După mai bine de o jumătate de lună de greve ale șoferilor de camion, autobuz, și taxi, care au refuzat să-și desfășoare activitățile din cauza majorării prețurilor carburanților, protestele au erupt în mai multe orașe din Iordania scoțând în stradă mii de locuitori și provocând confruntări cu forțele de ordine detașate masiv pentru a preveni răspândirea și creșterea în intensitate a demonstrațiilor. Spre deosebire de situații similare în ultimul deceniu, poliția și serviciile de informații nu au reușit să izoleze într-un mod foarte eficient mișcările de stradă din orașe precum Ma’an, Karak, Zarqa sau Irbid, iar protestele au cuprins joi seara și capitala Amman. Vineri, guvernul iordanian a anunțat decizia de a suspenda accesul populației la aplicația TikTok, folosită pentru a distribui înregistrări video cu demonstrațiile din mai multe părți ale țării și răspunsul forțelor de ordine, susținând că platforma a fost utilizată pentru instigare la violență și creare de haos.
În cursul zilei de joi, un colonel de poliție din orașul Ma’an a fost împușcat în cap în timp ce se afla într-o misiune de dispersare a protestatarilor. Urmările acestui incident sunt interesante. Liderii tribului din care acesta făcea parte au anunțat că niciun reprezentant al guvernului nu va fi bine-venit să participe la înmormântarea ofițerului de poliție și au dat autorităților un ultimatum de trei zile pentru a găsi și aresta vinovatul. Cu toate acestea, regele Abdullah al-II-lea a fost primit de către familia lui Abdul Razzaq Dalabeh pentru a-și exprima condoleanțele. Într-o conferință de presă, ministrul de interne Mazen Faraya a declarat că monarhul iordanian este ”extrem de nervos” vis-a-vis de uciderea adjunctului șefului poliției din Ma’an.
Acest val de proteste și reacția triburilor ne indică nivelul de ”stabilitate” al Iordaniei, adesea exagerat din motive strategice și susținut în mod artificial de către puterile regionale și cele occidentale. Realitatea la nivelul populației este, însă, complet diferită. Costurile de trai extrem de ridicate și șomajul la cote imense (în special în rândul populației tinere) cauzat de lipsa locurilor de muncă fac din existența iordanienilor un adevărat coșmar. Mai mult decât atât, evenimentele recente scot încă o dată în evidență discrepanța uriașă nucleu-periferie și deconectarea regimului de realitate.
Iordania și iluzia stabilității
De mult prea multe ori, Iordania este prezentată în presa internațională și la nivelul discursurilor oficiale prin folosirea de sintagme precum ”o insulă de stabilitate într-o regiune instabilă,” un loc ce poate fi vizitat de turiști în condiții de relativă siguranță pentru a admira atracțiile vechi de milenii și a gusta din gastronomia Orientului Mijlociu. Regimul de la Amman a reușit să treacă cu bine de evenimentele Primăverii Arabe, nu a fost victima unor atacuri comise de grupări extremiste precum ISIS, și a gestionat criza refugiaților sirieni într-un mod care nu a produs efecte majore asupra populației, deși, în ciuda infuziei de fonduri din partea Occidentului, o serie de efecte economice și-au făcut simțită prezența. Iordania s-a menținut pe linia de plutire comparativ cu alte state din regiune precum Siria, Yemen, sau, mai recent, Libanul care se confruntă cu o criză economică dezastruoasă. Imaginea de ”insulă de stabilitate” a fost conservată cu succes. Realitatea în rândul populației, însă, poate contrazice oricând această asumpție.
Totuși, dincolo de interesele uriașe ale Arabiei Saudite, Israelului, și Statelor Unite ale Americii de a ajuta Iordania să evite haosul, supraviețuirea regimul autoritar condus de regele Abdullah al-II-lea se bazează pe trei piloni descriși în literatura de specialitate de Johannes Gerschewski: legitimizare, represiune, și co-optare. Conform autorului, legitimizarea este manifestarea suportului popular determinat fie prin consimțământ activ sau obediență pasivă. David Easton a introdus conceptul de suport difuz, care, în contextul regimurilor autoritare se bazează pe îmbunătățirea imaginii liderilor considerându-i o extensie a unei istorii grandioase. Represiunea este definită de către Christian Davenport ca fiind ”utilizarea sau amenințarea cu utilizarea de sancțiuni fizice împotriva unui individ sau organizație pentru a impune un cost asupra acestora sau pentru a descuraja anumite activități.” Pentru Gerschewski, co-optarea reprezintă capacitatea de a lega actorii relevanți de elitele regimului transformând persoanele sau grupurile de interes din oponenți în susținători.
În ceea ce privește legitimizarea, monarhia Iordaniană nu beneficiază de resurse naturale considerabile, precum statele din Golf, care să garanteze un nivel relativ ridicat de trai populației. Astfel, de-a lungul timpului, liderii iordanieni au fost nevoiți să găsească alte modalități și narațiuni care să le asigure acceptabilitatea în fața populației. În aceste condiții, monarhii au utilizat diverse idei și simboluri precum apartenența la familia hașemită, domnitoare în orașul Mecca încă din secolul al X-lea și cu o legătură genealogică directă cu profetul Mohammad. Mai mult decât atât, familia regală a devenit unicul garant al securității și stabilității Iordaniei capabilă să apere statul și populația sa în fața amenințărilor interne și externe precum Frăția Musulmană sau grupările extremiste. O altă sursă de legitiminate este capacitatea monarhiei de a obține susținere economică, diplomatică, și militară din partea puterilor regionale și internaționale în condițiile în care Iordania, fără infuzia uriașă de sprijin financiar extern, ar avea dificultăți enorme de a supraviețui ca stat.
Regimul de la Amman utilizează numeroase instrumente de represiune pentru a menține percepția stabilității. Unul dintre acestea este crearea unor instituții cu dimensiuni și puteri uriașe menite să restricționeze dreptul la liberă exprimare, spre exemplu, și să țină populația sub control. Serviciile de informații iordaniene influențează toate aspectele politice ale țării, iar orice acțiune este suspusă aprobării acestora. Mediul informațional este extrem de atent gestionat prin intermediul unei legi referitoare la criminalitatea în online. Presa electronică este subiectul unor taxe anuale imense, iar mass-media primește, de multe ori, gag orders interzicându-i-se să publice informații care pot dăuna imaginii regimului, așa cum a fost cazul în scandalul prințului Hamza de anul trecut și a scurgerilor de informații denumite Pandora Papers în care o parte din proprietățile deținute de regele Abdullah al-II-lea au devenit publice. De altfel, în Iordania, este ilegal să pui întrebări referitoare la averea familiei regale.
Principala amenințare internă la adresa legitimității și stabilității regimului autoritar de la Amman vine, în continuare, din partea numeroaselor triburi de pe teritoriul Iordaniei, în special în sudul țării. Pentru a se asigura că acestea nu vor pune sub semnul întrebării dreptul monarhiei de a conduce țara, ele au fost co-optate printr-o combinație de beneficii materiale și poziții de rang înalt în instituțiile statului. În acest fel, chiar dacă triburile se află în competiție, regimul se poziționează în afara acestei întreceri și asigură un oarecare echilibru. Astfel, șefia instituțiilor este, de multe ori, asigurată pe baza apartenenței tribale, nu în funcție de competențe ducând la ineficiență și politici deficitare menite să apere interesele unui anumit grup.
Așadar, stabilitatea Iordaniei este, mai degrabă, o iluzie, o construcție artificială realizată pe baza celor trei piloni prezentați, pe scurt, mai sus, cărora li se adaugă sprijinul extern din partea puterilor regionale și internaționale care au interese majore în a menține regimul condus de regele Abdullah al-II-lea la putere. Legitimitatea, represiunea, și co-optarea sunt absolut esențiale pentru supraviețuirea regimului și a statului. Însă, în ciuda aparențelor, tensiunile mocnesc în rândul populației iordaniene care găsește traiul de zi cu zi din ce în ce mai dificil și contrazic percepția țării drept ”o insulă de stabilitate.” În aceste condiții, faptul că Iordania nu se confruntă cu probleme precum alte state din regiune nu este neapărat rezultatul unui consimțământ activ din partea populației ci, mai degrabă, a unei obediențe pasive manifestată prin suport difuz și fundamentarea celor trei piloni descriși de Gerschewski.
Protestele recente și reziliența monarhiei iordaniene
Faptul că un regim autoritar precum cel din Iordania reușește să asigure un echilibru între cei trei piloni care operează într-o relație de interdependență nu înseamnă că acest lucru face acel regim mai puțin susceptibil la mișcări de protest însă permite ca demonstrațiile să fie aduse sub control mai ușor. Până la urmă instabilitatea se măsoară ținând cont de o serie de factori care includ indicatori politici, economici, și sociali. Este și cazul Iordaniei unde, deși țara s-a confruntat cu mișcări de stradă în era post-Primăvara Arabă, regimul a reușit să le țină sub control consolidând cei trei piloni ai stabilității.
În ceea ce privește primul pilon, cel al legitimității, regele Abdullah al-II-lea a mers mai departe de a construi o narațiune în jurul unor simboluri religioase și a creat un adevărat cult al personalității. Acesta este perceput de o bună parte a populației drept salvatorul națiunii și protectorul identității iordaniene, liderul suprem care asigură securitatea populației în fața amenințărilor feroce, interne și externe, de multe ori închipuite. Monarhul iordanian poartă diferite uniforme în funcție de eveniment. Dacă participă la ceremonia de absolvire de la academia militară, îmbracă uniforma militară. Dacă este un eveniment al poliției, poartă uniforma poliției. Programele matinale ale postului de radio național difuzează melodii dedicate acestuia (pentru cei care nu ascultă cântări din Coran), în timp ce o mulțime de șoferi își decorează mașinile cu imaginea sa. Poza acestuia și/sau a familiei regale este înrămată și agățată pe pereții restaurantelor și magazinelor. Regele este totul, este și militar, și polițist, și tatăl grijuliu care are grijă de bunăstarea copiilor săi. Este omniprezent.
Mai mult decât atât, Abdullah al-II-lea a exacerbat discrepanța dintre monarhie și guvern. De fiecare dată când situația din Iordania se înrăutățește peste limita (și așa foarte joasă) suportabilă, executivul este principalul vinovat, acea entitate coruptă care distruge viețile populației, iar instituția monarhiei este salvatoarea. În contextul actual, această discrepanță poate fi foarte clar observată în modul în care protestatrii se raportează la criză. Cu puține excepții, aceștia cer intervenția divină a regelui pentru a rezolva problema prețurilor benzinei și motorinei vărsându-și frustrările pe guvern mai degrabă decât pun sub semnul întrebării rolul pe care monarhul îl joacă în situația actuală. Și mai evidentă este primirea regelui Abdullah al-II-lea de către familia colonelului ucis în Ma’an și a reprezentanților tribului acestuia după declarația agresivă conform căreia niciun membru al guvernului nu va fi bine-venit să-și exprime condoleanțele.
Represiunea este principalul instrument folosit de către monarhie pentru a ține sub control și stopa eventual protestele. Autobuzele și taxiurile care populau străzile principalelor orașe din Iordania au fost înlocuite de dube și vehicule blindate ale forțelor de ordine care au intervenit brutal pentru a dispersa demonstranții. Suspendarea accesului populației la TikTok, în condițiile în care o bună parte din înregistrările video cu protestele și intervenția poliției au fost distribuite prin intermediul aceste platforme, este încă o dovadă a măsurilor represive pe care regimul este dispus să le implementeze pentru a-și asigura supraviețuirea. Presa națională este, deja, sub un gag order auto-impus știind foarte clar ce are voie și ce nu are voie să scrie pentru a nu atrage repercusiuni.
La capitolul co-optare, cel de-al treilea pilon, monarhia iordaniană pare să fi avut, de această dată, o problemă. În situații precedente similare, pilonul co-optării reușea să izoleze relativ rapid orice fel de mișcare de protest în provincii prin creșterea beneficiilor oferite triburilor din acele regiuni. Acum, protestele cu privire la majorarea prețurilor la combustibil s-au extins relativ rapid în mai multe regiuni și au cuprins, în final, și capitala Amman fără ca monarhia să reușească izolarea timpurie a mișcărilor de stradă. Mai mult decât atât, până în momentul de față, nici guvernul și nici regele Abdullah al-II-lea nu au prezentat populației o (posibilă) soluție la criza curentă, lucru care nu face altceva decât să exacerbeze incertitudinea și frustrările cetățenilor.
Concluzie
În condițiile în care Abdullah al-II-lea excelează la asigurarea unui echilibru între cei trei piloni care generează stabilitatea regimului de la Amman, protestele din aceste zile sunt condamnate la a eșua în a produce o schimbare reală. La momentul scrierii acestui articol, monarhul iordanian nu a dat vreo declarație oficială referitoare la criza curentă. Este dificil de spus cum va reacționa. Va crea un comitet pentru prețul combustibilului, la fel de eficient precum cele pentru reformă politică și economică din ultimele decenii? Va reorganiza guvernul așa cum a făcut de nenumărate ori numind în funcție politicieni care apără exact aceleași interese?
Iluzia stabilității în Iordania este mai accentuată decât oriunde altundeva în Orientul Mijlociu în timp ce tensiunile în rândul populației sunt foarte pronunțate. Situația în interiorul monarhiei mocnește, în ciuda reprezentărilor drept ”o insulă de stabilitate” într-o regiune cuprinsă de neliniște și conflicte armate, iar o scânteie poate declanșa oricând proteste masive. Iordania este departe de a fi o țară stabilă, indiferent de cât de mult le-ar plăcea liderilor regionali și internaționali să creadă acest lucru. În aceste condiții, regimul condus de Abdullah al-II-lea ar putea avea serioase probleme în a-și asigura legitimitatea și co-optarea drept piloni ai stabilității. Represiunea, cel mai probabil, va persista deoarece forțele de ordine obțin beneficii majore din menținerea la putere a monarhiei însă, singură, aceasta nu va fi suficientă pentru a asigura supraviețuirea regimului.
Retorica din ultimele zile a oficialilor iordanieni, începând de la ministrul de interne la șeful poliției, și însuși regele Abdullah al-II-lea a fost determinată în totalitate de nefericitul eveniment petrecut joi în Ma’an fiind invocate teme precum securitatea și stabilitatea țării. Nicăieri în pozițiile liderilor nu s-a regăsit vreo referire la situația economică internă care a generat acest val de proteste și care pune o presiune imensă pe viețile locuitorilor. Stabilitatea regimului de la Amman nu reflectă neapărat sentimentele populației. Greutățile vieții de zi cu zi și lipsa locurilor de muncă crează tensiuni uriașe în rândul iordanienilor. Statisticile indicau în 2021 că rata șomajului în cadrul categoriei de vârstă 15-24 era de peste 40%. Cifrele nu acordă, însă, atenție și celorlalte 60 de procente care, de multe ori, nu câștigă destul pentru a putea duce o viață decentă.
Dacă ar fi să speculez cu privire la felul în care Iordania va rezolva criza curentă aș miza pe un ajutor extern din partea Arabiei Saudite și/sau a SUA care să scadă prețul combustibilului cuplat, eventual, cu schimbarea câtorva miniștri în ideea menținerii imaginii monarhiei drept salvatoarea națiunii. Astfel de măsuri sunt echivalentele unui plasture aplicat pe o rană care produce sângerări interne. Iordania are nevoie urgentă de reforme politice și economice majore care să îmbunătățească nivelul de trai al populației și să reducă tensiunile vieții de zi cu zi. Demersurile pe termen scurt nu vor rezolva cauzele problemelor, iar cetățenii iordanieni nu vor putea fi amăgiți la infinit de comitete pentru reforme care produc schimbări minore.
Bibliografie:
Bank, André; Richter, Thomas; Sunik, Anna, „Durable, Yet Different: Monarchies in the Arab Spring”, Journal of Arabian Studies, vol. 4, nr. 2, 3 iulie 2014, Routledge, pp. 163–179.
Bounding, Kenneth E., „David Easton. A Systems Analysis of Political Life. New York: John Wiley, 1965”, Behavioral Science, vol. 13, nr. 2, 1968, pp. 147–149.
Brown, Daniel, „Barricade the King’s Highway! Deteriorating Core-Periphery Relations, Mobilization, and Repression in Jordan’s Hinterland”, The Journal of the Middle East and Africa, vol. 13, 16 iunie 2022, pp. 1–22.
Davenport, Christian, „State Repression and Political Order”, Annual Review of Political Science, vol. 10, 21 decembrie 2007.
Derichs, Claudia; Demmelhuber, Thomas, „Monarchies and Republics, State and Regime, Durability and Fragility in View of the Arab Spring”, Journal of Arabian Studies, vol. 4, nr. 2, 3 iulie 2014, Routledge, pp. 180–194.
Elkahlout, Ghassan; Hadid, Alaa, „Stable Jordan: How a Monarchy Survived Disorder”, Asian Affairs, vol. 52, nr. 4, 8 august 2021, Routledge, pp. 852–871.
Gerschewski, Johannes, „The three pillars of stability: legitimation, repression, and co-optation in autocratic regimes”, Democratization, vol. 20, nr. 1, 1 ianuarie 2013, Routledge, pp. 13–38.
Snyder, Robert S., „The Arab uprising and the persistence of monarchy”, International Affairs, vol. 91, nr. 5, 2015, pp. 1027–1045.
„Unemployment, youth total (% of total labor force ages 15-24) (modeled ILO estimate) – Jordan | Data”, https://data.worldbank.org/indicator/SL.UEM.1524.ZS?locations=JO, data accesării 18 decembrie 2022.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Primavara araba nu s-a terminat. Criza economica post pandemie, criza energetica sunt elemente care pun in pericol monarhiile islamice di guvernele ductatoriale din tarile Or.Mijlociu. Discrepanta dintre opulenta familiilor regale arabe fac distonanta cu saracia populatiei. Masuri mai democratice si decenta familiilor arabe conducatoare ar duce la o mai buna stabilitate. Altfel va apare mai puternic radicalismul si extremismul musulman.
Poți da un singur exemplu de țară arabă/musulmană unde democrația a funcționat sau funcționează?
Ea a eșuat chiar și în țări mici ca Tunisia sau Liban. Motivele sunt multiple, iar islamul e cel mai important dintre ele. E o religie a supunerii și sclaviei care nu tolerează liberul arbitru ce există în mod fundamental în mozaism sau creștinism. De asta democrația s-a născut și supraviețuiește în Occidentul creștin și poate funcționa în Israel. În Japonia și Coreea de Sud democrația a putut funcționa împotriva instinctelor localnicilor impusă cu forța din afară după îndelungate perioade de ocupație ce au urmat unui colaps național. Interesant e de asemenea că pe măsură ce Occidentul se „laicizeaza” își pierde libertatea expresiei și gândirii și se îndreaptă tot mai tare spre o tiranie neomarxistă în stil chinezesc.
În lumea arab/musulmană toate aceste încercări au eșuat lamentabil. Chiar și în Turcia – cea mai avansată țară musulmană – democrația e în colaps după un secol de încercări disperate. Pe lângă asta arabii nu au nici măcar conștiința națională pe care o au turcii, ceea ce face statele arabe și mai opace la democrație. . Un proverb arab zice: „Eu împotriva fratelui meu. Eu și cu fratele meu împotriva familiei noastre. Eu și cu familia mea împotriva tribului nostru. Eu și cu tribul meu împotriva lumii”. După cum vezi, țara nu există în imagine.
Țările arabe (cu excepția Egiptului) sunt creații artificiale născute pe ruinele fostelor colonii sau din stilourile unor demnitari străini. Irak și Iordania s-au născut în urma unei conferințe organizate de ministrul coloniilor Winston Churchill la Cairo la începutul anilor 20 cu principalii experți britanici în lumea arabă. Au tras o frontieră arbitrară pe hartă și au inventat Irakul pentru a-i da o țară pentru Feisal fiul șarifului Hussein de la Mecca, care condusese revolta arabă împotriva turcilor. Fratelui său Abdullah i-au dat o țară mai mică numită azi Iordania, pentru că a fost mai puțin activ în război. Iar lui Hussein nu i-au dat nimic pentru că se simțea înșelat de englezi și-i înjura și blestema pe fată pe consilierii britanici. L-a lăsat în ghearele temutului șef de trib Ibn-Saud fondator al Arabiei Saudite, care supraviețuia cu un stipendiu anual de 60000 de lire sterline în aur plătite de Foreign Office și care nu ieșea din cuvântul englezilor.
Totuși și Ibn Saud s-a „hainit” până la urmă și l-a transformat pe reprezentantul britanic John Philby (tatăl celebrului spion sovietic Kim Philby) într-un soi de vizir ce nu mai apăra interesele guvernului majestății sale.John Philby a trecut la islam a primit un harem și trăia fericit în Arabia Saudită. Așa că englezii s-au enervat și au sprijinit tendințele centrifuge ale diverșilor șefi de trib în frunte cu emirul Mubarak ce s-a rupt cu ceva arme vechi britanice și mărunțis de la Londra de sub jugul lui Ibn Saud și a înființat Kuweit-ul de azi. Cam la fel au apărut și Emiratele arabe sau Qatar.
Siria și Liban s-au născut e ruinele posesiunilor franceze din Levant. Francezii au împărțit mandatul lor în 2 țări în speranța că Libanul, ce avea o majoritate creștină, va rămâne cât de cât o țară civilizată și cât de cât democratică. A funcționat pentru vreo 30 de ani dar totul s-a prăbușit după ce în 1970 când palestinienii lui Yasser Arafat au fost masacrați și alungați din Iordania după ce înceraseră să-l gâtuie pe regele Hussein și să preia conducerea țării. Libanezii ce erau cei mai emancitpați dintre arabi i-au primit pe bieții refugiați palestinieni la ei. Asta a distrus echilibrul confesional al țării în favoarea musulmanilor și a transformat Libanul în infernul de azi.
Libia e practic teritoriul pe care italienii au reușit să-l înhațe de la turci în nordul Africii după războiul lor colonial din 1911-1912.. Algeria e teritoriul pe care ultimul rege francez, Carol al X-lea l-a cucerit de la turci în nordul Africii după 1830 în încercarea de a devia energia franțuzească de la revoluții pe străzile Parisului la cuceriri facile. Iar Marocul e doar locul fostelor posesiuni spaniole în Nordul Africi. Nimic ce să ofere coeziune și coerența acestor țări.
Ele pot oscila între un tiran relativ rezonabil cum cei de sunt acum în Iordania sau Egipt și haosul din Irak, Libia sau Siria.
Religia musulmana nu este compatibila cu democratia, e simplu. Trebuei sa acceptam aceasta stare de fapt pana cand si la popoarele arabe va avea loc un fenomen similiar iluminismului din Europa si lumea occidentala crestina.
Orice incercari din afara de a schimba acesta stare de fapt, va esua, toate incercarile cum bine spuneti, pana acum fiind esecuri.
Vreti „un fenomen similiar iluminismului din Europa si lumea occidentala crestina”?
Si vreti si euro-ideologiile-luciferice si euro-sistemele-politice-cu-lagare?
Poate ca vreti doar ateismul-militant-radical care s-a transformat intr-o religie-ersatz?
N-am auzit nimic pana acum de aceste proteste, fenomenul pare minor respectiv a fost acoperit de mondialul din Qatar.
Din pacate Iordania este „ocupata” de palestinieni care n-au nici un respect pentru tara care-i gazduieste nici pentru conducerea tarii ! Haita nestapanita si nesatioasa ! Cere, cere si nu prea da nimic ! Toata zona din jurul Ammanului este majoritar palestiniana ! Si se inmultesc mai ceva ca iepurii ! Ca numai de ata si … GALCEAVA sunt buni ! Regret parerea – dor dupa aproape un sfert de secol de trait si lucrat in lumea araba …. asa am inteles ! viata si aspiratile lor .
„După mai bine de o jumătate de lună de greve ale șoferilor de camion, autobuz, și taxi, care au refuzat să-și desfășoare activitățile din cauza majorării prețurilor carburanților”.
Si nu au petrol ieftin din Irak?
Si iranienii si-au bagat coada si aici, ca si in alta tara-faliment care a fost obiectul unor articole ale autorului – Libanul.
Cu acceptul tacit si chiar incurajarea tarilor UE in frunte cu Franta.
Cum facea propaganda URSS in Moldova? „Jos labili di pi Liban!”
Un articol interesant. Eu urmăresc pagina reginei Iordaniei unde, evident, totul e lapte și miere dar, într-adevăr în ultimele zile postările au lipsit. O sa devin mai atent. Altfel, aștept și un comentariu despre ce se întâmpla în Mongolia, unde au fost tulburări despre care am aflat doar de la Al Jazeera.
Nu vad nici un un beneficiu pentru Iordania in inlaturarea monathiei si instaurarea republicii.Nici o republica araba nu este in realitate o democratie..Cu ce este mai bun un presedinte dictator decat un rege?In plus asa zisele republici arabe au adesea presedinti pe viata care la batranete isi numesc urmasii creand de fapt niste dinastii prezidentiale ( ca in siria) sau fiind afectate de razboaie civile,instabilitate politica si lovituri de stat militare.Irakul,egiptul si libia si a inlaturat regii dar situatia lor nu a devenit mai buna.Dimpotriva.Mai bine un malik de decat un rais .Arabia saudita are insa mare nevoie de schimbarea dinastiei.In afara de dinastia saudita cele mai rele sunt republicile teocratice islamice de genul .iranului
sau afganistanului..Solutia nu este deci inlaturarea monarhiei ci un guvern competent care sa rezolve problemele economice ale Iordaniei.
„Nici o republica araba nu este in realitate o democratie”
Adevarul este ca nici o republica nu este o adevarata democratie ci o imitatie/ersatz de democratie.
Republicile ereditare sunt adevaratele republici.
Astept provincia pentru cititorii eurofili. :))
„The wind of change blows straight into the face of time
Like a storm wind that will ring the freedom bell for peace of mind”