Ce trebuie pentru a porni o ploaie…

Am încercat fără succes să aflu când anume a ajuns în cinematografele din România filmul Omul care aduce ploaia, regizat de Joseph Anthony, lansat de studiourile americane în luna decembrie a anului 1956.

Eram curios să cunosc acest detaliu nu neapărat din cauza faptului că, indiscutabil, piesa omonimă datorată lui Richard Nash a avut un succes teribil și datorită producției filmice ce îi avea drept capete de afiș pe Katherine Hepburn și pe Burt Lancaster, ci, în primul rând, deoarece în economia cronicii spectacolului din 1957 de la Bulandra, cronică apărută în numărul din iunie al revistei Teatrul, autoarea ei, nimeni alta decât Ecaterina Oproiu, nu doar că se găseau consistente elogii regiei lui Liviu Ciulei și actorilor ce apăreau în cele șapte personaje (montarea dispunea de dublă distribuție), ci erau numeroase referiri la caracterul cinematografic al piesei. Ele mi s-au părut surprinzătoare având în vedere că în prima parte a comentariului său, Ecaterina Oproiu mărturisea cât de greu i-a fost să afle minime detalii despre Richard Nash. La ora aceea un tânăr relativ necunoscut. În dificultățile invocate de Ecaterina Oproiu ar putea fi un posibil indiciu că în 1957 pelicula nu rulase încă în cinematografele din România.

În opinia viitorului redactor-șef al revistei Cinema, în intimitatea scrierii dramaturgului american s-ar găsi două laturi situate nici în opoziție, nici contradictorii. În primul rând, am avea de-a face cu o anume doză de neorealism, unul de esență cinematografică. Vizibil prin atenția acordată unei familii oarecare din Vestul american, fapt ce ar permite anumite comparații cu scenariile și filmele unui Zavattini ori ale unui De Sica. E drept, Ecaterina Oproiu își nuanța opinia, precizând că, dacă la marii regizori italieni ai școlii neorealiste, își spune cuvântul o deliberată detașare, chiar o mimată indiferență față de destinul personajelor, în piesa (pe atunci) cvasi-necunoscutului dramaturg american șochează înfocarea, implicarea, nedezmințita simpatie arătată măcar unora dintre eroi.

În al doilea rând, Ecaterina Oproiu detecta în scrierea lui Richard Nash un gen de neoromantism de bună factură. Care, pesemne, derivat fiind din tipul special de neorealism, își spunea cuvântul în primul rând în construcția personajului Starbuck, dar și în devenirea capului familiei ca și în aceea a lui Jim, a lui Lizzie și- de ce nu? – chiar în aceea a lui File, a Șerifului și, în final, în aceea a impulsivului Noah.

Acum, trebuie spus că genul acesta de neorealism se cam găsește în mai toate piesele americane din primele decenii postbelice și va fi transferat cu nedezmințit succes și în scrierile tinerilor furioși.

Sigur, cum spuneam, filmul și-a pus amprenta asupra frecvenței cu care vreme de zeci de ani buni piesa a figurat în repertoriile românești și nu numai. Însă nu e mai puțin adevărat că respectiva frecvență se explică și prin reușita premierei pe țară de la Bulandra. Care are importanță și fiindcă, odată cu spectacolul cu Omul care aduce ploaia, marele artist Liviu Ciulei revenea la regia de teatru. Aceasta după ce a fost silit de birocrația comunistă a vremii să urmeze un fel de curs de specializare în domeniu, avându-i drept profesori pe Mihai Raicu și Dinu Negreanu.

După 1989, Omul care aduce ploaia a figurat tot mai rar în repertorii, locul ei fiind luat, firesc, de scrieri de dată ceva mai recentă. Îi revine conducerii Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea meritul de a fi readus respectivul text în actualitate. Și nu  oricum, ci într-un spectacol de foarte bună calitate. Firește, s-a mizat și pe un fel de remember (afișul spectacolului e conceput asemenea afișelor filmelor de odinioară), dar mai ales s-a avut în vedere găsirea unui regizor care a dovedit că are un anume apetit pentru acest gen de dramaturgie. E vorba despre Vlad Cristache pe a cărui fișă de creație figurează și Vrăjitoarele din Salem, și True West. Piesa americanului Sam Sheppard, montată de Vlad Cristache la Teatrul Maria Filotti  din Brăila, având evidente asemănări cu aceea a lui Nash.

Suntem, așadar, undeva în Vestul american, un vest nu neapărat dur ori sălbatec, ci, mai curând, măcinat, stors, secat de o secetă ce parcă nu ar mai avea sfârșit. Seceta își spune cuvântul și asupra afacerilor familiei Curry. Ca și asupra sufletului oamenilor. Mereu nemulțumitul, agitatul, raționalul Noah, fratele mai mare, consemnează în registre pierderile zilnice. Noah, în interpretarea riguroasă, policromă a lui Ioan Paraschiv este el însuși un fel de om-registru. Care se vrea a fi nu numai administratorul afacerilor, ci și al întregii familii. Noah ține să îi aducă brutal pe toți cu picioarele pe pământ, interzicându-le tuturor și, în primul rând, sieși dreptul la visare. Fapt și cenzurat, și ironizat de tată. H. C. Curry este nuanțat adus în scenă de Constantin Florescu. Tatăl realizează primejdia reprezentată de excesivul realism al lui Noah, încearcă să îi pună stavile, cu grija de a nu provoca rupturi într-o familie în care a ajuns să fie și mamă, și tată. H. C. Curry privește îngăduitor timidele încercări de zbor ale mezinului Jim, de la un moment dat încolo chiar le încurajează. În realizarea scenică a  personajului,  Ștefan Pavel creează ceea ce aș numi un rol de referință pentru această etapă a carierei lui. Și tot tatăl vrea să facă ceva spre a-și scăpa fiica de blestemul ratării și de riscul iminent al nefericirii care o paște. Lizzie e un personaj în care evoluează cu totul remarcabil, într-un anume gen de contre-emploi, Réka Szász. Ei, actriței, o femeie evident frumoasă, Vlad Cristache i-a cerut să joace o insipidă, o insă oarecare, destinată a trece neobservată. Lizzie este candidată sigură la statutul de fată bătrână. Și tot H. C. Curry este primul de acord să cheltuiască 100 de dolari. Prețul pe care îl cere aventurierul Starbuck spre a aduce ploaia. Un rol în care Octavian Costin are meritul de a dovedi, grație inventivității, capacității de a pune la bătaie o largă paletă de capacități interpretative, că personajul lui, ce se auto-recunoaște a fi un mare mincinos, a spus un mare adevăr susținând că pentru a porni o ploaie, e  nevoie de o mare încredere. Judicios îndrumat de regizor, Octavian Costin știe foarte bine că Starbuck este cu mult mai mult decât un băiat sau, mă rog, o javră simpatică. Actorul sesizează întreaga încărcătură simbolică a rolului și o aduce integral pe scenă.

Care e mesajul lui Starbuck, mesajul însuși al piesei lui Richard Nash? Că nimeni nu îți poate interzice să visezi, că nimănui nu îi e îngăduit să îți răpească încrederea în tine.

De fapt, atât în piesa lui Richard Nash cât și în spectacolul pe care l-aș caracteriza a fi de o modernitate clasică, foarte bine așezată, semnat regizorul de Vlad Cristache, ploaia sosește încă înainte de plecarea lui Starbuck. Morocănosul File, cu aplomb, chiar cu un autoasumat și fin umor jucat de Kostas Mincu, acceptă căderea propriei măști, își regăsește încrederea în sine, se confruntă cu recunoașterea cinstită a unui moment dureros din biografie. Șeriful, minuțios conturat de Alexandru Beteringhe, renunță a mai fi eminamente un om al datoriei.

Mădălina Pop propune un decor pe două planuri. În primul, avem casa tradițional-americană a familiei Curry. În cel de-al doilea, demarcat simbolic de binecunoscuta reclamă la jeanșii Levi’s (un alt citat cinematografic), se concentrează atât biroul Șerifului cât și șopronul unde se consumă și de unde pornesc atâtea.

Ecaterina Oproiu își încheia textul menționat la începutul acestei cronici spunând că se vede silită să o facă deoarece pur și simplu nu mai are pe cine să laude. Cam din aceleași motive o fac și eu. Cu bucuria că am văzut la Teatrul Anton Pann un spectacol de notă maximă.

Teatrul Anton PANN din Râmnicu Vâlcea

OMUL CARE ADUCE PLOAIA de Richard Nash

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Clara Pop

Asistență scenografie: Madalina Mihai

Cu:

Réka Szász (Lizzie Curry)

Octavian Costin (Starbuck)

Constantin Florescu (H. C. Curry)

Ioan Paraschiv (Noah Curry)

 Ștefan Pavel (Jim Curry)

Kostas Mincu (File, ajutorul de șerif)

Alexandru Beteringhe (Șeriful)