Ce este filmul?

Mărturisesc că nu mi-a fost chiar foarte simplu să citesc cartea, de fapt primul volumul din seria Ce este cinematograful?, datorată francezului André Bazin. Parte a unui proiect editorial mai amplu născut din colaborarea dintre UNATC PRESS. Vizând traducerea integrală în limba română a cărții omonime în patru volume apărute, într-o primă ediție în Franța, între anii 1958 și 1962. Carte făcută din 65 de eseuri, studii, cronici însemnând numai o secvență, e drept, amplă, din activitatea de critic și de teoretician al filmului a intelectualului de orientare  catolică ce a înnobilat prin scrisul său critica de artă.

Nu, vina pentru dificultatea încercată de mine nu îi aparține în nici un caz lui André Bazin. Și nu cade nici în sarcina  traducătorilor în românește ai cărții. Eforturile lor fiind demne de toată lauda.  Aceștia fiind Andreea Rațiu, Andrei Rus, Gabriela Filippi, Andreea Chiper și Andrei Gorzo, cel din urmă îndeplinind și rolul de coordonator al proiectului. Vina îmi aparține în exclusivitate mie. Voi dezvolta mai jos ideea.

În acest prim volum al seriei se găsesc nenumărate referiri la marile filme ale neo-realismului, André Bazin având o contribuție însemnată la definirea conceptului și la impunerea genului. La surprinderea și fixarea în cuvinte a stilisticii acestuia. Sunt comentarii la filme din perioada marelui mut, ajuns la apogeu în 1928, atunci când acesta ajunsese să fie o ‘’artă perfect adaptată la jena sublimă a tăcerii’’. Găsim și comentarii ample la filme sovietice, un fel de documentare artistice în care diverși actori îl întruchipau pe Stalin, contribuind în acest chip la construirea cultului personalității, denunțat în cronicile sale de Bazin. Aceasta survenind  într-un timp în care în Franța era la apogeu pasiunea comunistă și în care Stalin avea întotdeauna dreptate. Așa cum susținea, între altele, marele Sartre. Am citit cu interes sporit studiul intitulat Introducerea într-o simbolistică a lui Charlot. Acel Charlot care, prin mustăcioara lui parcă l-a anunțat pe Hitler, extraordinar portretizat în Dictatorul. André Bazin a scris despre marele Orson Welles și despre filmul-mit al acestuia, Cetățeanul Kane. Ca și despre alți creatori și filme din cinematografia americană. A făcut-o într-un moment în care cinematografia franceză intrase într-un război nu întotdeauna chiar tacit cu aceasta. A făcut-o fără parti-pris-uri, fără elanuri desființatoare ca și fără să vrea a fi un fel de Gică-Contra.

Iată, în anul 1948, Bazin publica în Revue du Cinéma, exemplarul studiu William Willer sau jansenismul mizanscenei în care analizează din toate punctele de vedere îndeosebi filmul Cei mai frumoși ani ai vieții noastre. În opinia lui Bazin, Willer se individualizează prin faptul  că nu are decât stil. Spre deosebire de confrați ai lui precum Capra, Lang, Ford care au și un stil, și  manieră. De aici alunecarea spre pastițare. Așa încât Willer nu poate avea imitatori, ci doar discipoli. 

Firește, centrul maxim de interes al preocupărilor lui André Bazin îl reprezintă analiza filmelor produse în țara natală. Exemplare fiind comentariile critice de mari dimensiuni, analize minuțioase ale unor filme precum Jurnalul unui preot de țară (ocazie pentru critic de a revela revoluția produsă de Robert Bresson în transpunerea în limbaj filmic a unei opere literare, regizorul tratând aici textul romanul lui Bernanos ca pe un fapt brut) sau Domnul Ripois al lui René Clément. Într-o vreme în care nici măcar nu cred că se inventase cuvântul semiotică, teoreticianul Bazin parcă îl anunța pe acel cu adevărat ultim Roland Barthes din Camera luminoasă. În care marele critic se ocupa de fotografie, dedicându-și, hélas!, cercetarea lui Sartre.

Ei, eu am văzut cândva, demult, în copilărie marea majoritate a filmelor despre care scrie André Bazin în primele două volume ale cărții sale, Ontologie și limbaj și Cinemaul și celelelalte arte. Le-am văzut în copilărie, în anii de început ai Telecinematecii. Proiecțiile de miercurea seara fiind prefațate de critici precum I. D. Suchianu, Ecaterina Oproiu, Adina Darian, Alice Mănoiu, Călin Căliman, Eugen Atanasiu. Poate și alții. Prea multă vreme a trecut de-atunci, nu îmi mai amintesc aproape nimic din ele. Așa se explică starea de inconfort din timpul lecturii, dificultatea cu care am dus-o până la capăt. Iată însă că aflu acum că Andrei Gorzo și echipa lui, deloc adepți ai lucrului de mântuială, fideli unui autentic proiect didactic, au decis și deja au pus în  practică proiecții periodice. Ocazii oferite în primul rând studenților de a vedea filmele despre care a scris atât de competent André Bazin.

Dincolo de asta, dincolo, pe de altă parte, de interesul pe care mi l-au suscitat capitolele Teatrul și filmul și Teatrul și pictura, trebuie să mărturisesc că nu am putut să nu îmi pun, citind cronicile atât de fundamentate pe teorie ale lui Bazin, întrebarea cât de utile sunt cronica de teatru sau de film. Sigur, ele reprezinte documente. La fel cum sunt și cronicile literare. Însă criticul literar de întâmpinare poate fi oricând verificat, repus la treabă, reactualizat prin simpla căutare a cărții într-un raft de bibliotecă. Și, desigur, prin citirea acesteia. Chiar și la filme vechi poți să ajungi cu eforturi, e drept, ceva mai mari.  Teatrul este însă efemer. Spectacolul de teatru dispare odată cu ultima reprezentație care, cel mai adesea, nici măcar în instituția producătoare, nu se știe că va fi ultimul. Montarea X nu se mai programează și gata! Tocmai de aceea e foarte bine că a devenit în timpul din urmă un obicei filmarea spectacolului de teatru. Da, e teatru în conservă, nu avem parte de emoția live-ului, de respirațiile care, de la un moment dat încolo, se unifică. Ceva însă avem și așa e bine.

Dificultății lecturii despre care vorbeam la începutul acestei cronici i s-a adăugat aceea a comentării. Vina îmi aparține iarăși mie. Ce aș fi putut să spun eu cu adevărat nou despre Ce este cinematograful? având în vedere calitatea și exhaustivitatea introducerii datorate lui Andrei Gorzo? Aceleași însușiri, aceeași minuție remarcate de mine cu câteva luni în urmă când am scris despre cartea lui Ingmar Bergman apărută la Nemira. Însoțită tot de un comentariu super-profesionist datorat aceluiași Andrei Gorzo.

Rândurile de față nu se vor, în consecință, decât o semnalare a unui produs editorial făcut cu toată seriozitatea. Și o invitație la lectură.

André Bazin- CE ESTE CINEMATOGRAFUL? Volumul I. ; Traducere de Andreea Rațiu, Andrei Rus, Gabriela Filippi, Andreea Chiper și Andrei Gorzo (coordonator); Notă asupra ediției și introducere de Andrei Gorzo; UNATC PRESS și Editura Polirom, 2022