vineri, martie 29, 2024

Ce produc universitatile romanesti

Ce poate face un elev la finele liceului (cu “competenţele” şi “abilităţile” dobândite în cei 12 ani de şcoală)? Teoretic totul, practic nimic. Decât, eventual, să se angajeze ca muncitor necalificat. Dar aceeaşi societate care se indignează foarte uşor la auzul câte unui cuvânt mai apăsat abhoră de facto (dar niciodată în discursul oficial) acest gen de muncă, pe care o asimilează unei forme absolute de eşec nu doar profesional, ci şi uman (cel puţin în România, căci în străinătate pare a fi acceptabilă). Acestei societăţi îi aparţin şi elevii, şi părinţii lor. Astfel că, până la urmă, majoritatea elevilor iau drumul universităţilor; nu pentru că au ales ceva, ci – pur şi simplu – pentru că nu au ce face. Numai că starea învăţământului superior e şi mai tristă decât aceea a învăţământului general. Universităţile au, în societate, două funcţii esenţiale: în primul rând să le dea studenţilor nişte cunoştinţe sigure şi clare şi în al doilea rând să îi deprindă cu disciplina problematizării. Venind în contact cu textele fundamentale ale domeniului ales şi medidând asupra felului în care acestea reuşesc (sau nu) să sesizeze relieful realului, gândirea tinerilor devine deopotrivă stabilă – în reperele ei fundamentale – şi flexibilă – în atenţia cu care se raportează la concret. Universitatea nu dă o calificare (acesta e atributul şcolii profesionale), ci îşi deprinde studenţii cu rigoarea gândirii domeniale în virtutea căreia, atunci când ajung să profeseze, sunt capabili să înţeleagă, să organizeze şi să orienteze datele domeniului în care se exercită cunoştinţele lor. Sau, mai curând, aşa ar trebui să stea lucrurile. Problema universităţilor noastre este, în ultimă instanţă, aceea că şi-au pierdut rostul: ele nu mai aprofundează marile idei care au dat consistenţă istoriei şi (tocmai de aceea) nu gândesc – decât marginal şi fără efecte – lumea în care îşi desfăşoară activitatea. Nu gândesc, dar produc, asemeni unor utilaje defecte. Şi produc în neştire.

*

În urmă cu câţiva ani ne gândeam – colegii de la Catedra de Filosofie a Universităţii căreia-i sunt angajat – ce să facem pentru a ne putea susţine programul de studii care, ni se spunea la toate şedinţele, e pură pagubă şi pentru Facultatea de Studii Socio-Umane, şi pentru întreaga Universitate. Auzisem că “peste munţi,/ la alte curţi” erau la apogeu secţiile de Comunicare, la care studenţii erau atâţia că nimeni nu se obosea să-i numere, mai toţi plăteau taxă şi, ca atare, erau în măsură să rentabilizeze orice Facultate. De la discuţii în catedră, la conclavuri cu persoane “cu funcţii de decizie”, am hotărât să riscăm şi să ne încercăm norocul cu o schiţă de proiect a unei secţii de Comunicare. Schiţă, schiţă, dar până la urmă era vorba de un dosar destul de stufos. Astfel că, într-o bună zi, ne-am întâlnit între noi pentru a creiona profilul viitoarei secţii interdisciplinare, menită a ne salva pe noi şi – în acelaşi timp – a da o satisfacţie şi colegilor din celelalte domenii din cadrul Facultăţii. Problema, însă, era aceea că noi aveam o idee foarte vagă despre ce anume ar fi comunicarea, unii citisem câte ceva, alţii consideram că într-un domeniu atât de deschis e de făcut totul (ceea ce, în ocurenţă, putea însemna orice). Astfel că, puşi în situaţia de-a organiza un plan de studii, am început cu “Filosofia comunicării”, “Sociologia comunicării”, “Psihologia comunicării” – ultimele două fiind un captatio benevolentiae către colegii de la celelalte catedre din cadrul Facultăţii. “Didactica comunicării” nu mergea, nici măcar la nivelul formulării, astfel că am renunţat la concursul catedrei de Pedagogie. Ne-am gândit un pic şi am realizat că următoarea propunere ar putea fi împărţită în două cursuri: “Teorii clasice ale comunicării” şi “Teorii actuale ale comunicării”. Mai veneau inevitabilele “Metode şi tehnici de cercetare în comunicare”. Apoi ne-am pomenit într-un soi de blocaj şi am început să căutăm pe internet la SNSPA şi la diverse universităţi din ţară (mai era, dacă-mi amintesc bine, şi un normativ al Ministerului cu privire la materiile obligatorii pe programe de studii). Am trecut ce era de trecut, grosso modo, încercând mereu să vedem cine ce ar putea preda sub acele nume: eu îmi amintesc că voiam ceva cu dialogul şi dezbaterea în filosofia contemporană, un alt coleg ar fi tratat despre comportamentul consumatorului, altul despre reclamă şi manipulare media, etc. Vreau să fie clar acest lucru: nici unul dintre noi nu era rău intenţionat (altfel spus, nu plănuiam, în mod machiavelic, să fraudăm conştient vreo normă academică) şi, în plus, fiecare ar fi găsit ceva de spus la disciplina ce i-ar fi fost repartizată. Mai bine, mai puţin bine, după cunoştinţele fiecăruia. Adevărul adevărat era, totuşi, acela că nici unul nu ne pricepeam în acest domeniu (dar câţi dintre profesorii de comunicare ai României au redactat vreodată măcar un comunicat de presă?!), nici nu ştiam la ce-ar fi bună comunicarea, cu excepţia faptului de-a salva Filosofia de la naufragiu. Şi e tot atât de adevărat faptul că acolo, în laboratorul în care ne strânsesem, dincolo de perplexităţile în marginea unui limbaj tehnic pe care-l cunoşteam prea puţin (sau poate tocmai din cauza lor) domnea o atmosferă de tabăra de liceu – râdeam cu hohote, inventam nume de discipline trăznite şi ne amuzam de cele pe care le vedeam pe diverse site-uri oficiale. Totul părea a fi un joc şi, din fericire, aşa a rămas. Până la urmă o banală problemă de comunicare (mai precis un conflict de orgolii la nivelul “factorilor de decizie”) a făcut ca schiţa noastră să nu depăşească stadiul de proiect şi, astfel, generaţii întregi de studenţi au scăpat de perspectiva de-a-şi pierde tinereţea în mrejele cunoştinţelor noastre aproximative. Catedra de filosofie “a intrat în conservare” şi, anul acesta, se va închide de-a binelea.

După ce evenimentele s-au consumat, istoria schiţei de programă pentru Comunicare mi-a atras atenţia asupra unui lucru destul de simplu de observat: numele disciplinelor din programele de studii. De atunci încoace acestea au încetat a mai fi pentru mine simple chenare; am încercat şi încerc mereu să înţeleg ce vor să spună. Trebuie să mărturisesc că, cel mai adesea, mi-e foarte greu – dacă nu cu neputinţă – să o fac. Programele (mai ales cele de master, dar şi multe de licenţă) au fost invadate de nişte succesiuni de cuvinte şi de sintagme care par a avea mai multe în comun cu tehnicile de marketing decât cu denumirea unui curs. Deşi tentaţia e mare, nu am să dau exemple; însă îndemn pe oricine are curiozitatea de-a se uita pe o programă universitară umanistă – mai ales la disciplinele noi, apărute de câţiva ani – să facă următorul exerciţiu: să-şi imagineze cam despre ce ar putea trata cursurile acestea cu nume stranii şi, extrem de important, cam care ar fi debuşeul pe piaţa muncii al unui absolvent al unui asemenea curs. Iar apoi să le privească încă o dată cu atenţie, să se gândească la disciplinele făcute de elevi în şcoală şi să încerce să răspundă următoarei întrebări: ce legătură e între cele din urmă şi cele dintâi? Dacă le iei în serios – la nivelul tratatului de specialitate – atunci cursurile acestea presupun cunoştinţe detaliate din patru – cinci materii umaniste care, întâmplător sau nu, nu se mai fac (sau se fac pe sărite) în liceu iar facultatea – din raţiuni de timp (căci durează doar trei ani) şi bugetare (nu-şi mai permite plata colaboratorilor din alte departamente) – nu e nici ea în situaţia de-a le face. Aşa cum ştie orice absolvent de bacalaureat, pe parcursul liceului, la disciplinele umane, predomină – tocmai pentru că din ele se dă examenul final – materiile “naţionale”: Istoria României şi Limba şi Literatura Română (din păcate făcute şi acestea “aşa cum se fac”, la nivelul comentariilor şi al testelor grilă). Problema e aceea că aceste materii nu le spun prea multe celor care aleg, în Universitate, Psihologia, Sociologia, Asistenţa Socială, Studiile Europene, Administraţia Publică, etc. Invers, cunoştinţele – de istorie şi literatură universală, de istoria religiilor, de filosofie, de sociologie, de gândire critică – pe care le cer, dintru început, aceste specializări universitare nu se fac (sau se fac marginal şi fără mare incidenţă) pe parcursul liceului. Astfel că proaspeţii studenţi ajung în Universitate fără nici un fel de bază pe care să se poată articula specializarea pe care o propun studiile superioare.

Şi-atunci ce e de făcut? Una din două: ori le predai studenţilor ştiinţa pură, fără a-ţi păsa dacă înţeleg şi ce înţeleg (căci – nu? – facultatea e facultativă), numai că-n acest caz rişti să rămâi fără clienţi; ori, dacă ai o minimă atenţie pentru oamenii din faţa ta, le predai un fel de introducere generală la cele patru – cinci ştiinţe adunate în titlul cursului, ceva la nivel de liceu (uneori – şi nu e o exagerare – chiar de generală); lucruri pe-nţelesul lor şi, tocmai de aceea, botezate “utile”. Să fim bine înţeleşi: “util” în învăţământul universitar nu înseamnă ceva ce i-ar fi de folos studentului după absolvire (pentru că – onest vorbind – nimeni din Universitate nu ştie ce, din ceea ce predă el, le-ar fi util absolvenţilor în perspectiva angajării şi după aceea), ci – pur şi simplu – ceea ce studentul poate înţelege. La acest nivel, “util” înseamnă “basic”. Şi, cel mai adesea, din păcate, cei trei ani ai ciclului de licenţă sunt prea puţini pentru a se face mai mult. La rândul lor, studenţii – Universităţii tradiţionale, nu cei ai secţiilor tehnice – nu pierd nici o ocazie pentru a reclama “mai multă practică” în dauna cursurilor magistrale. Să nu ne înşelăm asupra cuvintelor: aceasta înseamnă pur şi simplu faptul că şi puţinul care – încă – se mai vehiculează în facultăţi e considerat a fi prea mult şi e, din start, privit ca inutil. Straniu sau nu, o bună parte dintre tineri par a nu-şi da seama (deşi, e drept, nici şcoala nu i-a prea ajutat în această direcţie) că perioada studenţiei e dedicată studiului. Dimpotrivă, se raportează la acesta – şi la vehicolul lui: cartea – cu un soi de condescendenţă blazată. În epoca internetului şi a “proiectelor” lectura aplicată a ajuns mai curând un soi de nebunie blândă. Aprecierii de care se bucura, încă în urmă cu câteva decenii, “omul de carte” i-a luat locul o atitudine vag dispreţuitoare care are la bază – şi aceasta pentru oameni trecuţi prin universităţi! – o adâncă neînţelegere a rostului cărţii şi al învăţământului.  De aici o mare problemă: cunoaşterea clasică pe care o dispensa Universitatea – studiul marilor texte şi al marilor autori (ceea ce în lumea anglo-saxonă se numesc “the big ideas”) – a devenit ceva abstract, irelevant şi oţios. S-ar putea – eu unul nu cunosc subiectul – ca disciplinele “tari” să stea mai bine decât cele umaniste. Dacă e adevărat, acest lucru se datorează tocmai faptului că disciplinele ştiinţifice şi tehnice valorizează într-o măsură mai mare cunoştinţele însuşite de elev pe parcursul şcolii. Oricum, problema se rezolvă de la sine în Universitate: până la urmă ceea ce li se predă studenţilor nu sunt meditaţii aprofundate în marginea marilor texte ale domeniului, ci un amestec – variabil – de vorbărie generoasă şi plată cu “metode şi tehnici” pline de cifre şi de formule. E un lucru bine ştiut – şi de multă vreme – faptul că ştiinţele umane au un marcat complex de inferioritate făţă de cele reale; drept care puseele de manifestare ale umanioarelor sunt, prea adesea, maimuţăreli ale rigorii matematice a ştiinţelor tari. Numai că, din păcate, gradul de familiarizare cu ştiinţele riguroase al umaniştilor noştri rareori depăşeşte nivelul gimnazial. Drept care “metodologizarea” domeniului lor se mărgineşte la numărarea pedestră a cazurilor la care se raportează, acompaniată de inevitabilele grafice şi felii de tort, dacă se poate colorate şi în power-point. Iar restul ţine de “spiritul vremurilor”: cifrele vorbesc de la sine şi cheamă – cu necesitate – “strategii pe termen lung” şi “soluţii de perspectivă”. Pe scurt: tehnicitatea afectată e pandantul vorbăriei sterile şi reciproc. Numai că cea dintâi oboseşte, iar cea de-a doua plictiseşte şi astfel se destramă misterul titlului cursului. La capătul lui, rari sunt cei care ştiu mai mult decât atunci când l-au început; de regulă lucrurile se termină cu o lucrare în care – atunci când nu e copiată de pe internet – studentul îşi dă cu părerea despre ceva sau pictează, cum îi vin lui în minte, grafice şi felii de tort. Rezultatul: studenţi care îşi iau licenţa fără a fi capabili să articuleze ceva coerent în specialitatea lor, care au trecut prin facultate fără a lua contact – decât prin mijlocirea unor cursuri generale – cu lucrările de bază ale domeniului ales şi care, la finele studiilor, au acelaşi limbaj şi aceeaşi manieră de punere a problemelor pe care o aveau la finele liceului şi, probabil, la finele gimnaziului. Mulţi au o frecvenţă care, cu generozitate, poate fi apreciată ca fiind “facultativă” şi, atunci când apar, întrebaţi de ce nu fac lucrurile pe care sunt în situaţia de-a le face (respectiv să studieze), răspund – deopotrivă şmecheresc şi resemnat – “că, oricum, n-au nici o importanţă”. Vor în schimb “mai multă practică” (deşi nu e prea clar ce-ar însemna aceasta) şi – mai ales – o hârtie cu antetul Ministerului, cu care să-şi încerce norocul în viaţă. E drept că, o dată ce-ar avea-o în mână, s-ar prevala zgomotos de toate drepturile ce decurg din ea, inclusiv de prezumţia că e acoperită de nişte studii oneste. Tocmai de aceea societatea e în situaţia de-a inventa examene peste examene care să spună ceea ce, în fond, ştie toată lumea: absolvenţii universităţilor ies din acestea aproape fără nici un fel de cunoştinţe. Dar, ce-i drept, cu o lungă listă de “compentenţe comunicaţionale” şi “abilităţi manageriale”, cu “spirit de echipă” şi “dorinţă de dezvoltare personală”. Întrebaţi un om de afaceri serios, care lucrează într-o nişă bine precizată şi depinde de profit, dacă acestea sunt criteriile după care-şi face angajările!

Totuşi, problema învăţământului universitar nu o constituie studenţii; după cum îşi poate da seama oricine, o şcoală serioasă – adică una care să facă carte şi selecţie, nu doar poveşti şi promovare – ar reuşi într-un timp record să modifice atitudinea studenţilor faţă de disciplinele de studiu. Numai că tocmai o asemenea şcoală nu e cu putinţă şi aceasta din cauza adevăratei probleme a învăţământului superior: profesorii. În ciuda întregii retorici a schimbării pe care o folosesc ori de câte ori li se iveşte ocazia, aceştia nu au – la ora actuală – decât un singură preocupare: să nu se schimbe nimic. În epoca de apogeu a universităţilor (respectiv între 2000 şi 2008) lucrurile au funcţionat perfect: afluenţa de studenţi a asigurat venituri, ireale cu doar câţiva ani mai înainte, personalului universitar (mai ales celui “cu funcţii de răspundere”) iar masa studenţilor – veniţi ei înşişi dintr-o şcoală destabilizată după 1997 – nu a pus nici un fel de probleme legate de conţinutul educaţiei. Tinerii aceştia se mulţumeau cu orice, fiind interesaţi doar de obţinerea diplomei care le facilita, aproape imediat, anagajarea – şi de regulă la stat. Ca atare, n-a existat nici o presiune vizând “calitatea actului didactic”. Vagi noţiuni introductive le erau prezentate ca ultima revelaţie unor oameni pentru care nu (mai) contau decât vacanţa de lucru în Spania sau Italia şi ultimul tip de telefon mobil. Profesorul ajunsese un soi de apostol: vorbea la microfon, de la estradă, în săli ale sporturilor, unui auditoriu compus din sute de persoane (nu e glumă; asemenea lucruri nu erau – în epocă – chiar atât de excepţionale pe cum par azi). Bineînţeles, că era normat – şi plătit – pe grupe, drept care nimeni nu se uita la salariul de bază, căci acesta era un soi de x care nu căpăta valoare decât în funcţie de multiplul cu care era pus în relaţie. Era epoca de glorie a Ştiinţelor Economice, a Dreptului, a Ştiinţelor Politice, a Relaţiilor Publice, a Studiilor Europene şi a Comunicării – pentru cine s-a grăbit s-o acrediteze. Mai mult, se inventaseră şi masteratele (bună parte din ele “delocalizate” prin tot soiul de orăşele de provincie), care-i adunau – sub semnul contribuţiei comune – şi pe cei ce făcuseră facultatea înainte de boom-ul recent. Practic, în sectorul de stat (exceptând Agenţiile şi Companiile Naţionale), era greu de găsit ceva mai lucrativ decât universităţile. Se înfiinţau noi catedre, facultăţi, universităţi întregi; “personalităţi” din toate domeniile (mai ales din “sfera politicii”) erau onorate cu norme peste norme. E drept, nu pe gratis, căci dincolo de protecţia unui om ce putea ţine la distanţă procuratura mai era ceva: mulţi universitari aveau ambiţii ce depăşeau marginile modestului lor târg de provincie. Şi cum românul e, dintotdeauna, sensibil la apelativul de “profesor universitar doctor docent”, unii vedeau în inaugurarea unei secţii absolut noi şi invitarea câtorva “personalităţi” primul pas în vederea cooptării în marea politică. Mulţi dintre profesorii invidiaţi astăzi de către asistenţii lor sunt, de fapt, oameni care n-au reuşit să se înscrie pe orbita carierei visate şi care trebuie să se mulţumească cu ceea ce altora li se pare mult, dar pentru ei e prea puţin. S-au făcut angajări cu nemiluita, fără ca cineva – culmea, tocmai în universităţi, care se vor “laboratoarele viitorului” – să-şi pună problema că, într-o bună zi, afluxul de studenţi va ajunge să se termine. Şi, după integrare şi după sistarea angajărilor la stat, s-a terminat. Acum universităţile au rămas cu tot personalul lor care, fiind calat pe o altă cifră de şcolarizare, e din ce în ce mai greu de susţinut. Încă situaţia nu e dramatică, dat fiind că se taie doar din normele în plus, dar deja – văzându-se doar cu perspectiva salariului de bază – lumea cârteşte. Timp de un deceniu oamenii au fost obişnuiţi cu cu 4, 5 – 10 norme şi cu venitul aferent acestora (pe care şi-au construit “proiecţiile de viitor” şi datoriile). E de la sine înţeles că trecerea la 2 norme le apare ca fiind o prăbuşire. Încă ceva, din aceste norme în plus (abil strecurate în planurile de învăţământ şi în orare – atât de abil încât orice tânăr orarist l-ar fi putut încurca pe cel mai mare “expert” în problemele învăţământului) catedrele şi facultăţile îşi plăteau “datoriile de onoare” faţă de diverşi “susţinători” şi “parteneri”. O dată cu pierderea acestor ore, se pierd şi conexiuni esenţiale – în lumea noastră – pentru supravieţuirea secţiilor în cauză. Tot aşa cum, pierzând posibilitatea de-a face angajări, universităţile îşi pierd prestigiul de angajator discreţionar de care dispuneau la scară locală. Deriva de după 2008 a făcut ca, înainte de a-şi pierde beneficiile concrete, universităţile să-şi vadă diminuate privilegiile simbolice de care se bucurau după 1990. Sfârşitul diplomei ca paşaport pentru angajare arată limpede pe ce anume s-a bazat enormul succes al învăţământului superior din deceniul precedent.

Şi totuşi, majoritatea universităţilor şi specializărilor supravieţuiesc. Cum? Clonându-se. La propriu, nu la figurat. Prima formă de clonare a fost pe verticală: licenţă – masterat – (acolo unde s-a putut) şcoală doctorală. Aceiaşi oameni, aceleaşi cursuri (uşor deghizate sub alte nume), aceeaşi studenţi, pe care – de la un moment dat – nu-i mai lega de sistem decât taxa. Blocarea angajărilor la stat şi a plăţii cuantumului de doctorat a cam limitat expansiunea acestei formule. Următoarea formă de clonare e cea pe orizontală: se crează o nouă secţie, cu aceiaşi oameni şi, în mare, aceleaşi cursuri, dar cu un nume mult mai “atractiv” (ceea ce – adesea – înseamnă – pur şi simplu de neînţeles). În felul acesta se asigură “supravieţuirea” facultăţii încă un număr de ani. Când noua specializare va da semne de oboseală, se va crea – după acelaşi principiu – alta, la care vechiul personal se va muta cu arme şi bagaje. Singurul lucru care pare a conta e numele – secţiei şi al disciplinelor – fapt care face, în sfârşit, inteligibilă problema pe care am pus-o la începutul acestui text. Ceea ce rămâne sub beneficiu de inventar e ce vor preda – sub noile nume – vechii profesori? Inevitabil, singurele lucruri pe care le cunosc, doar “adaptate” puţin contextului. Totuşi, această progresivă deplasare a temelor an de an are ca singur efect continua deprofesionalizare a cadrelor didactice. Nimeni nu mai apucă să-şi facă materia un număr suficient de ani pentru a dobândi atributele unui cunoscător în domeniu, drept care nimeni nu poate invoca – altfel decât pe hârtiile obligatorii şi oficiale – “competenţe” reale în vreuna din problematicile pe care, din raţiuni de “supravieţuire”, e în situaţia a le preda. Drept care s-a ajuns la apogeul unei culturi de manual: texte străine pescuite ocazional (cel mai adesea pe internet) sunt traduse sau parafrazate (adesea destul de aproximativ) şi prezentate ca “cercetări originale”, pe care se obţin punctaje, granturi şi multe altele. Totuşi, ele nu pot ascunde faptul că efectul lipsei de specializare e acela că oricine poate face orice şi că persoanele, la fel ca şi atribuţiile, sunt interşanjabile. Tot aşa cum, din cauza unei pieţe a muncii volatile, ideea e ca la fiecare să profil să se predea elemente de bază – dar numai de bază – de la cât mai multe discipline (căci nimeni nu ştie care va folosi, dacă va folosi viitorului angajat), acompaniate de cât mai multe ore de informatică şi de engleză. La nivelul acestei culturi de manual a cursurilor şi al deplasării accentului pe mult revendicata practică, universităţile au ajuns – de facto – nişte şcoli profesionale. Se discută mereu oportunitatea creării unor şcoli profesionale în România de azi; poate ar fi mai corect să se pună problema recunoaşterii sub acest nume a celor care – cu titulatura de universităţi – fac exact ce făceau cândva şcolile profesionale administrative. Din păcate, problema noastră nu e aceea de-a face şcoli profesionale, ci aceea de-a crea universităţi demne de acest nume.

Singurul lucru straniu în acest contest de inexorabilă decădere a învăţământului superior e atitudinea ministerului: pe de o parte – prin politica de cercetare (cu “proiectele” şi “granturile” ei) lungeşte agonia universităţilor – dându-le iluzia că împuţinarea drastică a studenţilor poate fi suplinită cu dezvoltarea cercetării à la roumaine. Pe de altă parte, cu punctaje, statistici şi “evaluari” – care se reflectă local în “angajamente de depăşire a normelor” – transformă drama unor oameni captivi într-un context închis într-o butaforie stahanovistă. Deşi, în forul lor intim, cu toţii ştim că lucrurile nu mai pot continua multă vreme în acest fel, ni se oferă iluzia – perversă – că ne mai putem agăţa de ceva: de cercetare, de publicaţii, de “vizibilitate”, de “recunoaştere internaţională”, etc. Şi de fiecare dată universităţile fac ce ştiu ele mai bine: încep să producă, în regim de masă, aceste lucruri. Pentru ca, într-o bună zi, să afle că – de fapt – s-a stabilit un alt “criteriu”, la care până atunci nu se gândise nimeni. De a doua zi şi acesta va intra – prin intermediul “prelucrărilor personalului” – în producţia de serie. Un singur lucru e cert: universităţile, mai ales cele de provincie, se apropie de limita supravieţuirii şi regula de aur în interiorul lor e frica. De bine de rău, inginerii, medicii, juriştii şi economiştii se pot retrage în privat; profesorii Universităţii clasice nu au unde să se ducă. Astăzi nu mai sunt decât o masă înspăimântată care înghite toate enormităţile Ministerului şi supralicitează obedient la orice i se cere. Puţină lume a remarcat faptul că, în ultimii 23 de ani, rareori statul s-a îndreptat către universităţi  pentru a le solicita expertiza domenială într-o direcţie sau alta. În prezent le tratează pur şi simplu cu un dispreţ din ce în ce mai puţin mascat, în vreme ce scandalurile de plagiat şi de mită le expun oprobiului public. Din resemnarea cu care acceptă orice ordin “de sus” pare destul de clar faptul că universitarii au înţeles că guvernul nu va (mai) lua niciodată singurele decizii care ar reporni universităţile: angajările masive la stat şi/ sau obligarea unor categorii socio-profesionale să facă o anumită specializare sau un anumit masterat.

Dar, chiar mai ciudată decât acest conformism, este lipsa de orizont a universităţilor. Nu am auzit ca vreuna dintre ele să încerce ceva de genul college-urilor sau a claselor pregătitoare (a Şcolilor Naţionale franceze) în parteneriat cu liceele. Nici să se îndrepte spre publicul – mult mai larg şi, cel puţin pe anumite segmente, mult mai interesat – al întreprinderilor, corporaţiilor, etc., care ar dori un mediu de discuţie intelectual, dar care nu e doritor de licenţe şi de diplome. Nici reluarea “prelecţiunilor populare”, atât de necesară mai ales acelei lumi de care civilizaţia se îndepărtează tot mai mult, nu pare a preocupa pe nimeni. Nu ştiu ca vreo universitate din ţară să fie în măsură a publica un tablou adecvat al evoluţiei unei ramuri industriale (fie ea şi locală) din ultimii 20 de ani sau – măcar! – un studiu onest şi corect asupra evoluţiei reale (nu a celei raportate) a unei secţii din lăuntrul universităţii. Şi totuşi, se publică anual munţi de maculatură, se ţin mii de ore de şedinţe şi de speech-uri triumfaliste, se raportează realizări la orice se cere şi se mimează – cu efemeră pasiune – toate modele sugerate sau impuse. Orice om din interiorul universităţii ştie că nu are “a da samă” decât pe verticala ierahică şi că singura lui obligaţie e aceea de-a ieşi bine în hârtii. Restul nu interesează pe nimeni. N-am auzit să existe în vreunul din oraşele universităţilor noastre un “club de lectură” care, prin rigoare şi exigenţă, să facă norma dincolo de “criteriile” aleatorii ale birocraţiei ministeriale. N-am auzit ca vreo somitate locală sau naţională să fi participat la întâlnirea unui asemenea grup informal şi să fi ieşit de de acolo după ce i s-au spus – calm şi argumentat – vorbe la fel de adevărate precum cele ale “dezvăluirilor” care ne inundă, din când în când, ecranele. N-am auzit ca vreunul din cei cărora li s-a spus, la ore de maximă audienţă, verde-n faţă ce-au făcut să se fi retras, sau să renunţe la titluri şi la beneficiile aferente. Ce înseamnă toate acestea? Că nu există decât o singură instanţă căreia universitarii au a-i da seama: birocraţia Ministerului. Ea decide cine e valoare şi cine nu. Sigur, avem peste tot comisii de etică (care nu se pot pronunţa, sau care sunt în eternă dezbatere), avem “evaluarea studenţilor” (care se completează de îndrumătorii de an), avem comisii de calitate (care se ocupă cu cantitatea publicaţiilor), avem Institute, Societăţi, filiale, etc. a căror structură o reflectă invariabil pe aceea a conducerii universităţilor. În termenii pe care i-am folosit mai sus, şi acestea sunt clone. Singurul lucru care ne lipseşte sunt banii. Iar Ministerul acesta, care  înţelege totul şi organizează totul, are – de ceva vreme – un grav cusur: nu mai vrea să dea bani universităţilor. Preferă, cinic, să le lase să piară pre limba lor.

Ce produc universităţile româneşti? Educaţie? Oricine va petrece câteva ore printre tinerii zilei de azi şi va avea curiozitatea de-a sta de vorbă cu ei, va avea ocazia de-a vedea cât de mult le dă universitatea. Cercetare? Nimeni n-are nici o idee ce conţin nenumăratele “Anale” ce se editează în toate universităţile. Dar există totuşi un criteriu concret de a vedea câtă cercetare poate fi făcută în localităţile patriei: evaluarea bibliografiei domeniale existente în biblioteci. Universităţile occidentale nu contenesc a se lăuda cu bibliotecile lor; la noi par a fi devenit inutile după “implementarea” internetului. Şi, îmi permit eu unul să cred, adevărata stare a învăţământului universitar ar putea fi evaluată fără nici o problemă nu pe hârtii, statistici şi raportări (din care vor ieşi cei mai câştigaţi birocraţii), ci la o banală discuţie lângă o ceaşcă de cafea cu universitarii noştri. La una din acele discuţii, lipsite de orice formalism, dar prin care oamenii serioşi din lumea bună îşi sondează interlocutorii. Ciudat sau nu, noi n-avem obiceiul acestui tip de discuţii; la noi se poartă doar corespondenţa oficială, dosarele, aplicaţiile, site-urile şi forumurile. O spun cu toată sinceritatea – şi cu riscul de a-i dezamăgi pe tinerii care visează la o carieră universitară – în 15 ani petrecuţi într-o universitate ocaziile în care am discutat cu colegii mei despre o carte citită sau despre un subiect care-l preocupa pe unul dintre noi sunt mai puţine decât degetele mâinilor. O spun din nou cu toată responsabilitatea, am discutat mai mult despre aceste lucruri cu prieteni din copilărie care au ales cu totului alte domenii, cu oameni din alte sfere de interes întâlniţi întâmplător sau cu persoane de la care m-aş fi aşteptat la cu totului alte discuţii. Nu am avut niciodată ocazia de-a discuta – în interiorul universităţii şi beneficiind de patronajul ei – cu un om de afaceri sau din administraţie (care, se presupune, sunt angajatorii studenţilor noştri). În schimb am discutat despre hotărâri ale Ministerului, ale Senatului, ale Consiliului, despre (mereu) noile formulare, despre norme, despre criterii, despre ce trebuie făcut ca lucrurile “să fie bine” pentru toţi, despre cum pot fi “interpretate” unele canoane prea strâmte, despre salarii, prime, case, maşini, copii, griji, cumpărături, vacanţe, orgolii şi câte şi mai câte.

Adunându-le pe toate şi trăgând linie, nu pot să nu mă întreb – şi să vă întreb – încă o dată: ce produc universităţile româneşti? “Comisiile de calitate” ale fiecărei universităţi ne vor inunda cu statistici şi cifre. Dar poate n-ar fi inutil să li se amintească un lucru banal: pe trenul cuantificabilului totul stă bine, din simplul motiv că totul poate fi cuantificat. Dar la nivelul calităţii unele lucruri sunt, iar altele pur şi simplu nu sunt. Calitatea, la fel ca şi frumuseţea, e o evidenţă care nu are nevoie de cifre. De multă vreme universităţile au uitat să ne înveţe să iubim frumosul; singurul lucru ce li se mai poate cere este să nu ne înăbuşe cu totul pornirea naturală de a-l recunoaşte.

Distribuie acest articol

65 COMENTARII

  1. Un articol trist (oare sa ma bucur ca mai exista oameni ca dvs.??? prea putini par sa va pretuiasca si sa aiba nevoie de dvs., traim intr-o lume falsa vieti false in care nu se schimba nimic) , frumos scris si argumentat, v-am admirat mereu onestitatea, dle Maci.

  2. Iată ce produc universitățile românești:
    „ROMÂNIA ÎNVAŢĂ HAOTIC ŞI MUNCEŞTE PROST: 80 la sută dintre absolvenţi profesează în alte domenii decât cele în care s-au pregătit.”
    EXCLUSIV
    de Andreea Ofiteru Publicat la: 13.03.2013 10:00 Ultima actualizare: 14.03.2013 09:39

    http://www.gandul.info/stiri/romania-invata-haotic-si-munceste-prost-80-la-suta-dintre-absolventi-profeseaza-in-alte-domenii-decat-cele-in-care-s-au-pregatit-exclusiv-10661795

  3. „Universitatea nu dă o calificare (acesta e atributul şcolii profesionale)” eu cred ca ar trebui sa dea o calificare. Altfel ar fi o universitate pt toate nu trebuie sa vem atatea specializari.
    Mai mult eu vad tot felul de articole care de care mai alambicate din punct de vedere al gadirii. Oameni buni aceste articole sunt bune pt noi cei care intelegem, adica cei cu inteligenta superioara. Asta nu ar fi o problema daca noi am fi majoritari ca procent de populatie, dar adevarul crunt este ca suntem max 5-7% din populatie. Ca sa aiba efect ideile voastre generoase de altfel trebuie sa vorbiti pe limba poporului. Un popor se schimba evolueaza atunci cand se constituie o masa critica de oameni luminati care FAC CEVA CONCRET si nu scriu aricole high level lasandu-l pe Vanghelie sa conduca linistit, mirandu-se apoi in articolel lor de ce lucrurile sunt asa precum sunt. Somnul ratiunii naste monstrii, asa cum neimplicarea vostra activa in societate naste chestii precum USL.

  4. Excelentă prezentare. Exemplu de clonare pe verticală, nu dăm numele instituției: în primul an de doctorat am reluat un semestru de „bazele econometriei” pe care îl vedeam a treia oară, însă m-am entuziasmat la „bazele marketingului”, care erau o noutate. Pînă cînd mi-am dat seama că probabil colegii cu antecedente de marketing erau în situația opusă!
    E clar că universitățile românești sînt momentan prea puțin conectate la realitate, însă întrebarea „ce produc universitățile” este incompletă – procesul de educație are mereu doi parteneri, instituția și omul. O instituție de calitate va atrage, dar nu va garanta, un absolvent de calitate. O instituție nesigură pe locul ei în lume va atrage, dar nu va garanta, un absolvent la fel de amețit care ajunge în altă carieră decît domeniul studiat.
    Iar acei puțini oameni interesați – curioși – de lumea în care trăim vor depune interesul indiferent cît de confuz ar fi aportul universității. Da, e păcat că mediul nu e propice dezvoltării curiozității și creativității, însă sper în continuare (iluzie perversă?) că în acești oameni, cîți or fi ei la număr, stă viitorul țării… dacă nu se satură de „lupta cu sistemul” și decid să-și urmeze curiozitatea în țări mai puțin înfricoșate de gîndirea analitică.

  5. Citind articolul, mi-am amintit de povestea lui Danila Prepeleac, care pleaca la targ cu doi boi si se intoarce acasa numai cu o punga. Cam asta e povestea ultmilor 20 – 25 de ani.

  6. Genial! Cateva din frazele dvs sunt colosale. Cea mai tare mi se pare ca universitatea romaneasca este o scoala profesionala. Vai, cata dreptate aveti!

  7. Foarte bun articolul, felicitari pentru analiza. Singurul lui defect e ca fiind asa detaliat si elaborat, lucru ce imi place mult, e putin inaccesibil cititorilor „cu mai putina carte”, desi probabil ei ar fi cei mai interesati sa il citeasca, aceste probleme trebuie facute cat mai cunoscute publicului larg din Romania, deoarece fara combaterea lor, asistam incet incet la falimentul intelectual al acestei tari.

    O spun deoarece si eu sunt un produs al acestui sistem aiurea, ne informat in liceu despre ce cale as putea alege in viata, m-am aruncat sa fac o facultate, frumoasa de altfel, de istorie, pe care am terminat-o, si acum, la maturitate, sunt artist 3D, grafica digitala, 2D si 3D, practic nu are nici o legatura cu facultatea terminata. Am castigat o educatie buna prin acea facultate, dar nu mi-a pus painea pe masa. Daca as fi lecturat un astfel de articol la sfarsitul liceului, poate faceam o alegere mai documentata.

    Inca o data, multumesc pentru articol.

  8. Ce produc universitatile romanesti? In cazul de fata, l-au produs pe Mihai Maci si pe cei care-l citesc si scriu pe contributors.ro. Nu-i de fapt rau. Dezamagirii si amaraciunii D-lui Maci nnu-i utem raspunde. Putem insa sa punem o intrebare fundamentala, pe care dansul n-a vrut sa o formuleze.

    Invatamantul universitar din Romania este finantat, intr-masura covarsitoare, de stat, din banii pe care ii da Dl. Maci (impozite) si cei pe care ii va plati copilul Dlui Maci (imprumuturi). Intrebarea fundamentala este: ce cumpara statul cu acesti bani? Raspunsul este evident: pace sociala si stabilitate demografica, mai ales pentru clasa de mijloc, fara de care Romania va aluneca (si mai repede) in autoritarism.

    Pace sociala, pentru ca universitatile absorb nelinistea si lipsa de orizont a unui grup de oameni (intre 18-24 de ani) care ar pugtea face mult rau in afara tarcurilor care sunt astazi universitatile din Romania. Si stabilitate demografica pentru clasa de mijloc, dandu-i Dlui Maci destul ca sa ramana, umanist, la Oradea, in loc sa ne scrie din Germania.

    • ‘Mnu Manu, Universitatea nu produce pace sociala. Universitatile au produs mai des lideri de razmerite decat scolile profesionale.

      Universitatea nu l-a produs nici pe Mr’ Maci. Mr’ Maci l-a produs pe Mr’ Maci. Universitatea a fost doar un factor de mediu.

      Clasa de mijloc, aia cata e, nu-si trimite copiii la Universitate de Stat, pentru ca domnu’ Maci a explicat mai bine decat mine de ce. Clasa de mijloc isi trimite copiii la Paris, in State, in Canada. Strange din buci ca ala micu sa invete carte nu sa fie material de probe pentru comunisti resapati.

      Universitatea nu absoarbe nici o neliniste. O amplifica. O tensioneaza. O aduna in locuri in care poate fi discutata si disecata. Cu toata narozia lor, actualii decidenti ai Universitatii din Romania au facut ceva bun. Ne-au adunat pe noi, astia nervosi intr-un singur loc unde putem discuta intre noi. Poate ceva bun o sa iasa din toata framantarea asta.

      ‘Mnu Manu probabil confunda Universitatea romana actuala cu un lagar. Din fericire nu e asa. Studentii nu sunt lipsiti de orizonturi. Internetele e mare. Internetele fie slavit. Cu toate piedicile puse in cale de comunistii resapati de mai sus, vorba lu Mr’ Universe „You can’t stop the Signal, Mal…” Si internetele ne invata, ne creste la sanul lui ne povesteste despre vieti mai bune, alora care le cautam. Si noi vorbim intre noi de asta, ca suntem toti la Universitate, care chiar daca nu ne invata nimic, ne aduce impreuna, sa schimbam ideile astea fata in fata.

      ‘Mnu Manu, cati clasati de mijloc absolventi de Universitate cunosti? Cati mai sunt in tara? Cati fac ce au invatat la Universitate? Cati au afaceri proprii fara nici o treaba cu ce i-a invatat Universitatea? Cati sunt pacificatii social? Cati voteaza? Nu prea multi, asa-i?

      • Nu, nu o absoarbe, dar o calmeaza, daca doriti. Sa o luam altfel insa. Ce credeti ca a fost la baza cresterii masive a numarului de studenti in Romania: faptul ca cei cu facultate obtin un salariu mai mare sau faptul ca, fiind la facultate, tinerii in cauza nu sunt in somaj ?

        Pretutindeni in lume a crescut numarul de studenti, numai ca, daca in tarile occidentale lucrul acesta se produce gradat si controlat, in acord cu cererile pietii muncii care solicita tineri din ce in ce mai bine pregatiti, in Romania cresterea s-a produs haotic, intr-un timp scurt si cu dezechilibre mari intre specialitati. Asta face ca in Romania, universitatea sa devina asemenea unui parching pentru o forta de munca potentiala care asteapta acolo, partial pe bani publici, partial pe banii familiei, o eventuala redresare a sistemului economic si social care sa fie capabil sa integreze aceasta forta de munca.

        • Adriana Gorga: Facultatile sunt de vina pentru ca accepta ca student aproape orice tanar care a obtinut bacalauratul, indiferent de nivelul sau. Iar acest nivel depinde si de nivelul profesorilor din scoala generala si liceu; lucrurile sunt legate. Atunci cind o profesoara de liceu ca dv scrie texte pe contributors cu greseli gramaticale si confunda citate din Camil Petrescu cu citate din Caragiale, problema este mult mai grava si mai complexa. Din bun simt si respect pentru cititori ar fi trebuit sa va abtineti sa va dati cu parerea.

          • @P.Manu: Din bun simt si din respect pentru cititori vreau sa apar in fata lor asa cum sunt: un om ca toti oamenii, supus greselii, capabil sa-si recunoasca propriile erori si sa le inteleaga pe ale altora. Sunt lucruri pe care, din pacate, nu aveti cum sa le intelegeti din unghiul stramt din care priviti si analizati lucrurile. De aceea, cu sau fara permisiunea dvs., imi voi SPUNE parerea ori de cate ori voi considera ca o am.

            Pentru simpla dvs. informare, Romania nu este singura tara din lume unde e acceptat ca student orice absolvent de liceu. In Italia, de exemplu, s-a dat o lege in acest sens pe la sfarsitul anilor 1960 (in 1969, cred). Nu mai aratati cu degetul doar catre Romania pentru toate lucrurile care nu merg bine in invatamantul superior. Se intampla si s-a intamplat si la altii, exista idei, solutii, mijloace de a face mai bine, e nevoie numai ca oamenii sa vrea sa le caute si sa iasa din inertia plansului de mila si a cautarii cu orice pret a tapului ispasitor.

            • Adriana Gorga: Nimeni nu va interzice sa va expuneti parerile dar in locul dv m-as intreba ce credibilitate aveti si in general, pentru ca vorbim despre educatie, ce credibilitate are un profesor de limba si literatura romana caruia i se corecteaza greselile pe forumuri (apropo de intrebarea: „ce produc universitatile romanesti”).
              In ceea ce priveste situatia acceptarii studentilor la universitate in alte tari, punctul dv de vedere este incomplet. Chiar daca sunt tari europene in care absolventii de liceu intra in universitate doar pe baza unui dosar, citeodata nici atat, exista o diferenta fundamentala: acestia nu termina decit intr-un procent foarte mic studiile, mai putin de jumatate. In anii de facultate se face o triere serioasa ceea ce compenseaza lipsa unui concurs de admitere. La noi nu se intampla asa ceva, putini sunt cei care nu termina studiile universitare odata intrati in facultate. In plus diferenta intre nivelul absolventilor de liceu din alte tari europene si Romania, diferenta de pregatire a profesorilor din universitati, diferenta intre programele de studiu, toate acestea fac ca in final, diferenta dintre absolventii lor de universitate si absolventii nostri sa fie considerabila.
              E preferabil sa va largiti unghiul din care priviti comentariile, si la propriu si la figurat: nu am nici o legatura cu domnul @P Manu.

            • @P.M : Credibilitatea e altceva decat un chestionar cu alegeri multiple: ai bifat raspunsul corect, esti credibil, nu, esti aruncat la cosul de gunoi al istoriei de-o clipa. In viata, oamenii evolueaza … schimba multe, iar uneori, mai schimba chiar si meserii. Important e sa pastrezi o coerenta intre aceste schimbari. Recunoasterea deschisa a erorilor, atunci cand apar, face parte din aceasta coerenta pe care se bazeaza ceea ce inteleg eu prin credibilitate. E drept ca orice schimbare e plina de capcane: in unele cazi, pe altele reusesti sa le eviti. Imi imaginez insa ca pentru cine ramane imobil intr-o singura meserie, asemenea conceptii despre credibilitate sunt dificil de inteles.

              Cu privire la al doilea aspect, cred ca aveti o imagine idilica despre invatamantul superior din alte tari. Si ar fi inutil sa incerc sa v-o schimb, tocmai eu. Va las sa va convingeti singur, daca veti dori, cautand date concrete care sa sustina tot ceea ce spuneti despre rata enorm de mare a esecului academic din alte tari.

            • Doamnei Adriana Gorga: domnul Petru M are dreptate. In tarile din Europa in care nu exista examen serios la intrarea in facultate se face selectia pe parcursul studiilor. Unii prezinta asta ca un esec al studentilor dar e de fapt o selectie pe care o fac facultatile. Daca stiti franceza cititi articolul urmator:
              „Moins de 30 % des étudiants en fac décrochent leur licence en trois ans”
              Les Echos.
              Sunt si altele dar acesta e cel mai recent pe care l-am citit si se potriveste discutiei.

        • Cand puneti intrebarea „Ce credeti ca a fost la baza cresterii masive a numarului de studenti in Romania” eu as raspunde cu inca o intrebare (set de intrebari?)

          „Care este perioada la care va referiti?” Pre-revolutie? Post-revolutie ante-aderare? Post-aderare?
          Nu am cifrele exacte, o cercetare ar fi o idee buna pentru o facultate de profil, dar pot da o „parere”.
          Primo: pre revolutie cred ca facultatea oferea o scapare de armata pentru copiii intelectualilor. Facultatile tehnice si cele practice (medicina/drept) promiteau slujbe sigure si bine remunerate. Era foarte usor de ajuns acolo si programa sustinea studiul mecanic si promova mediocritatea. Deci mediocrii se descurcau perfect in facultatile pre-revolutie, indiferent de profil. Vorbim de medie aici, nu de varfuri. Acelea sunt si vor fi mereu o exceptie. Deci neputand vorbi de o clasa de mijloc in comunism, facultatea era o scapare de la 2 ani de mind-numbing spirit-crushing (a.k.a. Armata), fie o cale relativ facila catre un job bine remunerat si sigur in sistem (uneori ambele).

          Secundo: Post revolutie ante-aderare. Toti parintii respectivilor copii care ajungeau la facultate atunci (decreteii, despre ei vorbim acum) erau crescuti in „spiritul muncii” comunist. Anume facultatea buna = job bun si sigur. Sistemul de educatie gimnazial-liceeal nu s-a reformat mai deloc in perioada asta, deci producea in continuare mici robotei destinati societatii socialiste multilateral dezvoltate, dar care aparent avea nevoie de foarte multi ingineri, doctori si politisti. Multi decretei au ajuns in facultate din inertie. Parte din ei n-au mai incaput, asa ca a aparut fenomenul facultatilor particulare. Aici particularitatea Romaniei (parere personala). „Clasa de mijloc” ce incepea sa se contureze a inteles rapid inutilitatea studiilor superioare finantate de stat. Si a avut de facut o alegere: fie isi trimite odrasla sa „aiva si el o diploma” la o pseudo-facultate particulara, unde invatau si mai putin ca la stat, fie a trimis-o la studii in strainatate. Peste decretei, au mai venit si valuri de studenti varstnici, care din dorinta de a mari statul de plata cu „studii superioare” au ingrosat randurile studentilor la particulare. Concluzei: ante-aderare am avut multi studenti fie din inertia sistemului + multi decretei, fie din nevoia de „studii superioare” pentru salariu mai mare.

          Tertio: post-aderare. Generatia „Desilusionados” as zice. Generatia care a prins spilul. Care face o facultate fara sa aiba speranta sa prinda vreodata un job la fel de bun sau de sigur ca al parintilor. Dar care, ca toate generatiile de pana acum, se descurca. Face Arhitectura, dar flipuie burgeri la McD’s.

          Sincer, pentru fiecare categorie de studenti cred ca s-ar putea scrie mult mult mai mult decat pot eu acum. Si fiecare merita o analiza aprofundata, pe care ma indoiesc ca am inteligenta sau timpul/resursele sa o fac. Poate comentariul meu va indemna oamenii care le au sa se aplece asupra subiectului.

        • Frack da police din principiu, bineinteles. Cat despre timp, aparent niciodata nu e de ajuns. Dovada ca eu la 11 jumate m-am reintors sa va citesc raspunsul la acest articol.

          Avem timp de detoate in seara asta, reparam calculatoare, facem analize sociale, raspundem la meiluri, dam cu caterinca-n lume pe forumuri, builduim Androizi, rulam CTS-uri. Dicstractie dom-le, bani sa fie.

    • Cu alte cuvinte, daca inteleg eu bine ce-ati vrut sa spuneti, statul roman nu cumpara de la universitati performanta si inovatie, cum ar trebui, ci se multumeste cu mediocritatea si lacrimile de neputinta ale d-lui Maci si ale altora ca dumnealui.

      Spun asta pentru ca altfel nu pot sa-mi explic cine i-a impiedicat pe d-l Maci si pe colegii sai de la a face un proiect serios de formare universitara in domeniul comunicarii. Nu inteleg nici de ce a mai ramas in universitate, daca nu s-a simtit in stare sa faca asa ceva. Nu cred deloc ca esecul administrativ despre care vorbeste in articol ar fi un motiv de lauda. Ba dimpotriva chiar, explica in parte de ce catedra de filosofie de la Oradea a stagnat intr-o logica de conservare, iar acum se inchide de-al binelea.

    • @Dl Manu
      Am cunoscut multi occidentali (anglosaxoni de pe ambele tarmuri), unii universitari, dar idei imbicsite ca dvs. nu am regasit. Nu v-ati pierdut filonul romanesc! Este ciudat ca aveti viziuni exceptionaliste ale Romaniei (v-am citit comentariile si despre Plagiat). De ce nu va intoarceti sa fiti om de stiinta aici? Justificarile dvs. ar avea o valoare mai mare.

      • Domnule, nici eu nu sint de acord in totalitate cu ideile vehicule de domnul Manu, dar aici are dreptate. Studentii stau si se multumesc cu ce li se ofera: profesori slabi, programe imbicsite, examene luate usor si drept urmare se trezesc la sfirsitul studiilor cu o hirtie fara valoare. Ma refer la majoritate, sint si exceptii. Bineinteles, de ce s-ar revolta? Ca sa nu treaca examenele nici jumatate dintre ei? Ca sa munceasca de 3 ori mai mult pentru reusita? Ca sa li se ceara lucrari de diplome la care au muncit si nu le-au copiat sau cumparat? Ca sa aiba profesori de calitate si nu plagiatori sau nulitati?
        Dar pe de alta parte de ce s-ar revolta ca sunt la somaj dupa 5 ani de studii universitare, cum spunea cineva mai sus – remarca naiva sau natinga, de altfel?
        Oare ei nu sint constienti ca asemenea studii si asemenea profesori,-deci o asemenea pregatire -nu le pot oferi decit o alegere limitata, ba chiar niciuna in multe cazuri, in ceea ce priveste gasirea unui job? Inainte sa te inscrii la o facultate nu ar trebui sa te interesezi ce perspective sunt cu acele studii? Sint statistici, studii, se stie ce ofera piata muncii si care meserii sint cautate, care nu, care sint de viitor, care ofera perspective si in alte domenii decit cel strict in care te-ai pregatit.
        Deci, de ce s-ar plinge cineva ca e somer cu studii univesitare daca s-a multumit cu o facultate oarecare, facuta oarecare, cu profesori oarecare si a acceptat aceste lucruri fara cel mai mic protest, cu aceeasi oarecare indiferenta? In multe tari – Anglia, Canada, Franta, sint doar 3 exemple- studentii au protestat si macar un incercat sa schimbe ceva. Nu au reusit intotdeauna sa se faca auziti si sa obtina toate schimbarile dorite, dar macar au dovedit ca isi cunosc interesele si sint capabili sa reactioneze cind e cazul.

  9. Ce sa produca universitatile romanesti? Preiau ce produc liceele si scolile romanesti. Cind nu mai exista pragul examenelor ca instrument de triere si in universitati ajung, cu concursul eminentilor profesori universitari , copii care nu stiu sa se exprime si pentru care gramatica este un mister, de ce ne mai miram ca absolventii universtatilor romanesti , fericiti posesori de hirtie cu antet, ajung oameni de cariera care sa culeaga capsuni si portocale in Spania si Portugalia, sa spele pe jos in restaurante in Germania si Anglia, ori sa ingrijeasca batrini in Austria? Ori ca medicii din Romania sint in halul in care sint si mori cu zile in spitalele romanesti?
    Profesorii universitari, adica cei care ii indruma pe viitorii ingineri , profesori , medici, sint opriti cu stiinta undeva la nivelul anilor 60 , n-au mai pus mina pe o carte de la terminarea doctoratului ( si cind spun carte ma refer la lucrari stiintifice nu la pagina 5 din Libertatea) si incearca sa publice in reviste de care n-a auzit nimeni, lucrari comandate asistentilor. Care asistenti fac ce pot sa (se) ajunga si ei mai sus in ierarhie ca , odata fixati in scaunul de professor universitar , sa-si scoata pirleala dupa modelul celor care i-au scolit.
    Ce conteaza ca Romania e pe ultimul loc in clasamentul UNICEF, cel mai sus plasata universitate, politehnica din Bucuresti este pe locul 490 , iar Universitatea de Medicina din Cluj este pe locul 1198? Si sa nu uitam ca aceste clasamente sint realizate cu datele puse la dispozitie de respectivele universitati , care sint si alea lucrate , ca sa” dea bine”. De universitatile particulare , cimitire de securisti care trebuie sa mai scoata si ei o para, ceva acolo , nu mai vorbesc.
    Pina la urma, educatia e o optiune individuala si sunt si copii care muncesc singuri si ajung pe bune la universitati bune de afara si nu se mai intorc in Romania decit ca sa-si vada rudele si prietenii.
    Scoala reflecta calitatea societatii care o produce.

  10. „Invatamantul universitar din Romania este finantat, intr-masura covarsitoare, de stat; […] Intrebarea fundamentala este: ce cumpara statul cu acesti bani? Raspunsul este evident: pace sociala si stabilitate demografica, mai ales pentru clasa de mijloc, ”

    Hahaha. Mă scuzaţi, domnule Manu, de multă vreme nu am mai citit o asemenea elucubraţie spirituală. Trebuie să râd, că fără haz nu pot trece de necaz. Necazul meu – deliciul sociologilor care aberează desprea pacea socială. Hahaha. ho. Hî. Deci eu, iobagul din clasa de mijloc de pe plantaţia statului socialist, iobag care munceşte de rupe ca să achite fără drept de apel studiile altora, de obicei ale unor imbecili lipsiţi de orice modestie şi cumpătare, ar trebui să fiu fericit că in contul banilor furaţi de către stat primesc doza zilnică de pace socială. Hahaha. Cum ar veni, ar trebui să fiu mulţumit şi recunoscător statului că ţine delincvenţii juvenili in şcoli, in loc să-i bage direct in puşcării sau centre de reeducare. Hahahah..ah. Eh, ăsta-i necazul meu: că deşi plătesc studiile altora – iar banii îmi sunt traşi din conturi fără ştirea şi fără voia mea, chiar şi dacă nu am nicio datorie la stat, oricând, in orice moment de către orice imbecil de funcţionar cu atribuţii in cadrul mecanismelor dedicate raptului instituţionalizat- ei bine, deşi plătesc sume enorme pentru educaţia altora NU primesc nicio pace socială, ci din contră, o tensiune mocnită generalizată, că deh, tinerii ăştia supracalificaţi in ştiinţele futile ale postmodernităţii nutresc gânduri nu prea prietenoase faţă de capitalişti…ce se încăpăţînează să nu creeze posturi pentru calificările lor plăsmuite in laboratoarele inginerilor sociali(işti). Asta e: patronatul NU are nevoie de studioşi europeni, de sociologi de partid, de filozofi bugetari, de comunicatori in limba de lemn, de relaţionişti publici. Şi uite d-aia ajung pe străzi toţi aceşti specialişti in baliverne, iar acolo numai pace socială nu visează să ne ofere, ci, de obicei, noi ordini mondiale, noi sisteme de expandare a statului in economie, noi revoluţii, noi metode de a tulbura tradiţiile, cutumele, drepturile naturale şi ordinea proprietăţii private.

    şi acum, după porţia zdravănă de hohote, haideţi să vedem cum arată junimea [nu prea] proletară in statele cu învăţământ predominant de stat.

    Intâi, pe ansamblu, in uniunea eurosocialistă.
    „Biroul European de Statistica (Eurostat) a publicat recent datele pe luna noiembrie 2012, din care reiese ca somajul in randul tinerilor a atins un nou record maxim in Uniunea Europeana, de 23,7%, dar si in zona euro, de 24,4%.”
    apoi, pe ţări.
    pe primul loc la ocupaţiune socială, Grecia, cu un şomaj de 59%…atins in aprilie 2013.
    pe doi, Spania, cu 55%, in februarie 2013.
    Portugalia – 38%
    Italia – 37 %
    Romania – 24% [oficial, că real este dublu…din moment ce milioane de tinere vlăstare îs ţinute in facultăţi fără a avea vreun merit, pasămite ca să avem pace socială]

    De ce „ocupaţiune socială”? pentru că toţi aceşti tineri şomeri nu au un loc de muncă dar au o ocupaţiune socială dătătoare de prestigiu social: dau in clocot prin pieţe. Clocot social. Iar cei mai nevricoşi dau şi in cap nenorociţilor de exploatatori, cum s-a întâmplat până şi-n UK unde gloatele de juni specialişti au spart zile-n şir capete şi magazine intr-o rebeliune fără cauză generalizată. Pentru că nu au nimic de făcut şi nici nu vor să se coboare şi să se murdărească cu munca braţelor, prinţişorii sociali au o grămadă de timp in care să se ‘gândească’ cum să ne aducă pacea socială indignîndu-se de zor şi ocupînd pieţele, universităţile, mijloacele de producţie şi ce le-o mai trece prin căpşoarele agitate. de ideile sociale şi de sentimentele răvăşitoare de inutilitate induse de propria vanitate, de ambiţiile părinţilor şi de nimicnicia maşinăriilor infernal-educaţionale ale statului socialist.

    • @euNuke

      Cand aveti o clipa, va rog sa-mi dati si mie detalii despre revoltele studentilor din Romania din ultimii 10 ani.

      • Si mai ales cum ocupa ei „mijloacele de productie”… sau unde ar putea „sa se murdareasca cu munca bratelor” cand oricum nu-s locuri de munca.
        Un comentariu inutil, resentimentar si fara nici o idee personala.

      • De ce ar fi trebuit sa se revolte studentii in ultimii 10 ani ? Cate sisteme de invatamant superior ati vazut schimbate ca urmare a revoltei studentilor ?
        Cand devin insa someri e altceva. Spania de exemplu e un butoi cu pulbere acum. Iar in fruntea revoltei care pluteste in aer stau multi dintre cei care au diferite diplome si nu-si gasesc de lucru.

        • Stimata Doamna Gorga,

          Iar pescuiti in ape tulburi. Cum bine spuneti Dvs. acei studenti au o diploma, dar, cred eu , asta nu inseamna ca au si cunostinte care sa justifice acea diploma. Daca va linisteste va pot spune ca cei care cunosc meserie in orice domeniu nu mor de foame.
          Unul din motivele pentru care omenirea este acum in criza este ca in toata lumea s-a mintit si inca se minte iar acele diplome nu sunt decat niste minciuni si pentru societate dar si pentru posesori. Multi prefera sa stea in pat cu o diploma pe perete si sa se vaite ca el ar fi util societatii dar iata, societatea nerecunoscatoare…..De ce credeti Dvs. ca in Spania muncesc multi romani? Va pot spune: pentru ca multi trepadusi din acestia cu diplome false considera ca este sub demnitatea lor sa culeaga legume, etc.
          Puturosii sunt cei care tipa. Cei care isi vad realizarea prin munca nu mor de foame si se multumesc si cu putin….

          Cu stima

      • domnule Manu, nu dispun de prea multe clipe pentru detalii despre conflictele sociale care ar trebui să constituie preocuparea sociologilor iară nu a iobagilor din clasa de mijloc. Dar pot să vă îndemn să căutaţi cu ajutorul Google după următorii termeni cheie:
        „proteste violente ianuarie 2012”, „tinerii mânioşi Cluj”, Claudiu Craciun, „Criticatac”. Dacă aveţi răbdare şi ceva timp o să descoperiţi şi singur ce se coace in minţile lor. cu tot cu limba de lemn resuscitată.

    • euNuke, ceea ce ar trebui să înțelegi tu este că, în finalul zilei, statul nu dă nimic. Nici în UK sau în Spania, doar că acolo se mai cere și un pic de participare din partea studentului- ca să-și ia diploma. Studentul dă bani- și la stat și la privat- și timp. Dacă vrea să consume aceste două resurse fără să implice și resursa principală- adică dorința de a-și însuși niște competențe, voia domniei sale ca la banul Ghica, i se dă o diplomă. Cunosc cazuri prin străinătate unde omul din spatele tejghelei unui bar se laudă cu diploma lui de Sociologie- așa se simte el bine. Dar nu aruncă nimeni 9000 de lire/an numai ca să obțină o diplomă.Revoltele adiacente sunt sublime dar totalmente nesemnificative- cum ar fi protestul studenților din Cluj- unde s-au produs și măgării- pentru că un pic de bun simț i-ar fi împiedecat să facă circ la ceremonia făcută în cinstea dlui. V și a celor din București. Dacă oamenii ar fi calmi și deschiși la minte ar intra într-un dialog cu corpul profesoral și împreună ar putea să îmbunătățească situația. Reiau, repet, nu ajută pe nimeni să ne facem că predăm iar studenții să se facă că participă- fără un minim de implicare adevărată. Altfel din Universitate ar trebui să rămână doar tipografia de diplome.

  11. Prima lectie de comunicare – paragrafele mai lungi de 30 de randuri nu sunt digerabile pentru nimeni.

    A doua lectie de comunicare – cineva care vorbeste pe atat de multe pagini despre 2 idei mari si late nu e nici pragmatic, nici eficient.

    A treia lectie de comunicare – cand raspunsul la intrebarea din titlu se regaseste in detaliu in primele 2 paragrafe, n-o sa mai citeasca nimeni restul

    Concluzii – universitatile produc tampiti pentru ca sunt conduse de tampiti. Atata timp cat universitatile din Romania nu vor fi conduse de oameni competenti in domeniile lor si recunoscuti ca atare la nivel national si international, prestigiul institutiilor respective va fi egal cu 0. Atata timp cat programele se vor face pe genunchi de profesorasi care aspira sa se reprofileze ca sa mai stranga niste banuti de la studentii de la taxa, in loc sa fie concepute in raspuns la niste studii aprofundate cu privire la cererea de pe piata muncii si la potentialul fortei de munca, nivelul calitativ al absolventilor si utilitatea lor sociala vor fi egale cu 0. Si, cel mai important, atata timp cat studentii se vor multumi sa invete pentru o diploma, nu pentru a cunoaste si intelege un domeniu, si atata timp cat societatea va tolera asta si va plati un salariu mai mare pe un carton si-o spaga, nu pe cunostinte, sansele de a se schimba ceva vor fi, ati ghicit, tot 0.

    • Dl. Alex,

      Ma bucura reactia dumneavoastra: oferiti prin comentariu dvs. un exemplu perfect de ‘produs’ al universitatii orientate spre ‘util’ si ‘practic’ pe care il critica dl. Maci.

      E halucinant ca veniti sa-i dati dl. Maci lectii de comunicare, cand el isi bate joc de ‘comunicarea’ dvs. Cand stati sa numarati frazele dintr-un paragraf (intr-un eseu scris de un om format intr-o faculate de filosofie) nu faceti decat sa demonstati ca sunteti incapabil sa va apropiati de un alt fel de text decat cel scris in paradigma in care v-ati obisnuit, sau ati fost invatat, sa cititi. Or rostul acestui articol este sa ne aduca aminte ca un absolvent de universitate trebuie sa poata citi si texte care nu-s scrise dupa ‘reteta.’

      Cat despre aberatia de a sustine ca atunci cand „raspunsul la intrebarea din titlu se regaseste in detaliu in primele 2 paragrafe, n-o sa mai citeasca nimeni restul” va rog sa intrati pe j-store si sa cititi orice articol de specialitate in st politice, sociologie, orice stiinta sociala si o sa vedeti ca toate, absolut toate va spun de la bun inceput care e teza pe care o sustin. Ca sa stiti, ca cititor, ce vrea sa sustina autorul, si sa hotarati daca doriti sa-i cititi si argumentatia, sau nu va intereseaza.

    • Vad ca un domn Alex confunda „comunicarea” intelectuala reala cu comunicarea de „Tele Shoping” …facuta sa vanda o marfa…sa convinga…indiferent de calitatea ei. Un discurs care problematizeaza…e „ineficient” in termeni de „marketing al comunicarii” pe care de consecinta nu ma mir de ce Dl Maci a considerat ca nu e cazul unei noi specializari la Universitas Varadiensis.

      Fiind absolventul unei specializari umaniste si in Romania si …undeva in Occident si avand ocazia sa predau in respectivele medii, nu as fi atat de transant, de apocaliptic. Si pe vremea mea (cand am fost 12 pe un loc la admitere), multe cursuri ale unor profesori consacrati, erau citite sacadat…neschimbate de zeci de ani…unele un fel de sinteza …inclusiv a manualului de liceu (sau chiar gimnaziu). Inflatie de studenti este in multe alte tari cu traditii academice consacrate. In Italia la sfarsitul anilor 90′ se preda in sali de cinematrograf (drept si stiinte politice desigur)…cursuri mai bune sau mai slabe, studenti mai buni sau mai putin buni. Daca e sa vorbim de media studentului in socio-umane…nu mi se pare ca in Romania ar fi mai jos decat, prin alte locuri.

  12. N-am inteles articolul mai deloc… Am realizat insa ca trebuie sa fie genul de articol mai alambicat scris de cineva din tara care nu prea a fost expus la realitatea vest, europeana sau nord-american. Dupa tanguire imi dau seama ca avem conceptia ca in vest nivelul universitar e top-notch, rateuri nu exista, profesorii sunt toti exceptionali iar elevii invata pe branci la un nivel de exceptie angajandu-se in masa dupa absolvire.. What a nightmare, poor us!

    Altcineva se intreaba semi-retoric (comentariu) de ce a crescut nrul de studenti si ce-i face sa se orienteze spre universitate pe multi, probabil un sentiment (nenatural) de ratare, speculeaza persoana.. si asta in conditiile in care suntem printre tarile cu cel mai redus numar de ‘universitari’ raportat la populatie.. dar desigur ca in universitatile de afara care au zeci de mii de studenti se cresc specialisti deosebiti, majoritatea fiind nu semi-idioti plini de determinare, ci elevi foarte bine pregatiti, cu un nivel foarte ridicat de cunostinte si intelectual.. (a se filtra sarcasmul de rigoare).

    M-a cam surprins si aproape juma de articol cu peripetiile tarasconiene legate de dificultatile implementarii sectiei de comunicare.. seful oricarei catedre similare de la orice universitate de prestigiu v-ar fi ajutat cu multa bucurie sa va implementati ceea ce nazuiti cu min de efort si succes maxim.

    • Eu am facut o facultate tehnica – poate ca in facultatile umaniste sta altfel treaba. Dar, in domeniul meu, doi colegi care au facut un an de studiu in straintate au spus ca li s-a parut mai dificil acolo, chiar mult mai dificil pe alocuri – exista o diferenta de nivel intre facultatile din Ro si cele din Occident.

  13. Universitatea are rezultatele pe care le are fiindca lucreaza cu „materialul clientului”! Si ma refer atit la profesori (as fi vrut sa scriu cu majuscule dar nu puteam sa o fac cu inima deschisa) cit si la studenti. In plus, ar fi futil sa produci specialist de valoare pentru piata/economia/industria/societatea romaneasca. Poate sa prinzi un contract la export! Am terminat o facultate mai „practica” fara sa fie inginerie. Cu toate ca aveam bursa, aveam nevoie de mai multi bani si am lucrat in facultate – intr-un institute de cercetare unde pina la urma am ajuns cinci colegi fiindca foarte multi din cei ce lucrau acolo erau lejer depasiti de tehnici ce se prabuseau efectiv peste ei. Altfel oameni de valoare. Acolo am invatat si a fost locul ce a facut diferenta intre a intra bou si a iesi vaca din facultate. Examenele erau foarte grele prin volum, si in mod normal facultatea ar fi trrebuit organizate cu totul alfel – propunere facuta in timpul facultatii si care a oripilat atit majoritatea corpului profesoral cit si organizatia „studentilor liberi” din care nu faceam parte.
    Profesorii din facultai isi aleg si manevreaza examenele de selectie in asa fel incit asistentii sint „dupa chipul si asemanarea lor” si sufficient de „ne-periculosi”‘ si obedienti ca sa nu apara discrepante prea mari. Sintem o societate paternalista si asta se vede. Reusim, intr-un mod unic, sa exacerbam/folosim/valorificam aspectele negative ale oricarui proces/idei in asa fell incit orice lucru bun in Romania devine rau sau foarte rau.
    Invatamintul superior ar putea sa fie catalizatorul unei schimbari necesare a societatii, atita doar ca nu avem rabdare sa aplicam o lege/regula/idee pina aceasta incepe sa isi arate si efectele positive. Si cum cineva nu intelege sau este atins personal de respective regula/idee/lege se intimpla sa aiba si puterea de a o schimba cu ceva mai prost. Si dupa ce lucrurile au mers din prost in mai prost, ciclul se repeat (Murphy).

  14. Mie mi s-a parut un articol perfect digerabil. Exceptional!
    Pe care ar trebui sa-l citeasca toti tinerii absolventi de liceu de azi, care inca nu stiu ce vor sa faca din viata lor. Pentru ca avem numai o viata si la un moment dat vom privi in urma vrand-nevrand.

  15. Apropos de disciplina comunicarii, autorul ar trebui sa fie mai atent la prezentarea textului. Paragrafele din articolul de fata, lungi si fara aliniate, sunt extrem de greu de urmarit. Blocuri de text.

  16. Una dintre cele mai inutile si, probabil, penibile productii universitare este productia de popi (vreo 10.000 pe an ) laolalta, proportional si in legatura directa cu productia de biserici pe cap de bizon furajat cu tembeliziunile gen Antena 3!

    Impostura majoritatii studentilor se datoreaza, sper ca unteti de acord, imposturii majoritatii cadrelor didactice universitare petronati, in ultimii 23 de ani, de vreo 20 de impostori pe post de ministri,, la concurenta cu impostura functionarilor din Ministerul Educatiei

    Cel mai grav lucru – dincolo de diluarea teribila a continuturilor educationale – este decredibilizarea pe termen lung a invatamantului superior. Va fi extrem de greu ca, dupa 23 de ani de dezastru, sa recladesti un sistem intr-adevar de elita

    Scolile profesionale (atat de necesare intr-o economie…) au fost desfiintate de desteapa aia de Andronescu iar genialul ala de Marga a desfiintat, la randul lui, admiterea la facultate, transformand-o intr- formalitate tembel-adminsitrativa de “admitere pe dosar”. In cadrul acestei admiteri, armate de nulitati formate din elevi, proveniti de la licee/colegii foarte slabe…cu 10 pe linie la Bacalaureat, au luat locul unor elevi buni, care cu greu au obtinut un 7 la licee/colegii intr-adevar de elita.
    Acestea sunt doar 2 dintre catastrofele humanoide (Andronescu si Marga) care, in iresponsabilitatea lor de iresponsabili, si-au permis sa experimenteze halucinatiilor lor pe post de viziune strategica si pe termen lung pentru invatamantul universitar romanesc.

    Drama e ca dezastrul asta, produs de acesti bipezi malefici nu va putea fi usor reparat…si ca generatii intregi habar nu au sa faca ceva concret si sa aduca societatii acea contributie de cunoastere care sa asigure un cat de mic progres…

    Solutii pertinente exista, nu exista capitalul uman care sa se afle in pozitii de decizie si sa aiba energia, motivatia si stiinta atat de necesare pentru a face curatenie generala in acest domeniu atat de important.

  17. Pe linga cele doua clonari (orizontale si veriticale) am mai identificat una: clonarea individulala. Asistentul este format sa fie clona Profesorului1: aceiasi viziune, aceleasi modalitati de predare, examinare, cercetare, plagiere, tratarea celor mai tineri, lingusire a decan/prodecan/sef dep/ rector etc. (mi s-a povestit de un tinar asistent care voia sa dea concurs la o anumita univ. ca i s-a sugerat sa nu se prezinte ca nu absolvise respectiva universitate, probabil inconstient se admitea ca ar putea fi refractar la clonare).

    Parintii isi aduc copiii/ginerii/nurorile/finii/cumetrii in universitati, formind adevarate clanuri care se autocloneaza si „didactic” si „extradidactic”. (s-au facut niste studii, au fost prezentate date, dar acum d-na Pippidi se ocupa cu justificarea tuturor actiunilor USL, si nu ar fi indicat sa vorbeasca de universitati – pardon funie…tocmai acum.)
    Asistentul va ajunge Profesor2 si va fi modelul asistentului sau, care la rindul lui este clona de rang 2 Profesorului1. Mi se pare ca punctele slabe ale clonarii adevarate se respecta si la aceasta „clonare universitara”: urmasii sint din ce in ce „putin viabili” (vezi oaia Dolly).

    @Alex Articolul de fata este un eseu cu tema din titlu (cu rolul de a ne face sa cadem pe ginduri, cel putin). Nu este o comunicare. Un om care are obiceiul de a citi lucrari stiintifice (chiar si pe net) are abilitatea de a intelege repede si intorsaruri de fraze si paragrafe mai lungi.

    • Dle. Pinno, sunt extrem de curios de unde aveți dvs. aceste idei. Cel puțin în lumea mea, fiecare profesor pe care l-am cunoscut avea personalitatea domniei sale extrem de bine conturată- pentru că altfel n-ar mai fi ajuns profesor. Am mai spus-o- și o reiau. Un bun profesor, un excelent profesor universitar trebuie să fie capabil să dea ceva studenților săi- să fie acel ”gatekeeper” de care pomeneau Goto și Najima . Iar acel ceva nu este neapărat o tonă de cunoștințe- ci poate doar un mod de existență sau umbra unui surâs. Mă pot lăuda că am învățat ceva de la profesorii mei și mă pot lăuda cu profesori excelenți- chiar și în ultimii ani ai lui Ceaușescu.
      Revenind la ideile dvs. doar niște oameni tâmpiți și un management tâmpit ar putea dori niște clone. Realitatea arată că persoanele care nu sunt competitive sunt scoase din sistem- mai devreme sau mai târziu. Realitatea Românească arată că odată cu creșterea numărului de universități scade exponențial calitatea acestora. Este evident că Universitatea din Dorohoi (nu știu dacă Dorohoiul are universitate- dar o folosesc ca exemplu) nu va avea niciodată parte de calitatea corpului didactic de la Universitatea din București sau cea din Iași- dintr-un motiv foarte logic- lipsa de resurse. Și-atunci, degeaba ai pretenții de la învățământul superior- la nivel global- când nu ești în stare să termini cu universitățile locale care nu au nici un fel de calitate a procesului educațional.
      Mai mult decât atât, un profesor universitar bun se formează de pe la 50 de ani în sus- iarăși pe motive extrem de logice- experiența nu se poate căpăta mai devreme. Dacă las acest profesor să predea cât poate- fără să-l ameninț că-l scot din sistem la 70 de ani- fac un lucru bun. Dacă îl scot din sistem înainte de vreme am toate șansele să cresc mediocritatea acestui sistem- pentru că tineretul- chiar și cu studii foarte înalte la universități de elită- nu va înlocui experiența cadrului didactic pensionat- în marea majoritate a cazurilor. Cei care cer urcarea bătrânilor în copac și scuturarea acestuia probabil că n-au nici cea mai vagă idee referitoare la procesul educațional.
      Ceea ce spuneți dvs. apropo de famiglii e adevărat- acolo unde sistemul urmărește așa ceva. Respectiv perpetuarea nepoților, fraților, fiicelor, etc. Pe de altă parte însă există un anumit filtru- care ar trebui să fie asigurat de către utilizatori- adică de studenții și absolvenții facultăților respective. Orice fel de universitate, de stat sau privată ar trebui să aibă un sistem de colectare și prelucrare al feedback-ului- și acest sistem să fie unul al dracului de realist. După 1989 s-a căzut un extrema ținerii studenților în puf de către profesori care trebuiau să fie ”drăguți”. Așa au rămas mai departe niște non-valori în sistem- precum dna. profesoară care l-a avut ca asistent pe Petre Roman ( sunt curios când și cum a ajuns acesta șef de catedră- pentru că prin 1985 era doar asistent al lui J.F) să rămână în sistem pentru că respectiva persoană era ”mama studenților”- chiar dacă avea o calitate didactică execrabilă.

  18. Stimate domnule Maci,

    Ceea ce lipsește este un singur lucru- VALOAREA. Valoarea unui corp profesoral bun dă finalmente valoarea specializării, facultății și universității.
    Un profesor bun știe că trebuie să dea- el personal- ceva pentru studenții săi. Oamenii ăia- care dau sau nu bani- trebuie să rămână cu ceva în urma prelegerii sale. Dacă treaba s-ar multiplica- la tot corpul profesoral- ar ieși câștigați și studenții și evident și universitatea- ca atare.
    Din păcate, la acest moment, precum Maricica care se oglindește în apă mulgând vaca, și la noi e cam invers. Am terminat o facultate tehnică în anul 1988 și pot să spun fără nici un fel de problemă că au fost profesori excelenți, de nivelul celor din occident. Biblioteca Politehnicii- și mă refer acuma nu la biblioteca tehnică ci la cea de beleristică- era excepțională, fiind înnobilată de un personal de excepție- din care îmi amintesc doar un nume- dl.Caraba. Biblioteca tehnică- în ultimii ani ai lui Ceaușescu- reușea să aibă documentație cât de cât la același nivel cu cea din universități occidentale- din păcate nu aveam și componentele fizice prezentate în reviste și cărți. Oricum, studenția e perioada din viață de care-mi aduc aminte cu cea mai mare plăcere. Clubul de jazz din Politehnică merită și el amintit- ca și o serie de extras-uri pe care n-are rost să le mai pomenesc.
    Un tânăr absolvent de liceu la această oră nu prea are nici informația necesară și nici speranțe într-un viitor prea strălucit. Într-o viziune extrem de mercantilă- dacă aș fi ministrul educației- aș produce studenți care să poată fi ”vânduți” în Occident- pentru acest deziderat nobil respectivii studenți ar trebui să rămână de pe urma facultății cu însușirea la perfecție a unei limbi străine plus un minimum (pentru noi maximum) de competențe ca să fie vandabili. Speranțe de a-și găsi un loc de muncă acceptabil- pentru un student român- sunt extrem de puține. Și nu cred că vor fi mai multe în viitorul previzibil.

  19. O intrebare, care nu se doreste o justificare. (nu as dori a se intelege ca unii sunt „ingeri” si altii „draci”)

    Sa spunem ca in urma cu mai bine de 10 ani, „regulile jocului” s-au schimbat. In acele vremuri, ati inceput sa conduceti „o afacere” si veniturile acesteia depind 95% de cantitatea de produse/servicii vindute si nu de calitatea acestora. „Clientii” sunt proaspat iesiti din comunism.

    Cum va alegeti clientii?

    Finantatorul dvs. vine si va impune sa angajati un contabil care a participat la 100 de conferinte si a scris „peste 50 de studii si articole”. Din aceasta cauza nu prea a avut timp si de practica contabila. La fel si juristul. Si cel de la Vinzari. Si tot asa.

    Dar daca cel care iti impune acest tip de finantare iti impune si „targetul” , ce strategie aplicati? Iti permiti sa iti triezi clientii?

    Nu consider „educatia” un serviciu/produs caruia i se pot aplica modelele consumeriste liberale (o constata si USA, incet, incet). Pentru ca rezultatele nu se vad nici la finalul clasei a IV a, sau a VIII a, sau a XII a sau a „ciclului I Bologna”. Rezultatele se vor vedea putin mai tirziu.

    Intr-o Universitate sunt oameni foarte buni, buni si mai putin buni. Ca in orice alta organizatie. Intr-o Universitate sunt programe de studiu foarte bune, bune si mai putin bune. Ca la supermarket. Unii cumpara calitate, altii cumpara cantitate. Am ajuns aici, in mod oarecum firesc. Asa s-a dorit.

    Nota bene: ARACIS este institutia care evalueaza „independent” calitatea programelor de studiu. „Independent” pentru ca evaluatorii sunt parte a sistemului pe care il evalueaza: X pe Y; Y pe Z; Z pe Y. Cit costa o „evaluare”? Putin peste 20.000 lei/program. Conteaza pe undeva „calitatea” ? Conteaza doar „indicatorii”: numar carti biblioteca/nr. studenti; mp. spatii de studii/student; nr.profesor/studenti, carta, regulamentul, ..etc. Feedback-ul beneficiarilor sistemului conteaza….nesemnificativ.
    Din (ne)fericire echilibrul mamei Natura va rezolva oarecum problema in urmatorii 5 ani: nu mai sint „clienti”.

  20. Sunt una dintre persoanele cam confuze, care vroiau in primul rand o diploma si care nu lucreaza chiar in domeniul pentru care s-au pregatit. Din fericire, nu am ignorat complet ce se intampla in jur si mi-am dat seama ca domeniile spre care ma tragea inima nu m-ar fi ajutat sa ma angajez – ori eu chiar vroiam sa lucrez si sa am un salariu bun. Nu prea stiam ce am de facut, dar mi-am imaginat ca o pregatire tehnica imi va da mai multe optiuni – asa a fost.
    Ca sa nu mai lungesc vorba, experienta mea studenteasca este corelata cu problemele ridicate in articol :
    1. am putut sa termin facultatea fara sa-i acord foarte multa atentie – nu ar fi trebuit sa obtin o diploma in aceste conditii; dar am obtinut-o – in mare parte, explicabil prin punctul 2.
    2. Profesori complet dezinteresati, in mare parte, de ceea ce intelegeam noi, de fapt. Job-ul lor era sa vorbeasca, si il justificau prin faptul ca dupa toata vorbaraia aveam diplome.
    Nu toti – cel putin unul dintre ei explica extraordinar. Daca erai atent (si la cursul lui repezeam pe oricine incerca sa imi spuna ceva sau susotea ceva mai tare pe langa mine :D) retineai baza cursului chiar in timpul predarii, si nu erau lucruri simple. Tine si de talent – cred ca era facut pentru profesorat. Insa nu a fost singurul profesor chiar interesat, in mod real, de predare.
    3. Studenti dezinteresati. Doar ca nu stiu cat era dezinteres si cat era completa confuzie si lipsa de incredere in persepective. Ne pregatim … pentru ce, exact ? Ca pentru aproape nimic nu existau locuri de munca bine platite – si nu ma refer la ceva extraordinar, ci la un trai decent : chirie, o rata la casa, eventual (era inaintea boom-ului si, deci, si a crizei), un concediu. Ori, dupa facultate, noi chiar trebuia sa traim.
    Ar mai fi, dar ma opresc aici. Eu, si majoritatea fostilor mei colegi, lucram in domenii adiacente sau fara legatura cu facultatea. In ceea ce ma priveste, e un domeniu adiacent,mi-a folosit ceva din facultate, a fost si o chestie de adaptabilitate – nu am asteptat , am cautat pana am fost multumita (inclusiv schimband de mai multe ori tipul de job si repornind cam de la zero, cautand ceva cu cerere mai mare pe piata).
    Per total, as spune ca pentru mine, sistemul de invatamant nu mi-a oferit o solutie, ci cateva tool-uri cu care sa pot cauta solutii. Pana acum, sunt multumita. Dar nu mi se pare ca e o strategie nationala buna – facem ceva ca sa fie, si pe urma se descurca care cum poate. Stiu ca asta e ideea intr-o economie de piata, sa fii adaptabil etc., dar totusi … sa bagi miliarde, an de an, intr-un sistem in care ideea e „hai, ca poate, cine stie, iti foloseste la ceva”, e o risipa, si de bani, si de timp.

  21. Nici o universitate Românească nu se găsește in clasamentul primelor 500 de universități din lume.
    Problemele lipsei de fonduri, a birocratiei sau a dezacordului dintre ce se preda si de ce este nevoie pe piața sunt universale.
    Dilema este mult mai generală decât articolul de mai sus, foarte bine alcatuit. Nu mai este vorba numai de cultura generală, plus „critical thinking” etc… Este daca „cultura” si cunostiintele sunt suficiente (pentru ca de prea multe ori, si din păcate, ele nu sunt necesare) pentru a pune pâine pe masa, sau a articula o cariera cu șanse de succes.

    Profesorii nu pot preda decât ceea ce știu. In general ceea ce știu confortabil. Extensia spre viitor nu este la indemana oricui, iar adaptarea unui cadru „format” este aproape imposibila, fiind separat de realitate.

  22. Ma bucura faptul ca exista oameni care observa aceasta situatie, chiar din interiorul sistemului. Consider ca problema majora a universitatilor si a sistemului de invatamant in general este modificarea nivelului minim si alterarea cifrelor in asa fel incat sa para totul „bine”. La ora actuala un elev/student, nu trebuie sa aiba abilitatile x si y la finalul unui curs, trebuie sa aiba nota minima de trecere. Lafel, un profesor nu poate avea rata de promovabilitate 15-20% ca atunci este o problema, si mai trece cu vederea peste cei care sunt la acea „limita” care se tot misca din ce in ce mai jos.
    S-a pierdut cu vederea scopul de baza, motivul pentru existenta al universitatii, acela de a crea oameni capabil de x si y, nu de a avea cat mai multi absolventi/studenti. Universitatiile ofera un serviciu, si multi nu gandesc asa, nici dintre profesori, si ca orice prestatar de servicii clientul, in cazul de fata studentii, constient sau inconstient decide daca este de calitate.
    Eu cred ca daca s-ar reinstituii aceste nivele minime se va schimba drastic sistemul de invatamant. Da, se vor pierde foarte multi studenti, ceea ce mi se pare si normal, dar cei care vor reusi sa termine acea scoala vor putea lucra in domeniul pe care si l-au ales.
    Eu sunt recent absolvent de facultate(3 ani), am urmat aceeasi facultate pe care au urmat-o si parintii mei, si pot spune ca in 20 de ani a aparut o schimbare drastica. Ma uit acasa la biblioteca parintilor mei, cu toate cartile de specialitate, foarte detaliate, caietele de la cursuri, cu aceeasi profesori si ma gandesc ce am facut noi, si exact cum s-a expus si in acest articol este nivelul de baza. S-a simplificat totul atat de mult. Nu ma simt capabil sa incep o viata profesionala stiind nivelul la care am fost pregatit.
    Iarasi, o problema care s-a expis tangential in articol, este societatea romaneasca, in care iti trebuie o diploma universitara imediat si pentru a lucra ca muncitor necalificat. A devenit o moda acum terminatul facultatii, si lumea se uita urat la cei care nu au facut asta, cam cum era acum cativa ani cineva care ar fi facut doar 8 clase.
    Nu zic, facultatea are si efectele asupra comportamentului studentului expuse in articol, care sunt pozitive, dar acestea trebuiau sa apara inca din gimnaziu unde sunt exact aceleasi probleme.

  23. Felicitari Domnule Maci! Ati surprins multe aspecte ale invatamantului superior romanesc. Ati mentionat insa prea putin despre finantarea acestuia, despre „evaluarea” universitatilor si universitarilor, despre sistemul de motivare al profesorilor. Probabil ca vor face obiectul urmatorului articol pe care il astept cu deosebit interes. Inca o data, sincere felicitari!

  24. Stimate Dle Maci,

    Universitatile din oricare tara pregatesc studentii pentru a performa in locuri de munca potrivite specialitatii.

    De aceea, in afara de pregatirea teoretica, profesorii trebuie sa fie primii care sa inteleaga legatura dintre facultate si practica. Acest lucru se realizeaza prin diverse proiecte contractate de facultate, de obicei cu firmele mari sau institutele de cercetare de profil.

    Profesorii sunt primii care dau piept cu realitatea si-si imbunatatesc materia de predare in consecinta.

    Spuneti ca un absolvent de universitate romaneasca e bun sa se angajeze ca muncitor necalificat. Acelasi lucru se poate spune si despre profesorii absolventului. Multi din acesti profesori si lectori au ramas in universitate dupa incheierea studiilor universitare si ca atare n-au muncit niciodata. Au ramas doar ca niste vesnici studenti teoretici si in felul lor retardati.

    Iesit din mediul artificial al universitatii, ce credeti ca ar putea face? Exact acelasi lucru ca si studentii la care se uita cu dispret de la inaltimea podiumului. Treziti-va la realitate si dati exemplu studentilor in loc sa polemizati din realitatea virtuala a universitatilor.

    Dvs, ca sa-l citez pe Blaise Pascal, nu ati avut timp sa scrieti un articol scurt asa ca ati scris unul lung. Daca va inchipuiti ca in viata de zi cu zi intr-o firma obisnuita un angajat, fie el cat de junior, isi permite sa-i inainteze managerului sau un asemenea raport dezlanat care poate fi redus cu 75% fara sa i se schimbe continutul informational, va inselati. Eu l-am citit in reprize fiindca am vrut sa-l citesc, dar intr-o firma obisnuita seful v-ar trimite sa faceti cafele si fotocopii pana invatati sa va exprimati economic si productiv.

    Acum, conform dinamicii acestui site, astept articolul Dnei Gorga. De data asta, avand in vedere inaltimea stachetei, cred ca articolul dansei va fi mai bun decat al Dvs.

    • Dna. Artemis, probabil că ați văzut prea multe filme proaste. Pentru a se întâmpla ce spuneți dvs. un profesor ar trebui să aibă o leafă rezonabilă, dorința de a contribui la binele studentului și accesul la o groază de surse documentare- pe care evident că nu le are. Dacă aveți măcar cea mai vagă idee cât costă o revistă de specialitate- o să vedeți că foarte puține universități din țară- nu mai zic de cadrele universitare- și le pot permite. Colaborări cu industria ? I-am întrebat acum ceva vreme pe cei de la Cameron dacă colaborează cu Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești- care pe vremea mea era totuși o universitate de elită. Mi-au spus că nu. Același oraș, Cameron-ul e o multinațională care are activitate suficientă- n-ar fi o problemă de costuri pentru ei. Și totuși, nu.
      Chestia cu datul cu ținta piept în realitate- iarăși e absurd. Un profesor- ca să fie un profesor bun- trebuie să rămână profesor. Realitatea din fabrică e alta- și nu poți garanta că va rămâne aceeași până la terminarea unui ciclu universitar.

      • @Andrei George

        Poate si Dvs ar trebui sa vedeti cateva filme, sau macar unul care sa va invete ceva maniere. Filmele pe care le-am vazut nu sunt de competenta Dvs. Am vazut insa suficiente universitati bune – in strainatate, fireste – de la care se pot inspira universitatile romanesti. Profesorii nu stau doar in leafa universitatii, toti lucreaza si altceva. Unii fac cercetari academice, altii proiecte guvernamentale, altii fac consultanta, depinde de disciplina. Toate disciplinele au aplicabilitate practica.

        Revistele de specialitate costa mult? Nici nu va trece prin cap sa fiti la nivelul la care sa scrieti in ele, nu-i asa? Le scriu altii, pe noi ne strange un pantof. IPG-ul este gurul aurului negru de pe strada lui, mai ales daca se compara cu Liceul 1 Mai din dreapta si Hipodromul din stanga. Daca nici Shell, nici Chevron, si nici vreo firma de offshore nu colaboreaza cu ei, nu sunt de elita si n-au fost nici in tineretea Dvs, dar atunci traiati in dulcea ignoranta comunista si nu v-ati dat seama. Iar ultima Dvs fraza e bomboana de pe tort. Bineinteles ca in vremurile tumultoase in care traim este posibil ca o firma sa schimbe radical ceva intr-un interval de 5 ani, dar principiile strategice aplicate raman aceleasi. Ati emis o parere academica de persoana care n-a lucrat niciodata ceva real. Bineinteles ca prea putini academici romani din ziua de azi ar accepta sa vada intreaga lume cat de departe sunt de realitate.

        • Stimată Artemis,

          Sunteți distractivă . E caraghios cum formulați niște chestii radicale (aș sări calul dacă le-aș spune idei) fără nici un fel de cunoștințe asupra vieții reale. O să comunic prietenilor mei de la Sorbona sau de la Universitatea Tehnică din Delft că ei ”Profesorii nu stau doar in leafa universitatii, toti lucreaza si altceva.” – probabil că-i va ului ideea. În rest, cred că nu e cazul să deveniți părerioloagă (dixit Băsescu) dacă n-ați prins perioada anilor 80- când se făcea totuși școală . Cât despre faptul că un domeniu- precum Informatica- se schimbă radical în 4…5 ani- nu cred că aveți ce discuta. Despre insulte, ar fi extrem de politicos să vă abțineți ”Nici nu va trece prin cap sa fiti la nivelul la care sa scrieti in ele, nu-i asa? Le scriu altii, pe noi ne strange un pantof” – mai ales că spre nefericirea dvs. scriu la astfel de reviste. Și știu că un 50 …60 de Euro/articol online e cam în afara posibilităților mele- acuma dvs. din ce ne împărtășiți probabil că vă permiteți. Așa că aștept cu interes să-mi faceți și mie un abonament la ”Expert systems and Artificial Intelligence” și unul la ”Mechanical Engineering”. .Ca să încurajați, nu-i așa, succesurile universității românești.

          • Stimate domn, nu figurati pe nici una din listele de profesori la Sorbona sau Delft. Eu am studiat in Europa si in State si imi bazez ideila pe ceea ce faceau profesorii mei. Ce fac prietenii Dvs imaginari, treaba lor. Sau a Dvs, daca i-ati inventat.

            Daca scrieti in aceste reviste va recomand calduros sa va scrieti singur articolele, cel putin stiti pe ce dati banii … :-)

            Exact ca am prins scoala in anii 80, si chiar Informatica de altfel. Daca cineva considera ca atunci se facea scoala, este ori un nostalgic comunist, ori calitatea invatamantului romanesc a decazut intr-adevar spre noi abisuri. Eu locuiesc de mult in strainatate asa ca remarcile Dlui Basescu imi scapa.

            Nu ma voi mai obosi sa va raspund la noi remarci, am vazut ca va bagati singur in seama – comentariul meu initial nici nu va era adresat – si va las in realitatea Dvs virtuala. Cel mai intelept cedeaza.

            • ‘andrei george’ este un pseudonim, numele lui adevarat e stefan kovacs, aka krokodilul chichiricios, un postac psd.

              nu merita bagat in seama.

            • Stimată doamnă Artemis,

              Suferiți de PD-Lită acută, de aceea nici nu prea citiți ceea ce se scrie. Oricum m-ați impresionat într-un mod profund când m-ați informat că ați studiat în State- probabil ca fiica dlui.Băsescu- și în Europa- mă abțin de la comentarii. Nu de alta dar se vede clar că probabil ați studiat baletul sau traforajul viteză- pentru că ați fi știut altfel că școala românească- sub răii de comuniști- era apreciată suficient de mult pentru ca absolvenții săi să-și găsească extrem de ușor loc în marile firme- sau universități- din lume. Etc. ,etc. ,etc. Faptul că trăiți mai mult în străinătate probabil că trebuia să mă impresioneze, dar din păcate n-ați prea reușit.

              @Lektor Tovarășe, n-ai terminat încă cu demascările ? Neplăcut dar ai nimerit -din nou- greșit. Oricum, apreciez dăruirea securistică de băiat cu ochii albaștri. Ca să fim în stilul anilor 50- de unde îți tragi entuziasmul- pot să-ți dezvălui că mă cheamă Iosif. Aștept cu interes condamnările mătăluță- mai pot să-ți dezvălui că sunt iudeu și nu sunt mason- dacă asta te încălzește cu ceva, dragă tovarășe. Oricum, este extrem de interesant că alături de articolele unui V.Tismăneanu- care condamnă exact astfel de manifestări comuniste- sunt acceptate comentariile tale.

  25. Un text care identifica si descrie cateva din aspectele disfunctionale cronicizate ale invatamantului superior romanesc de astazi. Trebuie sa recunosc (insa) ca am intalnit frecvent in ultimii ani acest gen de texte, in ciuda faptului ca nu intotdeauna ele au beneficiat de o buna scriitura ca cea de fata. De fiecare data insa am observat la ele o trasatura comuna, anume ca fiecare sufera de aceluiasi neajuns: desi scot la lumina manifestari simtomatice ale crizei invatamantului de la noi ( uneori cu o acuitate remarcabila) , niciunul din ele nu risca sa formuleze un diagnostic pentru toate acestea. Vorbesc de o trasatura care le transforma pe toate in simple exercitii intelectuale lamentative care desi au virtutea de a ajuta defularilor noastre estetice si afectice, nu raspund nevoii colective de identificare a cauzelor crizei invatamantului fata de care fiecare din noi reactionam mai mult sau mai putin instinctiv . Astept de la domnul Maci, asadar, nu doar dari de seama ale starii actuale a universitatilor romanesti ci si propuneri de tratament pentru boala( bolile) de care acestea sufera. Multumesc !

    • Stimate Domnule Taranu,

      va multumesc pentru observatie si va marturisesc ca cerinta D-voastra (si a altor cititori) de a nu zabovi la nesfarsit in perplexitati si lamentatii e una pe care si eu o iau foarte in serios. In acelasi timp, va marturisesc ca nu ma tenteaza „solutiile” care din trei linii rezolva totul si nici nu indraznesc a sari direct la „programe si strategii pe termen lung”, agrementate – toate – cu apelul hieratic la „valori”. Ceea ce am vazut in jurul meu ma determina sa cred ca genul acesta de voluntarism sfarseste, in general, prost: fie prin mari si eterne „dezamagiri”, fie printr-o buna integrare in „logica faptelor”, rasplatita pe masura convertirii.
      Ceea ce pot eu face – dar asta pot face efectiv, punandu-mi cunostintele in slujba acestui efort – merge pe doua directii complementare: mai intai sa-mi fac treaba onest acolo unde ma aflu (cu toate avantajele si dezavatajele aferente acestei decizii) si in al doilea rand sa incerc – pe masura puterilor mele – sa formulez problemele de care ma lovesc ca probleme. Accentuez acest lucru: sa le formulez ca probleme, nu ca nemultumiri, indignari sau reactii personale. In contextul in care se afla, fiecare dintre noi „se descurca cum poate”, adica se misca pe linii decupate de altii sau se lupta sa fie el cel ce duce linia mai departe. Toate acestea cer un efort in virtutea caruia „trecem” peste disfunctionalitatile contextului (ba uneori invatam sa le convertim in avantaje), nu inainte de-a ne varsa naduful pe ele. Ceea ce incerc eu sa fac este faptul de-a numi aceste disfunctionalitati, de-a le aduce astfel la lumina si de a-i invita pe toti cei care au bunavointa de-a ma citi sa ne regasim intr-o problematica comuna. As indrazni poate mai mult: m-as bucura sa cred ca zabovim putin in aceasta problematica, intr-un efort comun de intelegere si de asumare a lucrurilor care ni se-ntampla (uneori doar la periferia atentiei). Daca acest lucru se realizeaza, eu unul cred ca mi-am indeplinit o buna parte din menire. Stiti vorba lui Patocka: lumea se schimba in functie de felul in care noi o constientizam.
      Pentru cealalta schimbare – marea schimbare – cred ca puterile mele sunt prea putine. Prin natura locului in care ma aflu si a activitatii mele efective, eu nu am o vedere cuprinzatoare asupra tutror aspectelor educatiei romanesti actuale si, ca atare, lucrurile formulate de mine pot fi (si se cer a fi) completate, modificate sau respinse de altii care fie au o cunoastere mai vasta, fie au un contact mai aplicat cu o problema pe care eu o abordez oarecum de la distanta. Cred ca abia din aceasta punere in comun a perspectivelor se va contura un tablou suficient de limpede pentru ca actiunea ce va decurge din el sa nu ia chipul unei noi „reforme” ce da cu bata in carul cu oale.
      In ce ma priveste cred ca lucrurile acestea cer timp, atentie, rabdare, disponibilitate, deschidere si gratuitate. Insa daca ne urmarim problema exersand toate aceste virtuti atunci cred – si cred cu toata convingerea acest lucru – ca mult-invocatele valori vor deveni pentru noi mai mult decat un simplu artificiu retoric. Poate ca nu e o schimbare prea mare, dar s-ar putea sa fie inceputul unei bune schimbari.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Dl. Maci,

        Folosesc aceeaşi abordare: Universitatea X nu este identică cu Universitatea Y. La fel şi mare parte din probleme. Motiv pentru care spun şi eu că este dificil de rezolvat problemele printr-o singură lege. Dacă privim însă sistemul de sus în jos, există un număr de probleme identice. Despre acestea îndrăynesc a scrie cîteva idei.

        1. În orice economie, finanțatorul este cel care face regula jocului. În cazul nostru este statul prin intermediul MEC. Doar că finanţatorul nostru acordă resursele financiare nu în funcţie de calitate ci în funcţie de cantitatea de studenţi (celebra finanţare pe student echivalent. De mai bine de 10 ani). Tot finanţatorul este cel care dictează şi cifra de şcolarizare, de cele mai multe ori spre 75% din numărul absolvenţilor de liceu bacalaureat promovat (dacă se adaugă şi universităţile private, oferta depăşeste cerecere în piaţă!!!). Cum se stabileşte cifra de şoclarizare/locurile în Univeristăţi? Doar MEC ştie. (Înclin însă să cred că este o formă mascată de ascundere a şomajului)

        2. Cam în toată lumea facultăţile tehnice sunt în declin. În România, facultăţile „dure” (matematica, fizică, chimie, inginerie) nu reuşesc să îşi ocupe locurile pe care i le alocă finanţatorul. Acest lucru este compensat prin creşterea numărului de locuri la „umanioarele rentable” (economie, drept) în speranţa echilibării bugetare şi acoperirii costurilor de funcţionare. Rezultatul este cel văzut de toată lumea: specializări pe cale de dispariţie în unele domenii şi inflaţie pe altele.
        Dacă printre cititori sunt persoane cu aplecare spre contabilitatea costurilor, vor descoperi că un profesor care predă în faţa a 50 de studenţi este o pierdere pentru orice facultate. Nu îşi acoperă nici salariul.

        Cum se poate rezolva această problemă: menţinerea bugetului actual (nu mă refer la finanţarea per student, aşa redusă cum este ea, ci la cifrele globale. Eventual finanţarea posturilor didactice) dar în jumătăţirea locurilor din partea MEC (nu există nici un studiu, fie el şi teoretic, care să justifice cca. 62.000 de absolvenţide facultate/an). Consider că ţara asta are nevoie şi de filosofi, actori, literaţi, economişti, ingineri, IT-işti. Dar în proporţii realiste.

        3. Resursa umană este o problemă mai ales în cazul facultăţilor aplicate. Deşi salarizarea se face pentru activităţi didactice, evoluţia profesională în universitate are la bază cercetarea. Pentru un angajat din industria IT, şansele de deveni lector/conferenţiar/profesor, de exemplu, tind spre zero. Trebuie să aibă doctoratul finalizat şi un punctaj minimal la „cercetare”. Pe lîngă acestea, trebuie să accepte să renunţe la salariul actual pentru a primi 1600-1850 lei brut (lector doctor).
        Că există profesori mai bine sau mai slab pregătiţi, este altă discuţie. Dar nu cred că nişte criterii gîndite global vor ridica calitatea angajaţilor. După cum s-a văzut, cultura noastră socială reyonează mai puţin la un plagiat.

        4. Calitatea „programelor/planurilor de învăţămînt”. Consider că firmele ar trebuie să îşi facă prezenţa mai mult în facultăţi. Fără a exemplifica, dar dincolo de graniţele noastre, firmele sunt „suporterii” specializărilor. Este un parteneriat win-win există o influenţă bidirecţională, există feed back.

  26. Dumneavoastra spuneti ca tinerii erau interesati doar de obtinerea unei diplome si angajarea la stat.Au fost si multi care erau angajati la stat si s-au inscris la o facultate pentru a avea studii superioare.E destul de grav pentru ca acestia,probabil si multi incompetenti printre ei,nu mai pot fi dati afara pentru ca au diploma de facultate.

    • Observatia Dvs. este pertinenta. Dar ar trebui completata cu faptul ca nu numai nu pot fi dati afara dar, cei onesti, le platesc lor prin intermediul „statului” niste competente pe care nu le au. Cred ca s-ar putea face un calcul referitor la cate false competente pe care le platim bugetarilor.
      Cate sporuri si pensii calculate pe baza acestor false competente se platesc din buget, care nu este decat banul platit de cei onesti, caci acestia isi platesc darile catre stat….
      Cei care si-au furat o diploma cu complicitatea unora din scoala tot la furat se vor gandi si cand vine vorba de drepturi.
      Cred ca trebuie facuta o lista cu sectoarele angajatilor de la stat care si-au „completat” studiile dupa ’89 si vom vedea unde sunt drenati banii de salarii si din sitemul de pensii.
      Asta este o problema care trebuie rezolvata. Dar vor iesi „toarsii” la TV si vor spune ca „un drept castigat nu mai poate fi luat”. Dar daca a fost castigat in mod fraudulos cu complicitatea unor oameni din scoala acela se numeste drept sau altcumva?

  27. Din acest articol constat cu parere de rau sinceritatea autorului in constatarea unei stari de fapt a carei cauze din pacate nu pare a o cunoaste.

    Problema in sine nu este calitatea invatamantului romanesc, care este mult superior imaginii pe care o are.

    Cei mai multi romani nu inteleg faptul ca sistemul de invatamant actual trebuie sa raspunda nevoilor unei noi societati in care factorul cultural si cerinta unui nivel ridicat al cunostintelor generale este inlocuit de eficienta economica.

    Traind si lucrand de multi ani intre colegi cu educatie Americana, am avut ocazia sa observ in amanunt diferentele dintre sistemele de invatamant din vest si cele din Romania.

    Pe scurt, exista doua modele generale ale cunosterii – totul despre nimc versus nimic despre tot.

    Modelul scolii Romanesti – cel putin in experienta mea personala in cele doua universitati absolvite in Romania – este axat pe crearea unui orizont cat mai larg posibil (nimc despre tot), o baza cat de cat solida pentru intelegerea a cator mai multe concepte si de oferire studentilor a cailor de obtinere a informatiei in cazul in care aprofundarea devine necesara intr-un domeniu specific.
    Ca urmare, specializarile rezultate din universitatile romanesti erau extrem de largi oferind multiple posibilitati absolventilor.
    In momentul angajarii, unui absolvent ii era oferit un termen lung de acomodare si specializare in domeniul in care era repartizat – stagiatura.

    Spre deosebire, sistemul American nu permite asa ceva.
    De la un angajat se asteapta sa presteze cu eficienta si expertiza din prima zi. Companiile nu isi permit sa acorde unui proaspat absolvent cateva luni pentru a ajunge la nivelul scontat. In plus, companiile nu acorda o incredere intrinseca unui titlu universitar care nu se considera a dovedi abilitatea de a presta o anumita activitate. De aici rezulta si sintagma general intalnita in job description – „or equivalent work experience” care are in fapt o pondere mult mai mare decat un titlu universitar.

    Pornind de la aceasta realitate, universitatile Americane produc absolventi cu specializari foarte stricte, capabile sa produca imediat rezultatele scontate de angajator.

    Aceste diferente au cauzat multe probleme si frustrari romanilor care isi cauta un loc de munca in strainatate. Ei sunt in realitate capabili de lucra intr-o varietate larga de domenii, abilitate pe care insa americanii nu o pot concepe si o considera chiar ca fiind o slabiciune a unui candidat. Ei cauta experti pe domeniul strict pe care angajeaza si nu pe cineva care sa incerce sa migreze sau sa se amestece in chestiuni care nu il privesc.

    Pe termen lung insa, pregatirea scolara si universitara Romaneasca isi spune cuvantul. Romanii si in general multi dintre cei educati in Europa – in special de est – au o capacitate mult mai mare de apreciere a imaginii de ansamblu a activitatii unei companii si de a oferi de multe ori solutii neasteptate in domenii conexe. Aici intervine insa un alt conflict – unele companii accepta si chiar incurajeaza acest comportament, in timp ce altele, in general cele structurate foarte piramidal si cu proceduri stricte le considera antiproductive.

    In general insa, Romanii sunt foarte apreciati pentru activitatea si cunostintele lor in special in companiile de high tech. In acelasi timp, ei sunt recunoscuti pentru atitudinea lor de „strongly opinionated and trouble makers”

    In consecinta, si sistemul de invatamant Romanesc trebuie sa se adapteze. In loc de a oferi un orizont de cunostinte divers trebuie sa raspunda unor cerinte impuse de sistemul economic.
    In opinia mea, pe termen lung factorul uman are de pierdut din aceasta schimbare, dar ce societate are o masa de ganditori si potentiali critici? Pe de alta parte, cati dintre romani nu si-ar sacrifica educatia pentru o slujba buna si obtinuta rapid?

    Ignorance is bliss, isn’t it?

    • Va multumesc pentru observatii. Asa cum puteti vedea, am incercat sa abordez aceasta problematica – in masura in care mi-e accesibila mie – in textul postat astazi.

      Mihai Maci

  28. S-o spun simplu: in Romania nu exista universitati.

    Studentii nu sunt studenti, profesorii nu sunt profesori iar diplomele nu sunt diplome.

    Din acest motiv, orice discutie despre „invatamantul superior din Romania” este doar o lamentatie fara de sfarsit.

    De ce totusi functioneaza aceasta minciuna?

    Pentru ca nimeni nu are nevoie de cunoastere.

    De ce nu are nimeni nevoie de cunaostere?

    Pentru ca o duc foarte bine si nefacand nimic.

    De ce o duc foarte bine nefacand nimic?

    Pentru ca societatea pompeaza din deficit, se imprumuta pentru consum.

    Ce este insa de facut?
    a) Deficit zero.
    b) Desfiintat ARACIS, ARACIP. Astea nu asigura nici o calitate, sa fim seriosi.
    c) Limitat trunchiul comun (de vazut Bologna, cat se poate)
    d) Liberalizat invatamantul superior total – fara subventii pentru universitati, ci doar burse pentru studenti
    e) Modificat Codul muncii pentru a permite programul de lucru flexibil, plata cu ora etc.
    f) Redus la 50% numarul de ore in preuniversitar.
    g) Ridicat rata dobanzii de referinta. Creditul este inca prea ieftin si sunt inca prea multi inconsitenti si prea mari tentatiile…
    h) Desfiintata povestea cu „cursurile acreditate” – oricum si alea se fac tot de forma
    i) Alocati bani de la buget pentru pregatirea profeionala a corpului profesroal din preuniversitar, prin stagii de pregatire in strainatate

    Nu e locul pentru prea multe aici, dar cam asa ceva cred ca ar trebui.

    Un asemenea program inseaman insa un acord politic pe termen lung. Dar un acord politic nu se poate limita la principii, pentru ca oricum cu principiile e de acord toata lumea. Un program politic inter-partide ar trebui sa cuprinda masuri concrete, suficeint dezbatute si suficient pregatire de un corp de experti, astfel incat acceptarea politica sa fie reala, nu motivata tot politic.

    In paralel, ar trebui alocati bani mult mai multi la cultura.

    De unde bani? Din investitiile de la sanatate, pentru ca le faci oricum degeaba daca nimeni nu stie folosi toate apratele alea scumpe.

    Am dat doar o schita de solutie. Ideea principala este insa de a muta dezbaterea de la lamentare la solutii.

    M-am saturat sa tot aud cat de rau e la noi!!!!!

    Hai sa discutam ce se poate face.

  29. Sunt partial de acord cu articolul. Pregatirea multor profesori este slaba, multi profesori in varsta nu au prea multa treaba cu ceea ce predau. Faptul ca multi nu profeseaza in „joburile” indicate de faculatate este o treaba intalnita si in late tari. Si in Europa se intampla ca multi sa nu poata profesa in domeniile pentru care s-au pregatit, sa nu uitam totusi si de cei care nu vor neaparat sa profeseze in meseriile facultatii terminate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro