marți, iunie 25, 2024

Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie – note de lectură

        S-ar putea crede că, încă din titlu, în noua carte a lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie, se semețește și se autodemască o mare vanitate: știe el, Liiceanu, ce gândește Dumnezeu și o să ne spună și nouă!, ar zice un cititor pripit. Titlul este însă ironic și e o parafrază la un titlu gazetăresc dintr-o schiță a lui Caragiale. Chestiunea e explicată, de altfel, în primele pagini ale cărții. Sensul titlului este că, în elanul diverselor lor raportări la Dumnezeu, mulți oameni chiar ajung să creadă că dețin cheia gândirii Lui și, de vreme ce știu ce gândește El, nu au decât să supună lumea propriilor fantasme. Titlul, precum cartea, este despre ce gândește Gabriel Liiceanu, cu modestie (puțină teologie), despre Dumnezeu.

        Abordarea credinței creștine din perspectivă filozofic-rațională și în actualitatea lumii în care trăim reprezintă o încercare inedită și originală în cultura română. Marginală, venită târziu în concertul gândirii și spiritualității europene, lipsită de o limbă de circulație internațională, izolată într-o mare de popoare slave, cultura noastră a avut puține preocupări laice pentru trăirea credinței. Într-o țară cu precară educație religioasă, cu o istorie răvășită de peste 40 de ani de comunism, nici scriitorii, nici filozofii ori intelectualii umaniști nu au avut, cu prea rare excepții, răgazul și curiozitatea să citească Scripturile sistematic, să își pună întrebări și, mai ales, să caute răspunsuri dincolo de ce le ofereau confesiunea botezului, ritualul și, eventual, duhovnicii locului. De aceea, această carte e o premieră (deși anticipată de Isus al meu) care ar trebui luată în serios, citită cu atenție și înțeleasă în resorturile ei intelectual-spirituale, înainte ca cei care se simt într-un fel sau altul tulburați în certitudini să o judece cu aroganță și impertinență de deținători ai adevărului absolut.

        Volumul e parte a unui triptic început cu Isus al meu (Humanitas, 2020) și continuat cu o proiectată antropologie filozofică. Este așadar o carte-punte care adâncește unele teme din precedentul volum și pregătește terenul pentru următorul.

De ce acum?

        Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie apare într-un univers cultural și religios – cel românesc al anului 2022 – saturat de ritualism, de creștinism folcloric, demagogie politico-religioasă, de suficiență și aroganță clericale, de analfabetism funcțional, biblic și științific, într-un mediu marcat de prestația deplorabilă a clasei politice și de eșecul unui proiect național plauzibil și eficient de educație școlară. Cartea poate fi percepută, în această atmosferă agresiv-sulfuroasă, ca un strigăt de revoltă și indignare: Ce ați făcut din Isus?

        Contextul mai larg este acela al celor doi ani de pandemie și al războiului din Ucraina, care au adâncit sentimentul de nesiguranță și dezorientare al oamenilor. În fine, în biografia intelectuală a lui Gabriel Liiceanu, recenta carte continuă un arc de gândire început la scurt timp după terminarea Facultății de filozofie, cu un articol neprielnic în epoca marxism-leninismului științific, în care tânărul de atunci ținea să delimiteze, în ordinea cunoașterii, obiectul și preocupările filozofiei de cele ale științei, explicând că filozofia nu era știință, ci pur și simplu filozofie. Se situa, adică, în alt plan al gândirii umane.

        Principalul subiect al cărții de față este delimitarea teologiei de știință și eliminarea inadecvatei competiții în câmpul cunoașterii între religie și știință. Teologia (cu variantele religie/credință/revelație/dogmă) ar trebui, scrie Gabriel Liiceanu, să elibereze scena cunoașterii și să lase locul științei moderne să se pronunțe în privința biologiei, fizicii, chimiei, istoriei omenirii. Deopotrivă scepticismul filozofic și teologia dogmatică au spus ce au avut de spus în evoluția cunoașterii umane. E rândul științei, care are acum toate instrumentele necesare, să explice lumea, natura, cosmosul, prin metoda cercetării, experimentării, testării, predictibilității.

        Cunoașterea mitică atribuită religiei și teologiei și cunoașterea speculativă specifică filozofiei sunt chemate – dacă nu chiar somate – să cedeze întâietatea cunoașterii propriu-zise echivalată cu cunoașterea rațională, adică științifică, „libera gândire despre noi și toate ale noastre” sau cu „luciditatea virilă”. În același timp, într-o notă de subsol autoreflexivă, autorul scrie că s-ar putea ca scopul acestei cărți izvorâte din frământări pe marginea credinței și a lui Dumnezeu, să fie o invitație la revigorarea teologiei prin așezarea ei în orizontul exclusiv al moralei, al speranței și al slujirii omului în riturile de trecere ale vieții – adică în orizontul care îi aparține de drept, fără pretențiile unei cunoașteri obiective, fără constrângeri ori structuri instituționale. Căci religia poate fi, într-adevăr, cel mai cumplit sau cel mai minunat lucru de pe lume. Depinde cine și cum o propovăduiește și o trăiește.

        Ar fi de înțeles că această necesară delimitare ar trebui să funcționeze în ambele sensuri: religia să nu-și aroge competențe în câmpul științelor naturale, științele să nu se ocupe de viața spirituală a omului, iar filozofia să nu-și asume hermeneutici biblice ori incursiuni în domeniul științelor. În acest punct, abordarea multidisciplinară a lui Gabriel Liiceanu rămâne dilematică și nu izbăvește cartea de contradicții. Autorul abordează religia cu instrumentele științelor și filozofiei.

Aliații cugetului

        Aliații lui Gabriel Liiceanu în acest demers sunt, în bună măsură, filozofi pe care îi cunoaște în profunzime: împotriva revelațiilor, miracolelor și pentru explicarea Bibliei ca îndrumar moral – Spinoza; pentru autenticitatea credinței și împotriva creștinismului instituțional oficial și a corupției clerului – Kirkegaard; pentru explicarea miturilor și arhetipurilor religioase și armonia între inconștientul colectiv și conștiența lărgită științific – Jung; pentru interiorizarea credinței – Montaigne; în fine, pentru traducerea Evangheliei în termeni morali și raționali, expunerea teologiei și filozofiei în arena dialectică a rațiunii, pentru definirea și situarea Împărăției lui Dumnezeu înlăuntrul omului și nu în afara lui – Kant. Li se adaugă Darwin, ipotezele furnizate de științele moderne ale creierului și câțiva apologeți creștini (C.S.Lewis, Brant Pitre, Sf. Augustin…).

        În surdină, nenumit, e prezent în armătura acestei cărți construite cu o remarcabilă acuitate a demonstrației, Richard Dawkins, unul dintre reprezentanții de frunte ai mișcării așa-numite a noului ateism. Editura Humanitas a publicat, de-a lungul anilor, câteva dintre cărțile lui reprezentative. Teoriile lui de bază ar putea fi rezumate pe scurt astfel: religia și filozofia sunt un fel de protoștiințe valabile cât timp nu a existat știința modernă; oamenii credincioși se comportă ca niște copii creduli predispuși la amăgirea pe care o presupune interpretarea literală a miturilor biblice; religia instituționalizată este împletită cu violența; religia și știința modernă sunt domenii ireconciliabile; nu e nevoie de Dumnezeu pentru explicarea fenomenelor naturale și a evoluției speciilor; religia obstrucționează libertatea de gândire, iar Biserica este principala piedică în calea manifestării libertății umane, etc. Multe dintre aceste idei sunt mituri ale științei din secolul XIX. Majoritatea se regăsesc în cartea lui Gabriel Liiceanu pentru că el se regăsește în ele și își recunoaște în formularea lor propria concepție despre creștinism.

        Originalitatea cărții constă tocmai în acordarea tuturor acestor gânditori într-o partitură comună, care nu le mai aparține, fiindcă ea este acum a celui care i-a convocat în conclavul unei noi teorii de care fiecare dintre ei ar fi, probabil, surprins. Lor li se adaugă, după cum spune autorul, principalul lui aliat în pasionanta, contradictorie adesea, și febrila sa căutare a credinței: Isus însuși.     

Neliniștea numită Isus

        Ca filozof raționalist identificat cu capacitatea minții proprii de a înțelege viața și realitatea (în termeni științific preciși: identificat cu emisfera stângă a creierului, care controlează logica, rațiunea și limbajul), ca intelectual umanist și scriitor, Gabriel Liiceanu s-ar fi dispensat, probabil, cu totul de ideea de Dumnezeu. Fascinat de ipoteze și certitudini științifice, ar fi fost prea puțin preocupat, altfel decât literar, de fracturile existențiale care îl conduc pe om spre Cineva mai presus de el însuși. Ar fi nedrept însă să i se reproșeze că, în această carte, înlocuiește dogmele Bisericii cu dogmele științei sau cu ale moralismului propriu, sau că e, la rându-i, un autor dogmatic și chiar fundamentalist în refuzul altor perspective, ne-scientiste.         

         Cum o arată bine cărțile lui din ultimii ani, Liiceanu e locuit de o vastă nedumerire lăuntrică și de o căutare adâncă a lui Cristos. Persoana lui îl intrigă, îl uimește, îl smerește, îl umple de admirație împărtășită în formulări de o frumusețe fără egal în cultura română. Cum să te raportezi la un asemenea model cu totul nefiresc în dăruirea lui și nepereche?

        În zilele noastre, se practică ceea ce se cheamă creștinism fără Cristos, fie ritualism magico-religios, fie moralism religios, în prelungirea eticii kantiene. Autorul acestei cărți e împătimit, mai degrabă, de ideea unui Cristos fără creștinism. Nu poate să renunțe la Cineva care îi tot dă brânci (cu un cuvânt împrumutat de la Noica) să se autoscruteze. Așadar, într-un tulburător efort speculativ de credință, e gata să-l înscrie pe Isus în ADN-ul omenirii, înglobându-l, dacă s-ar putea, în funcțiile creierului uman, ca rod al evoluției speciei către un trup spiritualizat, sublim evoluat. În această carte, pariul lui Liiceanu pare a fi acela de a-l recupera pe Isus și din arcanele (evaluate ca detestabile) ale istoriei creștine, dar și din hățișul reducționist al noului ateism. Kant îi oferă o soluție. Autorul cărții de față o folosește, depășind-o.

        Dialectica acestei recuperări ascunde un fel de foame de Cristos, o apropriere a Lui pentru uzul înțelegerii proprii: dacă nu-l poate desluși ori concepe în termenii spiritualității iudeo-creștine, dacă nu-l poate accepta în configurările dogmatice ale conciliilor ecumenice, dacă nu-l poate trăi printr-o radicală schimbare a vieții, și nici confesional, atunci, extrăgându-l din toate acestea, Gabriel Liiceanu îi găsește lui Isus sălașul ideal, pe urmele lui Kant din Religia în limitele rațiunii pure, în formele ideale ale unei gândiri etice conceptuale socotită a fi liberă de orice îngrădiri și condiționări exterioare. În transcendentalul Împărăției din noi. Isus se află în miezul de discernământ moral al libertății noastre. Ce teolog ar putea contrazice această idee? Ipoteza articulată în termeni mai mult sau mai puțin științifici, are un corespondent vechi în experiența mistică – omul îndumnezeit îl caută și îl vede pe Cristos în toți semenii săi, ca și când aceștia ar purta aceeași matrice de identificare, știută sau nu, activată sau nu, în adâncurile persoanei lor.                                                     

Minciuna albă

        Partea dedicată în carte lui Isus e, de departe, cea mai interesantă și mai tensionată în forțarea până la incandescență a gândirii pentru a formula explicații raționale care să evite, cu orice preț, neștiutul, inexplicabilul, misterul, sentimentalismul. E și partea cea mai ireverențios-provocatoare și își are, la rându-i, precursori celebri, dintre care e de amintit cel puțin Tolstoi.

        Gabriel Liiceanu desfide revelația creștină ca formă de cunoaștere. La fel, creaționismul și identitatea divino-umană a lui Isus. Se îndoiește de Înviere, ca  apostolii în primele zile de la descoperirea mormântului gol sau ca apostolul Toma care nu a crezut până nu l-a văzut, nu i-a vorbit, nu a atins rănile lui Isus și nu a mâncat cu El. Dumnezeul evocat în această carte nu este însă cel biblic, ci o creație a rațiunii umane, produs al evoluției creierului omenesc, spirit insondabil superior materiei. Isus este exemplarul perfect al evoluției și prototipul unei integrități morale care unește în chip unic în sine mintea și inima, rațiunea și afectivitatea și în care nu există falii și duplicități. Sau există, totuși?

        Iată, pe scurt, premisa de la care pornește demonstrația pe tema identității lui Isus: din iubire, compasiune și din înțelegerea profundă a spaimei de moarte a oamenilor, acest om excepțional numit Isus recurge la o stratagemă salvatoare, în doi timpi. Mai întâi, printr-o forță aparte a proiecției religioase ajunge să se convingă pe sine însuși că este Fiul lui Dumnezeu și să trăiască în acord cu această proiecție (cititorului îi vine în minte în acest punct romanul lui Kazantzakis, Ultima ispitire a lui Hristos), iar apoi, printr-o minciună albă/benefică, îi face și pe oameni să creadă că este Fiul lui Dumnezeu și că învierea din morți e posibilă. Le dă astfel curaj în fața supremei, definitive, încercări a finitudinii. Această premisă e inspirată de o formulare a lui C.S.Lewis din Creștinism pur și simplu (Humanitas, 2004) și de un comentariu pe marginea acesteia făcut de biblistul american Brant Pitre în volumul Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus (Humanitas, 2016). Eșafodajul întregii ipoteze despre Isus se construiește pe această idee și în răspăr cu C.S. Lewis și Pitre. Premisa lui Liiceanu este cea mai fragilă piesă a construcției sale: nu există dovezi biblice pentru ea, nici teologice, nici științifice, nici măcar literare. Este o pură speculație impecabil articulată în consecințele ei logice, dar lipsită de orice alt suport în afara dorinței autorului de a crede în ea. E interesantă însă insistența asupra temei minciunii (explorată de Gabriel Liiceanu și în alte cărți) și asupra înțelesurilor morale, teologice, psihologice ale minciunii inofensive, cu justificare morală.

        Un subcapitol al articulării ipotezei e dedicat combaterii dualității spirit-trup. Gabriel Liiceanu menționează originile acestei năpaste a gândirii: orfismul, platonismul, creștinismul, cartezianismul. E de mirare că nu îl include și pe Kant în această descendență. Teologia creștină i-ar reproșa însă că trece pe listă creștinismul, fără nuanța esențială că e vorba, mai curând, de o contaminare gnostică, datorată celei mai persistente erezii creștine, sectei elitiste a gnosticilor, „adevărații cunoscători”, care susțineau că omul e alcătuit dintr-un trup material și păcătos și un spirit pur încarcerat care abia așteaptă să scape de materie și din lumea căzută. Altminteri, antropologia biblică e departe de a fi dualistă, iar ortodoxia credinței – de la Irineu de Lyon din secolul al II-lea, la Toma de Aquino și la teologii creștini moderni – nu încetează să combată teoria împărțirii omului în trup rău și suflet bun. Întruparea nu este umplerea unui corp inert și gol cu un spirit etern, ci tocmai îndumnezeirea cărnii și a materiei. În termenii lui Liiceanu, spiritualizarea trupului. (Alți autori-aliați publicați la Humanitas: Bart Ehrman, Reza Aslan, Paul Kurtz.)

Cleștarul minții

        Cine se împotmolește, citind Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie, în aspectul scandalos/„smintitor” al complicatei ipoteze despre identitatea lui Isus sau, dimpotrivă, se lasă prins în cârligul seducției ei, ratează disperarea și autenticitatea marii neliniști metafizice aflată la originea acestei cărți.                Meritele cărții în a pune întrebări incomode, în a desființa dualismul creștin de inspirație gnostică, în a readuce credința înlăuntrul omului, apoi patosul și revolta împotriva confiscării discursului despre Dumnezeu și a confuziei competențelor ar trebui să fie evidente pentru orice om de bunăvoință și pentru orice creștin cu mintea trează. Nu în ultimul rând, sunt de reținut și admirat măiestria literară a formulărilor, atenția calofilă pentru adecvarea cuvântului la gând, frumusețea demonstrației, indiferent dacă aceasta poate fi acceptată sau nu în ordinea credinței, a teologiei, a științei sau a filozofiei.

Gabriel Liiceanu rezumă cel mai bine toate acestea într-o frază memorabilă:

„Când vreau să-mi hrănesc inteligența emoţională, ascult muzică, citesc literatură, mă agăț de miracole, mă las fascinat de magie, evadez din realitate, încep să visez, ascult povești. Când vreau să înțeleg ceva din legile acestei lumi, mă adresez științei. Când vreau să-mi activez privirea de-a doua instanță, dispusă să se mire de ceea ce nimeni nu se mai miră, mă adresez filozofiei. Când am nevoie de cultivarea valorilor morale, de mângâiere și ocrotire „din Înalt“, de credințe izbăvitoare, de îmbărbătare și putere de a rezista, de ritualuri, reculegere și rugăciune, mă adresez religiei. În lacul de cleștar al minții noastre, sau, dimpotrivă, în cuptorul ei încins de pasiuni, e loc, așadar, pentru toate.”              

        Cum de n-ar fi loc, atunci, și pentru o carte a libertății de a pune întrebări?

Distribuie acest articol

35 COMENTARII

  1. Principiul Libertății este tema centrală a Vechiului Testament, acceptat de Dumnezeu-Tatal pentru Om, dar pedepsit cu Moartea.Iisus Hristos înlocuiește principiul Libertății cu principiul Iubirii promițând Viața Veșnică. Așa că apare întrebarea imediată: După Moarte mai acționează principiul Libertății?

      • Totul apare cum că Dumnezeu-Tatal acceptă dialectica/metafizica Bine-Rau, dar Iisus Hristos nu. De aceea cred că Dumnezeu-Tatal este un Dumnezeu al Libertății, chiar al Hazardului. Nu întâmplător evreii nu-L acceptă pe Iisus ca Fiul lui Dumnezeu.

        • Si cine-i responsabil de departamentul „inainte de viata intrupata”, libertarianul hazardat sau iubitorul (si de pacatosi), daca tot ii separam (desi sunt una si aceeasi entitate, nu)?!

            • Asta-nseamna ca noi/cei intrupati („produsi” DUPA primul/primii intrupati) suntem liberi sa alegem DACA/UNDE/CAND (cam cate optiuni/grade de libertate avem „inainte de viata intrupata”?) ne intrupam (chiar si primul/primii intrupati)?

    • Libertatea Tatălui însemna alegere între bine și mai bine, progres, prefecere, treapta după treaptă. Nu însemna alegere între bine și rău. Sufletul omului este hristomorf… Panayotis Nellas

      • O libertate ciuntita, in care altcineva iti spune intre ce si ce sa alegi. Iar oferta nici nu e cine stie ce mai bogata. Daca stai sa te gindesti, religia crestina nu-ti da voie nici ca macar sa apartin tie insusi. La fel cum un pasaport platit de un cetatean e cică proprietatea Statului Român.
        Cel care ti-a daruit viata te conditioneaza de un contract al perfectionarii continue pe criteriile sale de parca scopul unic al vietii e aceasta perfectionare, chiar si ea restrinsa cum vrea Creatorul.
        Ma intreb ce i-a limitat pe oameni in istorie ca tartacuta lor sa nu poata cuprinde laolalta dou principii aparent opuse. Si sa se prigoneasca pentru asta. Libertate sau iubire, iPhone sau Android…
        Personal Isus mi se pare ca e autorul unei ,,lovituri de palat” mai discret regizata si ma mir cum i-au tolerat teologii pe amindoi laolalta, ba inca si ca tata si fiu.

        • Nu Iisus este autorul „loviturii de palat” ci apostolii Săi. Ei au transformat învăţăturile lui Hristos într-o ideologie şi apoi într-o instituţie.

  2. Multumiri pentru recenzie si ultimul citat, intr-adevar o fraza memorabila care poate sa il faca gelos pe D’Aquino!
    Religia, stiinta si filosofia sunt intr-adevar complementare, si nu se exclud reciproc decat in mintea si sufletul celor care vor sa isi defineasca orizontul cunoasterii prin trasarea limitelor desi continutul categoriilor inca se extinde (similar cu Universul fizic).
    Cei care nu au citit nici Critica Ratiunii Pure (Kant) si nici Incompletitudinea sistemelor formale si demonstratia existentei Divine (Kurt Goedel ) pot gasi probabil in aceasta carte consolare pentru momentele in care realitatea nu se incadreaza in teoriile despre viata.
    Matematic si filosofic nu putem „explica” omul limitandu-ne la individ, cu excluderea comunitatii, iar „liantul” social care exista (manifest) doar relational este cuprins in primele 2 legi ale Decalogului – iubirea. Cum spune si Apostolul Pavel, din aceste prime 2 legi deriva tot Decalogul.
    Fara iubirea seamanului ne intorcem la jungla (re-devenim animale) iar fara iubirea de Dumnezeu intram in conundrumul aratat de Kant si Goedel.

  3. Marcu 12:
    24 – „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Oare nu vă rătăciţi voi din pricină că nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?”
    Romani 1:
    18 – „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşă adevărul în nelegiuirea lor.”
    19-Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
    20-În adevăr, însuşirile nevăzute* ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi,
    21-fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.
    22-S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit
    23-şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.
    24-De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor, aşa că îşi necinstesc singuri trupurile,
    25-căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.
    26-Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii;
    27-tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.
    28-Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.
    29-Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori,
    30-bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi,
    31-fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă.
    32-Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.

  4. O recenzie excelenta. Raționalismul introdus de Luther a subminat sacrul pentru ca apoi filozofii materialiști sa-l inlocuiasca cu o nouă religie, cea a științei pe care ei n-o pricepeau prea bine. Cei de azi cultiva sofisme balansând intre sacru si rațional.
    Ca un adevărat cinic nu ma pot opri sa nu vad in aceasta carte o inconsecventă: într-un articol recent de pe Contributors (Omagiu adus darwinismului social) domnul Liiceanu renunța la elaboratele ambiguități cultivate in Isus al meu și-au afirma clar ateismul. In același timp cred ca acest articol este o reclama la adresa acestui opus, mai ales știind ca autoarea si-a publicat mai toate cărțile la Humanitas.

  5. Am vazut reclama la cartea asta pe peretii metroului.
    Recunosc ca mi s-a parut cam de prost gust (reclama respectiva), nu m-a incitat. Dar recenzia asta m-a facut curios, marketingul poate fi inselator… Probabil o s-o citesc.

    In alta ordine de idei, mi-ar fi placut sa vad ce s-ar alege de argumentatia unui filozof rationalist care chiar intelege stiinta.
    Adica nu la nivel de filozofia stiintei ci la nivel tehnic: sa stie macar sa faca un model matematic determinist sau stochastic al unui fenomen fizic ca un student de anul 4 la matematica sau inginerie, nu neaparat sa intre in subtilitati de conjecturi inca nedemonstrate.
    Atunci peisajul intelectual ar fi complet. Un superintelectual in acelasi timp filozof, teolog si om de stiinta… visez si eu… :)

    • Exista!
      John Lennox e numele lui. Vi-l recomand cu drag de la mai generala “Groparul lui Dumnezeu” (Stephanus) pana la mai specificul “7 days that divide the world”. Pentru o cunoastere a priori il puteti urmari in dezbateri cu Hitchens sau chiar Dawkins pe Youtube.

    • ..da, un tip cam de talia lui Democrit(filosof și matematician), care n-a chiulit la orele predate de ilustrul Leucip(filosof și fizician) și care a formulat cu mai bine de 2000 de ani în urmă ideea că lumea în care trăim e formată din atomi. Tot lui îi aparține teza lumilor infinite, la o vreme în care ceilalți filosofi puneau pământul în centrul unei lumi unice..

      Tot lui Democrit îi aparține o frază genială, care capătă sens doar în zilele noastre :
      „Dulcele, amarul, caldul, frigul și culoarea constau numai dintr-o părere; în realitate nu există decât atomi și spațiul gol”.

      Neuroștiințele validează faptul că percepem lumea ca pe un un film 5D, regizat de creier în baza semnalelor transmise pe cale neuronală de cele 5 simțuri. Iar realitatea aparentă este pare-se doar o proiecție a unei realități obiective, abstracte. E un fel de interfață prietenoasă(cu mici variațiuni..) pentru uzul făpturilor ce populează marea grădină a Domnului.

      Capătă sens și teza lumilor infinite, ca multiple proiecții ale unei realități obiective.
      Putem specula că orice eveniment petrecut în realitatea obiectivă, generează multiple modalități de percepție(la modul „câte bordeie, atâtea obicee”..) în acele lumi „paralele”, care nu s-ar intersecta decât accidental. Legile fizicii venind la pachet(à la carte, desigur..), pentru fiecare dintre ele.

      Triunghiul Bermudelor, UFO și alte bizarerii și-ar putea găsi în sfârșit o explicație plauzibilă.. Ne mai vorbind de ce se petrece în preajma găurilor negre, la acel poznaș orizont al evenimentelor..

  6. „Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic.
    Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău.
    Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?
    Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”

    În contextul ororilor comise de ruși în Ucraina, paradoxul lui Epicur pare de mare actualitate..
    Chiar, ce-o fi gândind oare ?

    Are acoperire și ideea confiscării lui Isus. Mesajul Lui necontaminat propunea o lume mai bună.
    După mai bine de 2000 de ani însă, societatea umană nu pare să fi progresat prea mult, în sensul ăsta..

    C-așa-i omul, un boț de humă, cum spunea Creangă. Mineralele din care este alcătuit corpul uman sunt evaluate la câțiva dolari.. Restul e Oxigen și Hidrogen (mai ales sub formă de apă) la care se adaugă Azotul. Cu însuflețirea e responsabil ADN-ul. De unde vine și cine l-a meșterit, e marea taină a vieții. Cine s-o fi creat și de ce ?

    „Pe când Pământul, cerul, văzduhul, lumea toată,
    Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
    Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi,
    Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi ?”

  7. Necitind , nici macar un rind, din noua carte a lui Gabriel Liiceanu , deocamdata ,nu putem zice mare lucru dar putem a ne referi la cele citeva cuvinte adresate noua la finalul textului . Dupa cum bine vedem imaginea Bisericii ,ca factor reprezentativ al indrumarilor dumnezeiesti adresate omului pamintean si prin vocea celui care a fost numit „Fiul omului ” , nu este prezenta in scurta prelegere atasata zicerilor din cartea scrisa de Liiceanu .Vedem cum inteligenta capata si ea multiple forme de reprezentare .Hrana ,oferita inteligentei este si ea parte a nevoilor fiecarui individ, cel obsedat fiind de nevoia primordiala de a fi inteligent si care retras in propria lui inchipuire incearca sa isi recladeasca propria lui stare de bine .Literatura , muzica si de ce nu chiar stiinta,toate la un loc , ne fac o visa . Povestirile, de tot felul, sunt si ele cele care ne provoca imaginatia fara de care ceea ce acum ne inconjoara nu ar fi existat .Transformarea visului , in realitate este un tel uneori neconfirmat de singura noastra viata dar care ofera generatiilor ce vin din urma posibilitatea punerii lui in practica .Cit despre filozofie , scotind din contest acea filozofie ce ne duce spre exceptionalism , ea face parte din noi toti ,fara nici cea mai mica exceptie ,indiferent unde am fi si unde ne-am construi „cuibul ” . Finalul gilimelelor din text ne pune in fata o necunoscuta ce de mii de ani doreste a fi recunoscutain integralitatea ei .Momentul ce apuca cu „amindoua miinile ”lungul sir al valorilor morale ce se incheie cu ritualul anexat reculegerii si rugaciunii exista ,ca tentatie, in ficare individ , la un moment dat .Marile indoieli , aparute in clestarul de la suprafata lacului ce ne stapineste mintea sau in cuptorul , uneori devenit necontrolabil ,cel al pasiunilor noastre , ne autoelimina visarea si ne trezesc din visurile noastre cele dragi .Cartea cea deschisa, a libertatilor ce mereu capata noi forme nebanuite si neacceptate de multe din textele bisericesti , cel putin pina azi sau pina mai ieri (un ieri devenit azi ) ,ne tot face sa intrebam : Este povestea ce face posibila existenta Religiei Crestine , (fara a lua in calcul existenta bisericii ) un adevar pe care orisicine il poate sustine ?Probabil raspunsul se poate regasi in cartea scrisa de G.Liiceanu ?

  8. „Premisa lui Liiceanu este cea mai fragilă piesă a construcției sale: nu există dovezi biblice pentru ea, nici teologice, nici științifice, nici măcar literare. Este o pură speculație impecabil articulată în consecințele ei logice, dar lipsită de orice alt suport în afara dorinței autorului de a crede în ea. ”

    Deci „hai sa ne jucam de-a ipotezele” desi nu avem nici-o ratiune/argument pentru ele. Se poate construi (si s-a si facut, asa de amuzament) o teorie electrodinamica perfect coerenta in care avem 4 tipuri de sarcina electrica (nu doar doua tipuri, „pozitiva” si „negativa”). Matematic nu e o problema. Problema insa desigur ca o astfel de lume nu exista, lumea noastra are doar doua. Liiceanu de joaca. Ma rog, fiecare cu felul de a se distra.

    • Pare sa fie o carte de beletristica, nu de teologie sau de stiinta. Asa se joaca toti autorii de beletristica… creeaza lumi imaginare.

      Bucura-te de ea ca de orice opera de arta, pentru frumos. :)

  9. Pentru un intelectual care are ca scenă vitrina librăriei, e o obligație profesională să-i apară numele cât mai des cu o copertă nouă… Încă n-am citit cartea domnului Liiceanu, e prea scump pentru sărăcia mea intelectuală(!). Dar dilema e simplă: dacă aș ști ce gândește Dumnezeu, eu aș fi Dumnezeu! Nici n-ar fi foarte greu de știut, cel puțin de la Jung încoace, pentru că dumnezeul meu e Sinele meu și alt dumnezeu nu mă interesează: Eu nu cred, știu… Nu există un Dumnezeu, unul singur, al popilor și al lui Daniel (nume biblic, predestinat, nomen est omen…), mult Prea Fericitul care, plagiindu-i pe catolici, îmi va spune că mântuirea nu-i decât prin Biserică, adică la grămadă cu turma… Fiecare avem dumnezeul nostru, altfel nici nu știu cum m-aș înțelege cu el…
    Dar părăsesc tema și mă uit la oameni: ia te uită cine se interesează de Dumnezeu… Omeni trecuți binișor prin cultură, ajunși la o anume vârstă, se uită așadar, în zare: ce se vede oare în orizontul postmortem? Mircea Eliade credea (în Jurnal portughez) că fiecare va merge în raiul religiei în care crede. Eu nici asta nu cred; cred însă că, după moarte, vom avea o surpriză teribilă, de nimeni gândită încă pe pământ. Un om serios, cu o educație realistă știe că și omul e o specie animală, puțin denaturată, e drept, care, murind, moare ca tot animalul. Ce facem cu sufletul, ce facem cu spiritul – tot ceeea ce ne deosebește de restul speciilor? Vom face precum cei mai mulți dintre noi: nu-l vom observa… Să fie oare atât de simplu? Dacă nu vrem să credem asta, să alunecăm atunci în splendidele speculații ale lui Joseph Campbell, de nu cumva ne vom cufunda direct în mistica orientală…
    Vorbim de credință creștină cu aroganța și orgoliul unor inși superiori pentru că l-am citit (poate am și înțeles ceva…) pe Kierkegaard (eu-s mai degrabă de partea unui hâtru ca Angelus Silesius!), ca și cum Dumnezeu ar fi fost școlit undeva prin Vestul Europei… Cultura Europei, puternic înrobită creștinismului, are toate prejudecățile acestei religii ajunse până și în limbaj, pe când Dumnezeul în care aș vrea să cred (eu – un ateu ortodox, și-atât!) ar trebui să fie un Dumnezeu al Omului, fără rasă, fără determinare geografică, fără cronologie, adică anistoric. Eu, un ins care se pretinde cu bun simț, cum să fiu creștin, adică din religia care a distrus alte culturi sub pretextul că sunt păgâne? Aceasta e o crimă ce nu va putea fi nici iertată, nici prescrisă vreodată!!
    Domnul Liiceanu se bucură de un intelect (norocos) ce are posibilitatea să se dea în spectacole livrești (este și acesta un fel de histrionism), un spectacol mereu proaspăt, arătându-se celui curios din fire demn de a fi urmărit cu un sănătos interes psihanalitic, nici pe departe psihiatric!
    Dumneavoastră, stimată doamnă Tatiana Niculescu, doriți un dialog doar că riscul acestui dialog pe care-l încercați e să se transforme în monologuri paralele, cu o vagă urmă de sincronicitate…
    E interesant pentru mine, știindu-vă cât de cât țintele, că aveți lecturi în afara subiectului viitoarei cărți. V-ar trebui mai multă disciplină, nu vă risipiți… Să fie cartea aceasta prezentată acum de dvs. un punct din bibliografia temei despre care vreți să scrieți peste un timp? Oricum, ar fi fabuloasă o comparație, (eu am făcut-o deja – respectând distanțele ce se impun), cu acel ”seducător domn” care v-a cucerit și pe dumneavoastră într-atât încât i-ați dedicat o carte. Aș fi primul cititor, poate chiar înainte de a afla ”Ce gândește Dumnezeu?”.

  10. Nu stiu daca Dnul G. Liiceanu l-a citit pe Thomas Altizer, inclin sa cred ca nu, nici nu stiu daca s-a tradus ceva la noi ( ceva imi spune insa ca a citit ´capodopera´ lui Alain de Benoist : Comment peut-on être paien?, din care multi tropi sunt sugerati ). Dar cred ca i-ar placea, cu atat mai mult cu cat Altizer a fost si un fel de elev al lui Eliade, reluand si dezvoltand original unele teme existente deja la acesta, macar in germen ( in principal motivul romantic-panteist al coincidentei opuselor, o ´teologie radicala´ expusa mai limpede de Eliade intr-un eseu din ´Mefistofel si androginul´ – de corelat cu simpatia des marturisita sau obsesia lui Eliade pt. Faust-ul goethean, mai bine zis, pt. pactul faustian si pt. ´puterea magica´ ). Altizer propune un Crestinism al mortii lui Dzeu, un Crestinism ateist si nihilist, in care Dzeu nu e pur si simplu inexistent, ci un fel de Ne-fiinta ipostaziata, Neantul si ´Moartea´ sau Dionysos-ul nietzschean, ca (anti)zeu heraclitean, al haosului, dar care in realitate e deghizarea stravezie a Satan-ului romanticilor sau Pan ithyfalicul, ca zeu al panteismului naturalist : de ce oare Pan nu mai panicheaza aproape pe nimeni ?! …
    De mentionat si un pasaj important din cartea lui Heinrich Meier despre Leo Strauss ( Leo Strauss and the Theologico-Political Problem ) in care, intr-o nota, facea o identificare ingenioasa a ´Fiintei´ lui Heidegger cu ´Moartea´,un fel de ´cheie´ hermeneutica secreta a heideggerianismului, ca teologie radicala. Altizer se inspira din multe parti, mistici occidentali, Eckhart, Boehme, W. Blake, Zen, o salata spiritualista in stilul New Age al anilor 70, dar in principal din ´trinitatea´ nesacra Hegel-Nietzsche-Heidegger ( intamplator sau nu, toti apostati ). E o ´traditie´ speculativa prin excelenta germana. Pt. el coincidentia oppositorum e unitatea ultima sau transcendenta, in ´Neantul divin´ ( intr-un apofatism postmodernist tipic ) a lui Christos cu Satan, in roluri de´opuse´, dar din intreg discursul reiese mai degraba o preeminenta sau suveranitate monista a ´polului negativ´, ce ajunge sa-l dizolve pe acela pozitiv ( daca se mai poate spune), intr-un ´dincolo de bine si de rau´.
    Ideea e ca aceasta mistica nihilista si ateista, un pui al timpului sau, e ca o inversare sau pervertire a Crestinismului in interiorul Crestinismului, un Crestinism fara Dzeu, pastrand insa premisele fundamentale, o forma mentis crestina, reziduala, prolifereaza parazitar printre ruinele Crestinismului istoric. Nu poate renunta la Isus ,´individul unic´, integrandu-l in alte sisteme mistice sau ideologice, aparent mai evoluate,mai stiintifice si mai rezonabile, dar evident pur mitologice, Isus socialist, revolutionar, anarhist, antreprenor ( in stil neoliberal, ca la H. R. Patapievici si la Mihail Neamtu ), etc. , bineinteles, Isus arian, prometeul rasei albe si motorul ´Evolutiei´ ( H.W. Chamberlain ). Unicitatea individului Isus, divin, sublim, etc., la care nu se poate renunta si nu trebuie sa se renunte ! , duce la concluziile unicitatii – dovedite istoric, stiintific, arheologic, genetic ! – a culturii-civilizatiei occidentale, eventual ´iudeo-crestine´ si, desi nu mai pare acum foarte clar, a rasei ´europene´ ( citeste ariene ), un fel providentialism scientist-darwinist, teodarwinism. Si o ´ortodoxie ateista´, religia devitalizata si dezafectata integrata acum intr-o noua ´teologie´ politica, imanentista si ´umanista´, o teologie darwinista si ´cosmista´ a supraomului. Sau Isus ca noua ´veriga´ si ´salt´ evolutiv, ca ´supraom´ ( vulcanic, electric, cuantic ? ), omul nou, postuman. Mai exista si Isus extraterestrul, etc. , uneori mai multe dintre ipotezele acestui ´gnosticism´ postreligios salbatic si luxuriant se unesc, una dintre caracteristicile lui frapante fiind tocmai tendinta haotica spre sincretism, bricolaj, divagatie, delir.
    Departe de a fi insa ´onest´ si ´autentic´, fara presupozitii sau ipoteze ´metafizice´ ( ontoteologice) acest nihilism deghizat in ´realism´ asa-zis ´viril´ – obsesie decadenta a ´virilitatii´, cu spaima de degenerare ca ´efeminare´ ! (´Cavalerul, Moartea si Diavolul´), isi are propriile prejudecati sau dogme secrete, ba chiar cliseele desuete – si nimic nu pare prea mult, tot ce e gasit fiind bun gasit – , existentialismul descindea din decadentismul fin de siecle, adica romantismul tarziu, de obicei si ´reactionar´. Nietzsche inversase pesimismul ´apolinic´ schopenhauerian-wagnerian, celebrand latura dionisiaca si orgiastica, ´viata´ inconstienta si ´puterea´, un adevarat spirit al timpului nou, al ´modernismului´, cu elanul vital, fluxul devenirii, viteza, accelerationismul, voga psihanalitica a Inconstientului, Dada, futurism, suprarealism, vorticism, etc. E fascinatia existentialista pt. neant si moarte, contemplatie hipnotica a abisurilor, aceasta mistica irationalista si ´decadenta´ se complace in stihie, tenebre, haos, ´unul-totul´ ( hen kai pan ), cum spune Nietzsche in ´Nasterea tragediei´, un ´prometeism´ declarat si sfidator. Mai degraba decat un banala teism materialist e un anti-teism, revolta impotriva lui Dzeu si a lumii acestuia , impotriva ´Demiurgului cel rau´ ( Cioran), de evidente stridente ´gnostice´ ( gnosticismul existentialist nihilist disecat de Culianu ). Respingerea tuturor dogmelor se poate sa fie insa si dogmatismul suprem. Locul Dzeului traditional mort e luat de alti zei , infricosatori si razbunatori, locul vechilor table sfaramate e luat de alte table de legi, copiate de-a-ndoaselea dupa cele vechi, anti-moralismul devine un nou moralism, inversat si cu atat mai vehement, mai fanatic, biopolitic.
    Respingerea dualismului suflet-corp e o tema heideggeriana recurenta, un fel de ´monism´ imanentist pretins pre-socratic.
    ´Luciditate virila´ …
    Va place Wagner ? …

    • Ca sa fiu mai explicit, cu scuze pt. lungime : genul de ´nihilism´ constient nu reprezinta nici pe departe o gandire filozofica ´onesta´, e un mit, acesta, al ´onestitatii gandirii´, care e un eufemism pt. nihilim. Nihilismul e o alegere, o mistica sau o ´religie´ in sine, decadenta, si presupune un dogmatism corespunzator, cu atat mai tenace, o religie a ´nimicului´, adeseori ipostaziere si abstractizare a unei/unor entitati mitice ca ´Haosul´ – cu atractia sa magnetica ( abisul ce priveste in suflet ), deci ceva totusi pozitiv, o ´materie´ amorfa si energetica, ca la anarhistul Bakunin ( nimicul nu poate fi conceput nicicum, e propria negatie, un blocaj ), in ´traditia´ panteismului -´spinozismului´ german (´Germania secreta´) : Nietzsche nu era pur si simplu un ateu, un necredincios, un ´sceptic´, credea cu tarie in ´Dionysos´ si in ´supraom´, sfasiat de propriile contradictii. Despre Heidegger s-a spus, pe buna dreptate, ca filozofia sa a existentei era un fel de misticism crestin decrestinizat, cu aceleasi teme, pacatul, caderea, uitarea, alienarea, chemarea, rascumpararea : Heidegger era un ´apostat´, a renuntat mai intai la Catolicism, de la care a pastrat scheletul ontologiei scolastice – reinterpretata intr-un sens modernist, istoricist si ´vitalist´ -, apoi si la Luteranism, care ii oferise satisfactia provizorie a unui Crestinism german, istorial si ´inradacinat´ , dar a incheiat intr-o religie personala si autoconsolatoare, un fel de Zen post-metafizic, ca unic profet, interpret si credincios al unui nou Zeu, evident, dupa acelasi tipar iudeo-crestin, cu abandonul ( Gellasenheit ) sau defensiv si dezamagit.
      Onestitatea sau sinceritatea/puritatea gandirii, consecventa ei, e aceea socratica, dubitativa ( si nu intamplator Socrate era atat de urat de Nietzsche si de Heidegger, ca dogmatici si mistici antirationalisti ), nu afirma si nici nu neaga, apriori, existenta sau ne-existenta lui Dzeu sau a orice altceva, pe cand nihilismul afirma categoric si neaga categoric, stie ca Dzeu nu exista, nu poate si nu trebuie sa existe, e visceral, aceasta e credinta tare si nu necredinta. O mistica fara Dzeu, desacralizata, se intoarce spre mundan, sacralizeaza sau divinizeaza, absolutizeaza ( ´reifica´), lumea, imediatul, ´facticul´, istoria, contingenta, cultura, arta, stiinta, politica, pe scurt, ´profanul´ – o revrajire pe dos, e nu doar profana, ci profanatoare si sacrilega, isi confectioneaza zei noi, rituri noi, liturghii, o religie a literei moarte, fara spirit, fundamentalista si vindicativa, dar cu un ´rationalism´ demistificator si dizolvant, evhemerizant si istoricist, deconstructivist – asemenea rationalismului lui Marcion ( si e sesizabila si influenta ´gnosticismului protestant´ al lui von Harnack ) care e un pseudo-rationalism, haina rationalista a unui irationalism si mitologism, ca in cazul Bolsevismului. E evident ca ateismul militant si misionar al lui Dawkins e o religie scientista, e un razboi declarat Dzeului crestin pe care astfel il recunoaste implicit si afirma, caci altminteri ar fi indiferent.
      S-a remarcat ca existentialismul si-a forjat un pedigree ideologic similar cu acela al Marxismului, cu o ´preistorie´ si o varsta de aur, cadere si rascumparare, e revolutionar,´dialectic´ ( cu aceleasi obsesii pt. fantezista dialectica heracliteeana ), si nu e o pura intamplare alianta unui anumit existentialism cu Marxismul : angajamentul lui Sartre cu Comunismul stalinist e intru totul analog cu acela al lui Heidegger cu Nazismul – nici nu mai conteaza diferentele ideologice, de stanga si dreapta, ´autenticismul´ e amoralist – un contradictoriu si autodistructiv moralism amoralist !, poate fi, la limita, chiar anagajament sau ´decizionalism´ terorist ( mai ales, data fiind obsesia mortii si a sacrificiului de sine ritual, de altfel Nazismul era un terorism organizat, o arma de distrugere in masa ), iar Sein und Zeit a fost numita ´oratie funebra´-, ca fidelitate fata de propria ´chemare´ sau vocatie, fantasmagorica si paranoica, desigur ( caci niciun existentialist nu si-a descoperit vocatia adevarata de croitor sau bucatar, erau cu totii, fara exceptie, vazatori si profeti ).
      E curios cum intotdeauna ganditorii radicali se opun vehement, isteric chiar, ideii unei supravietuiri sau nemuriri individuale, cu responsabilitatea pe care aceasta o implica – consecvent insa cu un anti-umanism, deconstructia sau moartea ´subiectului´ ca o concluzie a mortii lui Dzeu si conditie pt. nasterea ´omului nou´ postuman, adica o sinucidere, colaps si implozie, concluzia lui Kirilov, – ramanand credinciosi sau obedienti ´pamantului´ si preferand totusi o ´nemurire´ mundana non- sau pre-individuala, larvara, colectiva, in neam, rasa, intr-o umanitate viitoare si fara clase, in ´supraomul´ sau ´omul nou´ colectiv si impersonal sau in orice alte paradisuri utopice si morganatice, prin inginerie biopolitica sau tehnologie scientista si ´cosmista´, ´idolii´ acestia sanguinari le impun o inchinare totala, fara rest, facand din ei niste posedati sau obsedati, programati …

        • reifica : esentializeaza, ´ipostaziaza´ concepte si abstractii, constructe mentale si imaginare, in context, o ´mitologie´ seculara, pseudo-religie ´idolatra´ , neam, natiune, rasa, practic orice poate deveni ´divinitatea´ unei astfel de religii hibride, entitati sacroprofane scrise cu majuscula : Istorie, Evolutie, chiar unele foarte benigne ca Stiinta, Cultura, etc.
          Cateva note : ´Constiinta´ moderna e constituita pe scheme religioase reziduale, de la Iluminism , manifeste izbitor in religia revolutionare a ´Ratiunii´ , etc. , ideologiile sunt ´teologii politice´. Reificarea sau obiectizarea sunt termeni din jargonul ´existentialist´, la Heidegger corespund ´onticului´, ca dat nereflectat, opus ´ontologicului´ ; din nou, nu e o intamplare ca atat reificarea ( ´fetisizarea´ ) cat si ´ontologia´ au intrat in lexicul marxist, cu un sens materialist si ´dialectic´ ( Luckacs, cu Ontologia existentei sociale, Althusser, etc. ). Onticul ar fi ´fiinta´ data, ´fixa´ sau ´obiectiva´, inerta, reificata, solidificata, cuantificata ( Gestell, ce se apropie de ´arhiva´, ´depozit´ ) – Heidegger preluand falsificarea idealista a platonismului, in timp ce ´ontologicul´ e subiectivitate ( ´transcendental´, fenomenologic ), dinamic, ´viu´, istoric, flux, ceea ce arata modernismul avangardist si reactionar al lui Heidegger, inspirat din Lebensphilosophie la moda. O caracteristica a ´modernismului´ cultural e folosirea unor forme, structuri, concepte vechi sau ´traditionale´ in sensuri noi ( toarna vin nou in forme vechi, probabil tocmai pt. a le deconstrui, devitaliza sau detona din interior, subversiv ), experimental ( ´trairist´), inovator, ceea ce e o falsificare. La Heidegger acest obicei e izbitor, modul total arbitrar, violent, in care ii interpreteaza si ´deconstruieste´ el pe antici, pe Aristotel, ii reinventeaza pe pre-socratici, pt. scopurile lui, ii adapteaza si actualizaeaza la nevoile istorice, etc. , din acest punct de vedere Heidegger e un intelectual revolutionar ( dialectica ´noului inceput´) si ´anti-traditional´ sau postmodernist, deconstructivist. Aceeasi recitire si rescriere ideologica si violenta a ´istoriei´, filozofiei, inventarea de canoane, etc. Acesta e paradoxul Conservatorismului ´revolutionar´sau nihilist (si anarhist).
          Despre ´nihilismul german´ si ´politica disperarii´ au scris Fritz Stern, Hermann Rauschning si Leo Strauss, cu o celebra prelegere, critica si admirativa deopotriva.
          Am vrut sa arat fondul si sursele acestui ´stil´ de gandire, Conservatorismul cultural ´nihilist´, catusi de putin inocent sau ´onest´, caruia apartinea si tanarul Cioran.

  11. Oare infinitul poate sa apara in om? Atunci Socrate dece a ajuns la concluzia ca nu stie nimic? Oare lacul poate ajunge sa creada ca toata lumea locuieste in el, daca o vede reflectata in suprafata sa? Pare o ratacire.

  12. Excelent articol scris de o mare scriitoare! Ma intreb cati din comentatorii (15 pana acum!) au citit cartea dlui Liiceanu. Eu n-am citit-o,dar am s-o fac. Abia atunci voi comenta,daca va fi cazul. E bine ca ne gandim la Dumnezeu, pe care in aceste zile,mai mult ca oricand, nu il aude cine ar trebui sa il auda. Si cine il aude nu se gandeste decat la pace! Trebuie sa ne descurcam singuri atunci cand ne gandim la Dumnezeu ,daca patriarhul Kiril a putut sa ii spuna lui Putin de ziua lui : „Dumnezeu v-a pus la putere”! Liiceanu a facut-o , cartea ne poate ajuta s-o facem si noi,daca n-am facut-o pana acum.

    • Aceasta mare scriitoare a produs și cel putin o carte submediocra. As mentiona doar cea dedicata cuplului Carol al doilea – Elena Lupescu în care toxicitatea acestui cuplu pentru istoria României este pusa sub preș.

  13. Ce este minunat în acest comentariu (recenzie sună prea tehnic) este capacitatea ieșită din comun a Ttianei Niculesc-Bran de a citi cu inteligența inimii această nouă carte a d-lui Gabriel Liiceanu și de a ne restitui suflul ei interior, mizele ei, evidențiind totodată istoria ideilor vehiculate de filosof, schițată rapid, din câteva trimiteri.
    Este un text remarcabil. Felicitări și mulțumim!

  14. Nu am citit cartea, nici nu o sa o citesc. Eu cred ca este o incercarea propagandista (si multi „propovaduitori” au incercat asta) de a muta crestinismul in sfera mitologiei si a filozofiei.
    Parerea mea (subiectiva, de crestin) este ca stiinta adevarta completeaza religia adevarata. Daca intra in contradictie inseamna ca stiinta insasi devine religie (cu proprii profeti si propovaduitori): prin speculatii despre originea vietii, a constiintei, despre incarcarea de raspunde la intreabari precum „De ce suntem aici”, etc
    Apropo de acest subiect al stiintei si religiei, eu vreau sa il citesc pe profesorul si matematicianul John Lennox, care a abordat acest subiect mult mai in detaliu, si este mult mai in masura sa abordeze acest tip de subiecte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Tatiana Niculescu
Tatiana Niculescu
Tatiana Niculescu, scriitoare

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro