România este pe primul loc, iarași. Nu vorbim despre olimpiade sau sporturi, ci despre copii aflați în risc de sărăcie.
În urmă cu trei săptămâni se auzeau în toate școlile și liceele vocile politicienilor care se adresau generației tinere, cu vorbe mari și pretenții la performanțe școlare. „Copiii sunt viitorul” a fost sintagma care a răsunat la început de an școlar în mii de unități de învățământ preuniversitar, dar cât de reală este pentru cei care iau deciziile în România?
Eurostat a publicat săptămâna aceasta un studiu referitor la situația copiilor în risc de sărăcie sau excluziune socială în 2022 în Uniunea Europeană care infirmă orice credință că pentru România copiii ar putea fi vreodată o prioritate.
Din păcate suntem pe primul loc, la mare distanță de vecinii bulgari și cu un procentaj aproape dublu față de media europeană.
41,5% – aproape jumătate din populația minoră din România este în stare critică: copiii suferă de foame, nu au haine sau nu au un acoperiș deasupra capului. Așa arată situația noastră, dar dacă nu-i vedem pe acești copii în Parlament sau dacă nu ne împiedicăm de ei prin ministere, ei nu există.
Același procentaj dramatic figura în analizele Eurostat și în 2020, dar la acel moment ne uitam cu speranță spre Garanția pentru Copii și la Bruxelles se vorbea cu seriozitate despre cum 1 din 4 copii din UE sunt în risc de sărăcie.
Dar cum se traduce în realitatea noastră acest procentaj?
Când vorbim despre persoane în risc de sărăcie ne referim la persoane care au venituri reduse și ne putem gândi la copiii în familii monoparentale sau cu familii numeroase, copiii din rândul minorităților etnice sau cu dizabilități, precum și copiii din familii de imigranți, refugiați sau solicitanți de azil.
Astfel, ajungem în România la un semnificativ persoane cu vârstă de până în 18 ani care își pun probleme precum ”o să am ce să mănânc mâine?” sau chiar ”unde voi dormi?”. Dar cumva tot acești copii trebuie să fie viitorul nostru, cei cărora li s-au tăiat aripile de tineri, cei care nu au curaj să viseze pentru că le este prea frică de ziua de mâine.
Acești copii învață să trăiască în jungla pe care ei au ajuns s-o numească viață și se adaptează cum pot. De aceea întâlnim în rândul minorilor în risc de sărăcie o rată mare a abanadonului școlar. Ceea ce duce la oportunități reduse pentru dezvoltarea lor și îi vulnerabilizează pe termen lung. De asemenea, problemele de sănătate fizică și psihică nu le sunt străine și rezolvarea lor nu este o opțiune pentru mulți dintre ei.
O parte dintre acești copii care provin din familii defavorizate sfârșesc în centre de detenție și educative deoarece ajung să comită infracțiuni pentru a se întreține și acolo găsesc confortul unui acoperiș deasupra capului și al unor mese regulate. Când ies din centre au o rată mult mai mare de recidivă decât majorii și reajung în centre sau chiar în penitenciare.
Cercul vicios al excluziunii sociale nu este perturbat cu nimic de măsurile de asistență socială care sunt implementate la momentul actual în țară, pentru că acestea sunt prea puține din lipsă de resurse în ciuda alocării de 161 de milioane de lei pentru Strategia naţională privind incluziunea socială şi reducerea sărăciei pentru perioada 2022-2027. DesprePlanul de acțiune Garanția pentru copii sunt prea puține de zis pentru că Ministerul Familiei a întârziat cu mai bine de un an depunerea lui, ceea ce arată, încă o dată, cât de puțin îi afectează pe politicieni situația dramatică a 41,5% dintre copiii României.
Care sunt efectele economice și care sunt soluțiile spre care ne uităm?
Impactul pe care această rată record la nivel european o are asupra noastră se observă la nivel economic. Toate problemele menționate anterior se traduc direct în costuri mărite: sănătatea precară a copiilor vulnerabili (generată de condițiile improprii de trai) duce inevitabil la cheltuieli mai mari pentru sistemul de sănătate, abandonul școlar duce la forță de muncă nepregătită, infracțiunile comise în minoritate duc la cheltuieli ample cu internarea lor în centre și cu procesele lor penale.
Fiecare copil pe care îl ținem în sărăcie generează o mică gaură în bugetul țării. Și nu este vina lor, pentru că ei nu aleg asta și de cele mai multe ori nu pot să iasă din acest cerc vicios.
Ca majoritatea problemelor noastre, și aceasta se poate rezolva cu bani bine investiți și cu sinergie între ministere și instituții pentru o abordare pluridisciplinară. Bugetul de stat plânge când vorbim despre bani pentru salvarea copiilor și nouă ne sclipesc ochii când auzim de PNRR, Garanția pentru Copii sau ESF+. Însă clasa politică pe care o avem nu face niciun demers pentru scăderea acestei rate, deși soluții există.
Copiii sunt viitorul nostru și prezentul nimănui.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
daca au copii lor si nepotii ce le trebuie ,chiar prea mult , ce le pasa politicienilor de restul ?!
votati in cintinuare tori filfizonii ,curvele si analfabetii .Suces!
41,5% e imens. Sper sa fie o greseala, sau o exagerare. Probabil ca se folosesc anumite statistici oficiale. Ori statistica romaneasca nu e cea mai precisa, nu reuseste nici macar sa numere populatia.
Dar sunt convins ca numarul copiilor dezavantajati e f mare. E extrem de neplacut dar totusi… Am crescut la mahala unde o mare parte din copii intrau in aceasta categorie. Si multi dintre ei au devenit oameni adevarati. Uitati-va la mine. Chiar si-n facultate am avut colegi care au purtat toti cei cinci ani aceleasi ghete, care nu aveau palton. Si totusi au reusit, uneori chiar inaintea celor cu haina Alain Delon.
Si iar totusi. Ce s-ar putea face? Desigur se ajunge urgent la bani. Desigur o mare parte din bani vor fi sifonati. Dar oricum bani nu sunt!
Pai poate ne transplantam la loc gena empatiei pe care am pierdut-o.
Ca sa ne intelegem: toți ne credem buni, empatici, dar sa dai 1 leu la semafor unui cerșetor nu valorează mai mult decât un pupat fățarnic de icoane: in clipa urmatoare ai uitat si te intorci la vechile metehne: cauti bani, sclipiciuri, sa epatezi. Studiile arata ca 90% din oameni se cred empatici, dar doar vreo 10% sunt în realitate. Iar pe meleagurile astea este probabil chiar mai rău. Când vom înțelege ca a fi oameni inseamna mult mai mult decât niste gesturi de fățărnicie pentru a fi văzuți de alții ca oameni valoroși, buni, ori pentru a ne păcăli chiar pe noi înșine, putem discuta.
Momentan, sărăcia, lipsa de cultura și familiile făcute praf de comunism și mai apoi de tranziție ne fac niște oameni nu tocmai buni, egoisti si obsedați de a primi atentia pe care familia nu a putut sa ne-o ofere cand eram mici, iar dacă avem un ban în plus îl cheltuim pe chestii efemere în scopul de a fi văzuți de alții ca „barosani”, lucrurile mergând pana la paroxism în cadrul unor grupuri și etnii. Dar pana și în corporații, mediul universitar și alte locuri mai spălate suferim de aceleași metehne, evident, ele fiind mai bine disimulate sub o poleiala de politețe, buna creștere, maniere. Pana la urma cei care iau șpagă din funcții inalte o fac indiferent de ce studii au, chiar dacă mulți politruci au CV subțire, sa ne gândim și la medici ca Irinel Popescu, profesori universitari care vând.examenele și care nu pot trage după ei generațiile care vin. Oriunde întrebi, în facultăți, spitale, cei tineri, inca idealisti, stiu ca șefii lor sunt niste nenorociți cățărăti în vârful unui sistem, și fie aleg sa plece din țară, fie sfârșesc sa își distrugă încet încet morala și empatia, sfârșind, mai la bătrânețe când urca și ei în funcții, exact ca șefii lor…
Problema e și la firul ierbii, peste 50% dintre cei care se prezintă la vot vor vota cu grupuri infracționale de notorietate, deghizate în partide politice, fără sa le pese. Pentru 10% în plus la pensie/salariul de bugetar, măriri promise în campanie dar care le-au dat toate partidele aflate la guvernare și care nu reprezinta nimic, caci sunt acoperite de inflație, acești oameni votează mai degraba ca să dea în cap celor care muncesc, crezand ca li se cuvine și lor mai mult. La salariile lor minime sau pe ajutor social, nu se gândesc cât cotizează ei de fapt la stat, dar vor străzi, scoli, spitale, subvenții, etc, nu le pasa de la cine se.iau banii, de la cei care muncesc pe bune și care trebuie sa plătească din buzunar pentru a compensa furaciunea de la stat: abonamente medicale private, sport, engleza, meditații plătite pentru copii, mașina personala pt ca transportul în comun e gândit pentru pensionari, samd.
Aceasta parte a societății, USR like, e frustrata si se simte furata, dat tot nu e capabila sa producă niște mișcări politice de anvergura, USR a fost un vis frumos, dar din păcate cu o atitudine aroganta, centrata pe a educa electoratul în scop anti-sistem, arătând fărădelegile sistemului și nu pe a construi, care nu au învățat nimic din greselile din trecutul apropiat, de ex. CDR, și care, intrând la guvernare, s-a dezis cumva de propriile principii. Apoi, a scăpat printre degete electoratul anti-sistem către AUR, pasămite nu incita populația pentru a darma sistemul e șmecheria, ci a avea principii clare pentru ce trebuie pus în loc… va mai amintiți declarația de la Timișoara din ’89. Dar ce sa faci, când mulți cred ca istoria începe cu ei…
Cei multi care nu ies la vot sa bata un cui în sicriul actualului esablishment sunt prea centrati pe propriile trăiri, frustrări, lehamite absolut justificata pe actuala clasa politica, dar ca cetățeni și nu indivizi, nu propriile sentimente ar trebui sa ne conducă în viata sociala, ci interesul de grup, pe termen lung, samd. Evident, ca si ceilalti membri ai electoratului, nu putem sa ne desprindem de propriile umori, nimi măcar jumătate de oră cât îți ia sa votezi, plus sa te gandesti ce și cum sa votezi ca să nu legitimezi actuala clasa politica – ar fi simplu, ai vota orice newcomer în politica, pana unul chiar va schimba ceva. Dar când mintea îți e întunecată de frustrări, frici, exacerbate de propaganda, stai acasă ori votezi cu cei „vechi”, ceea ce e cam totuna.
Eu cred ca vom deveni o tara mai bună când vom avea cetățeni mai empatici (nu neaparat toti foare educati), capabili sa se decupleze de propriile frustrări, traume, și sa gândească limpede și in scop constructiv, nu după celebrul „sa moara xapra vecinului”, fie ea și pesedista.
Ati scris foarte frumos, dar am totusi ceva de comentat. Parerea mea este ca civilizatia a fost sadita, si nu a venit de la sine in mintea oamenilor. Cum a fost sadita ? Pai sute de ani oamenii au fost „educati cu biciul”, sau chiar mai rau, de catre feudal, apoi de catre biserica. Dupa atatia ani de „educatie” cu sila, pana si cel mai „bolovan” membru al societatii a constientizat faptul ca „Mai, stii ca aia nu zic chiar rau atunci cand spun sa nu arunci gunoaiele pe geam, ci sa le duci intr-un loc anume creat, numit tomberon ? Imi place si mie sa fie curat pe strada !”, etc. Asa ca si „bolovanul” a decis sa isi schimbe atitudinea. Ceea ce vreau sa spun este ca „empatia” NU este cauza, ci este efectul educatiei si civilizatiei. Oricine poate deveni, pana la urma, educat. Cheia este aplicarea cu fermitate si maxima consecventa a legii. Buna, rea, cum o fi ea, dar sa fie aplicata mereu si egal. Si, dupa multi ani de „bici”, pana si bolovanii vor deschide ochii. Luati si ultimul necivilizat si duceti-l, de exemplu, la Zurich. Dupa un timp, nici el nu va mai porni masina de spalat la 11 seara, nu va mai claxona din fata blocului, si nu va mai da televizorul la maxim la ora 4 dimineata, etc. Va realiza si el ca supunerea la niste reguli este pana la urma benefica. Asadar, eu votez pentru civilizarea mai intai prin frica si exemplu. Noi nu avem in tara asta legi aplicate asa cum trebuie, nu avem cu adevarat politie decat pentru cazurile grave si penale, si nu avem nici suficient exemple pozitive. Cu o floare nu se face primavara, si in plus este foarte probabil ca floarea va pleca si ea, pana la urma, in alte tari unde va putea trai mai frumos.
AUR ul ca alternativa cu duduia Vadim pentru imagine este o insulta la adresa inteligentei tatalui.
In ce masura partidul va considera prioritara sanatatea si educatia copiilor cand traditia familiei a acordat prioritate cauzei canine si a instrainat fara remuscari valori culturale importante detinute de incomodul orator ?
Cui a instrainat respectivele valori sper ca stie majoritatea simpatizantilor AUR.
Foarte multe idei si initiative neinspirate au avut Simion si consilierii sai in ultima vreme.
Pentru a dovedi ca realmente ii vedem pe copiii Romaniei ar trebui sa facem si noi ce fac psihologii tarilor partenere si prietene, respectiv sa mergem in satele sarace din Moldova si foarte numerosii copii cu un coeficient intelectual superior majoritatii copiilor europeni, sa ii incadram in unitati scolare de performanta dupa modelul Lauder, oferindu-le oportunitati de dezvoltare intelectuala si profesionala in țara-Mama iubitoare.
SAHul nu este un sport foarte costisitor pentru buzunarele guvernului si ar trebui inclus obligatoriu in programa scolara impreuna cu sportul fizic, vizitele culturale, educatia muzicala si alta decat cea folclorica.
Nevoile materiale imediate precum hrana, igiena si ținuta vestimentara a copiilor defavorizati cred ca trebuie sa faca parte din obligatiile tuturor romanilor normal constituiti mental si afectiv.
Cine priveste cu indiferenta un copil in suferinta, face degeaba umbra pamantului.
O problema mai delicata o reprezinta incidenta patologiilor de natura genetica cu repercursiuni in dezvoltarea copiilor.
Subiectul ramane ocultat de medici si de societate in general din pricina prejudecatilor sau chiar a noilor curente deviationist ideologice.
Un exemplu . Se stie cati copii se nasc cu o forma de neurofibromatoza?
Daca se stie, sunt luati in evidenta acesti copii si urmariti medical pentru evitarea complicatiilor si suferintelor urmate de excluderea sociala?
Aceste categorii de copii trebuiesc Vazute de guvernanti, de doamnele si domnii ministri ai Sanatatii, Familiei si Invatamantului, empatia poporului trecand in arrière plan.
Mediul rural si orasele mici defavorizate au cei mai multi copii de care nimeni nu doreste sa stie si nici nu le pasa. Cateva ONG -uri. In 30 de ani in comunele mari cu bun suport economic si orasele mari si mijlocii se puteau realiza scoli si licee cu internate, cu cateva laboratoare, teren si sala de sport, sala de calculatoare. Cu casa, masa, baie, uniforme, pedagogi si cabinet medical. Dar si cu o meserie. Insa a fost mai lesne cornul si laptele, microbuze care raman in noroi sau zapada mai mare, mai ieftin. Dar toate guvernele au spus vorbe multe si povesti. Romania educata o sintagma ieftina fara nimic de baza. Ipocrizia si nepasarea pentru acesti copii ne va costa mult- delicventa, droguri, analfabetism, boli, alcoolism si bani pentru o falsa protectie sociala.
Studiul UE este fakenews. Primul lucru pe care trebuie să-l faceți pentru copiii din mahalele mizere este…să-i vedeți (și să vă abțineți să-i numărați).
Italia, Franta, Spania si Germania dintre cele mai bogate tari din Europa sunt si ele peste media europeana ale riscului saraciei copiilor, in acest context locul 1 al Romaniei se relativeaza intr-o anumita masura si se pune intrebarea dupa ce criterii este facut acest clasament.
Din populatia Romaniei traieste peste 50 % la sate in conditii pe care bine le cunoastem insa ce inseamna saracia la sate ? gospodariile de subzistenta in care traiesc si de multe ori muncesc si copii sunt sarace ?
In Romania decalajele intre paturile sociale sunt foarte mari, intre oras si sat, intre diferitele etnii care traiesc in Romania dintre care la unele copiii nu sunt incurajati sa mearga la scoala.
Salariul minim pe economie pt care lucreaza jumatate din angajatii Romaniei este un motiv pt saracia in care acesti copiii , pe care nu-i vedem, traiesc chiar daca parintii mai primesc la negru o parte din salar.
Statul nu poate salva pe toti iar de copiii in primul si primul rand parintii sunt raspunzatori iar daca acestora le convine sa traiasca si alocatii sociale sa nu ne miram de rata mare de sracie.
Cum ar arata situatia daca s-ar reduce drastic toate ajutoarele sociale si s-ar pune presiune pe parinti sa-si caute un loc de munca, oportunitati de a muncii sunt destule.
daca va ganditi la un nou program si minister care sa raspunda pentru ei, cred ca gresiti; deja avedm ministerul familiei; ce face? mai trebuie si ministerul copiilor?
poate ar fi o rezolvare mai buna daca am gandi programe pentru parintii de copii; sa aiba slujbe bine remunerate si permanente; ce ziceti? (si nu la stat)
Ce poate fi facut cu copiii saraci, de o Romanie falimentara economic si plina de datorii?
Ce facem, cine? Nu e o intrebare fireasca pentru parinti, in primul rand? De ce an devenit asa preocupati de abandonul scolar? Este necesar ca toti indivizii sa devina doctori in stiinta? Nu sunt munci, foarte multe inca, unde nu e nevoie decat de cunostinte minime?
Conform cifrelor din articol: 161 mil. lei pentru 1,7 mil. copii ( 41,5 % din 4,1 mil. ), adica 94,7 lei / 7 ani / copil
( adica cca. 13,5 lei/an) . Asa mult (!?). Eu sper ca din acesti bani sa se plateasca si toate cheltuielile cu implementarea ditamai ” Plan de Actiune” !
Spre comparatie, bugetul pentru aparare (crescut la 2,5% din PIB/an) ar fi de cca. 100 mld. lei / 2023. Adica, pe un an! Romania si-a definit prioritatile.
Prin definitie, daca nu-i vede nimeni, nu facem nimic, nici macar nu stim ca exista, daca exista!
„Când vorbim despre persoane în risc de sărăcie ne referim la persoane care au venituri reduse și ne putem gândi la copiii în familii monoparentale sau cu familii numeroase, copiii din rândul minorităților etnice sau cu dizabilități, precum și copiii din familii de imigranți, refugiați sau solicitanți de azil.” Dacă astea sunt criteriile care au condus la procentul de 41%, atunci nu e real. Sunt profesor, diriginte la o clasă a XII -a. Din cei 29 de copii, 13 primesc bursă socială. Fie sunt din familii monoparentale, fie au venturi scăzute. Mai precis, sub 950 de lei pe membru de familie. Poate eu nu ştiu ce înseamnă să fii în risc de sărăcie. Dar elevii mei cu bursă socială au telefoane, merg în excursii, fac şcoala de şoferi, unii au deja maşini cu care vin la liceu. Nici gând să nu aibă ce mânca. Nu spun că sunt bogați, dar nici săraci. În procentul acela de 41% intră şi ei.
Nu este şcoala mea o excepție, cunosc bine sistemul.
Copii care merg la culcare flămânzi sunt, fără îndoială, dar nu atât de mulți.
Dv.scrieti ca profesor din mediul urban. Dar sa va duceti in zonele montane cu potential economic redus si sunt mii de sate cu probleme. Exista comune cu 12- 35 de sate aruncate pe vai cu accesibilitate redusa, fara infrastructura rutiere. Daca elevii dv primesc bursa sociala si au anume bunuri materiale, inseamna ca veniturile declarate de familie nu sunt reale.
Sunt și eu în mediul rural. E adevărat, nu un sat ca vai de el. Oltenia, totuși, adică oficial sărăcie. Evident că veniturile declarate de familiile elevilor mei nu sunt reale, iar elevii mei nu pot fi excepțiile sistemului. Din motivul acesta spun că procentul de 41% nu este real.
In satul meu din Ardeal se traia dupa reguli clare, verificate de sute de ani, cam asa cum inca mai traieste cea mai sanatoasa populatie din Statele unite, The Amish, iar copiii, practic TOTI copiii, aveau o casa, o curte, o gradina, o mama, un tata si, de cele mai multe ori, bunici prin preajma. Si, slava Domnului, nu aveau televizor. Inainte de colectivizare si, prin „inertie” social-culturala pina prin 1960, fetele se maritau incepind de pe la 16 ani, la 20 de ani fiind deja considerate fete batrine. Flacaii se intorceau de la armata la 20 de ani, primeau o bucata de pamint de la parinti, loc de casa pe care isi ridicau in citeva luni o casa in care sa-si aduca mireasa, dupa care erau buni de insuratoare.
Unde erau 2-3 fete intr-o casa, de maritat era totdeauna una singura: cea mai mare. Urmatoarele trebuiau sa-si astepe rindul in ordinea descrescatoare a virstei.
Duminica se duceau cu totii la biserica, iar in cursul anului existau perioade in care se puteau face casatorii si perioade in care nu te cununa nici un preot.
Toti baietii si toate fetele se casatoreau. De cei care nu se descurcau singuri se ocupau batrinii satului organizind vizite/intilniri prin satele vecine pina cind se rezolvau si cele mai complicate cazuri, fiindca atit femeile ramase necasatorite, cit si barbatii ramasi necasatoriti erau potentiale pericole publice pentru familii si copii.
Doar moartea unuia dintre soti producea familii monoparentale, fiindca divortul era o rusine si o crima de neimaginat. Casatoria era un contract pe viata. La bine si la greu. Barbatul era capul familiei, facea muncile grele si tot el facea si banii, hranea si imbraca toata familia, iar nevasta isi vedea de casa si de copii. Mincau bine fiindca nu se furajau industrial din super-magazine, ci din roadele propriului pamint si nimeni nu era obez.
Fiindca toata lumea era casatorita, satul era o suma de familii traind in case individuale, iar copii abandonati, facind foamea si crescind ca niste buruieni, nu existau. Si toate astea fiindca, asa cum spuneam, in satul meu din Ardeal se traia dupa reguli clare, verificate de sute de ani.
Apoi a venit comunismul cu divortul la liber, „emanciparea” femeii (strungarite, sudorite, vatmanite, secretare) etc. dupa ce, mai intii, le-au luat oamenilor aproape tot ce aveau si le-a dat, in schimb, o lesa (un salariu de subzistenta). Si-apoi a venit neocomunismul cu subminarea familiei traditionale. Cu eliberarea sexuala, cu feminism, cu diabolizarea barbatului heterosexual, cu lgbt, trans, schimbari de sex, zeci de „genuri”, droguri, pornhub, videochat etc. E de mirare ca vedem generatii intregi de copii dezradacinati, crescind ca niste buruieni?