joi, martie 28, 2024

Ce mai cred românii despre moarte

“Vă place muzica?” mă întreabă privindu-mă viclean peste capacul unei lăzi mari pline cu obiecte mici – pixuri, post-it-uri, bonuri fiscale, ecusoane, șurubelnițe. Omul avea o naturalețe jovială și 57 de ani. Părea de 47. Era țăran veritabil, mirosea a fân și a vaci, avea palme bătucite și blugi Levi’s second hand. La brâu purta o teacă de piele. În teacă, telefonul mobil.

Venisem să-l întreb ce crede că are să i se întâmple când moare. Deocamdată, însă, mă străduiam să răspund jovialității cu jovialitate. I-am zâmbit când mi-a zâmbit victorios, căci, iată, omul găsise ce căutase: un CD.

Îmi face semn să stau jos și mă asigură, privindu-mă sașiu ca un Columbo, da, nicio problemă, răspunde la întrebări, cu două condiții: să ascult un cântec și să beau o vișinată.

Mă învoiesc.

Cine spune că în Death Studies statisticile și chestionarele sunt hotărâtoare, nu a vorbit în viața lui cu cineva despre moarte. De cele mai multe ori, moartea se povestește fără a se povesti. Întrebat despre moarte, omul „uită” repede întrebarea şi sfârşeşte prin a spune povestea vieţii sale.

Decorul morţii este viaţa. Bunăoară, elemente biografice dintre cele mai „oarecare” se regăsesc din abundență în orice poveste despre moarte. Până când omul să-ți împărtășească temerile, exasperările, angoasele și bolile, îți va povesti despre părinţi, vecini, politicieni, căsnicie, copii şi bani.

“Efectul epic” al morţii se ascunde adesea în „hărmălaia” cotidiană. În cele din urmă, reflecţia cotidiană asupra condiţiei umane, în măsura în care aşa ceva mai există, dă seamă – chiar și prin infrecvenţa sa – de coordonatele intim-existențiale ale fiecăruia dintre noi.

Cred că atât în România cât și aiurea, moartea nu mai poate fi surprinsă decât la răscrucea dintre generalul “hegemonic” al modelelor neo-modernității şi particularul biografiei, adică acolo unde experienţele private ale sacrului, suferinţei, îmbătrânirii şi finitudinii fuzionează, contrazic, determină sau se lasă determinate de instanţele de control, de instituțiile şi, în general, de încadrarea oficială (adică ne-opțională) a retoricii morții cu care operează o anumită societate la un moment dat.

Aici e hiba. De unde să-și mai ia oare românul grila de valori de care are nevoie pentru a evalua, justifica și optimiza varianta proprie de administrare a propriului sfârșit?

Unde să mai cauți?

Modelul occidental, asimilat neomogen – pe de o parte, și tenacitatea cu care s-au perpetuat și rafinat anumite structuri mentale din perioada comunistă – pe de altă parte, mă fac să cred că, pentru mulți dintre românii de azi,  scenariul morții este unul esențialmente confuz. Avem un script religios și o regie care glisează impredictibil între laxitate maximă și dogmatism extrem. Această regie este realizată cu instrumente instituționale autohtone, dar se derulează după niște indicații tehnice impuse de Uniunea Europeană. Suntem prinși la mijloc între un model tradițional și unul neo-modern. În sinea noastră, le disprețuim pe amândouă.

Cred că e important să fim conștienți că și la noi religia instituțională pierde, treptat, monopolul simbolic asupra morții. Împreună cu ea, sociologia religiei își pierde, treptat, noima. La ce mai folosesc statisticile privitoare la frecvența înmormântărilor ortodoxe? Nu la mare lucru. În niciun caz la lămurirea atitudinii românilor în fața morții.

Și asta nu pentru că moartea n-ar mobiliza în noi absolut toate resursele spirituale. Ci pentru că  într-o lume a cărei pluripotenţă spirituală se manifestă spontan și neregulat, experiențele sacrului se multiplică indefinit, pe criterii de nimeni știute. O biată sociologie nu poate oferi statut ştiinţific „plin” şi „practic” unui ansamblu de tendinţe spirituale de-substanţializate, spontane, sălbatice, complexe.

Altfel spus, ce crede și ce simte Gheorghe cu adevărat, nu mai știe nimeni. Poți eventual constata că Gheorghe se mișcă – adesea fără voința lui expresă – înăuntrul și în afara unor zone de confort spiritual. Confortul sau disconfortul acesta i se citește pe chip și se vădește în cele mai obișnuite gesturi ale sale. Dar cine să-l mai ia în seamă?! Lipsesc cu desăvârșire instrumentele statistice și cadrul teoretic necesar pentru evaluarea științifică a unei dinamici spirituale aleatorii. Doar scriitorii se mai aleg cu ceva din acest spectacol al precarității.

Deşi preoţii reprezintă în continuare categoria investită de români cu cea mai mare încredere, nu îmi este clar dacă această încredere vizează într-adevăr și procedurile spirituale. E posibil ca preotul și biserica să fie preferate  prin contrast cu alte instituții “ticăloșite“ (preşedinţie, guvern, parlament, justiţie, armată, partide politice, bănci etc.) din moment ce în majoritatea sondajelor de opinie apar listate împreună. Pentru că se vizează registrul social, nu ştim dacă biserica este într-adevăr frecventată pentru eficacitatea sa spirituală. Amănunte am încercat să ofer în alt articol.

După mai bine de zece ani de muncă pe ogorul Death Studies și după sute de discuţii cu români pe marginea practicilor sociale ale morţii, tind să cred că există  astăzi carenţe serioase de încredere în pertinenţa registrului funerar tradițional. Prea puțini dintre cei interpelați cred efectiv în eficacitatea riturilor.

Aceste rituri delimitau, până mai ieri, nu doar un spaţiu fizic al întâlnirii cu ceilalți, ci şi un spaţiu simbolic al consensului. În acea armonie simbolică se ostoia nu doar spaima de moarte, se resorbeau și diferenţele crase de perspectivă asupra morții. Astăzi ritul nu mai absoarbe șocuri personale. Șocul personal rămâne un șoc personal: un urlet, un scrâșnet, un fior pe șira spinării. De aici neputința românului de azi de a mai privi moartea de la „altitudinea” unei stări generic-contemplative. Ciobanul mioritic n-a murit, s-a aneantizat.

Românul de azi îmi pare mai sobru, mai puțin macabru, mai puțin meditativ, mai pragmatic. Ce rămâne, însă, neatinsă e abilitatea sa (probabil dobândită în comunism) de a se sustrage interpelărilor  incomode, fie ele concrete ori metafizice.

Românului nu-i place să aleagă. Preferă să ocolească alegerea. Ocolind-o,  se sustrage de la asumarea unei stări obiective. Nu crede în scopuri bine definite, în misiuni personale ori sociale, în realități fixe. Se străduiește, în schimb, ca, prin speculații și retorică de conjunctură, să-şi construiască puncte de vedere care să nu-i reprezinte prea apăsat identitatea personală. Stăpânește pe deplin arta ocolișului.

Ce spuneți? Pragul sau neantul? întreb eu adesea în stânga și-n dreapta. Nu va puteți închipui ostilitatea înfiorată cu care e întâmpinată aceasta interpelare!

„Dincolo de moarte e nimicul”, zice omul meu privindu-mă zbanghiu cum îmi sorb vișinata. Răsuflu ușurată. În sfârșit un român care e sigur pe el!

Riturile funerare? O pierdere de vreme. Decizia de a „desfiinţa” pomana mortului care, până anul trecut, însemna rezervarea pentru o după-amiază a căminului cultural şi pregătirea unui prânz consistent pentru cel puţin 100 de guri, este „revelaţia anului”. „Acum dacă mergi la groapă capeți o pungă cu colac și pateu și poate un prosop mai mic, am văzut că se mai dă și ciocolată.” Dacă ieri rudele mortului se simţeau obligate să participe la pregătirea evenimentului cu găini, ouă, făină şi alte materii prime, astăzi participă cu bani. Și așa se fac pachetele pentru pomana mortului. Moartea, a take away affair.

Ca orice om între două vârste, zice, se gândeşte zilnic la moarte. „Câteodată mi-e cam frică.” Cu toate acestea, viaţa lui este, la 57 de ani, tihnită, armonioasă, previzibilă. „Nimicul” care va veni prin moarte va curma această armonie. Asta îl sperie. Cine își doreşte să fie întrerupt când se simte bine?

Cum ar vrea să moară?

“Aș vrea să mor dormind, cu televizorul pornit”.

Iată savoir mourir-ul!

Dacă nu va fi să fie așa, moartea va fi groaznică. “Suferința, cu asta nu mă-mpac.”

Tot întrebându-l despre moarte, aflu că, tânăr fiind, avea bani „prin toate buzunarele”. Și că își făcea concediile „prin hoteluri de lux. Felix, Herculane, Mamaia, am fost peste tot.”

Din când în când se întrerupe din povestit ca să exclame: „De-aş mai avea treizeci de ani!” Exclamă o dată, de două ori, de trei ori. Pierd șirul.

Atunci când certitudinea neantului se conjugă cu fatalitatea îmbătrânirii şi cu o tenace dorință de viaţă, povestea morţii se rezumă la un strigăt adresat oricui se nimerește prin preajmă. Adică tuturor și nimănui. Omul știe perfect cum stau lucrurile: “riturile sunt o pierdere de vreme”. Știe și ce are de făcut: “să mor dormind, cu televizorul pornit”. Și a văzut că toate sunt bune.

Înmormântarea este ridiculizată. Omul o percepe în toată fastuoasa sa inutilitate. Ritul pare să-l jignească, apoi pare să-l irite, într-un final pare să-l amuze. Pachetele de pomană sunt preferate mesei întinse la căminul cultural  unde, până anul trecut, veneau toți sa se îmbete și să mănânce sarmale. Cum spuneam, îi plac pungile cele noi cu merinde. Trecerea de la vechii algoritmi religioşi la procesarea rapidă, McDonald-iană, a evenimentului morții îl încântă peste măsură. Există aici un efect de ridicol pe care omul meu nu-l scapă. Râde singur. Ruperea armăturii religioase a morții – iată revelația anului!

Nu spun că toți sunt așa. Dar românul acesta, ardelean de la țară, renunţă cu ușurință la viaţă pentru un lifestyle. Dacă viaţa implică şi moartea, lifestyle-ul implică fentarea morţii.

Asumarea unui stil de viaţă modern înseamnă administarea eficientă a morţii, adică născocirea şi menţinerea unor strategii sociale care să maximizeze efectele vieţii și să îndepărteze pre-efectele morţii.

Dacă reperul tare al discursului științific al morții moderne este medicina, reperul tare al discursului popular al morții moderne este, în mod surprinzător, entertainment-ul. Adică ceea ce distrage atenția de la evenimentul încetării din viaţă.

Biografia acestui bărbat care iubeşte viaţa şi care îmbrăţişează fără rest certitudinea neantului este cu atât mai „frumoasă” cu cât este mai „lejeră” şi mai „aplatizată”. Întreaga poveste a vieţii şi a morţii se poate rezuma, nostalgic şi neaoş, la versurile cântecului pe care mă rugase să-l ascult:

Pușca și cureaua lată, ce bărbat eram odată!

Iată o teză majoră a sensibilităţii româneşti de azi şi de ieri. Aceasta este, cred, mai aproape de realitatea existenţială autohtonă decât „Mioriţa”. Aici nu avem conştiinţa tragică a condiţiei muritoare. Și nici acceptarea sa împăciuitoare. Avem, în schimb, rememorarea, cu o tresărire molatecă, a trecutului vital şi viril. Omul meu își deplânge vulnerabilitatea în faţa unei morţi care curmă totul pentru totdeauna.

„Dac-aş mai avea treizeci de ani!” iată exclamația în jurul căreia se articulează întreaga sa biografie. Îl vedem pe acest om abandonându-se necritic datelor personale trecute. Fără deliberare, fără vreo intenţie de reformulare, fără distanţă critică – un cult flasc al amintirilor de tinereţe şi, prin respingerea ritului, chiar o dezonorare a legăturilor generaţionale simbolice.

Dorinţa sa de a muri dormind, la televizor, devine, în acest context, un refuz suprem al asumării morţii, o descalificare a sa de pe lista experienţelor care trebuie trăite şi întâmpinate cum se cuvine. Acest somn aluziv, preventiv şi evitant se află foarte departe – dacă nu chiar la antipodul – temerităţii vitale atribuite îndeobște poporului român.

Pușca si cureaua lată, ce bărbat eram odata.

Cântecul îmi place. Nu mă lasă rece. Regret și eu că acest bărbat a rămas dezarmat, lipsit de privilegii existențiale. În locul puștii, omul ține astăzi la curea un telefon mobil. Simbolul suprem al privilegiului social.

Vișinata, în schimb, mi-a părut prea dulce. Nu mi-a plăcut deloc.

Distribuie acest articol

51 COMENTARII

  1. Articolul este formidabil prin realismul si detasarea de tiparele didactice privind sfirsitul…fiecaruia.

  2. Apropo de „Pusca si cureau lata”, am o femeie de servici, femeie de calitate. Si aveam un prieten pe aici care a pus-o sa cante ceva – a cantat chiar aceasta piesa, a fost foarte amuzant, mai ales ca avea voce.

    Oricum dansei cred ca ii pasa mai mult de urmasi. Cred ca romanul vrea sa lase ceva in urma, si daca are posibiltatea sa se intoarca in aceasta viata, cu atat mai bine (vezi cazul Presedintelui).

    • ..Fascinația dvs.pt.valorile de viață ale oamenilor comuni și cele ale lucrătorilor din categoriile inferioare ale societăților, este motivul principal pentru care eu vă acuz, domnilor privați și totodată colaboratori ai statelor, de corupție.
      Lucrați sau ați colaborat ori colaborați cumva, ‘stimat’ domn angajator privat, cu Ambasada Elveției, cea a Suediei, cu Ministerul Romîn de Externe și cu alte ambasade?? Nu de alta, dar cu Guvernul Romîniei și cu Ministerul Comerțului, A.N.O.F.M., Sala Palatului și multe altele CATEGORIC ați lucrat și continuați să o faceți. Dar știți, vreau să vă anunț ceva: în urmă cu vreo 11 ani cînd am luat on-line apărarea unei menajere care era terorizată de către angajatorii săi dintr-un anume mediu Consular, nu mă gîndeam nici la Dulcineea lui Don Quijote, nici la politruci și handicapați Romîno-Americani, nici la urmașii diplomaților implicate în scandal, nici la valorile de viață hedoniste ale angajatei dintr-o clasă inferioară a socuetății, nici la nimic altceva în afara teoremelor dreptului international. Care se regăsesc într-o anume măsură, și în Constituția Romîniei(aceea neinterpretată prost și continuu, de către politrucii care au făcut și fac legea, în Romînia. Ori de membrii de ambe sexe și toate vîrstele ai societății civile, care persista in corupția și ilegalitățile care-I determină să facă aceleațși prostii=răutăți, mereu.
      Îmi pare rău că nu ați putut niciodată să înțelegeți de ce atît eu, cît și doamna Dr. în Filologie, am rămas la fel de detașate de Cioran(cu fascinația sa pt.oamenii bolnavi, printer altele), deși îl și apreciem totodată, la fel de mult poate, cum a făcut-o ;I dl.Academician Eugen Simion ]n urm[ cu cîteva zile, la inaugurarea Festivalului dedicat lui Cioran, in 2016, la Sibiu. (Să știți că am aflat despre acest eveniment cultural, în emisiunea săptămînal dedicată culturii Romînești, pe TVR2.Pe care o urmîresc extrem de rar, din lipsă de timp. Și mai ales, atunci cînd nu citesc cărți ori nu fac alte activități.Și nu, nu am vrut și nici nu vreau să am copii, nu este acesta rolul meu obligatoriu și primordial în orice societate, ca membră a sexului feminine. Și nici nu am fost colonizată ori Necolonizată vreodată, de catre Columb, astfel încît să rămîn la concepția țigănească=primitivA, despre atributele maslowiene ale omului….)..

      • Cred ca ma confundati (mi s-a mai intamplat acum cateva zile, cand cineva ma numea Domn Profesor). Eu n-am lucrat/colaborat cu statul, am lucrat doar la firme private si acelea din cate stiu nu prea aveau afaceri cu statul, cel putin in domeniul meu de activitate.

        Si nu-mi terorizez menajera :) Si nici nu sunt angajator privat, pur si simplu vine din cand in cand sa-mi faca curatenie (e un simplu apartament…).

  3. Apostazia de facto este starea cea mai răspândită la modernii occidentali, inclusiv la români. Relația cu moartea înseamnă, astfel, cel mai adesea, ocultare, negare a ,,pragului” și privilegiere obsesiv-compulsivă a ,,neantului”, pentru a prelua termenii din text. Prin contrast, ,,carpe diem” devine rețeta universală, iar aceia care i se sustrag sunt ciudați, ascunși, falși, din perspectiva aceasta secularizată. Lumescul a biruit definitiv conștiințele celor mai mulți, iar respectul față de profesioniștii sacrului, când există, vine din acea temere față de un necunoscut pe care-l dorești uitat, departe. Se trăiește cu ușurătate, iar nostalgia tinereții din ,,pușca și cureaua lată…” consună firesc cu respingerea morții. Se mai știe și, cel mai important, se mai interiorizează inexistența teologică a morții? Mai reflectează oamenii la implicațiile sufletului nemuritor, care este mântuit ori damnat, în urma viețuirii în trup? Mai înțeleg postcreștinii că păcatul este moarte spirituală, dacă nu este asumat și spovedit? Evident, întrebări retorice; ,,mai bine-un cântec vesel să cântăm”, să ne cufundăm în beția simțurilor sau să adăstăm, plictisiți, în confortul tehnologic uniformizant, apatic-pătimaș, intelectual-decerebrat… În fine, deșertăciune ori splendoare, viața este un dar cu finalitate, înțeleasă au ba, acceptată au ba; poetic, ,,vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”.

    • Cred că omul de azi – român sau ne-român – nu-și îngăduie uitări (sau amnezii) prea lungi când vine vorba de moarte. Mie mi se pare că asistăm la o revenire în forță a conștientizării morții. Un soi de moarte barocă re-loaded. Mă bate gândul să scriu mai multe despre asta. Știu că, spus pe scurt, pare un simplu paradox. Avem însă de-a face cu o realitate psiho-socială destul de subtilă…

      • Ati incercat sa puneti intrebarea asta cuiva care desi lupta ca un erou si in multa suferinta cu o boala mortala, stie doar ca poate isi mai adauga cativa ani si ca deci este vorba de un ragaz mai mic sau mai mare pe care el spre deosebire de noi ailalti „sanatosi”, il traieste constient ?

        • Mi-am mai amintit ceva :am aflat dupa ce a murit un cunoscut care se luptase eroic, cam 7 ani cu un cancer si care a murit trecand a la long prin toate chinurile posibile ,ca acesta se inveselea la gandul ca ar trebui chemati la inmormantare cat mai muti sa aibe si ei o bucurie simtind in fata lu,i a mortului, ca inca sunt in viata.
          Nu stiu daca si cat gresea.

  4. Doamnă Toplean
    Sunt român (deci aparțin categoriei care vă preocupă) și destul de în vârstă pentru a mă gândi ȘI la moarte.
    Prin profesie – am lucrat și lucrez la frontiera dintre tehnică și biologie – nu mă preocupă în mod deosebit moartea. Este – pur și simplu – o firească finalitate. Eventual, mă preocupă suferința care – din păcate – o precede adeseori.
    Sunt creștin ortodox (prin botez) și panteist (prin filozofie religioasă). Am anunțat că – post-mortem – prefer cuptorașul grădiniței, din rațiuni legate de complicațiile mai reduse, inclusiv intervențiile reprezentanților BOR – instituție sinistră și mercantilă.
    Altfel,pentru alungarea gândurilor cernite, recomand Fetesca (sau Băbeasca) Neagră, melodia ”Help me make it through the night” sau pentru sofisticați Sonata Lunii.
    Cu bune urări

  5. Foarte interesant articolul…! Am absolvit şi eu cursuri de antropologie, arheologie şi istorie veche, medievală, astfel confruntându-mă cu aspectul neiertătoarei şi neîngăduitoarei … morţi. Cercetarea arheologică a unei comunităţi include , obligatoriu, necropola. Exprimarea dumneavoastră este de reţinut: „Decorul morţii este viaţa”…, dar eu refuz să accept că trăiesc+trăim pentru a muri.
    În Biblie se sintetizează magistral: „Singura dreptate e moartea”. Am fost impresionat, chiar, aş putea spune, de practicile de înhumare existente încă din paleolitic în cadrul cărora simbolistica mitico-religioasă este esenţială. Sunt mâhnit însă de practicile zilelor noastre în materie de superstiţii funerare şi înhumare (în special în România). Puţini oameni ai zilelor noastre, cred că acest episod final al existenţei poate fi depăşit prin propriile forţe ale omului. Nu ştiu ce să zic, dar nu pot să spun că-mi displace ideea…! Scurte consideraţii pe această temă am expus într-un articol propriu pe blogul personal: https://radualinbalaj.wordpress.com/2016/03/01/martisor-2016-cuibul-democratiei-star-wars-oameni-de-ai-locu-lui-muza-adormita/
    Cu stimă, al dvs., Radu-Alin Balaj !

  6. Sa scrii despre moarte este dificil. Este un produs nevandabil. Chiar daca esti doctor in problema si departe de eveniment tot este greu. Nu a existat si nu va exista om care sa nu-i fie frica de moarte, decit daca nu este nebun (in toate conjugarile). Nu am vrut sa citesc articolul. Si nu l-am citit cu placere. Nu-mi plac mortii si nici ritualul. Desi comunismul a interzis religia, tovarasii cind ieseau la pensie deveneau evlaviosi. De fapt in cimitir nu era nevoie de carnet, iar partidul nu facuse o delimitare pentru cei care il servise. Partidul se folosea de tine cit ereai in viata, dupa- nu mai erai util. In capitalism este si mai greu. Nu ai bani, te ingroapa ca pe un ciine. Daca te ingroapa. Povestea lui Gheorghe nu este relevanta. Este una la intimplare. Nu am asteptari ca un om important sa gindeasca la moarte cu sinceritate. De fapt ei sunt cei mai mari lasi. In urma cu ceva timp am intrebat un calugar chinez, cum vede el moartea. Mi-a aratat un betisor de santal care ardea (se poate face analogie cu luminarea). Arde si la un moment dat se stinge. Totusi omul este toata viata intr-o miscare browniana iar ciocnirea cu moartea este cu totul neasteptata. De acea i-am admirat pe acei oameni care nu pierd timpul. Sunt atit de utili societatii ca atunci cind dispar, lasa in urma lor un mare gol. Autoarei articolului pot sa-i spun, de fapt sa citez un epitaf de la Sapinta „O s-o traim si p-asta”.
    Si totusi merita sa vorbim de lucruri mai vesele.

    • Doamnă Smaranda, să vă spun câte ceva din experiența mea: când scrii despre moarte trăiești într-o stare de urgență care te susceptibilizează uman fără să te împlinească neapărat profesional. Riguros vorbind, nici mie nu-mi place moartea. Nici ca realitate, nici ca subiect de cercetare. Ca să nu mai spun că cei din jur ezită să-ți aplaude interesul. Reținerile lor, legitime, îți amintesc lucrul pe care-l știi și-l uiți în fiecare zi: problema morții este în mod radical disp/cutabilă. Moartea nu a fost niciodată un subiect de cercetare salvator: pe interesat îl constrânge, pe dezinteresat îl scandalizează, iar pe înțelept îl nedumerește și-l exasperează.
      Și da, e plină lumea de lași, dar credeți-mă, niciun om cu adevărat inteligent nu își permite să eludeze subiectul. Nu trebuie să fii morbid sau să ai aplecări macabre pentru a te gândi la moarte. Ca să nu mai spun că moartea nu prea ai cum s-o trăiești dacă nu reflectezi în prealabil la ea. Vei înceta din viață, vei muri, atât. Dar de trăit, n-o vei trăi. Te va „trăi” ea pe tine.

      • Sincer,doamna,nu va invidiez pentru certitudinile dvs pe tema mortii!
        Cand afirmati apasat :”Ca să nu mai spun că moartea nu prea ai cum s-o trăiești dacă nu reflectezi în prealabil la ea. Vei înceta din viață, vei muri, atât. Dar de trăit, n-o vei trăi. Te va “trăi” ea pe tine.”,s-ar subintelege ca ati descoperit misterul creatiei,ca STITI ceva ce restul omenirii ignora!
        Permiteti-mi sa ma indoiesc,si sa va invit la mai multa smerenie,dar si la un surplus de respect pentru OM pur si simplu!
        Sunt convins ca sunteti animata de ganduri bune,nu va acuz decat de inadaptarea lor cu discursul pe care-l tineti si care este,scuzati-ma,ridicol!

        • Domnule Falstaff (ca să zic așa)
          exact în comentariul pe care-l comentați am făcut clare lucrurile pe care mi le reproșați.
          Acuzația de ridicol a fost deja anticipată în comentariu. Practic, ați făcut exact așa cum am i-am spus doamnei Smaranda că veți face.

          • Cat mi-as insusi lipsa de perspicacitate si de subtilitate care m-au condus fix acolo unde dvs stiati ca o sa ajung (va felicit pentru clarviziune ;) ), tot inadecvata-mi pare o judecata de valori care ajunge sa proclame,asa cum faceti dvs „niciun om cu adevărat inteligent nu își permite să eludeze subiectul.”Cand cineva se crede autorizat sa declare cine e inteligent si cine nu,mie-mi pare in continuare,doar ridicol,si e numai vina mea,recunosc si asum!
            Whatever,fiecare cu rigoarea lui…

    • @ smaranda – de două ori nu moare nimeni, iar o singură dată e oricum inevitabil. Un adult ajuns într-adevărat adult (maturizat psihologic, asta încerc să spun) nu are de ce să se teamă de moarte. Și odată ajuns în stadiul ăsta, nu vă puteți imagina ce simplu devine totul :)

      Însă am rămas cu impresia că în lumea modernă oamenii care se maturizează devin din ce în ce mai puțini. Majoritatea rămân un fel de copii mari, de care are statul grijă de la naștere până la pensie. Nu e de mirare că asemenea oameni se tem de moarte, copiii au o mare problemă să accepte sau să înțeleagă chiar și moartea unui câine, cu-atât mai puțin moartea bunicilor, de exemplu. Iar copiii mari din vremurile noastre socialiste par să aibă aceeași problemă.

  7. Studiile antropologice-sociologice , etnologice etc despre ,tanathologie, se disipeaza intr-un discurs cenusiu , se refera mai mult la ,ceremonialul mortii, ; premisa ,neantului, este subinteleasa , iar ,pragul, pare mai mult o conventie culturala , utila psihologic .Stim ca nu exista D-zeu ( poate doar o ,energie cosmica, , ceva ) , nu exista nemurirea sufletului pt. ca nu exista suflet ( sau e tot o energie , ceva ) , dar religia , morala , sunt utile social , umanitar etc. , e bine sa avem o mica rezerva de credinta teoretica pt. ca , nu-i asa , ,cine stie ?, .Preocuparea cu moartea da o anumita distinctie , romantica , gotica sau punk . Sau , in varianta ,pragului, : daca nu am fost in stare sa traim frumos , ne agatam de ,ultima sansa, , de iluzia ca moartea ar fi un fel de mecanism prin care sa iesim cu totii dincolo , curati . Cred ca ,asumarea mortii, nu ar trebui sa insemne altceva decit asumarea vietii , moartea e o problema ,vitala, , alminteri , tot contemplind neantul din inchipuirea noastra vom ajunge spectre .,Cultura mortii, are , mi se pare , dincolo de neutralitatile academice , nuante morbide , postmoderne , aproape suicidare , o evocare a abisurilor , moartea , subiect tabu pt. mentalitatea burgheza sau proletara , a devenit atractiva pt. ginditorii decadenti , ca forma suprema de perversiune ( Lustprinzip und Todestrieb ) , odata cu noii guru , Benjamin , Lacan , Foucault , Marcuse , Reich, Bataille ( unii dintre ei ducindu-si la ultimele consecinte ,pricipiile, ) .

    • pasiunea pt subiecte morbide este extrem de trendy, așa e. Un soi de reîntoarcere a morții baroce… Am colegi și prieteni în Death Studies care au făcut o adevărată pasiune pentru subiectul lor de cercetare. Sunt, de regulă, oameni care nu au pierdut niciodată pe nimeni. Macabrul e, pentru ei, un hobby. Există, cred, o cultură pop a morții care e foarte vizibilă astăzi.

  8. Vast subiect…Foarte bine abordat in acest remarcabil text, pentru care va felicit pe amandoi ;) pe dvs evident, dar si pe „Gheorghe”, acest mare intelept care, instinctiv, simte (stie!?) mai bine decat rationalizeaza multi dintre noi. Asa mi se pare…
    Deja din primele momente ale dialogului :
    „Venisem să-l întreb ce crede că are să i se întâmple când moare…Îmi face semn să stau jos și mă asigură, … da, nicio problemă, răspunde la întrebări, cu două condiții: să ascult un cântec și să beau o vișinată.”,
    se vede ca a inteles, daca nu totul, esentialul : Mai intai, viata!
    Incepem prin a profita ca suntem vii, nu ne refuzam nimic, nicio placere lumeasca si, daca mai ramane timp, discutam si despre moarte…Imi place Gheorghe!

    „De unde să-și mai ia oare românul grila de valori de care are nevoie pentru a evalua, justifica și optimiza varianta proprie de administrare a propriului sfârșit?” – Poate pentru ca, tocmai, el nu are nevoie de ceea ce considerati dvs indispensabil optimizarii!
    Varianta lui pare sa fie optima pentru modul sau de viata, propria sa viziune nu il perturba, ba chiar se pare ca-i asigura armonie sufleteasca, si cred ca este tot ceea ce conteaza !

    Daca, asa cum considerati si dvs, perceptia mortii emana din cultura, si se educa pe parcursul vietii sub influente diverse, ea ramane totusi ceva intim, as zice ca este o decizie personala!
    Atata timp cat perspectiva mortii nu perturba viata, cat nu devine obsesionala si nici primordiala, deci cat timp omul traieste in armonie cu el insusi si cu lumea, foarte diferita, care-l inconjoara, fara sa fie obsedat de final, cred ca este cea mai buna varianta!

    • C-a plăcut Gheorghe? Mă bucur. Și mie mi-a plăcut.
      Să vedem dacă pe următorul protagonist o să-l simpatizați la fel de mult. :)

    • @Ela

      Cred ca ati facut o gafa cu acest comentariu, sau poate nu.
      Oricum ar fi bine sa evitati Gheorghi, Ioni in urmatoarea vreme, si de preferat e sa si fiti mai atenta la trecerea de pietoni.

  9. Articolul acesta observa schimbari in atitudinea in fata mortii la romani. Și totuși, fluierul acela infipt în pământ și behăitul oilor, cu ce este el deosebit de televizorul pornit și moartea în somn, și ce cântec credeți ca ar cânta fluierul și mioarele, decât tot o melancolie nostalgică?

    Pt ca ciobanul de atunci și pensionarul de acum intuiesc ca nu își controlează foarte bine destinul, și ca centrele de putere și de destin cu adevarat tragic sunt aiurea, la baciul *ungurean*. de unde și melancolia..

      • E posibil in acest caz sa va inselati, daca ar fi bruiaj pensionarii nu s-ar uita la tv în masă. Nu le place nimic în mod deosebit, e ca un vânt care sufla în fluier, pe un fundal de beha .. mă rog, nu sunt nici pensionar și nici cioban. O duc relativ bine și nici nu trăiesc în RO, dar melancolia o înțeleg.

  10. Nu stiam ca exista acest domeniu de studiu.
    Puteti detalia un pic cam cum se pune „problema”? Banuiesc ca nu va rezumati doar la intervievarea taranilor sau domnilor. Nu faceti doar studii pe perceptie…sau”doar” atat? Nu cautati, ca tot omul curios, sa va uitati putin pe gaura cheii? Ce-o fi, dac-o fi…pe unde-o fi.
    Acuma si o intrebare. Cam aiurea, dar cinstita.
    Nu-mi inteleg moartea. Am uneori „perceptia” ca ma depersonalizez, ca dupa ce mor eu vor „muri ” toti, tot universul, ca lumea exista doar pentru ca eu exist eu sa o percep. Sunt ca o camera video, prin ochi si simturi, prin gandurile mele exista tot ce e in afara mea. Distrugi camera video, dispare si inregistrarea.
    Sau poate nu…dar atunci ar insemna sa fiu eu vreun dumnezeu? Ca suntem toti dumnezei?
    Dupa cum nu intelg nimicul sau nesfarsitul, nu pot intelege nici eternitatea morti, nici perceptia vietii depersonalizata cumva….cred ca nu sunt foarte clar, dar poate ati mai dat de „ciudati” din astia…
    Ar trebuiu sa merg la psihiatru sau e normal sa abordezi in asa ‘hal” moartea?
    Scuzati tenta personala,dar profit ca sunteti experta in domeniu, ca sa zic asa…

    • Promit să detaliez într-un articol cum anume se pune problema în Death Studies. Pe ansamblu, e un câmp de studiu esențialmente interdisciplinar, dar dominat totuși de sociologia morții și de sociologia științelor medicale. S-a îndepărtat mult de filosofie și de istoria mentalităților. Cu sociologia religiilor aproape că nu mai are nicio treabă.

    • E perfect sanatos felul in care va reprezentati moartea,pentru ca efectiv,o data cu ea tot universul dvs dispare,adica exact „acel” univers care conteaza,singurul care exista!!!,pentru ca dvs l-ati creat prin perceptiile dvs timp de o viata.
      Nu va faceti probleme,ganditi normal,si va asigur ca stiu despre ce vorbesc ;)
      De altfel,as spune chiar ca eu gasesc subiectul mortii in afara preocuparilor sanatoase si constructive ale omului modern,a carui VIATA este extrem de dificil de trait…E ca si cum,din neputinta si din nestiinta de a ajuta oamenii sa vada mai clar viata,li se distrage atentia catre cealalta extrema,misterioasa si absolut ermetica,moarte!!! care prezinta insa marele avantaj ca orice s-ar spune,nu se poate nici nega,nici demonstra…
      Din pdv marketing:subiect inepuizabil si care nu necesita nicio rigoare, deci perfect!

  11. . „Suntem prinși la mijloc între un model tradițional și unul neo-modern. În sinea noastră, le disprețuim pe amândouă.
    Cred că e important să fim conștienți că și la noi religia instituțională pierde, treptat, monopolul simbolic asupra morții”… De vreo 2000 de ani liber-cugetatorii, agnosticii si ateii canta prohodul credintei. De fapt credinta e singura care alunga nelinistile metafizice provocate de moarte. Petre Tutea explica asta in stilul sau personal: „Prima functie a unei religii reale este consolatoare, fiidcă fara religie am lătra precum cîinii. Ne nastem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim si murim. Si întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitatie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita nelinistea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare. Moartea devine relativa, ca o trecere, numai prin credinta..”

    • Nu pot decât să fiu de acord.
      Tocmai de aceea, de vreo 5 ani încoace, încerc să aduc în discuție sociologia sacrului. S-o „conectez” direct la tanatologie fiindcă ori de câte ori încerc să evidențiez legătura indestructibilă dintre studiul morții și studiile religioase, tanatologii anglo-saxoni pufnesc.

  12. Am crezut ca dilema asta a fost rezolvata de Robert Monroe care a si pus la dispozitie uneltele prin care oricine poate sa se convinga.

  13. Dar ce mai cred paraguaienii despre moarte?

    Ce nu poate fi spus trebuie ținut în tăcere, zice un anume Wittgenstein.

    Adela, trebuia sa citesti foarte serios macar Cioran inainte de a scrie acest articol. Chiar crezi sa se poate scrie despre orice subiect in fiecare saptamana ? Sigur sunt si astfel de subiecte, de exemplu KWI, Victor Ponta, SRI si ascultarile….Lasa fiecaruia din noi tacerea sacra peste ceea ce nu stim .

    • Vă las pe Dvs. să vorbiți de Ponta și de deciziile CCR, să-l citiți pe Cioran și să-l decontextualizați pe Wittgenstein.
      Da, pot scrie săptămânal despre lucruri de nespus. E mica mea formă de rezistență la prozaicul și la zarva existenței zilnice.
      De ce nu acceptați pur și simplu faptul că despre moarte, în mod legitim, oricine poate spune orice? Începând cu Cioran, trecând prin Dvs. și terminând cu mine.

  14. Intai m-am minunat ca cineva poate studia moartea intrebandu-i pe (nici nu-i stiu cum sa-i zic) – subiecti, viitori subiecti, in mod direct. As fi gandit ca e mai mult o activitate de observatie a ritualului inmormantarii.

    Am o curiozitate; nu aduce nimeni vorba de punti cu lumea aceasta dupa moarte? Reincarnarea, bantuiala ca fantoma, comunicarea cu cei de pe lumea aceasta prin mediumi ar fi alternative la eterna odihna in pace sau la neant. Si daca se aduce vorba, cum e vazuta aceasta comunicare, de spaima, de bine?

    Cum e pe la altii – o prezentare despre unele ritualuri de inmormantare din Moldova si perceptia autorului video-comentariului despre ele: https://www.youtube.com/watch?v=oybMnSq4vVE

  15. Nu vreau să vă dezamăgesc, dar dezinteresul tanatologilor pentru Monroe e total…
    E și aici un aspect (epistemologic) interesant, fiindcă, de cele mai multe ori, punctele de interes maxim pentru nespecialiștii preocupați de moarte sunt foarte diferite de punctele de interes maxim vehiculate la conferințele de Death Studies. Cu alte cuvinte, agenda cercetătorilor e foarte diferită de cea a oamenilor interesați de moarte.
    Majoritatea oamenilor când află cu ce te ocupi, te întreabă dacă out of body experiences sunt reale. Presupun că te pricepi la asemenea lucruri. Sunt foarte dezamăgiți când le spui că habar nu ai, că nu ai studiat subiectul și că nici nu plănuiești să-l studiezi.

  16. Noi oamenii cheltuim foarte multi bani si timp sa descoperim pe caile pe care vrem noi ceea ce ni se descopera simplu in Sfinta Scriptura . Este ilogic si nefiresc sa aruncam bani pe studii si cercetari care vor duce totdeauna intr-un singur punct ; existenta lui Dumnezeu ; in vreme ce banii respectivi pot fi directionati catre cei in nevoie , in lipsuri elementare .

    • Să le mai construim vreo biserică, de exemplu. Că poate nu există una chiar pe partea lor de stradă și traversarea e cam riscantă :)

  17. Melodia preferata a romanului a fost intotdeauna Cu lautarii dupa mine, strigatul de lupta Uite-asa as vrea sa mor, pe principiul Sa bem, sa ne veselim/daca tot murim(in versuri, desigur), asa cum in mod corect s-a interpretat https://www.youtube.com/watch?v=S3ELSnWybX8.
    Tocmai voiam sa semnalez incheierea studiilor …anterioare si trecerea la studii despre viata, realizandu-se astfel o interesanta schimbare de paradigma. Vise, dom”le, vise https://www.youtube.com/watch?v=Bsxu-OutXrg.

  18. Am inteles acum ca interesul nu este pentru procesul fizic ci pentru viziunea si perceptia omului asupra fenomenului, fiind ceva atat de controversat si puternic probabil e un adevarat univers de explorat.

    Totusi o privire si pe partea cealalta a fenomenului cred ar putea ajuta macar pentru o comparatie a asteptarilor cu ce este de fapt sau poate pot fi interesante si alte aspecte cum ar fi descrierea in a doua carte a lui Monroe a unei inteligente care colectioneaza sentimentele umane si pentru care exact experienta mortii este cea mai importanta fiind cea mai puternica, experienta pentru care face atatea pregatiri si uneori le culege in masa prin razboaie sau extinctii planetare.

  19. Fain articolul. M-a cam pus pe gânduri… Moartea ne răpește intimitatea. Defunctul nu-și mai aparține, devine un obiect ritualic/ simbol social al celorlalți. Dacă moartea depersonalizează, comunitatea repersonalizează ritualic. Poate această conștientizare a imposibilității de a ne mai aparține nouă înșine să fie cauza atitudinii ostile față de ritualul înhumării – prin care defunctul este la ”cheremul” grupului?

  20. Felicitari pentru articol, pentru ideile impartasite! Eu, personal, admir curajul si pertinenta stiintifica, lingvistica si totodata lirica, prin care te raportezi la acest tabu universal al mortii.
    „si tot ce-i neînteles
    se schimba-n neîntelesuri si mai mari
    sub ochii mei-
    caci eu iubesc
    si flori si ochi si buze si morminte „

  21. Ce bine ne-ar fi, noua si ‘pierdutilor’ nostri, daca luna,,,,
    Despre cei apropiati, unii dragi noua, ‘pecati dintre noi pentru totdeauna’, spunem : ‘am pierdut-o pe mama, l-am pierdut pe tata, am pierdut-o pe Rodica – cea mai buna prietena a mea, etc.’
    Toti acesti ‘pierduti’ sunt luati de Atotputernicul de Sus (Dumnezeu, Universul) si indrumati catre locuri nestiute doar inchipuite de mica putere a mintii noastre.
    Unii ne-am inchipuit ca acolo, sus, undeva in univers, ar exista ‘raiul si iadul’, in care isi afla un loc fiecare, dupa faptele lui pamantene.
    Cei ‘pierduti’ de fiecare dintre noi au rezervat, suntem deplin convinsi, un loc in rai. Odata ajunsi acolo, ei intra in dialog cu noi, dragii lor, cei ramasi sa mai facem umbra pamantului, cu sau fara vreun rost.
    Este dureros pentru noi sa nu-i putem localiza mai precis pe pierdutii (dragii nostri), undeva in imensul univers. Ce bine, ce usurarare ar fi fost pentru noi, sa fi stiut ca raiul, in care pierdutii nostri isi vor trai cea de a doua viata – cea vesnica-, se afla pe luna, sa fi putut sa privim zilnic catre ei, sa le vorbim cu toata puterea sufletului nostru, sa avem o mai puternica stare de bine, stiind ca ei sunt pe-aproape, ne percep, aud cand le vorbesc cei dragi lor, aflati inca (vremelnic) pe pamant. Noi n-avem cum sa stim dar poate chiar toti ‘pierdutii’ plecati de pe pamant au un loc, de-a pururi, pe luna, adaptati, cand pasesc pe pragul lunii, printr-un miraculos sistem gen ‘pdf’, astfel incat luna sa le fie incapatoare tuturor. Astfel de ‘locuri de veci’ sunt asigurate, desigur, de Cel de Sus, pentru fiecare dintre ‘pierdutii’ de pe toate panetele din univers. Pamantului i-a fost repartizata luna – draga noastra luna -, asa ne-ar place sa stim.

    • Frumos…
      Cand eram copil, credeam ca mortii se transforma in stele si, in noptile senine incercam sa le numar, ca sa aflu cati oameni au murit „in total” :) .
      Mai in gluma, mai in serios, recunosc ca am fost surprinsa cand am aflat ca numarul oamenilor, de la aparitia lor pe pamant si pana in zilele noastre, ar fi de ~80 miliarde, iar numarul stelelor din galaxia noastra, de ~100 miliarde! Mi-am zis atunci, si nu mai eram chiar copila ;) , ca sfarsitul umanitatii va fi atunci cand se va ajunge la aceeasi cifra de oameni disparuti si stele…Imi plac numai povestile frumoase, insa, acelea unde nu mor „definitiv” decat personajele negative, iar restul gasesc vreo modalitate sa renasca, ca sa dainuie pe veci.
      De aceea, combinand un pic stiinta cu filosofia si religia, am decis ca toti inaintasii mei sunt in mine, genetic si cu mine, spritual sau sufleteste, adica imaterial, si astfel nu ma simt nici singura si nici abandonata prea des…
      Cred ca iadul si raiul nu sunt in alta parte decat in noi, aici si acum, cand ne traim aceasta viata cum putem mai bine, bucurandu-ne de orice prostioara, sau urand „tot ce misca” :)

      • In orice entitate (materiala sau aparent imateriala), care exista in univers, se afla o parte din cel care a creat-o – Creatorul suprem (Dumnezeu, Universul). Asa cum il respectam si il iubim pe Creator, sa iubim orice creatie a Lui.
        Si creatorul pamantean al oricarei opere isi lasa o parte din sufet in creatia lui. Agresand orice opera, a oricui, agresam sufletul celui care a infaptuit-o.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro