Euro nu mai poate exista mult in forma actuala. In acest moment, proiectul european are de ales practic intre a se reintegra (la un nivel mult mai profund) sau (inevitabil) a se dezintegra. Semnele de dezintegrare sunt multe si vizibile cu ochiul liber. Din ce in ce mai putini investitori straini detin obligatiuni spaniole sau italiene, acestea fiind achizitionate in masa de investitorii autohtoni, deficitele bugetare ale tarilor „pilon” din zona euro sunt excesive, Spania se imprumuta la dobanzi apropiate pragului psihologic de 7%, prag la care Grecia, Portugalia si Irlanda au cerut finantare externa, etc. Problema Spaniei este mai grava decat ne place sa credem, iar implicatiile caderii unei tari cu dimensiunea Spaniei sunt covarsitoare. De fapt, pot fi fatale zonei euro.
Ne intrebam in continuare cat timp vom mai putea cumpara timp. Caci despre asta este vorba, in fond. Atata vreme cat liderii europeni vor amana deciziile serioase, punand mai degraba interesul national mai presus de cel european, nu fac altceva decat sa cumpere ceva timp. Pana cand? Pai fie pana cand unii se vor satura de austeritate si bula va exploda, fie pana cand altii se vor satura sa cumpere obligatiunile statelor aflate aproape de insolventa, fie pana cand increderea va scadea atat de mult incat nimeni nu-si va mai dori sa aiba depozite in euro, sa detina obligatiuni europene sau sa aiba de a face in vreun fel cu spatiul european. Totul se reduce la cine se satura mai repede si cedeaza.
Asta e contextul in care Germania se pare ca sparge prima gheata. Propune pasi marunti spre ceea ce multi economisti au considerat ca e inevitabil pentru ca zona euro sa nu explodeze: o uniune fiscala. De curand Angela Merkel a facut referire chiar la o uniune politica. Mai exact, ceea ce economistii seriosi au spus de multa vreme: desi nu e simplu de realizat, zona euro trebuie sa ia masuri structurale, de tip uniunea fiscala si, in cele din urma, uniune politica. Sau, asa cum renumitul economist Edward Prescott spunea cu ocazia intalnirii laureatilor de premiu Nobel „problema datoriilor din zona euro nu trebuie acoperita cu un plasture”. Adica, evident ca trebuie gasite solutii rapide, care sa rezolve problema pe termen scurt si foarte scurt, de tip „plasture”. Cu toate astea, pentru ca intreaga constructie sa reziste in timp, e nevoie de mult mai mult.
Cum functioneaza mecanismul. Zona euro nu este si nu a fost de la inceput ceea ce literatura de specialitate numeste o zona monetara optima. Adica, o zona unde detinerea unei singure monede aduce beneficii nete tuturor. Zona ar fi fost optima daca ar fi detinut in intregime niste proprietati necesare statelor odata cu pierderea independentei politicii monetare. Asta a fost unul dintre motivele (dincolo de ideea de suveranitate nationala) pentru care zona euro a fost construita ab initio pe principiul politica monetara comuna + politici fiscale nationale. Astfel, in lipsa proprietatilor de care vorbeam mai sus, politica fiscala ramane la dispozitia autoritatilor nationale cu scopul principal de a stabiliza economiile nationale atunci cand ar fi fost nevoie.
Cand putea fi nevoie? Atunci cand zona euro s-ar fi confruntat cu probleme, de tipul recesiunii prezente. O politica monetara unica nu ar fi putut raspunde nevoilor fiecarei economii, sarcina asta revenind politicii fiscale. Caci un soc simetric (cum este criza care initial a afectat pe toata lumea) poate deveni asimetric (cum s-a intamplat, unele tari si-au revenit, altele nu). Intr-un astfel de context, politica fiscala nationala ar fi trebui sa ajute economiile in cauza sa-si revina. Numai bine ca politicile fiscale nationale numai rol de stabilizare nu au jucat. Plecand de la deficite bugetare mari acumulate in expansiune, singura optiune a fost sa se reduca deficitele cand acestea ar fi trebuit sa creasca si sa ajute economia, sau sa se indatoreze dincolo de propria capacitate de rambursare. Daca la toate astea adaugam si lipsa reformelor structurale din economiile in cauza, se intelege lesne cum s-a ajuns unde suntem acum. Criza actuala a scos astfel in evidenta un “defect de gestiune” in interiorul zonei euro, iar acest lucru a fost cauzat de absenta unei politici bugetare comune. De aici nevoia stringenta de reformare profunda, structurala a zonei euro. S-a demonstrat clar ca multe dintre politicile fiscale nationale au fost gresit fundamentate si implementate. Mai mult chiar, au accentuat volatilitatea macroeconomică.
Cum poate fi uniunea fiscala o solutie pentru zona euro. Principalul avantaj al unei uniuni fiscale consta in faptul ca ar elimina problema deficitelor bugetare nationale ce apar in anumite tari cu probleme, plus toate externalitatile negative ce decurg de aici. Uniunea fiscala– sau un oarecare grad de uniune fiscala – ar putea fi benefica zonei euro pentru ca ar permite transferuri automate spre tarile care se confrunta cu socuri asimetrice, sau socuri simetrice care pot deveni asimetrice (de tipul celor prezentate mai sus). Tari care nu-si pot gestiona eficient propria economie in lipsa instrumentului curs de schimb. Un buget centralizat poate functiona astfel ca un amortizor al potentialelor socuri.
Uniunea fiscala va putea astfel rezolva problema datoriilor suverane, indirect. Nu va mai fi nevoie ca un stat sa se imprumute pentru a-si finanta deficitul bugetar atunci cand are probleme. Acest lucru s-ar putea realiza in mod automat, prin transferuri automate de la bugetul centralizat la nivel european. Problema „pasagerului clandestin” ce ar putea decurge din aceasta solutie (unele state pot avea mereu nevoie de fonduri, in vreme ce altele le vor finanta mereu) poate fi rezolvata foarte simplu: se impun sanctiuni puternice statelor susceptibile de un astfel de comportament, monitorizare puternica a derularii proceselor fiscal-bugetare nationale, etc. Avantajul major al acestei solutii este insa acela de a fi rezolvat problema deficitelor bugetare nationale si a datoriilor suverane aferente. Cu toate riscurile ce deriva de aici catre intreaga zona.
Sa nu uitam ca federalismul fiscal este cel care a contribuit la succesul zonei monetare a SUA, in ciuda diversitatii economice a regiunilor americane. In SUA statele mai sarace in raport cu restul natiunii primesc automat sprijin de la Washington sub forma de transferuri federale ce provin din taxele pe care alte state le platesc. Federalismul fiscal a contribuit astfel la compensarea pierderii independentei politicii monetare, asigurand un flux de ajutoare in perioada de recesiune de la tarile mai putin afectate, ajutoare ce au jucat practic rol de stabilizatori automati.
Zona euro si intreaga Europa are nevoie de mesajul unitatii, solidaritatii. Liderii europeni vor trebui sa lase orgoliile la o parte si sa inteleaga ca atat timp cat zona euro va fi privita ca o suma de state (cu interese uneori individuale) si nu ca un singur stat (cu scop unic), sansele reale ca ea sa reziste in timp sunt foarte mici. Atunci cand pietele vor imprumuta zona euro ca intreg, fara a diferentia dobanda acordata Germaniei de dobanda acordata Greciei, de exemplu, atunci putem spune ca zona euro are viitor pe termen lung. Cu alte cuvinte, prima de risc (inevitabila, de altfel, pe o piata libera) ar trebui transferata de la piete (care taxeaza orice, actioneaza speculativ si se alarmeaza repede) catre decidentii din zona euro. Problema unei tari precum Grecia va fi o problema rezolvabila si, daca e cazul, sanctionabila, la nivel intern. In acest fel este eliminata structural posibilitatea concreta ca un stat din interiorul zonei euro sa dea faliment sub sanctiunea pietelor si, pe cale de consecinta, intreaga zona. Aici nu se poate insa ajunge decat dupa ce se va realiza o uniune fiscala si, ulterior, una politica.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Si ce se intampla cand super-statul creat prin uniune fiscala si politica va avea la randul lui deficit? Caci va avea cu siguranta, chiar si Germania are deficit!
Nu crezi ca e absurd sa propui o solutie la nivel mai mare care evident nu functioneaza la nivel mai mic? Cand ajungem la concluzia ca SUE (visul lui Basescu, printre altii) va avea un deficit nesustenabil, ce-o sa facem? O uniune euro-asiatica? Si apoi inca o uniune si tot asa pana ajungem la marele imperiu.
Si ajunsi acolo, s-a dus naibii toata libertatea. Un stat global inseamna ca n-ai unde sa mai fugi in caz ca ceva nu e ok. Inseamna ca nu mai ai optiuni. E dictatura perfecta. Visul neimplinit al lui Lenin.
Aviz amatorilor care tremura de fericire cand aud cuvantul „globalizare”!
Pai ce sa se intimple: ce se intimpla in SUA de zeci de ani: se mai tiparesc niste bani. Problema actuala e ca decizia e tiparire se ia de catre 17 state (sau cite or fi in zona euro) grupate in doua fronturi:
1. Germania, unde salariile au crescut cu 25% in total in ultimii 22 de ani nu vrea bani tipariti, si in spatele ei s-a aliniat tot nordul europei.
2. Europa latina, cu Franta ca si reprezentant, grea modelul american, adica tdat drumul la tiparnita pentru a rezolva problemele create de politic.
Cind va fi o uniune fiscala si politica, deciziile, ca si corectiile, se vor lua de cate un singur for, ca la americani. Apropo, SUA are si ea tari falimentare, de exemplu California. Dar deciziile luindu-se de la centru, falimentul californiei nu creeaza mari turbulente. Iar divergentele (tiparim/cit tiparim/nu tiparim se rezolva la nivel politic si se transeaza unitar prin vot.
in momentul aparitiei integrarii fiscale, ori apare UE cu doua viteze, ori toti [unii scrasnind din dinti] se integreaza. In acest caz, Ponta mai bine se pensioneaza!
1/ Fraza cheie a articolului mi se pare urmatoarea, care ar trebuie sa justifice necesitatea unei si mai mari integrari europene: „Criza actuala a scos astfel in evidenta un “defect de gestiune” in interiorul zonei euro, iar acest lucru a fost cauzat de absenta unei politici bugetare comune.”
Din punct de vedere al logicii formale, rationamentului din aceasta fraza ar putea fi reformulat, in esenta, astfel: „Daca politica bugetara este individuala, atunci apare o criza.” Presupunand ca aceasta afirmatie ar fi adevarata (ceea ce nu este cazul !), chiar si atunci concluzia implicita a autoarei („Daca politica bugetara nu mai este individuala, atunci nu mai apare o criza”) este falsa: in logica matematica, negatia propozitiei „P => Q” este „non Q => non P” si nu „non P => non Q”.
Deci nu avem de-a face cu un rationament, ci cu un sofism menit sa genereze justificari din nimic.
2/ „Principalul avantaj al unei uniuni fiscale consta in faptul ca ar elimina problema deficitelor bugetare nationale ce apar in anumite tari cu probleme” – dupa datele oficiale Eurostat, zona euro a avut, intre 2000 si 2011, un deficit mediu anual fiind de 2,83%, neexistand niciun an in care zona euro sa fi avut un excedent. Deci avem iarasi de-a face cu un sofism: deficitele bugetare nationale ar disparea, intr-adevar, dar nu pentru ca, global la nivelul zonei euro, ar exista un excedent bugetar, ci doar pentru ca nu ar mai exista notiunea de deficit bugetar national.
3/ „Uniunea fiscala va putea astfel rezolva problema datoriilor suverane, indirect. Nu va mai fi nevoie ca un stat sa se imprumute pentru a-si finanta deficitul bugetar atunci cand are probleme. Acest lucru s-ar putea realiza in mod automat, prin transferuri automate de la bugetul centralizat la nivel european.”, precum si „Avantajul major al acestei solutii este insa acela de a fi rezolvat problema deficitelor bugetare nationale si a datoriilor suverane aferente.” – alte exemple de sofism: este corect ca statele n-ar mai trebui sa se imprumute pentru a-si finanta deficitele, dar nu pentru ca n-ar mai fi nevoie, ci pentru ca zona euro in ansamblu se va imprumuta pentru a-si acoperi deficitul global.
cate alternative ai? A. afara din UE B. in UE viteza 2 C. in UE viteza 1. Facem referendum? dam din gura? zicem ca avem o parere dar nu suntem de acord cu ea? Gargara cata incape pe blog, dar a venit vremea deciziei: A,B,C, ????
A, clar. Englezii nu-s chiar tampiti, asa cum cred unii.
Transferul de fonduri de la bugetele tarilor bogate catre cele mai sarace. Atata timp cat exista diferente majore de productivitate a muncii intre popoare si de competitivitate economica intre tari, e lesne de prevazut ca asemenea transferuri ar fi privite ca un abuz. De exemplu, ce parere ar avea neamtul din clasa de mijloc, care cheltuie prudent, face economii, contribuie la tot felul de fonduri de pensii, de studii pentru copii, de asigurari de tot felul, sa-l finanteze pe grecul sau italianul care cheltuie tot si se imprumuta pentru concediu? Diferentele majore dintre gandirea si paradigma protestanta si cele ortodoxe si catolice fac din federalismul fiscal european o utopie. E usor de prevazut cat teren ar castiga partidele extremiste, pe fondul nemultumirilor de mai sus. Dincolo de concepte economice, Europa e formata din categorii foarte diferite de oameni, de culturi, religii si civilizatii. Carora le va lua mult pana sa ajunga la coeziunea (de altfel, nu foarte consolidata) din Statele Unite. Intrebarea nu e ce facem cu dezechilibrele actuale. Intrebarea e de ce li s-a permis anumitor tari mediteraneene sa ajunga la asemenea dezechilibre? Si astfel ajungem la asimetria principal-agent, unde principalii sunt (indirect) popoarele din tarile dezvoltate, iar agentii sunt managerii marilor trusturi de investitii.
Uniune fiscala? Nu seamana asta cu CAER? Germania a incercat de doua ori in secolul trecut sa cucereasca Europa prin forta militara. De curind, cu ajutorul Frantei a cucerit financiar Europa. Singura opozitie a ramas Marea Britanie. Traind in Marea Britanie de ceva vreme am inteles ca mult prea multe lucruri provenind din Europa au un miros pestilential: Inchizitia, persecutia religioasa a protestantilor, Holocaustul, comunismul, fascismul, nazismul. Dupa secolul 20, intelectualitatea din Europa ar trebui sa taca pentru cel putin un secol, sa invete putina matematica si tehnologie si numai dupa aia sa vina cu idei. In Grecia antica filozofii stiau matematica si logica. Europa cu natalitatea ei foarte scazuta, mai ales Germania este sortita distrugerii. EU e o incercare jalnica de a aduce forta de munca ieftina in Vestul Europei.