marți, mai 17, 2022

Ce-i de făcut cu Soljenițîn?

 „Tulburătorul păcii lumii” (W. Shakespeare, Richard al III-lea)

I.

Prima întrebare este și titlul unui capitol al cărții lui Vladimir Bukovski, „Judecată la Moscova” (ediția românească, Albatros, 1988), și ar putea fi o parafrază a titlului romanului lui Cernîșevski, „Ce-i de făcut?” (1863), dar se oprește aici.

După 1990, Bukovski a avut permisiunea Moscovei de cerceta documente sensibile ale regimului sovietic, dar a reușit să și le procure sub nasul nu foarte vigilent, poate coruptibil, al celor care vegheau ca ele să nu fie copiate sau sustrase din arhive. Între altele, banda magnetică pe care se află înregistrarea ședinței din 7 ianuarie 1974 a Politburo-ului sovietic, prezidată de Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS. La această ședință de pomină, unde a fost analizat cazul Soljenițîn, au mai participat, între alții, Iuri Andropov, șef al KGB, viitor președinte al URSS, Andrei Gromîko, ministru de externe, Nikolai Kosîghin, prim-ministru, Nikolai Podgornîi, președinte al Prezidului Suprem al PCUS, Mihail Suslov, ideologul șef al partidului, Andrei Kirilenko, secretar al CC al PCUS, și alți boși comuniști, toți oameni cu înalte funcții de răspundere.

Brejnev a început prin a prezenta situația în care a găsea partidul, confruntat cu faptul că Soljenițîn urma să publice în Occident cartea „Arhipelagul Gulag: 1918-1956”. Nimeni dintre ei n-o citise, cu excepția lui Andropov, dar toți vorbeau despre caracterul dușmănos al acesteia (KGB-ul obținuse o copie a lucrării, iar dactilografa lui Soljenițîn se sinucisese în urma acestui act, fapt care l-a făcut pe Soljenițîn să grăbească apariția cărții în Occident). Șefii partidului își făcuseră o opinie despre importanța cărții după ce presa din vest anunțase iminenta publicare în Franța. Brejnev îl numește pe Soljenițîn „un element lichea” și opinează că au toate motivele să-l trimită la închisoare: este un pamflet antisovietic grosolan, a atentat la ce este cel mai sfânt – Lenin, regimul sovietic, puterea sovietică, „tot ce ne este nouă scump”. A decis deja ce va face, dar vrea să afle părerea fiecărui membru al Politburo-ului și să se asigure de consens. Atmosfera discuției este a unor inși care vor să treacă la fapte, ar scoate cuțitele, dar cumpănesc cum e mai nimerit să-l anihileze pe Soljenițîn. Însă nu este atât de ușor, care va fi reacția societății? Soljenițîn devenise deja o figură populară în țară. Brejnev este tunător, amintește despre faptul că și alții au fost exilați, Kuznețov, Allilueeva (fata lui Stalin!), dar Andropov este cel care va trebui să descurce ițele problemei. Șeful KGB este cel care trebuie să facă totul să pară legal, dar condamnarea lui Soljenițîn se va tranșa acolo, între bandiții cei mari. Cum majoritatea celor prezenți voiau ca Soljenițîn să fie judecat și expus oprobiului public, Andropov le va înmuia ideile și va expune un plan de expulzare: după ce vor aplica în țară „Komprometația” (se înțelege, nu e nevoie să traduc), va vorbi cu Willy Brandt, cancelarul social-democrat, cu care rușii colaborează bine, iar acesta l-ar putea primi pe Soljenițîn. Până și Brejnev știa că scriitorul nu va voi să părăsească Rusia – în 1970 a refuzat să plece la Stockholm, ceruse garanții că se poate reîntoarce în țară! S-a pus inclusiv problema ca Soljenițîn să fie expulzat într-o țară socialistă (Brejnev), dar ideea a fost respinsă. Mi-l închipui pe Soljenițîn primit în România de Nicolae Ceaușescu și integrat în „Cântarea României”! Seara ar fi stat la foc de tabără cu Adrian Păunescu… Andropov sesizează enormitatea și crede că URSS le-ar face astfel țărilor socialiste un „cadou odios”. El afirmă ritos: la vremea respectivă l-am expulzat noi pe Troțki (în Turcia) și nu i-am cerut consimțământul. Iată-l pe Aleksandr Isaievici pus în balanță, după 45 de ani, cu Leon Davidovici.

Revenind la chestiuni serioase – Soljenițîn a fost judecat in absentia de Politburo, condamnat și i s-a aplicat o rezoluție la nivel înalt: va fi anchetat conform celor discutate în primul cerc al puterii, conducerile țărilor socialiste și a partidelor prietene din lume vor fi informate cu privire la caz. Capetele de acuzare fuseseră deja stabilite aici (instanțele de judecată nu aveau decât să le preia, legalitatea nu-i interesa deloc pe șefii sovietici, după cum observa Bukovski în comentariile sale): „Pentru activitățile sale antisovietice dușmănoase, exprimate prin punerea la dispoziție a unor edituri și agenții străine de știri, de manuscrise, cărți, interviuri conținând calomnii împotriva regimului sovietic, Uniunii Sovietice, Partidului Comunist și politicii lor interne și externe, și mânjind mereu memoria luminoasă a lui V. I. Lenin… ”. Soljenițîn va fi arestat pe 12 februarie 1974 și expulzat a doua zi în Republica Federală Germania, acolo unde Willy Brandt, prevenit, urma să-l primească. Cercetările ulterioare au stabilit că Brandt a evocat posibilitatea sosirii în Germania a lui Soljenițîn în cadrul unui discurs ținut la München, pe 2 februarie: „Domnul Soljenițîn ar putea să trăiască în libertate și să lucreze nestingherit în Republica Federală”. Generos cancelar, numai că, odată sosit, Soljenițîn va prefera Elveția. Spionii ruși erau mai puțini pe acolo. Andropov rezolvase rapid (bîstro, bîstro!) situația, iar social-democrații germani se arătaseră favorabili intențiilor PCUS. Soljenițîn a fost depus într-un avion de linie al „Aeroflo”, alături de opt agenți guvernamentali, și transportat în câteva ore la Frankfurt. Seara, în jurul orei 21, a ajuns la Langenbroich, la prietenul său Heinrich Böll. Afacerea Soljenițîn fusese rezolvată. Aparent, pentru că „fantoma” lui Soljenițîn îi va bântui pe aparatciki până la dezintegrarea URSS. Andropov urma să devină președinte în  noiembrie 1982, după moartea lui Brejnev. Va denunța brejnevismul, deși îi rezolvase acestuia treburile murdare ( el este artizanul reprimării revoltei maghiare de la Budapesta), dar murea în 1984, fără să producă reforma așteptată. Un tânăr maior KGB îl va idolatriza și îl va comemora la Lubianka, sediul KGB, îi va ridica statuie, după ce va deveni președinte al Rusiei: Vladimir Putin.

Ce-i de făcut cu Putin?

II.

A creat o impresie puternică recenta declarație a lui Putin, potrivit căreia Rusia nu poate exista în actuala stare de umilire, de aici reacția ei belicoasă care duce chiar la război. Dincolo de afectarea retoric-revanșardă a președintelui rus, ea nu este o noutate și arată preocuparea principală a acestuia după instalarea sa, în 1999, la Kremlin. Pentru a înțelege de unde vine acest spirit de revanșă, să-l readucem din nou în scenă pe Aleksandr Isaievici Soljenițîn – el știe ceva despre acest subiect. În 2007, când avea deja 88 de ani, Soljenițîn a acordat un interviu revistei „Der Spiegel”. Intervievatorii, jurnaliștii Christian Neef și Matthias Scheep, l-au copleșit cu elogii (munciți foarte mult etc.), dar Soljenițîn a preferat să spună că urmează acea „putere interioară” care l-a călăuzit întreaga viață. Evident, a venit vorba și de relația cu Vladimir Putin, care era președinte de 8 ani și care îi oferise Premiul de Stat scriitorului. Cu ceva timp înainte, Soljenițîn refuzase să fie premiat de Gorbaciov, dar și de Elțîn, iar mirarea jurnaliștilor germani era îndreptățită: de ce Putin și nu și Gorbaciov? Soljenițîn s-a justificat, oarecum sofistic, explicând că în 1990 nu Gorbaciov i-a oferit premiul, ci Consiliul de Miniștri al Republicii Socialiste Federative Ruse, încă parte a URSS. În 1998, când Elțîn a vrut să-l premieze, Rusia era la punctul său de jos, explică Soljenițîn: lumea trăia în mizerie, economia era prădată iar el a scris atunci „Rusia în colaps”. Dar ce s-a schimbat în momentul în care Putin i-a oferit premiul? Premiul era acordat nu de către președinte, ci de Consiliul pentru Știință și de Consiliul pentru Cultură, dar ceremonialul era de datoria șefului statului. Fotografiile epocii o atestă: Putin a venit personal la casa scriitorului de la Troitse-Lykovo, unde i-a înmânat scriitorului premiul. În fotografii vedem un bătrân slăbit care privește parcă în gol. Din spate, de lângă ușă, se apropie un bărbat zâmbind, ține ceva în mână. El parcă a intrat pe nesimțite pe ușă, ca un fel de duh al istoriei. Are în mână o cutie. În ea este Premiul de Stat. Soljenițîn va primi acest premiu – nu i se mai poate opune, cum a făcut-o cu Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Gorbaciov, Elțîn. A obosit.

Poate fi credibil ce spune Aleksandr Isaievici despre cum a ajuns să accepte premiul, dar se simte și o eschivă aici. El a argumentat că o fi fost Putin ofițer al serviciului de informații, dar că uneori a lucra în serviciile de informații nu e ceva demn de ocară, ba chiar este lăudabil – vezi cazul fostului șef al CIA, George Bush, devenit președinte al SUA. Soljenițîn părea să fie de acord cu teza lui Putin potrivit căreia Rusia, ca succesoare de drept a URSS, a fost victimizată foarte mult după 1990, iar încercările susținute din afară de a provoca în continuare remușcări în rândul rușilor creează o situație care trage țara în jos. Ca o paranteză, și în Germania a existat la o vreme această dispută, mult timp după căderea nazismului. Scriitorul Martin Walser a criticat situația potrivit căreia germanii trebuie să stea cu capul plecat, inclusiv la 50 de ani după terminarea războiului. Soljenițîn a reiterat teza sa favorită: e nevoie de pocăință pentru asumarea trecutului și pentru ca rușii să se ierte pe ei înșiși, dincolo de învinuirile pe care i le aduc alții din străinătate. Străinii nu cunosc suferința rusă, coloana ei vertebrală ruptă după Revoluția din Februarie 1917 (el a insistat că în Octombrie 1917 a fost o lovitură de stat). Însă generația care a trăit sub comuniști nu era pregătită pentru asta, iar generațiile noi erau bucuroase să fie martore ale deschiderii operate după căderea URSS.

Întrebat cum apreciază guvernarea lui Putin în raport cu cele ale predecesorilor acestuia, Gorbaciov și Elțîn, Soljenițîn a replicat că administrația Gorbaciov a fost uimitor de naivă din punct de vedere politic, iar ceea ce a făcut liderul aclamat de o lume întreagă a fost de fapt o renunțare la puterea politică caracterizată de iresponsabilitate față de țară. Da, Gorbaciov a realizat perestroika și i se cuvin laude, Occidentul l-a felicitat pentru asta, dar el a căzut în capcana mulțumirii de sine și a crezut că a făcut totul corect. Elțîn s-a aruncat cu capul înainte în economia de piață, a permis vânzarea masivă a companiilor și resurselor statului sărăcind populația. A negociat cu liderii regionali și a fărâmițat puterea politică, dar Rusia a devenit un stat slab. Aici, Soljenițîn pare să contrazică principiul său de o viață, acela al autonomiei regionale a puterii politice, acea subsidiaritate pe care o voia pentru ca țara să fie condusă direct de oamenii care munceau în regiunile lor. În schimb, Putin, credea el, a încercat să facă tot ceea ce mai era posibil – o restaurare lentă și treptată, după ce țara „fusese jefuită și năucită”. Poate fi cumva adevărat ceea ce zugrăvește Soljenițîn, însă acei “siloviki”, îmbogățiții de pe urma jafului averii statului, au devenit în scurt timp subordonații puterii putiniste care a reușit astfel să facă un cartel al miliardarilor pentru a-și atinge scopurile de restaurare a grandorii rusești. Astfel, jurnaliștii germani au observat faptul că autoguvernarea civilă des invocată de Soljenițîn ca formă corectă a statalității rusești este deturnată de Putin care-și creează propriul model autarhic cu concentrarea puterii absolute în mâinile sale. Iar Soljenițîn, care crede în acest model vechi rusesc, pare să intre în contradicție cu democrația de tip occidental pe care o critică adesea. La această obiecție, scriitorul rus a răspuns astfel: „Am insistat întotdeauna asupra necesității unei autoguvernări locale pentru Rusia, dar nu m-am opus niciodată democrației occidentale. Dimpotrivă, am încercat să-mi conving concetățenii citând exemplele de sisteme locale de autoguvernare extrem de eficiente din Elveția și Noua Anglie (regiune a SUA care cuprinde statele Maine, New Hampshire, Vermont, Massachusetts, Rhode Island, Connecticut – n.m. N. Coande), pe care le-am cunoscut direct.” El a cerut o delimitare a ceea ce numea autoguvernare înfăptuită de civili și feudele instalate sub Elțîn de guvernatorii regiunilor care căutau acum se îmbogățească în numele democrației. El credea că sub Putin acest tip de autoguvernare locală începea să se vadă, chiar dacă nu avea un caracter sistematic. El a criticat și parlamentarismul de partid, susținând că oamenii nu pot fi reprezentați de indivizi puși pe liste de partide care obișnuiesc ulterior să nu dea socoteală. L-a citat pe cinicul Troțki în acest sens: „Un partid care nu se străduiește pentru acapararea puterii nu înseamnă nimic.” Dar puterea trebuie să fie a oamenilor, îl contrazice Soljenițîn.

În acel interviu, Soljenițîn a vorbit și despre Ucraina. După ce a deplâns atacurile aeriene ale NATO împotriva Serbiei, a schimbat zona și a declarat că NATO a încercat să atragă republicile sovietice în sfera sa: „Acest lucru a fost mai ales dureros în cazul Ucrainei, țară a cărei apropiere de Rusia e definită de milioane de legături de familie între popoarele noastre, rude care trăiesc în diferite părți ale graniței naționale.” Numeroși ruși, credea Soljenițîn, nu au mai privit Occidentul ca pe un cavaler al democrației, ci doar ca o putere care are în centrul politicilor sale un pragmatism de un anume soi, cinic și egoist. Soljenițîn s-a întrebat de ce Occidentul continuă să privească Rusia ca pe Uniunea Sovietică și de ce a subminat și bruma de democrație incipientă pe care putea clădi o colaborare de durată. Întrebarea rămâne, chiar dacă excesivul conducător actual al rușilor a ținut să ofere lumii o lecție de război, fără să notifice în prealabil ce are de gând să facă în țara pe care o vrea supusă: Ucraina este astăzi ținta unei agresiuni care poate provoca un vârtej al istoriei. Poate că aceasta nu se repetă, dar recade din timp în timp în bolgii care amintesc de nașterea Rusiei comuniste. E momentul ca Europa democratică să-și facă lecțiile cum trebuie și să înfrunte pericolul în față.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. E momentul ca Europa democratică să-și facă lecțiile cum trebuie și să înfrunte pericolul în față.

    O fraza pe care fiecare ar putea s-o interpreteze cum.doreste. interpretarea mea e ca Europa democratica e condusa de repetenti si nici macar nu-si da seama pe ce lume se afla.
    Se spune ca vremurile grele nasc personalitati puternice capabile sa sara peste propria umbra, acum e pe dos chiar, coafezele sunt in majoritate.

  2. Sunt destui traiti in vremurile comunismului feroce care au idealizat occidentul. Odata ajunsi acolo au vazut ca mai sunt si chestii nasoale si unii au cazut, chiar, in extrema cealalta.
    Si eu sunt un pic dezamagit de societatea germana, am avut atitea asteptari, am indealizat-o, am crezut ca pe aici sunt numai genii etc. Sunt dezamagit chiar in conditiile norocoase in care pot considera ca m-am realizat. Oricum viata profesionala a fost incintatoare.
    Dar cea sociala, politica, in parte chiar si cea culturala, sunt departe de visele mele. Ma amagesc cu gindul ca e o situatie de moment, ceva provocat de prea mult bine.

    Si ar mai fi ceva, cetatenii natiunilor mari, fie narozii, fie grand nation, fie amis ramin, orice s-ar intimpla, credinciosi tarilor unde s-au nascut. Nu ca noi astiilalti.

    II rog pe trolii de serviciu sa nu inceapa cu mergi in Corea, in Rusia, pace in Ucraina, etc.

    • Chiar asa,poate daca mergeai in Coreea sau Rusia ”viata sociala, politica, in parte chiar si cea culturala” te satisfacea mai mult.Sau mai bine ramaneai credincios tarii in care te-ai nascut,nu ca …”astilaltii” sau celilantii care s-au dus.
      In ceea ce-l priveste pe Soljenițîn, a primit in zilele astea raspunsul la intrebarea,de ce Occidentul continuă să privească Rusia ca pe Uniunea Sovietică.Stau martori pruncii ucisi.

      • Bine ai venit Stefan!
        Ma asteptam sa apari, lumea e plina, din pacate, de oameni ca tine.
        Nu ai inteles nimic, eu sunt un om liber si -n cuget si-n simtiri.

  3. Pina la urma si deja batrinul Soljenițîn (cel prezentat ca avind in momentul oferirii premiului „ un bătrân slăbit care privește parcă în gol.”) s-a lasat rapus de PUTIN (in sensul aceptarii a ceea ce nu era de acceptat )„ Daca Rusia nu poate fi parte a acestei lumi ce rost are ca lumea sa existe ”, sau cam asa ceva ceva spunea Putin cu putintica vreme in urma .Acum ne spune cum o incarcatura Nucleara Tactica ( de mai mica intensitate ) poate fi oricind folosita asupra unui Stat potrivnic Rusiei .Totusi !? Mereu apare acest cuvint ce schimba radical perceptia cititorului ,vedem o Rusie revansarda care inca cere Occidentului respingerea posibilitatii de a primi Ucraina in NATO si UE asa cum este ea acum ca si Stat independent .Retorica Rusiei ne aduce in fata si motivatia politica ce tine de presupusa intentie (cu sprijin SUA) a Ucrainei de as reface capacitatile sale Nucleare ba mai mult Rusia ne spune cum in Ucraina ar exista capacitati militare de natura „ bio-genetica ” ce tintesc selectiv ETNII cu tinta fixa Rusia si China .Rusia porneste la razboi fortata, zice ea , de nevoia de a nu permite dezvoltarea tuturor acestor formule pornind de la Militarizarea Ucrainei si ajungind la nevoia de distrugere a tuturor acestor capacitati nuclare si biologice de atac .Rusia nu poate accepta existenta ,la granitele ei ,a unei Ucraine puternic inarmata .Planul initial , ce probabil era construit pe modelul Crimeea acolo unde Putin a fost primit „ cu flori in gara ” de etnicii rusi, nu s-a mai repetat atunci cind armatele Rusiei au trecut granita .Rusii , dupa surprinzatoarea impotrivire a armatei Ucrainiene in frunte cu seful statului Zelenski ,aparuta in momentul initial al declansarii invaziei ,(o actiune oarecare militara de denazificare zic ei )si-au reconfigurat prioritatile si pe masura ce s-au impotmolit pe traseu ( a fost vizibila stationarea „ la iarba verde ” timp de o saptamina a unui imens convoi de tancuri ce nu s-a deplasat catre capitala Kiev ,aici este ceva cusut cu ata alba sau „ putred in Danemarca ”) „au schimbat foaia ”si au inceput sa bombardeze si sa distruga totul in jurul lor .Pentru orisicine este evidenta nevoia lui Putin de a se reintorce acasa victorios .Nu o poate face decit prezentind bombardamentele si transformarea intregii zone aflate in conflict direct (cea situata la Nord -est de Nipru ) ca parte a nevoii de constructie a unei imense fisii de pamint , distrusa de catre fortele ruse, ce ar separa o Ucraina, devenita mai mica si fortele NATO ,de granitele Rusiei ) .Un pamint al nimanui transformat deja in ruine de catre bombardamentele armatei Rusiei .Daca se ajunge aici si Rusia cucereste, prin distrugere totala, aceasta parte, aflata la nord de Nipru , probabil ca razboiul va inceta fie prin punerea in valoare a unor false Referendumuri ce ar transforma totul in mici Republici, filo ruse, ce vor pozitiona trupe rusesti la granita cu noua Ucraina devenita cu mult mai mica. .Nu cred ca Rusia are nevoie de intreaga Ucraina mai ales ca in sudul Niprului , traiesc, majoritar ,populatii si cetateni etnici polonezi , maghiari , romani , sloveni si evrei .Un atac direct, asupra zonei, ar aduce in fata Rusiei cererile imediate ale acestor cetateni ucrainieni ,de alte etnii , adresate direct Statelor din care au facut cindva parte si abia atunci confruntarea ar fi iminenta .Momentul, ar fi prost ales de o Rusie aflata in pierdere de capacitati militare (cele ramase intacte ) ce ar fi distruse rapid de fortele NATO sau de catre cele ale statelor de Origine (vezi vizita recenta a unor conducatori de stat din UE si intilnirea lor cu Zelenski) aflate neatinse de jocul razboiului .Este totusi surprinzatoare si usor anacronica cerere, repetata, a Sefului Statului Ucrainean care cere NATO implicarea directa in ostilitati . NATO nu poate face asta decit atunci cind un membru ii este atacat dar exista extensia (ca posibilitate )ca acest lucru sa se intimple in cazul atacarii Ucrainei la Sud de Nipru .Totul ne duce ,cu gindul, la pozitionarea pe Nipru al trupelor Rusiei si la impartirea in doua a Ucrainei .Daca Rusia va incerca sa cucereasca intreaga Ucraina (daca ar fi dorit asta nu ar fi trebuit sa bombardeze si sa distruga tot )va fi razboi total si atunci China ce pare a tine spatele Rusiei ca si Belarus dealtfel , vor fi atacate cu sanctiuni in prima instanta .Eu cred ca Putin va fi multumit cu obtinerea unei parti ,de lume rusa, aflata ca si cetateni in Ucraina si totul se va sfirsi in momentul in care Zelenski accepta asta.O Ucraina puternica, posesoare de forte Nucleare sau bio- genetice, nu poate fi acceptata de nimeni in aceasta parte de lume . UE(Franta si Germania ) , Rusia, ba chiar si toate tarile , mici ,aflate pe flancul de Est al NATO nu pot accepta aparitia unei noi puteri, in Europa , in combinatie cu Polonia si asta nu pentru ca ar avea cineva ceva cu ei dar niciodata Istoria nu poate fi anticipata .Singura forta Statala ce isi poate maximiza teritoriul printr-o formula de apropiere ,alta decit cucerirea sau reintregirea, este Romania ce acum poate oferi Republicii Moldova (daca Rusia se opreste pe Nipru ) un statut special si integrarea rapida in UE .Liderul Iohannis poate face asta (asa a fost prezentat de Harris ).UE, in ansamblul ei ,are nevoie in SUD de o contrapondere la forta in crestere a Poloniei si nu exista altcineva decit Romania .Acum vedem cum toate deciziile interne si externe , cele luate de Presedintele Iohannis , nu numai ca au fost anticipativ corecte dar si eficace .

  4. Încă un articol care încearcă să ascundă pădurea după copaci. Despre dimensiunea problematică a lui Soljenițîn s-a scris foarte mult, și au scris atât oameni de dreapta cât și oameni de stânga. Soljenițîn a fost un nostalgic al țarismului și a refuzat să recunoască orice continuitate între practicile și crimele vechiului regim rus și cele ale sovieticilor, deși acestea sunt evidente și au fost ilustrate atât de oameni foarte de dreapta (R. Pipes) cât și de oameni foarte de stânga (Jean-Jeacques Marie). Chiar admițând că nu a fost un antisemit primar, Soljenițîn a consacrat foarță multă energie în a minimiza vina societății ruse și a autorităților țariste pentru pogromuri. Printre altele, empatia lui Soljenițîn pentru victimele comunismului se răsfrângea ocazional și asupra călăilor anticomuniști ca Franco.

    Madame Soljenițîn se laudă că a văzut o copie adnotata după „Reconstrucția Rusiei” pe biroul lui Putin. Nu stiu daca e adevărat dar este cert că textul se potrivește ca o mănușa propagandei putiniste. Astăzi, când patriarhul tuturor Rusiilor face apologia războiului împotriva occidentului descreștinat, naționalistul provoslavnic Soljenițîn e greu de aparat. Poate va veni o vreme când Kievul va fi reconstruit și oasele copiilor ucrainieni uciși de ruși vor fi albite și discuția asta va redeveni academică, acum mi se pare greu.

    • @Margicu
      „Printre altele, empatia lui Soljenițîn pentru victimele comunismului se răsfrângea ocazional și asupra călăilor anticomuniști ca Franco.” Va rog permiteti-mi sa postezi fragmente dintr-un comentariu mai vechi. „Orice persoana de bun simt si neinregimentata ideologic/politic care a cunoscut comunismul Lenininst&Stalinist are exact aceeasi parere”darmite Soljenitin !??! „Franchismul, cu toate excesele sale reale, nu a distrus societatea nu a fost imperiul razboiului civil permanent, al arbitrariului, al represiunii” continue si desantate. Oricind, la orice ora grava a istoriei franchismul este, de departe, preferabil marxism-leninismului cominternistei Dollores Ibaruri&co.
      Istoria privita strimt/ingust doar prin prisma socialului si limitata la perimetrul national duce aproape invariabil la o intelegere gresita/defecta a situatiei, evenimentelor.
      Limitarea republicii spaniole si a razb.civ. la eroii locali si la problemele cu intindere pur iberica este exact in tonul/sensul propagandei comunismului manipulator si resentimentar.”
      Franco face parte din „specia”f.rara de politicieni ale carui hotarari sa fi avut o influenta planetara, cat de mica. Ei bine, Franco a luat nu O SINGURA astfel de decizie ci doua. Iar acestea sunt indubitabile, usor demonstrabile, „mai ales ca astazi avem perspectiva istorica iluminata si de deschiderea arhivelor URSS.:
      „1.Distrugerea unui cap de pod (Spania) fenomenal de important d.p.d.v.strategic ptr.Stalin/comunism/revolutia mondiala. (Spania = un portavion nescufundabil ce putea inchide Gibraltarul „in a blink of an eye”).
      2.Refuzul dat lui Hitler la cererea de participare la razboi. Implicit refuzul blocarii Mediteranei prin ocuparea Gibraltarului. Daca n-ar fi refuzat cererea lui Hitler nordul Africii era in pom…. Foarte posibil ca englezii sa fi fost out of Egipt; Suezul& Mediterana in mina germanilor….. Infringerea Germaniei era cu mult, mult mai dificila.
      Efectele deciziilor lui Franco le vedem si astazi la nivelul intregii Europe. Nu se numeste nici Uniunea republicilor sovietice socialiste ale Europei si nici Reich-ul European milenar…..”
      „Restul…..sint amanunte. Suferintele unor apucate de fervoarea revolutionara a tineretii si ale unor timpiti utopici sau cazuti in puterea mirajului bolshevic sa stiti ca sint nerelevante. Actiunile hotarite ale lui Franco au facut ca si aceia care au luptat ptr.distrugerea democratiei si impunerea totalitarismului comunist in Spania sa NU moara in lagare condamnati de tovarasii de drum ci sa poata sa se refugieze intr-o oarecare siguranta acolo unde au crezut de cuviinta…..”
      „Este suficient ca cineva sa se uite pe harta ptr.a intelege provocarile secolului XX si situatiile lipsite de echivoc date de planurile revolutiei comuniste mondiale.
      Complexitatea extraordinara a geo-politicii globale de dupa venirea bolshevicilor la putere a plasat Spania intr-o, nefericita, situatie strategica de prim rang.
      Ne place, nu ne place de Franco trebuie recunoscut ca s-a aflat in situatii de-o gravitate extrema. Deciziile lui au fost neechivoce, efectele pozitive le traim si astazi.” Asa ca Soljentin ce sa faca?!?

      • Nu vă voi raspunde în detaliu pentru că nu am nici timpul, nici răbdarea și nici nu cred că e locul. Nu sunt de acord cu nimic din comentariul dvs. pe care îl găsesc bazat pe o viziune complet deformată a ceea ce a însemnat a doua republica spaniola și franchismul. Nici un universitar occidental serios și nici chiar dreapta spaniolă mainstream nu mai țin astăzi discursul acesta. Ceea ce povestiți e o propagandă de care Occidentul avea nevoie pe vremea Războiului Rece. Atât. Știu că în Europa de est Franco și Pinochet rămân figuri frecventabile desi sunt criminali mult mai mari decât un Tito sau un Jivkov. Să rămânem la diferențele noastre.

        • @Margicu
          Încep prin a spune că apreciez răspunsul dvs.
          Primul meu comentariul meu prezintă 2 hard facts care sunt inconturnabile și incontestabil atribuibile lui Franco. Dacă nu sunteți de acord e ok. Aștept argumente.
          Că „Nici un universitar occidental serios și nici chiar dreapta spaniolă mainstream nu mai țin astăzi discursul acesta” e prea puțin relevant in chestiune. Aceștia sunt culpabilizati, à l’extrême, de o „stângă” mereu militantă care a reușit să-si impună interpretarea și discursul „selectiv” asupra răspunderii în evenimentele/situațiile istorice. Dar să știți că sunt „universitari serioși” (din aceeași spiță de onestinate intelectuală….) care limitează nenumăratele crime, represiunea cruntă și gulagul la stalinism….. Lenin e trecut sub tăcere iar Trotsky e de-a dreptul frecventabil. Ba chiar poartă și o aură de victimă a lui Stalin. El fiind un mare criminal bolshevic. Să fim serioși.

          Dreapta spaniolă suferă de sindromul vinei prin „asociere” cauzată de etichetarea de franchism a orice nu convine stângii, in special a celei galagioase „victimizate”.
          Istoria răzb.civ.spaniol este scrisă, astăzi, doar de combatanți comuniști si urmașii lor sau scrisă doar in registrul „social” la cea mai redusă granularitate posibilă. La micile drame doar ale celor care, comuniști îndârjiți fiind, au avut probleme ptr.ce tocmai executaseră când striga „entuziasmul revoluționar” in ei. Așa se predă/scrie istoria aceasta de decenii. Trebuie să compătimim alături de cominternista aspră Dolores Ibarruri sărăcuța marxist-leninistă la Passionaria.
          Dar „istoricii serioși” (cu excepția remarcabilă a d-lui Tismaneanu și altor câțiva) nu pomensec nimic de Orlov, Koltsov, Antonov-Ovseenko, Grigory Syroezhkin, et j’en passe des meilleurs.
          Și de ce l-am compara pe Franco cu Jivkov ?!? E un fel de aducere in derizoriu a chestiunii.

          • Îmi cer scuze dar spațiul și locul nu mi se pare potrivite discuției și mai ales, repet, pentru mine universitarii și-au făcut treaba. Totuși pentru că îl menționați pe V. Tismaneanu vă rog să îi vizitați contul facebook – pe 12 Martie avea un banner cu No Pasaran și scria textual „Between 1936 and 1939, anti-Fascist Spain meant honor. În 2022, anti-Fascist Ukraine means honor.” Mi se pare foarte just.

            • @Margicu
              Unfortunately, nu am fb dar va cred pe cuvânt.
              „pentru mine universitarii și-au făcut treaba”. Dacă „treaba” înseamnă îndoctrinare e ok. I got it!
              Cred că faceți o confuzie între anti-fascism și mișcarea comunistă.
              Dar rămâne cum am stabilit.
              Numai bine!

      • Da Franco n-a intrat în război, dar submarinele germane se adapostrau in Canare (am văzut bunkerele construite acolo pentru asta) cand erau urmărite de marină sau aviația britanice sau americane.
        Dincolo de faptele lui Franco din timpul războiului civil, multe greu justificabile de pe orice pozitie politica ne-am afla, evoluția sa ulterioară arată ca era la fel de megaloman ca si Ceaușescu. A construit un mausoleu faraonic lângă criptele familiei regale sperând că va fi înmormântat acolo deși oficial a spus că nu voia asta.
        Ceea ce este cel mai șocant pentru evoluția de după 1945 este pozitia sa fata de femei, care până la moartea sa nu puteau deschide un cont on banca fara aprobarea soțului, nu aveau dreptul sa deja funcții publice importante precum cea de judecător etc. Ceva la nivel de Arabia Saudită.
        Un coleg de liceu, acum doctor psihiatru, imi spunea încă de la acea vârstă fragedă, ca trebuie sa ne ferim de oamenii mici de statură, aceștia sufera de un complex de inferioritate care-i face să supraliciteze in viata erotică sau domeniul public. Stalin, Franco, Ceaușescu sau Putin sunt exemple tipice.

        • @Cinicul
          Imi pare rău, dar chestiunea „bunkerelor” destinate adăpostirii submarinelor germane in insulele Canare e mai mult anecdotică. https://www.bbc.com/news/world-europe-40091685 . Nu zic că ar fi imposibil…..
          Ah, cele de pe coastele FR da. Poate ar merita o vizită. Ceea ce pretind cei din Fuerteventura cred că sunt mai mult destinate impulsionării turismului.
          Faptele lui Franco din timpul războiului civil sunt la fel de justificabile/nejustifcabile ca cele ale „republicanilor” (comuniștilor). Aș adăuga totuși și precizarea importanței intenționalității faptelor și scopurilor celor două părți. O simplă comparație onestă e suficientă…..

          Citez din Wiki care nu poate fi banuita de elogii Spaniei franchiste : Reforms were implemented in the 1950s and Spain abandoned autarky, reassigned authority from the Falangist movement, which had been prone to isolationism, to a new breed of economists, the technocrats of Opus Dei. This led to massive economic growth, second only to Japan, that lasted until the mid-1970s, known as the „Spanish miracle”. During the 1950s the regime also changed from being openly totalitarian and using severe repression to an authoritarian system with limited pluralism. As a result of these reforms, Spain was allowed to join the United Nations in 1955 and during the Cold War Franco was one of Europe’s foremost anti-communist figures: his regime was assisted by the Western powers, particularly the United States…
          […] Francoism professed a strong devotion to militarism, hypermasculinity and the traditional role of women in society. A woman was to be loving to her parents and brothers, faithful to her husband and to reside with her family. Official propaganda confined women’s roles to family care and motherhood. Most progressive laws passed by the Second Republic were declared void. Women could not become judges, or testify in the trial.[citation needed] They could not become university professors.[citation needed] In the 1960s and 1970s, there was increasing liberalization, yet such measures would continue until Franco’s death.
          Ptr.o contextualizare cu privire la lipsa dreptului de vot al femeilor, aspect nescuzabil al politcii franchiste, postez aici situația din Elveția la același moment (wiki pagina Elveției):
          C’est en février 1971 que les Suisses, après plusieurs refus, acceptent avec une majorité de 65,7 % la participation des femmes à la vie politique fédérale….
          Dreptul de vot in Spania franchistă este ceva atât de important in discuție deoarece, cu toate păcatele ei, Spania era o societate in care exista pluripartidism !!! Dar la noi și in restul țărilor comuniste acest drept era golit de conținut. Cum influența el societatea?!?
          De aceea spuneam că Soljenitin, om onest fiind, il aprecia pe Franco prin prisma probelor/hard evidences.

          • 1. Colaborarea lui Franco cu Hitler a depășit cu mult faza ascunderii și aprovizionarii cu petrol a submarinelor germane in Canare sau a furnizării de informații către cel care l-a ajutat să ajungă la putere. Franco a trimis voluntari pe frontul de est, a furnizat muncitori in fabricilor lui Hitler și materii prime esențiale (wolfram) armatei germane, fapte ce au încetat doar in august 44 cand a devenit clar că protectorul sau a pierdut partida.
            Am citit acum vreo 3 ani o carte document numită El Impostor, bazata pe un fapt real, despre furnizarea de către Franco de muncitori pentru fabricile de armament germane. Totusi pe o scară ipotetică a colaborationismului regimul lui Franco a fost totuși mai puțin aliniat Axei decât cel din Croația sau colaborationisti din țări ocupate precum Danemarca sau Olanda.
            2. Privitor la drepturile femeilor, cum spuneam mai sus nu era vorba doar de dreptul de vot. Franco era un catolic misogin și trăia în sec 19. Femeile erau destinate sa stea acasa si o mulțime de profesii erau interzise femeilor: judecător, notar, procuror, diplomat, etc dar in practica lista era mai lunga, de exemplu era f greu pentru o femeie sa ajunga profesor universitar.

            • @Cinicul
              1. Da, aveți dreptate. Colab.Franco s-a extins pe mai multe planuri. Totuși…..pe mai puține decât URSS între aug.’39 și 22 iunie ’41…. Și uite că nici astăzi nimeni nu reproșează URSS că a furnizat N mărfuri, materii prime DE in cadrul războiului acesteia cu UK&FR. Nu s-a supărat nimeni că URSS ajută mașina de război germană. Churchill nu s-a aferat, nu a făcut niciuna dintre declarațiile și butadele lui celebre. Ba mai mult, amb.Crips mergea frecvent cu „căciula in mână” la Molotov pe ideea: știți poate URSS ar vrea, e în interesul ambelor părți, Hitler e un nasol, etc și guvr.Majestatii sale ar ajuta la max.URSS dacă s-ar deschide un nou front anti-nazist și avem info. că nu e bine de URSS…. Dar până la 22 iunie ’41 URSS a ajutat mașinăria de război hitleristă. Vreo probl.?!? No way!
              Dar chestiunile astea sunt, totuși, imputabile altora: Elveției, Suediei, Spaniei….. Observați și dvs.un dublu standard, evident, la prietenii/preopinenții noștri de aici pe contributors.ro.
              Soljenitin, săracu’, are „bube in cap” și-acum că a zis de bine de Franco. Om onest. In contextul acela și prin comparație cu situațiile arătate mai sus avea dreptate 100%.

              2. In msg.meu precedent am citat din wiki: Women could not become judges, or testify in the trial.[citation needed] They could not become university professors.[citation needed] In the 1960s and 1970s, there was increasing liberalization, yet such measures would continue until Franco’s death…..
              Ok, poate că Franco a fost un catolic misogin. So what?!? Dar acest catolic misogin a luat decizii care au influențat pozitiv, major, istoria mondială și cursul ww2.
              Eu sunt gata să fac comparații între aprecieri subiective privind presupuse trăsături de caracter ale acestui personaj istoric și acțiunile clare, directe și neechivoce amintite mai sus. Servește la ceva?!?

  5. Viata si opera lui Soljenitin aminteste oarecum de cea a predecesorului sau celebru Dostoievski.
    Ambii au suferit enorm in gulaguri, ambii s-au impacat pana la urma cu persecutorii si detractorii lor.
    Ambii au gresit in publicistica, dar nu pentru asta sunt iubiti acum. A-i judeca acum prin prisma post-modernismului si corectitudinii politice nu are sens. Si iata de ce: unii au devenit celebri in sec. XX doar scriind opere interpretabile la nesfarsit, fara a iesi din ambiguitate. Acestora li se iarta totul tocmai pentru ca au fentat viata si nu au luat atitudine vreodata fata de problemele societatii. A actiona inseamna a gresi. Numai omul iluminat la umbra smochinului nu greseste.

    • „Ambii au greșit în publicistica, dar nu pentru asta sunt iubiți acum. A-i judeca acum prin prisma post-modernismului și corectitudinii politice nu are sens.”

      Sunt de acord cu analiza dvs. dar îmi permit să emit două rezerve.

      1) Raționamentul acesta are o limită morală. E corect pentru Soljenițîn, acceptabil pentru Dostoievski, inacceptabil pentru Knut Hamsun și odios pentru Céline.

      2) Există o diferență fundamentală între a-l apăra pe Soljenițîn în general și a-l apăra pe Soljenițîn acum. Acum e război. Acum orice indulgență pentru neo-țarismul naționalist pravoslavnic și pentru oricare din promotorii săi este vinovată. Cel puțin aceasta e părerea mea; cred că există anumite momente în istorie când Ebrul are două maluri și fiecare trebuie să aleagă de care parte se află și în ce sens traversează.

  6. Nu sunt un admirator necondiționat al niciunui artist, deci nu vad de ce as infiera pe cineva acum, sub imperativul momentului. Argumentul meu e psihologic: arta, adevarata arta e forma cea mai naturala de a explora inconstientul, a descoperi si a constientiza continuturi inconstiente anterior imersiunii in opera cuiva si a le ridica din adancuri la lumina constiintei. Nu trebuie sa fim naivi: artistii nu sunt sfinti, nu sunt modele de urmat, ei sunt mediul prin care inconstientul vorbeste. Toti artistii se fac vinovati de excese. E corect sa le cerem sa se exprime politic corect sau in extremis sa-i expulzam din cetate? Inutil pentru ca artistul e un anumit tip psihologic care e etern. Daca ne uitam in jur, alti artisti sunt ridicati in slavi acum, unii destul de controversati. Ca sa nu zic nimic de cultura pop moderna, acolo chiar avem excese comportamentale grave.

    • Vă respect punctul de vedere și îl înțeleg. Nu pot să îl împărtășesc. Nu am nici o problema cu cineva care astăzi, de la adăpostul statutului de cetățean al lumii libere, laudă realizările arhitecturale ale lui Terragni sau Mazzoni. Cine a făcut-o în 1940 însă, rămâne pentru mine un nemernic.

  7. A criticat parlamentarismul de partid dar nu s-a opus democratiei occidentale. Pai ce democratie mai e aia, democratie populara ? Se stie prea bine cine obisnuieste sa denunte parlamentarismul, ca ´scoala de coruptie´. Exprimarile lui Soljenitin sunt vagi, de undeva, de foarte sus, din vecinatatea stelelor fixe, de aceea si pot fi intoarse pe toate fetele si se poate scoate orice din ele. Probabil ca Soljenitin nu ar fi fost de acord cu razboiul lui Putin, dar nu asta e in chestiune. La fel de probabil nici Marx nu ar fi fost de acord cu Stalin s.a.m.d., toti intelectualii sunt sensibili, sunt umanisti, iubesc animalele, florile si copiii. Pt. a folosi un exemplu din Dostoievski, atat de drag lui Soljenitin, Ivan Karamazov a fost oripilat de crima lui Smerdeakov, si totusi si-a dat seama ca a fost responsabil, Smerdeakov i-a captat sugestiile, in felul sau, il credea un ´om mare´, un luminat, intr-atat incat, cand a vazut ´slabiciunea´ lui Ivan si a incetat sa mai creada in el, s-a sinucis, nu mai avea de cine sa se agate, parazitar. Asa dau viata intelectualii revoltati fantasmelor si monstrilor, prin consimtamantul lor. Aceasta este problema cu ´pactul´ faustian al intelectualilor. ´Cum pot salaslui Dzeu si Satana in acelasi suflet?´ se intreba acelasi Dostoievski ( prin gura lui Dmitri ).
    Soljenitin, ca si Nietzsche, e aparat de intelectuali consevatori pt. ca e o icoana a lor , un element vital in ideologia lor, si nu pt. ca este, pt. ca a fost Soljenitin, un om complicat, plin de contradictii, ca marii lui inaintasi. Doar ca acesti conservatori violeaza cu nonsalanta bunul simt. Soljenitin a fost slavofil – desi unul modernizat , de sec. 20 ( nu mai spunem ca a fost si el un comunist romantic sincer, in tinerete, iar prima dragoste conteaza ), un contra-iluminist in cea mai buna traditie reactionara : credea ca reformele petrine importate din Occidentul ateu si decadent ar fi pus capat unei bucolice culturi medievale ruse, o utopie slavofila evidenta, omitand in mod vinovat realitatile mizerabile ale despotismului si sclaviei – deci Revolutia bolsevica ar fi lovit , venetic, sarmanul suflet rus, ultima consecinta a Revolutiei franceze, ce ar fi dus pe alte cai la democratiile liberale seculare , exact asa cum le vad si conservatorii de azi, ´socialiste´ , cu o jumatate de voce, confundand, impreuna cu Soljenitin, legalitatea cu moralitatea. Conspirationismul ´ocultei mondiale´ , cum se refera undeva dnul A. Gosu scriind despre Soljenitin – inexactitate sau anacronism ce i-a contrariat pe unii critici pudici, acest conspirationism nu e deloc recent, poate fi gasit intocmai la Augustin Barruel. Soljenitin credea ca ´mantuirea´ nu poate veni decat prin Ortodoxie sau, mai vag, ´de sus´. Era, desigur, un idealist, dar si idealismul isi are umbrele lui, mai ales cand se intampla sa fie si solipsist.
    De fapt aparatorii lui Soljenitin incearca sa se apere acum pe ei insisi sau, mai bine zis, sa-si justifice cumva propriile crezuri ideologice, in primul rand fata de ei insisi, deci inca o data, nu de Soljenitin e vorba, ci de ´soljenitism´.

    • Nietzche nu a fost si nici nu este indragit de conservatori, numai daca definitia dvs. de conservator e deosebita. De fapt, ca o paranteza, Nietzche e poate cel mai controversat ganditor al tuturor timpurilor si a otravit si va mai otravi inca multe minti de-acum inainte, spre deosebire de Marx, care a propus o preudo-religie ce a fost testata si s-a dovedit un dezastru total. Nietzche a fost mult mai subtil si a evitat orice dogma. Deci, nu, conservatorii nu apara ideile lui Nietzche pentru simplul motiv ca Nietzche a atacat moralitatea. Un conservator adevarat, cum era Soljenitin, nu va ataca niciodata morala crestina.

      • Eu vorbeam de Nietzsche. Si ma refeream la Conservatorism asa cum e prezentat in studii politologice si care e legiune, normal ca nu poate fi definit si conservatorii in genere refuza sa se defineasca, recomand lucrarea clasica a lui G. Nash despre constelatia conservatoare americana postbelica si contradictiile ei, de ex., intre libertarieni si traditionalisti ( la care pot fi adaugati neo-conservatorii si paleoconservatorii, fara a mai pomeni de Old-Right si de Dreapta evanghelica, etc. ). Sau pe aceea la fel de clasica a lui R. Remond, Les Droites en Frances, cu cele trei ramuri, legitimista, orleanista si bonapartista. Nietzsche e iubit de toata lumea, mai pe fata, mai pe furis, libertarieni , socialisti, comunisti, liberali , neoliberali, traditionalisti, reactionari, anarhisti , fascisti, fiecare scoate ce-i place din el, rezoneaza in aproape toti, dincolo de ideologii, dincolo de bine si de rau, e adevaratul profet al modernitatii tarzii.
        Citez : ´ Pe masura ce imbatranesc imi dau seama din ce in ce mai mult ca toata viata mea a fost hotarata de modelele pe care mi le-am ales, nu stiu cum, nu stiu de ce, in cea mai frageda adolescenta. Eu am vrut din toata inima sa am viata lui Nietzsche. Eu nu stiam care e viata lui Nietzsche pentru ca nu-i citisem la vremea aia nici o biografie. Dar citindu-l am vrut sa fiu ca acel tip de om care poate gandi in acel fel. Ce m-a atras pe mine cel mai mult la Nietzsche era un fel de prezenta jupuita a sufletului lui in tot ce scrie. El pe masura ce devenea din ce in ce mai personal, in acea masura el devenea Nietzsche al meu, modelul meu.´ Este H.R. Patapievici conservator ? …
        ´

    • Un alt ex. de anti-comunism ideologizat este acela al lui Alain Besancon. Lucrarile acestuia au fost foarte utile in climatul incins al Cold War, insa sunt foarte teziste . Besancon se opune, desigur, ´ideologiei´, ´gnozei´ , cum spune el, prin aceeasi generalizare salbatica voegeliniana, dar este o intelegere foarte limitata a ´ideologiei´ , tipic conservatoare, si care nu poate sa vada in ´ideologii´ decat un produs exclusiv iluminist si ´stangism´, deci isi ignora propria ideologie contra-iluminista. Besancon, care isi incepe ´Originile intelectuale …´ cu un citat larg din Soljenitin, se face ecoul conceptiilor acestuia, despăartindu-se de el in privinta slavofilismului. El traseaza o genealogie liniara si istoricista extrem de problematica a leninismului in intreaga traditie intelectuala rusa (si nu numai), pusa nediscriminat intr-o lumina sumbra – reuseste intr-un final sa ofere o alternativa catolica aceleia ortodoxe soljenitiniste. Besancon a fost si el comunist ardent in junete, apoi s-a convertit la Catolicism, devenind un cold-warrior sovietolog, apoi, ca alti colegi de-ai lui, ´islamolog´ , de pe pozitiile unui Catolicism dogmatic si exclusivist. Acest lucru ar fi trebuit de fapt sa-l vada, ca ideologiile nu isi au originile in pretinse ´gnoze´ subterane ubicue, existente doar in imaginatia inchizitoriala, ci chiar in dogmele religioase, in speta crestine. Cea ce s-a spus despre Soljenitin e valabil si pt. Besancon si despre multi alti anti-comunisti fanatici ( nu pt. ca anti-comunismul in sine ar fi blamabil ) : ei au inversat zelul revolutionar comunist din tinerete, ceea ce s-a numit chiar anti-comunismul comunist, amestecandu-l cu o religiozitate intransigenta care ea insasi era funciar inrudita cu ideologia comunista, regasind deci cumva chiar radacinile religioase ale utopiilor salvationiste. Ca multi alti fost comunisti pocaiti, au renuntat la comunism, dar nu si la revolutie , au dat revolutiei o intorsatura religioasa sau , mai bine zis, teopolitica, ceea ce ar putea fi urmatorul pas al revolutiei si poate cu mult mai periculos decat acela al ateismului brut, revrajirea revolutiei. Asemenea abordari pot fi mobilizatoare si utile dar mai mult dauneaza decat servesc cercetarii unor fenomene complexe ce au nevoie sa fie intelese.

      • p.s.
        Primii revolutionari, socialistii romantici, populistii, erau recrutati din randurile seminaristilor , acelasi avant misionar si milenarist ( chiar in Fratii Karamazov apare un personaj marunt intruchipand acest spirit seminarist revolutionar ) , Stalin insusi a fost un seminarist. Generatia urmatoare s-a revoltat impotriva parintilor, reconvertindu-se, in sens invers, de la marxism la o religie noua, militanta si la fel de revolutionara, ma refer la generatia emigrantilor, a lui Berdiaev si (S) Bulgakov. Aceleasi idei sociale, despre ´omul nou´, palingenezia colectiva, transpuse , Revolutia crestinizata. Acest amestec de spirit revolutionar, militant, si religie populara si politizata, o religie musculara , poate fi gasit in fascismele slave sau balcanice , etnonationaliste si filetiste.

      • Besancon urmeaza distinctia voegeliniana dintre religia autentica si ´gnoza´ , ca un fel de falsificare a religiei in interiorul si in marginea religiei, ca o crusta. Mai multi sovietologi sunt de acord cu aceasta schema, istoriozofica ( si paradoxal tot gnostica, dupa propriile criterii, ceea ce e o perfecta autoreducere la absurd ). Ceea ce avem aici e de fapt o reformulare existentialista ( si ´personalista´) a Crestinismului, caracteristica inc. sec. 20, cu reactia anti-pozitivista, anti-individualista si, in definitiv, anti-liberala. ´Personalismul´ se opune individualismului liberal (´atomic´) – putem recunoaste usor marca anti-individualismului maurrasian -, e o utopie spiritualista, de rezonante nietzscheene ( un om nou, Ubermensch , spiritualizat). Existentialismul, fundat pe vitalismul si istoricismul Lebensphilosophie, filozofie post-, neo- romantica si ´modernista´ , a constituit un fel de pietism si quietism secularizat, nihilist ( inconstient, chiar si in formele sale religioase, cu salturile sale mortale peste abis, cu riscul ´de a deveni, la randu-ti, monstru´ …) , deci este aici un anti-intelectualism ( hiper-intelectualist de fapt, cum se vede la Heidegger ) si un voluntarism (´decizionalism´) , constituind climatul ´prometeic´ al epocii interbelice, ce pot fi regasite foarte clar in ideologiile fasciste ( aceleasi obsesii fata de moarte, etc. , vitalismul e de fapt morbid si macabru, pt. ca este irationalist si biologist, dezumanizant ). Primele lucrari ale lui Voegelin erau hoatarat reactionare ( despre rasa si despre statul autoritar, netraduse mult timp in engleza ), apropiate de austrofascism – acesta fiind ostil nazismului pe considerente confesionale. In mod similar, ecuatiile lui Besancon trimit inapoi la traditia maurrasiana si demaistriana, contra-iluminista. Naratiunea lui Voegelin nu e foarte diferita de aceea conspirationista a colegului sau austriac, E. v. Kuehnelt-Leddihn , dar chiar si Hayek, cu existentialismul sau spontaneismul lui economic si darwinist ( ´lupta pt. viata´ , unii au fortat, numind chiar un ´nazism economist´), cu libertarianismul lui prometeic, iesise din aceleasi medii vieneze ´modernist-reactionare´. Acest existentialism anti-iluminist s-a putut infuza si in Liberalism ( partial, I. Berlin, dar si H. Arendt ) si mai ales prin neo-marxismele scolii de la Frankfurt, cu faimoasa ´dialectica a Iluminismului´ si in care unii au putut vedea un ´marxism de Dreapta´( intr-adevar, avea legaturi multiple cu intelectualitatea conservatoare de la Weimar, ex. W. Benjamin ). Filonul contra-iluminist se incheie in post-modernism si post-structuralism , cu predeesorii, Bataille , Deleuze si Foucault, Derrida, etc. Deci exista si o ideologie difuza si multiforma a contra-iluminismului, desi nu se poate recunoaste ca ´ideologie´, sa zicem, un Weltanschauung.

      • Stiu ca insistenta e otioasa, dar mi se pare o ´concluzie´ importanta, de dragul acuratetei.
        Nu l-am reciti pe Besancon, lucrarile lui, Imaginea interzisa, mi se par indigeste si chiar cam delirante, incredibil cum de au putut fi luate drept reper canonic de sovietologi faimosi, pt. anti-comunismul ca ideologie Cold war ( gri, insipida, ca orice produs militarizat ). Doar un punct as adauga, ce pare in contradictie cu cele spuse despre existentialismul crestin : schemele istoriozofice ale lui Besancon sunt contorsionate si contradictorii , el face apologetica unui anumit liberalism la moda, acesta e liberalismul postbelic de orientare (neo)conservatoare, probabil sub influenta lui Aron, o ideologie ce si-a forjat propria ´istorie´ ( ca orice ideologie , cu nota unei slugarnicii fata de noii stapani ), cu proprii sfinti si eretziarhi. Acest liberalism era imbibat de filosofiile continentale ce emigrasera in America, confluenta a mai multor curenti, in special germane ( s-a vorbit chiar despre germanizarea Americii ), cum era si realismul international ( Morgenthau comp. ), deci nu era vorba nici pe departe de liberalismul clasic, cum nici asa-zisul liberalism ( abuziv numit ´clasic´) al lui Hayek sau neoliberalismul nu erau. Si asa ajungem din nou la P. Manent, cel care a devoalat natura acestui tip nou de (pseudo)liberalism ( un schmittianism secret sau manifest), indesit cu teze reactionare bagate din nou pe geam. Asa se explica multe enigme, eroziunea irationalista si relativista a universalismului liberal – in anticiparea destructuralismului, virarea de la stanga la dreapta a unor sovietologi, inspre liberalismul Cold-war si neo-conservatorism – si, impreuna cu acestia, a unor armate intregi de fosti liberali naivi, abia eclozati de sub Cortina de fier. Si de ce se pot intelege atat de bine spirite aparent contradictorii ideologic, pt. ca vorbesc un limbaj comun, acela al existentialismului politic, pt. care ceea ce conteaza, in ultima instanta, este doar ´autenticitatea´, un elitism nihilist transideologic, ´dincolo de stanga si de dreapta´, pot fi recunoscuti dupa ´stil´ …

  8. Daca tot vorbeam de Nietzche si Soljenitin, vad mai mult nitzcheanism decat soljenitinism in discursurile si actiunile clicii de la Kremlin. Putin cand infiereaza bolsevicii ca au cedat Ucrainei si Kazahstanului teritorii rusesti, cand deplange moartea URSS-ului. O zi citeaza din Biblie si din Soljenitin, in alta zi interzice asociatea Memorial. Numai euroasianismul clocit in laboratoarele kgb-site de Dughin et co. se potriveste unui astfel de discurs. Euroasianismul desigur e total anti-intelectual, printre co-autorii lui fiind, dupa cum se presupune, si militari rusi, dar e ok pentru o teorie geopolitica, pana la urma. Geopolitica, dupa cum stim, e cinica, nu e ideologie cu subterfugiile ei, doar o spoiala in care se imbraca vointa de putere nitzcheniana.
    Tot ce face Putin e din dorinta de putere sau in termeni mai moderni, dintr-un complex de inferioritate.

    Deci, responsabilitatea lui Soljenitin in aceasta afacere e ca a dat dovada de lipsa de discernamint apropiindu-se de Putin, mai putin ce a scris ca daca-l judecam prin prisma aceasta, nu exista niciun scriitor care scapa judecatii post-mortem. Putin fiind un politician viclean i-a intuit vanitatea si a coborit din palatul sau pentru a se intretine cu el, a-l flata probabil, ceea ce se pare nu si-a dorit Gorbaciov. Probabil din vanitate a facut ce a facut Soljenitin. Chiar si dorinta simpla de a fi ascultat e o forma de vanitate.

    P.S.
    Zilele acestea o problema le da batai de cap jurnalistilor: ce e in mintea lui Putin.
    Nu e nimic in capul lui pentru ca Putin citeste foarte putin. Putin e un tip foarte pragmatic, care isi formeaza parerile exclusiv din contactele cu personajelor din jurul lui – securisti, oligarhi, militari, etc, si deci isi insuseste discursurile lor, dupa cum ii convine. Cum a fost si cu Sojnenitin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Nicolae Coande
Poet Membru al USR. Secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, Craiova. A debutat cu placheta de poeme „În margine” (Ed. Ramuri, 1995), premiată de Uniunea Scriitorilor din România. A mai publicat „Fincler”, (Ed. Ramuri, 1997), Premiul Filialei Craiova a U.S.R.; „fundătura homer” (Ed. Dacia, 2002), Premiul Uniunii Scriitorilor; „Folfa”, (Ed. Vinea, 2003), „Vînt, tutun şi alcool”, (Ed. Brumar, 2008), „Femeia despre care scriu” (Ed. Măiastra, 2010), „VorbaIago”, antologie de versuri (Ed. Măiastra, 2012). Publicistică și eseuri: „Fereastra din acoperiş. Un anotimp în Westfalia”, (Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, 2005); „Celălalt capăt” – interviuri (Ed. Curtea Veche, 2006), „Revanşa chipurilor” (Ed. Măiastra, 2009), „Intelectualii români și Curtea Regelui” (Ed. TracusArte, 2011). Burse literare oferite de fundații germane: Fundaţia „Heinrich Böll” (Köln), noiembrie 2003-februarie 2004; Fundaţia „Künstlerdorf Schöppingen”, iulie-august 2008. În noiembrie 2012 a fost invitat de Goethe Institut Berlin la reuniunea experților în teatru din sud-estul Europei, pe tema teatrului documentar. Poeme traduse în antologii și reviste din Germania, SUA, Belgia, Serbia, Turcia, Albania, Franţa.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro