloseste cu sirg de autoritatile române, era electronic, in timp ce mesageria ,,electronica” e… digitala, fara tranzistori, rezistente si condensatoare :-)
Asta ca sa ilustram ca orice concept poate fi discutat si contestat chiar daca fondul discutiei e acelasi.
Diferenta e oarecum subtila si sunt de acord ca exista aceasta asociere involuntara intre societate si democratie, mi s-a parut putin fortata definitia din articol mai ales ca nu vad apropierea de democratie prin digitalizare, au contraire…
Sa luam doar un exemplu, urmatorul pargraf de pe site-ul Digital Communication Network, mentionat la sfarsitul articolului:
„Over the last year, in the context of the pandemic, DCN responded quickly to specific needs and trends by educating and informing global audiences and engaging in campaigns to combat disinformation, fake news, and conspiracy theories. DCN Professionals from different countries explored trends and methods to combat disinformation, developed alternative narratives, and encouraged a truth based information flow”
https://digicomnet.org/tpost/2yxzh9n3u1-dcn-news
Intrebarea e valabila si in cazul Big Tech, cand Twitter si-a permis sa blocheze contul Presedintelui US. Cine determina ce anume e ‘dezinformare’, ‘fake news’, stabileste adevarul, determina trendurile, sau chiar le influenteaza? O anumita platforma digitala, indiferent ca e privata sau de Stat? Este lucrul asta ceva democratic, in sensul lui kratos, sau impotriva? :)
Exista terorii care susțin destul de argumentat ca una din componentele care pot duce la democratizare este accesul cetățeanului a servicii digitale in relația cu statul si a statului cu cetățeanul. Asta pentru ca digitalizare duce la mai multa transparenta. Acesta este si motivul pentru care UE insista ca toate statelor din Uniune sa fie puse into-o baza de date care sa fie accesibila cetățeanului. O bulgăroaica a scris o carte întreaga despre impactul transparentei in reducerea corupției.
Una din problema greu de rezolvat este cum construim statul cu servicii digitale. Sunt state asiatice care sunt f avansate in digitalizare dar nu stiu daca as vrea sa locuiesc in China sau chiar Singapore.
Deocamdata, in Ro, deficientele serviciilor publice, si nu numai- de la lipsa/insuficienta competentelor profesionale, la educatie si bun simt ale angajatilor din front-desk tind adeseori a fi „acoperite” prin exigenta unor proceduri digitale, adesori, insa, IN LIPSA VREUNEI PREVEDERI LEGALE ( contractuale sau general valabile ) si aproape intotdeauna fara vreo alternativa procedurala de tip traditional. Efectele pot fi dintre cele mai neplacute, de la depasirea unor termene cu decaderea din unele drepturi si/sau aplicarea de sanctiuni, pana la blocarea accesului la instante de judecata, la un proces echitabil, etc, etc. Marginalizarea si excluderea consecutive acestei stari de fapt sunt efecte contraproductive si/sau paradoxale ale digitalizarii facuta fara vreo strategie pertinenta si fara vreun temei legal.
Digitalul este doar un mijloc.
Depinde de fiecare cum il foloseste.
Dar un lucru este cert – viteza in sistem este mult, mult marita si asta are consecinte asupra sistemului.
Astfel accelerand schimbarile, in bine sau in mai putin bine, sistemul devine mai instabil, mai putin predictibil sau, din contra, mult mai predictibil, din nou in functie ce skill-uri folosesti.
Viteza marita in sistem poate duce la ruperi mari in societate.
Asta se vede limpede acum, dar la fel de bine poate conduce la solutii nuantate daca stii sa folosesti forta noilor mijloace. Este ca in Aikido.
Trebuie doar sa invatam din istorie.
Cine si-ar fi imaginat la inceput de secol XX ca lumea va merge natural cu masina, cu avionul???
La sfarsit de secol XX cine si-ar fi imaginat ca vom fi asa de conectati, de aproape, dar oarecum departe fizic, distantati, folosind niste mici terminale numite telefoane mobile???
Dar dupa fiecare schimbare mare a fost nevoie de un timp pentru a consolida schimbarea.
Acum timpul nu mai are rabdare si ne vom invata mai repede si cu aceasta schimbare.
Niste generatii dispar, altele apar intr-o alta lume in care ne dorim mereu un comfort marit in niste limite care se modifica insa mereu.
Poate, cu exceptia filozofilor, niciodata nu am intrebat oare ce ramane neschimbat mereu in vietile noastre??? Ei bine, acelea sunt elementele pe care nu ni le va da digitalizarea care costa si cere continuu banii mereu pentru intretinere si/sau recreare.
Deci sa ne gandim de 2 ori pe unde dorim sa facem autostrazi si pe unde sa ne dorim digitalizarea.
Unde ajuta si unde incurca? Cat costa, cine foloseste si mai ales cat costa mentinerea si exploatarea? Ai un backup, just in case???
Încă bâjbâim. Backup?
Que sera, sera…
Vă propun să nu mai facem greșeala de a confunda DEMOCRAȚIA cu LIBERTATEA. Ce spun e valabil în mediul digital, ca și în cel ne-digital…
Libertatea individului este un scop în sine, pentru orice om cu minte normală. Democrația – concretizată prin parlamentarism, alegeri și alte mijloace de acest gen – este doar un mecanism (foarte imperfect) de a obține libertatea dorită de noi toți. Cele două concepte nu sunt egale ca valoare: haideți să nu punem căruța înaintea boilor…!
Rețeaua Internet este – așa cum remarca un alt comentator de pe acest forum – doar o unealtă, un mijloc tehnic de comunicare. Unul care ar fi bine să rămână cât mai NEUTRU și MAI PUȚIN CENZURABIL (atât prin mijloace tehnice, cât și legale).
Conținutul de informație care se propagă cu ajutorul Internetului este cu totul altceva: în majoritate, acest conținut nu este – și nu are cum să fie! – neutru, fiindcă el exprimă cunoștințele, părerile, înclinațiile și frustrările fiecăruia dintre noi.
Faptul că Nea Gigel din colțu’ străzii „și-a tras” conexiune Internet și o folosește ca să se exprime pe Facebook nu face, neapărat, lumea mai bună. Dimpotrivă – așa cum arăta autoarea articolului – s-ar putea să o facă mai proastă, fiindcă efortul munca de analiză, categorisire și filtrare a informațiilor (da, CENZURĂ, în sensul bun al cuvântului!) pe care o făceau redacțiile publicațiilor a dispărut complet…
Trebuie remarcat că (virgulă) Constituția noastră regală din 28 martie 1923 – una care garanta foarte bine libertățile fiecăruia! – impunea, pe de altă parte, răspunderi foarte clare redactorilor oricărei publicații (v. art. 25 și 26). Adică acelora care se exprimă public, devenind FORMATORI de curente de opinie.
Ar trebui să ne gândim mult mai profund DE CE făcea Constituția noastră acest lucru, impunând (auto)cenzura în presă…