joi, martie 28, 2024

Ce va fi în Turcia sau ce va fi Turcia? O analiza istorica si politica

Într-un interviu acordat recent lui Cătălin Gomboş de la Radio România Actualități am fost întrebat despre viitorul Turciei din perspectiva tulburărilor actuale. Răspunsul nu a putut fi inclus în dimensiunea sa originală în programul respectiv din motive editoriale, de înțeles. Chestiunea este însă importantă pentru stabilitatea regională și, astfel, ar trebui să fie importantă și pentru politica externă românească. Prin urmare am decis sa produc acest text pentru a da detaliile necesare, cred eu importante și utile. Este totodată important să precizez din capul locului că textul de faţă se bazează pe aproximativ doisprezece ani de studiu academic al fenomenului politic turcesc, eu activând în perioada aceasta ca profesor de știinte politice și studii europene la Izmir University of Economics.

Prefer să iau ca reper în explicația mea nu demonstrațiile de stradă care domină știrile despre Turcia în ultima săptămână, ele fiind mai degrabă o consecință, o variabilă dependentă de procese cu mult mai profunde, istorice, prin care trece societatea turcă de la începutul anilor 2000. Mai degrabă aș porni de la definiția actuală a statului turc drept „kemalist”, „secular” și „naționalist”, trei concepte fundamentale în Constituția de la 1982, cea încă în exercițiu dar impusă de junta condusă de generalul Kenan Evren după lovitura militară de stat din 12 septembrie 1980. Acea lovitură de stat a venit după o alta, în 1960. Ambele au fixat la vârful ierarhiei politice din Turcia așa-numitele elitele kemaliste, fanatice apărătoare ale conceptelor enumerate mai sus. Aceasta „fixare” a adus cu ea și consolidarea respectivelor elite în aparatul birocratic de stat, inclusiv în educație, în forțele armate și în forțele de securitate internă, inclusiv în poliție și jandarmerie.

În România există un discurs dominant despre această stare de lucruri ce poate fi rezumat în următoarea frază: „Turcia este un stat secular, de tip occidental, pentru că armata lui Atatürk veghează”. Acest raționament este doar parțial valid și, ca atare, extrem de nociv față de imperativul unor relații corecte ale României cu Turcia, mai ales astăzi. Armata a reacționat numai de două ori cu armele în momente în care republica seculară părea amenințată. În toată longue durée a acestei republici, poporul însuși s-a ridicat împotriva islamizării, cu convingerile sale democratice și prin disponibilitatea sa de a ieși în stradă când drepturile politice i-au fost amenințate. Armata a intervenit doar când dezordinea publică ducea către anarhie. În timp, însă, doctrina kemalistă s-a îndepărtat semnificativ de principiile lui Mustafa Kemal Atatürk. Puțină istorie este deci necesară pentru a înțelege ceea ce trăim azi.

Fondatorul Turciei a decedat în anul 1938, lăsând în urmă conflicte interne ce anunțau un secol extrem de agitat în relația dintre noul stat național, total diferit de sistemul multinațional otoman, și comunitatea sa politică. Milioanele de etnici kurzi și milioane de credincioși alevi în particular nu se încadrau în rigida definiție mono-etnică și seculară din doctrina de stat, favorizând de fapt majoritatea musulmană sunni. Constituția de la 1924 exprima această rigiditate care avea să fie afirmată din nou în Constituția de la 1961. Ideologia călăuzind lovitura de stat din 1960, elaborarea Constituției din 1961 și, mai ales, lovitura de la 1980 și Constituția din 1982, încă în vigoare, au marcat însă o radicalizare a kemalismului. Cel ce i-a urmat lui Mustafa Kemal la putere, fostul său aide-de-camp din Războiul de Independență, Ismet Inönü, a fost păstorul acelei radicalizări, ajutat de mișcări naționaliste precum Ülkü (Idealul) şi de Partidul Republican al Poporului (CHP), partidul-stat al lui Atatürk.

Rezultatul a fost un naționalism de stat feroce, îndreptat deschis împotriva tuturor segmentelor ale comunității politice care nu erau nici etnic turce și nici religios musulmane sunni. Milioane de oameni. Atitudinea statului față de rebeliunile kurde din 1925 și din 1938 ilustraseră pe deplin lipsa de scrupule a regimului Inönü în acest sens. În 1938, mai cu seamă, reacția armatei la rebeliunea din zona Dersim, casă a kurzilor alevi, a fost extrem de sângeroasă. Mii de oameni au fost masacrați și aviația turcă a avut un rol important, unul din aparate fiind pilotat de prima femeie pilot militar a Turciei, Sabiha Gökçen. Fata aceea a fost adoptată de Mustafa Kemal iar cel de-al doilea aeroport al Istanbulului încă poartă numele ei. Orice kurd sau alevi trecând pe acolo știe asta. Noi nu ştim. În plus, compoziția etnică a zonei Dersim a fost fundamental alterată prin dislocări de populație. Şcoli de fete au fost înființate pentru a fi îndoctrinate ele și, implicit, copiii lor cu ideologia naționalistă de stat, iar numele Dersim a fost șters de pe hartă și din manualele de istorie, fiind înlocuit cu turcescul Tunceli.

Ulterior acestui episod, toata programa națională de istorie și geografie a fost turcificată, kurzii primind numele de „turci munteni”. Anterior, legea prenumelor 2525/1934 introducea prenumele obligatorii dar impunea ca acestea să fie dintr-o listă de opțiuni, toate indicând identitatea etnică turcă. Orice prenume non-turce deveneau astfel ilegale. Legea populației din 1972 avea să interzică, de asemenea, și numele non-turce, astfel fiind ilegalizată orice identitate personală și colectivă non-turcă. Raportul anual al Comisiei Europene din 2011 consemnează refuzul unei curți de justiție din sud-estul Turciei în același an de a accepta dreptul unui cetățean turc de etnie siriacă și religie creștină siriacă de a reveni la prenumele original al familiei, curtea respectivă invocând chiar legea din 1935.

Apoi, o lege din 1965 a interzis menționarea limbii materne și a identității etnice și religioase a respondenților în recensăminte, restricție încă în vigoare. Astfel, având în vedere și etno-centrismul radical al programei educaționale, absolut toate formele identitare non-turce și non-sunni au dispărut treptat din prezentul politic și din memoria colectivă a trecutului. Sau, cel puțin, așa se dorea. Nu este deci de mirare că opoziția față de statul kemalist a crescut gradual în anii ’70 și ’80, panica cuprinzând autoritățile mai ales când stângismul, profund influențat de socialismul comunist revoluționar din occident, a început să domine această opoziție, în plin Război Rece.

Organizația teroristă PKK a apărut și ea în acel context, în 1978, militând deschis pentru separatism dar, la vremea aceea, fără a purta o luptă armată împotriva Ankarei. Cu trei ani înainte, partidul istoric CHP, condus acum de Bülent Ecevit, fusese înlocuit la putere de o coaliție condusă ca Prim-Ministru de Süleyman Demirel (Partidul Justiției) și din care mai făceau parte un Front Naționalist, Partidul Salvării Naționale de orientare islamic-fundamentalistă condus de Necmettin Erbakan și Partidul Mișcării Naționaliste (MHP) condus de fundamentalistul naționalist Alparslan Türkeș. Aceste grupări politice radicale au reuşit cu aceea ocazie să se infiltreze şi în structurile de securitate ale statului, mai ales MHP, cu consecințe grave pentru prezent. Au rezultat o seamă de asasinate şi alte tulburări majore care au adus Turcia în pragul unui război civil. Mii de oameni au fost ucişi, de stânga dar şi de centru sau dreapta, mai ales membri ai grupărilor socialiste şi comuniste (masacrele din Piața Taksim din Istanbul 1977 şi Bahçelievler 1978), precum și cca. 100 de alevi (Kahramanmaraş 1978). Bandele cele mai active în aceste omoruri au fost aşa-numiții Lupi Gri din organizația de tineret MHP, considerați responsabili şi pentru alte crime politice încă neelucidate.

Reacția armatei era dorită, așteptată, şi s-a manifestat prin lovitura de stat de la 12 septembrie 1980, condusă de generalul Kenan Evren. Sângeroasă, poate mai distructivă decât crimele pe care dorea să le curme, lovitura aceasta a adus cu ea alte mii de morți şi sute de mii de arestări soldate cu peste cinci sute de condamnări la moarte executate. Ceea ce a urmat a depăşit însă așteptările. Toate partidele politice au fost interzise și următoarele alegeri, în 1983, au fost deschise doar pentru trei partide creeate prin colaborare cu atot-puternicul Consiliu de Securitate Națională controlat de Kenan Evren. Democrația turcă avea astfel să fie subordonată celei mai restrictive interpretări a doctrinei kemaliste pentru următorii ani. Între timp, în 1985, PKK-ul condus de Abdulah Öcalan a început campania sa armată separatistă împotriva unui stat care părea decis să turcifice fiecare individ și fiecare comunitate din țară. Nu numai că pronunțarea cuvântului „kurd” a fost interzisă în public, dar Kenan Evren chiar a numit din nou această vastă și veche comunitate „turci munteni”, sugerând revenirea la politica sângeroasă din anii ’30. Ironic, Europa de vest se pregătea între timp să pună bazale Uniunii ce se vroia post-națională.

În ciuda unei încercări de deschidere inițiate de Turgut Özal care i-a urmat lui Kenan Evren și care chiar a șocat, alături de alți membrii ai administrației, recunoscând public originea sa etnică kurdă, proiectul liberalizării Turciei a murit din fașă odată cu moartea încă suspectă a lui Özal însuși în 1993. O liberalizare a acestei țări, adică o transformare a sa nu numai într-un stat democratic, ci într-o democrație liberală, mai avea mult de așteptat. Venit la putere în 2002, Partidul Justiției și Dreptății (AKP) părea a-și asuma această sarcină. Descendent din interzisa formațiune fundamentalistă a lui Necmettin Erbakan, AKP părea legitim îndreptățit să poarte flamura unor reforme fundamentale. Politica de deschidere democratică față de minoritatea kurdă chiar dădea astfel de speranțe, în vreme ce conservatorii religioși erau și ei din ce în ce mai favorizați, chiar cu riscul ca elitele kemaliste să devină din ce în ce mai iritate. Și iritate aveau neîndoielnic să devină.

Investigații judiciare de mare amploare au fost inițiate în cazuri ce sugerau cât se putea de clar legături între serviciile de informații și securitate ale statului și organizații ultra-naționaliste dar și între aceleași organizații de stat și…militanți kurzi. Exemple în acest sens includ cazurile Susurluk (1996) și Șemdinli (2005) dar multe alte asasinate par a fi conectate cu organizația din spatele acestor cazuri, JITEM, o unitate armată de informații a Jandarmeriei. Cazurile din instanțele turce de după 2002, Ergenekon și Balyoz, par a indica din ce în ce mai clar că JITEM se află în spatele a nenumărate crime. Victimele au variat de la membri ai administratiei locale și ai poliției din zona vastă locuită de kurzi, până la ziariști, artiști sau profesori și mulți alții. Există suspiciuni, până acum neconfirmate clar în anchete, despre implicarea JITEM în uciderea misionarului Andreea Santoro, a trei alți preoți și chiar și a respectatului scriitor turc de etnie armeană Hrant Dink. Tentative de lovitură de stat sub coduri precum Ergenekon au fost oprite și justiția se ocupă acum de ele, mulți militari fiind închiși în vederea judecății sau în așteptarea verdictelor. Printre ei se află ofițeri care au deținut funcții de comandă în JITEM, a cărui existență și operațiuni au devenit astfel imposibil de tăgăduit de către conducerile armatei, jandarmeriei, și ai serviciilor secrete. Se pare că, într-adevăr, multe din crimele puse pe seama PKK sau a altor organizații teroriste în Turcia au fost de fapt comise cu știrea și uneori chiar organizate de astfel de instituții mai mult sau mai puțin ilegale ale „statului din adânc” (derin devlet), eufemism pentru rețeaua birocratică dominată de elemente fanatice ale elitelor naționalist-kemaliste.

Trenarea în instanțe a cazurilor Ergenekon și Balyoz în acest context este cel puțin iritantă pentru cei care așteaptă dreptate după crimele ultimelor patru decade. Inițiativa de deschidere democratică a statului față de minoritatea kurdă, deși pornită cu entuziasm în 2005 și aducând, spre exemplu, programe de televiziune în limba kurdă în casele oamenilor, trenează și ea. Inițiativa recentă a AKP de a rezolva problema kurdă prin dialog cu liderul PKK Öcalan, întemnițat pe viață în insula Imrali, este una deosebit de riscantă. Ea nu poate fi separată de eforturile de elaborare a unei noi Constituții, eforturi care sunt însă îngreunate la ora actuală de unele „linii roșii” ale celor patru partide prezente în parlamentul turc (Meclis, citit „medjlis”), mai cu seama de propunerea AKP de a se institui un regim prezidențial. Acest lucru ar însemna instalarea lui Recep Tayyip Erdoğan (citit Redjep Taiip Erdooan) ca viitor preşedinte ales de popor (până acum Preşedintele a fost ales de parlament) şi cu puteri periculos de mari. Nici CHP și nici MHP nu acceptă această propunere constituțională în vreme ce Partidul Păcii și Democrației (BDP), pro-kurd, așteaptă concesii majore. Situația aceasta este exploatată de ultra-naționaliștii MHP și de naționaliștii kemaliști din CHP pentru a acuza public AKP-ul de colaboraționism cu kurzii în aşezarea constituțională a viitorului Turciei pe baze altele decât cele tradiționale, secular-kemaliste. Și de aici începe spectacolul protestelor din aceste zile. Există pentru unii de aici, din Turcia, teama că se repetă scenariul de la sfârșitul anilor ’70. Prea multe facțiuni, prea mulți dezamăgiți, prea multă suspiciune.

Seculariștii au dreptate. Femeile purtând vălul islamic au acum dreptul de a intra în școli iar vânzarea alcoolului este restricționată la magazine (nu în restaurante) între 22.00-06.00. Acestea sunt limitări care in mod clar indică mentalitatea islamului consevator cu care republica laică este incompatibilă. Ca să nu mai vorbesc despre ridicola solicitare a autorităților de la metroul din Ankara ca tinerii să nu dea semne de imoralitate în public (sărutul), aceasta ducând la protestul spontant din partea a numeroase cupluri sărutându-se în capitala lui Atatürk. Militanții pentru drepturi civile au și ei dreptate. Arestarea a numeroşi jurnalişti din varii motive, preconizata înlocuire a firmelor de pază cu poliția de stat în instituții de învățământ, inclusiv în universități (poate cea mai periculoasă mişcare), precum şi riposta disproporționat violentă a poliției la demonstrațiile paşnice ale populației (nu numai în cazul protestelor din aceste zile) dau serioase motive de teamă. La acestea se adaugă faptul că, începând cu anul 2005, forțele de poliție au fos multiplicate de către guvernul AKP prin recrutarea unor noi membri din păturile sărace și conservatoare ale populației. Mii de astfel de noi polițiști au apărut de atunci, cel mai probabil slab pregătiți, ceea ce ar putea explica zelul lor orb, tipic conservator, împotriva tinerilor protestând pe străzi. Naționaliștii sunt şi ei revoltați de inițiativa soluționării problemei kurde precum şi de proiectul constituțional care promite să elimine definiția etnic-monolitică a națiunii, recunoscându-i diversitatea etnică şi culturală. Cei de stânga sunt şi ei ațâțați de orientarea vădit neo-liberală a guvernului AKP, mai ales având în vedere că această orientare pare a-i favoriza pe oamenii de afaceri apropiați AKP-ului.

Într-o concluzie sumară, bazată însă pe detaliile de mai sus, se poate spune deci că societatea turcă trece printr-o transformare profundă, poate la fel de profundă ca cea din anii ’20. Partidul de guvernământ şi-a asumat riscurile politice ale acestei transformări, inițiind-o cu un curaj demn de admirație. S-ar putea însă ca frânghia pe care merge să fie mult prea subțire, mai ales când se trezeşte acum cu un lider despre care credea că este locomotiva succesului dar se dovedeşte a fi doar un alt lider îmbătat de putere, încăpățânat în a-şi impune obsesivul proiect al republicii prezidențiale şi din ce în ce mai impulsiv. Pe scurt, Erdoğan devine cu rapiditate o povară pe umerii partidului. Protestele din aceste zile aduc deci în arena publică două tabere vechi din Turcia: cei ce vor o republică autentic liberal-democratică și cei ce vor încremenirea pe mai departe într-o pseudo-democrație neliberală, sub un lider autoritar, cu o elită care să definească posibilitățile politice în modul tradițional restrictiv al ultimilor 90 de ani.

În opinia mea, tabăra liberal-democrată nu are avantajul unei tradiții interne de democrație liberală şi nici pe cel al unei concepții coerente despre ce poate însemna aceasta. Nesprijinită de forțe interne dar mai ales externe, ea se va înclina până la urmă în fața vreunei facțiuni atot-știutoare și inerent autoritare, din orice parte politică ar veni ea. Un popor care nu a cunoscut comunismul şi care, iată, este viu și apt sa lupte pentru drepturile sale politice, ar putea astfel să fie până la urmă înfrânt de propria istorie, sumbră și rigidă. Ar exista o șansă: încurajarea Ankarei de a continua pe linia reformelor în contextul ascensiunii sale în clubul Uniunii Europene. Știu că sunt mulți care se opun acestei perspective dar cred că acei oameni nu înțeleg nici relațiile internaționale contemporane, nici evoluțiile regionale, nici esența Uniunii care nu poate avea un viitor coerent fără a-și proiecta politica proprie la Marea Neagră. Iar un astfel de viitor este imposibil fără includerea Turciei în proiectul european. Implicit, politica externă românească ar trebui să reflecte o gândire pe termen lung în acest context, acordând prioritate integrarii europene a zonei Mării Negre cu mult mai multă seriozitate și așezare de minte decât până acum. Ceea ce face imperativ necesară cunoașterea, înțelegerea și susținerea devenirii politice a Turciei și a celorlalte țări riverane Mării Negre. Dar acest subiect aparține unei alt, mult mai vast proiect analitic pe care au datoria să îl aprofundeze din ce în ce mai mult mai ales mediile academice de la noi.

Închei cu un răspuns scurt la o întrebare serioasă: va deveni Turcia un stat islamist? Nu, pentru că un stat turc islamist ar trebui sa fie unul turc sunni. Iar în Turcia reală, cea pe care o vizitează ai noştri vară de vară, există milioane de non-turci, non-sunni şi mai ales femei educate care nu vor tolera islamizarea în secolul XXI (mulțimea de sub balconul meu spune asta chiar acum), când gândirea omului nu mai poate fi blocată prin metodele din vechime. Nu la porțile Europei post-nationale în care, păcatul meu, cred. Dar suntem noi, oare, în stare să luptăm alături de turcii liberali pentru acest ideal?

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Sa-i lasam pe turci sa-si rezolve problemele si, in orice caz, nu de alte 80 de milioane de musulmani are nevoie Europa.

    – va deveni Turcia un stat islamist ?

    Probabil, spre asta se indreapta. Secularisti si modernisti au existat si in Iran in 1978 dar au fost invinsi si eliminati de pe scena politica de majoritatea „traditionalista”.

  2. E usor sa simpatizezi cu demonstrantii din strada, pana cand incepi sa te intrebi cine sunt ei si ce vor. Se pare ca unii vor mai multa libertate, altii intoarcerea la nationalismul feroce. Guvernul e autoritar, dar totusi initiatorul unor reforme demult asteptate. O analiza complexa care ne lamureste ca nu e simplu de decis cine sunt „baietii buni” si cei „rai”. Felicitari.

  3. Va felicit, impresionanta incursiune si analiza intr-un spatiu editorial limitat. Ma aflu chiar acum la istanbul, intr-un hotel, in zgomotul claxoanelor celor care se indreapta spre piata taksim. Am considerat ca dificultatile intampinate de romani in procesul lor de civilizare moderna isi au sorgintea in „tineretea” statului nostru, dar iata ca nu este deloc usoara nici acomodarea in trecerea de la stadiul de imperiu euroasiatic, la cel de stat national-autocratic, religios sau democratic, Intr-un timp relativ scurt. Astfel cum exista neindoielnic statul ascuns/profund despre care vorbiti, pot sa confirm fiind prezent la fata locului, ca exista si societatea turca profunda, nu foarte numeroasa insa evidenta prin Bunastare si extrem de influenta. Caracterul traditional urban al revoltelor si revolutiilor nu isi poate afla finalitate in zilele noastre si in statele emergente (nu mai vorbim de cele dezvoltate) fara inglobarea paturii de mijloc. Ori, cel putin in istanbul, ca martor ocular pot sa va spun ca in timp ce tineri efervescenti demonstreaza in taksim, promenada luxurianta a bosforului pare destul de aglomerata de alti tineri proprietari nu de fiat produs in turcia, ci de vehicule tipice clasei medii, daca nu chiar de s-klasse si range rover. Si nu sunt putini (pastrand proprotiile unui oras cu o populatie de 14 milioane). Care, culmea, nici nu mai sunt foarte dornici ca tara lor sa fie admisa in UE (ceea ce dealtfel pare sa anime si guvernul turc).
    Si toate acestea in clipa in care in cercurile politice si de afaceri legate de turcia se discuta, cu admiratie sau teama de „noul hub de securitate/energie regional” (in traducere valaha „noua poarta”).
    Va sustin intru totul in concluzii. o fractura turca in ecuatia regionala reprezinta a provocare extraordinara la adresa securittatii romaniei, si nu numai. Desigur, adaugata la dilema eliberariii lui becalii si a sortii micului romanesc.
    Inca o data felicitari!
    Toate cele bune

  4. un articol de pe pozitia trendy, adica multiculti, diversity, pro islam, etc. Pur si simplu pierdere de timp sa citesti asa ceva.

  5. Dragos,
    Iti multumesc pentru aceasta analiza deosebit de utila ce ma ajuta sa inteleg pe deplin evenimentele actuale si care, imi releva, inca o data, strategia de viitor pe care UE trebuie sa o urmeze. Nu in ultimul rand, trebuie punctata atentionarea ta catre autoritatile romane, ce, personal imi par prea putin interesate de chestiunea turca per ansamblu. Probabil se trec cu vederea sutele de ani care au legat soarta noastra, dezirabil sau nu, de cea a turcilor. Pare-se ca ne-am vazut occidentali inainte de vreme si uitam ca , cel putin geografic, Bucurestiul se gaseste mai aproape de Istambul decat de Berlin si Washington.
    Felicitari pentru articol!

  6. Excelent articol, extrem de clar si de bine documentat. Am urmarit zilele trecute un documentar despre Ataturk, dumneavoastra m-ati ajutat, retrospectiv, sa-l inteleg mai bine si va multumesc. Si fiindca am o ruda apropiata in Istambul, sper din tot sufletul sa fie in siguranta si va urez si dumneavoastra sa fiti la fel.

  7. Baietii buni si baietii rai in politica turca. Dupa parerea mea autorul subevalueaza rolul potential al conservatismului religios in politica turca, ceea ce falsifica concluziile. O deformatie academica profesionala mostenita deopotriva din traditia socialista si cea liberala de marginalizare, chiar ridiculizare a importantei specificului cultural-ideologic si de supraevaluare a socialului ca variabile explicative ale evenimentelor.

    Sigur aripa nationalista si cea democrat-liberala dar deopotriva laice sunt in competitie, pe unele paliere incompatibile, insa marea confruntare nu le mai are pe cele doua ca protagonisti.

    Astazi islamul politic, antidemocratic, antioccidental, antisecular si antimodernitate este o forta politica de dimensiunile unui tsunami in lumea islamica, inclusiv in Turcia, unde majoritatea populatiei este religios-conservatoare, impartasind prea putin din ideologia nationala de import occidental a lui Ataturk si inca si mai putin din ideea de democratie. Islamul politic este marea provocare a secularismului turc liberal-democratic sau nationalist, iar AKP nu este nici macar cea mai radicala formatiune conservatoare.

    Cei care ies azi in strada, desi sunt multi si pot fi si mai multi, sunt minoritatea occidentalizata a Turciei, care nu se simte confortabil cu reintoarcerea la un constrangator stil de viata religios medieval. Tragedia lor este ca sistemul democratic dominat la vot de o masa de saraci religios-conservatori risca sa mentina la putere forte islamiste pentru deceniile urmatoare. Or aceste forte vor putea treptat (si o fac deja pentru ca au determinarea ideologica necesara) sa schimbe fata europeana a Turciei intr-o copie a Iranului sau a Arabiei Saudite.

    Zarurile nu au fost aruncate, dar riscurile unei puteri islamiste ostile la portile Balcanilor si a Europei nu trebuie desconsiderate.

    • Foarte corect. Ar fi si greu de inchipuit ca un poti sa predai stiinte politice la o universitate din Turcia si sa critici in mod deschis orientarea islamist-conservatoare a partidului aflat la putere. Sa spui ca demonstratiile impotriva puterii sunt datorate faptului ca se doreste o recunoastere a kurzilor ca natiune constitutiva a Turciei (nu minoritate nationala, ci natiune constitutiva) este nu numai stupid, ci poate fi chiar o preluare a unui discurs propagandistic al puterii orientat catre democratiile liberale. Turcia isi reafirma in spatiul politic identitatea islamica si ambitiile imperiale avand la baza si succesele economice de exceptie. Chiar daca pare paradoxal, avand in vedere ca turcii nu s-au prea integrat in occident, diferentele culturale fiind greu de depasit, este foarte probabil ca apropierea de occident, legaturile cu milioanele de conationali stabiliti aici, contactul cu turistii si relativa crestere a bunastarii sa determine si o schimbare culturala astfel incat o parte semnificativa din populatia activa, urbana, sa respinga in mod radical tendintele conservatorist-islamice ale actualei puteri. Problema cea mare este ca in Turcia nu avem o forta politica care sa impartaseasca in mod autentic democratia liberala. Si mai trebuie avut in vedere ca inca nu s-a inventat o modalitate de convietuire pasnica intre lumea islamista si cea occidentala.

  8. Felicitari pentru articol. Excelenta sinteza si admirabil de optimista pozitia dumneavoastra, pe care din pacate nu o impartasesc, mi se pare ca supraestimati proiectul european. Poate peste zece ani, daca va mai exista UE, atunci s-ar putea incepe un dialog serios UE-Turcia.

    O lectura placuta si extrem de densa, va multumesc pentru efort, a meritat!

  9. Stimate,
    d-le Dragos,
    Nu sintem in stare sa luptam nici alaturi conationali pentru prosperitate, ajungind in starea de ,,natiune esuata”.Daca eram o tara normala, dezvoltata, puteam deveni alaturi de Turcia, ,,motor economic” in proiectul ,,integrarii europene” a zonei Marii Negre, ,,tractind” spre dezvoltare Bulgaria, Republica Moldova, poate chiar si Ucraina…
    In starea jalnica in care sintem, fara viziune si fara programe de crestere economica de ajungere din urma, macar a fostelor tari comuniste – avem nevoie ca noi sa fim tractati economic si financiar, pentru a evita totala prabusirea a sistemelor bugetare.
    Sa speram insa, ca vremea ca turcii sa ajunga supusii unor situatii politice depasite de istorie a trecut, iar punctul critic,economic-social si cultural, in care cineva mai avea sansa sa intoarca ,,roata istoriei” ,a fost depasit.

  10. Dle Mateescu, felicitari, o analiza excelenta. Mai ales ca sunteti „din interior”, profesor in universitati turcesti.
    Sunt curios ce va face premierul turc acum. Va goli piata Taksim cu forta? Va aduce un fel de „mineri” ca Ion Iliescu in iunie 1990? Nu de alta dar Iliescu a avut destula sustinere politica si noroc istoric (vorba vine) cat sa nu faca puscarie pentru instigare la violente si chiar la omor. Nu ca nu merita totusi cativa ani dupa zabrele…sper sa nu ajunga si Erdogan la fel.
    De asemenea, ma intreb cum si in ce masura difera electoratul AKP de cel al CHP? Cumva AKP e format mai ales din turci anatolieni, de varsta a doua, in general agricultiri sau mici afaceristi? Atunci CHP ce cuprinde? Intelectuali, mari bussinessmani, turci europeni mai ales? Daca Erdogan ia masuri de forta oare va pierde sau va castiga electorat? Dar CHP, in ce masura considera util sa sprijine manifestantii?

  11. D-le Mateescu, mai faceti un pas inainte si incercati o explicatie: de ce este detestata o pseudo-democratie cu excelente rezultate economice si financiare in contextul dramatic al crizei europene?
    Altfel spus, credeti ca o democratie autentica este capabila sa se autosustina pe traiectoria care conduce la excedent bugetar, dezvoltare si prosperitate?

  12. Multumesc mult comentatorilor de pana acum! Inclusiv si chiar mai ales criticilor. Invat de la ei. Analiza nu este exhaustiva, bineinteles. Nici nu putea fi. Sunt multe carti de analiza academica despre Turcia si niciuna nu poate avea pretentia ca acopera totul. Carti foarte bune de altfel. Aproape ca pot sa promit ca voi reveni cu o analiza mai detaliata, intr-o carte, cel mai probabil in engleza. Poate peste un an. Si pot promite ca voi lua in calcul mai ales criticile de aici. Dar nu se poate mai devreme de un an, adica mai ales dupa ce se va adopta noua constitutie, un moment cu mult mai important pentru Turcia si pentru regiune decat se imagineaza acum la Cotroceni si la Victoria. Dar…eu am renuntat sa ma mai bat cu morile de vant ale policy-making-ului romanesc. Asa ca mai bine tac. :) Despre UE, este un crez inainte de a fi un sistem functional. si functioneaza daca il facem noi se functioneze, daca credem in el si ne dedicam lui. Daca nu credem in el, atunci normal ca se va narui. si vom fi toti fericit sa ne intoarcem la ce a fost inaintea Comunitatilor. Din suflet, doamne fereste! Multumesc inca o data pentru comentariile tuturor si bafta in tot ce faceti!

    • Domnule Mateescu, cred ca merita sa mai scrieti articole informative despre Turcia pe care aveti posibilitatea sa o intelegeti mult mai bine. Pe mine ma intereseaza mai mult aspectele de tip cultural, respectiv modul de gandire al turcilor in legatura cu libertatea individuala, cu islamismul ca politica de stat nu ca religie, cu societatea de consum, cu democratia, cu violenta, etc. Si apoi este foarte important sa intelegem cine este in stada in Turcia si de ce, precum si modul in care se raporteaza la aceste proteste diferitele categorii de persoane din Turcia si principalele institutii care au un rol in formarea opiniei publice. De fapt ma intereseaza daca exista semnele unei schimbari culturale posibile care sa faca societatea turca compatibila cat de cat cu cea occidentala.

  13. un articol documentat si incitant:ma gindeam oare cu istoria carei tzari se aseamana?
    traversind comentariile,mi am adus aminte

  14. Ironia este ca proiectul lui Erdoğan chiar traseaza o Turcie post-nationala, atacand bazele nationalismului kemalist.Numai ca faza post-nationala turca este cu totul altceva decat isi inchipuie post-nationalii europeni ca este.Punctul comun intre fazele post-nationale este ca acestea constituie fundatii imperiale.Nu poti fonda un imperiu (care inglobeaza si digera populatii si confesiuni diferite) pe o ideologie nationala.Ori Turcia are propria sa traditie imperiala, alta decat ale natiunilor imperiale europene.
    Post-nationalii europeni se afla intr-o dilema.Pe de o parte, daca post-nationalii europeni, fideli propriei ideologii in faza pura, saluta emergenta unei linii post-nationale in Turcia, aceasta va duce nu la integrarea acesteia in traditia imperiala europeana ci la restaurarea propriei traditii otomane a Turciei.
    Pe de alta parte, daca vor sa stopeze o evolutie imperiala (eventual concurenta), a Turciei atunci post-nationalii europeni vor sprijini tendintele kemalist-nationaliste.Ceea ce-i va pune in disonanta cu propria idelogie post-nationala in forma pura.
    De unde se vede ca nicio ideologie in forme pure nu e valabila in orice timp si in orice spatiu.Si de unde se vede ca interesul primeaza ideologiei.Ceea ce face ca interesul post-nationalilor europeni este sa actioneze in Turcia contrar propriei ideologii, sprijinind tendintele nationaliste (kemaliste), singurele care au forta necesara anularii bazelor imperiale otomane.

  15. Domnule Profesor,
    multumesc, as dori ca sa sustineti si in tara noastra aceste prelegeri, sa le faceti cunoscute cercetarile Domniei Voastre, pentru ca istoria predata , lasa de dorit….. sa-mi fie iertata indrazneala…..
    fac parte dintr-o generatie care a invatat istorie dupa bunul plac al altora……….. si om care a invatat , sa afle dupa 90 alte si alte….
    multumesc ,
    mi-a mers la inima acest articol

  16. dusu ˝ma gindeam oare cu istoria carei tzari se aseamana? traversind comentariile,mi am adus aminte˝

    Nu se aseamana deloc cu istoria romanilor, daca asta ti-a trecut prin minte.Romanii nu au avut niciodata un imperiu.Au fost doar obiecti ai unor imperii, niciodata subiect imperial.Din aceasta cauza romanilor le lipsesc experientele politice, institutionale, culturale si administrative de mare magnitudine.Nu c-ar fi neaparat ceva neaparat rau.Intrebarea din titlul articolului, ˝Ce va fi Turcia?˝ comporta doar doua variante de raspuns:republica sau imperiu.Bineinteles, un imperiu in forme moderne, updatate, aggiornate, eventual in formula huntingtoniana a unui centru sau nucleu al civilizatiei islamice.O varianta care are inamici foarte capabili.Inamici altfel aflati in opozitie pe alte subiecte dar in convergenta pe tema indezirabilitatii unui imperiu.
    Sunt secundare variabilele daca laica, moderat sau fundamental islamica, daca liberala sau conservatoare, daca democratie, semidemocratie sau dictatura.Variabilele guvernante fundamentale sint doar doua:design republican sau imperial.Intre acestea doua se da lupta si dinauntru si din afara.

  17. În ce măsură consideraţi ca acel „deep state” este o chestie locală, turcească / cât credit acordaţi teoriilor (unele au toate caracteristicile conspiraţionismului, dar să nu ne antepronunţăm) care susţin că este aripa turcă a Gladio?

  18. Seculariștii au dreptate. Femeile purtând vălul islamic au acum dreptul de a intra în școli iar vânzarea alcoolului este restricționată la magazine (nu în restaurante) între 22.00-06.00. Acestea sunt limitări care in mod clar indică mentalitatea islamului consevator cu care republica laică este incompatibilă.

    Groaznic. In Montreal, Canada, alt oras islamic, e fix la fel. Intre 22 si 6 nu se vinde bere/vin (ca altceva nici nu au) in bacaniile deschise 24/24. Daca vrei o sticla de vodca sau un J&B, ori un vin de calitate, trebuie sa gasesti unul din putinele magazine care vind asa ceva (si toate, fara exceptie, sint de STAT). Si asta intre 11 si 9 seara. De asemenea, femeile purtând vălul islamic au dreptul (l-au avut mereu) de a intra în școli. Si cam asta e situatia in toata Canada. Teribil!

    S-ar putea însă ca frânghia pe care merge să fie mult prea subțire, mai ales când se trezeşte acum cu un lider despre care credea că este locomotiva succesului dar se dovedeşte a fi doar un alt lider îmbătat de putere, încăpățânat în a-şi impune obsesivul proiect al republicii prezidențiale şi din ce în ce mai impulsiv.

    Stiu ca Turcia a avut – in vremuri de criza infernala pentru Europa si America – o dezvoltare economica fulminanta si a scapat de datorii (FMI). Nu le-a mers turcilor niciodata atit de bine, iar viitorul pare mai luminos ca niciodata. Am inteles ca partidul la putere ar fi luat un spectaculos 51% la ultimele alegeri, deci poporul e multumit. Totusi, cine este locomotiva succesului daca Erdoğan nu e? Miracolul economic turcesc sa fie o simpla intimplare?

    În opinia mea, tabăra liberal-democrată nu are avantajul unei tradiții interne de democrație liberală şi nici pe cel al unei concepții coerente despre ce poate însemna aceasta. Nesprijinită de forțe interne dar mai ales externe, ea se va înclina până la urmă în fața vreunei facțiuni atot-știutoare și inerent autoritare, din orice parte politică ar veni ea.

    Da, mai ales externe. Asa e cu taberele liberal-democrate (ce ne mai intrecem in eufemisme… ), fara interventii din afara nu au cum sa ajunga la putere. Fapt istoric.

    Știu că sunt mulți care se opun acestei perspective dar cred că acei oameni nu înțeleg nici relațiile internaționale contemporane, nici evoluțiile regionale, nici esența Uniunii care nu poate avea un viitor coerent fără a-și proiecta politica proprie la Marea Neagră. Iar un astfel de viitor este imposibil fără includerea Turciei în proiectul european.

    Postulat?

    Uniunea, asa cum e, oricum nu are nici un viitor, asta se vede cu ochiul liber.

    gândirea omului nu mai poate fi blocată prin metodele din vechime. Nu la porțile Europei post-nationale în care, păcatul meu, cred.

    Nu e un pacat, e o eroare sa iti inchipui ca o Europa post-nationala poate exista.

    … există milioane de non-turci, non-sunni şi mai ales femei educate care nu vor tolera islamizarea în secolul XXI (mulțimea de sub balconul meu spune asta chiar acum), (…)
    Dar suntem noi, oare, în stare să luptăm alături de turcii liberali pentru acest ideal?

    Care noi? Dumneavoastra priviti spectacolul de la balcon si imi cereti mie sa lupt alaturi de turcii socialisti si comunisti? :-)

    Pe mine sa nu contati. :mrgreen:

    P.S. Mai sint si alte pareri despre ceea ce se cloceste in Turcia (iar interventiile din afara, a caror absenta o deplinge autorul, se pare ca sint, totusi, bine-merci la datorie):
    Cititi pe lewrockwell.com:
    Smoke Begins To Clear in Turkey
    by Daniel McAdams

    • Aferim, nene, daca ma gindesc la bravul bobor roman si al sau 80 % votati pt. parlamentul de excroci, ma simt bine. Boborul e heppy! Ai zis-o! O leaca de Suleyman ne mai trebuie si suntem pe voia lui Alah, cel atotputernic si slavit. Insalahh si alte chestii!

  19. Seculariștii au dreptate. Femeile purtând vălul islamic au acum dreptul de a intra în școli iar vânzarea alcoolului este restricționată la magazine (nu în restaurante) între 22.00-06.00. Acestea sunt limitări care in mod clar indică mentalitatea islamului consevator cu care republica laică este incompatibilă.

    Groaznic. In Montreal, Canada, alt oras islamic, e fix la fel. Intre 22 si 6 nu se vinde bere/vin (ca altceva nici nu au) in bacaniile deschise 24/24. Daca vrei o sticla de vodca sau un J&B, ori un vin de calitate, trebuie sa gasesti unul din putinele magazine care vind asa ceva (si toate, fara exceptie, sint de STAT). Si asta intre 11 si 9 seara. De asemenea, femeile purtând vălul islamic au dreptul (l-au avut mereu) de a intra în școli. Si cam asta e situatia in toata Canada. Teribil!

    S-ar putea însă ca frânghia pe care merge să fie mult prea subțire, mai ales când se trezeşte acum cu un lider despre care credea că este locomotiva succesului dar se dovedeşte a fi doar un alt lider îmbătat de putere, încăpățânat în a-şi impune obsesivul proiect al republicii prezidențiale şi din ce în ce mai impulsiv.

    Stiu ca Turcia a avut – in vremuri de criza infernala pentru Europa si America – o dezvoltare economica fulminanta si a scapat de datorii (FMI). Nu le-a mers turcilor niciodata atit de bine, iar viitorul pare mai luminos ca niciodata. Am inteles ca partidul la putere ar fi luat un spectaculos 51% la ultimele alegeri, deci poporul e multumit. Totusi, cine este locomotiva succesului daca Erdoğan nu e? Miracolul economic turcesc sa fie o simpla intimplare?

    În opinia mea, tabăra liberal-democrată nu are avantajul unei tradiții interne de democrație liberală şi nici pe cel al unei concepții coerente despre ce poate însemna aceasta. Nesprijinită de forțe interne dar mai ales externe, ea se va înclina până la urmă în fața vreunei facțiuni atot-știutoare și inerent autoritare, din orice parte politică ar veni ea.

    Da, mai ales externe. Asa e cu taberele liberal-democrate (ce ne mai intrecem in eufemisme… ), fara interventii din afara nu au cum sa ajunga la putere. Fapt istoric.

    Știu că sunt mulți care se opun acestei perspective dar cred că acei oameni nu înțeleg nici relațiile internaționale contemporane, nici evoluțiile regionale, nici esența Uniunii care nu poate avea un viitor coerent fără a-și proiecta politica proprie la Marea Neagră. Iar un astfel de viitor este imposibil fără includerea Turciei în proiectul european.

    Postulat?

    Uniunea, asa cum e, oricum nu are nici un viitor, asta se vede cu ochiul liber.

    gândirea omului nu mai poate fi blocată prin metodele din vechime. Nu la porțile Europei post-nationale în care, păcatul meu, cred.

    Nu e un pacat, e o eroare sa iti inchipui ca o Europa post-nationala poate exista.

    … există milioane de non-turci, non-sunni şi mai ales femei educate care nu vor tolera islamizarea în secolul XXI (mulțimea de sub balconul meu spune asta chiar acum), (…)
    Dar suntem noi, oare, în stare să luptăm alături de turcii liberali pentru acest ideal?

    Care noi? Dumneavoastra priviti spectacolul de la balcon si imi cereti mie sa lupt alaturi de turcii socialisti si comunisti? :-)

    Pe mine sa nu contati. :mrgreen:

    P.S. Mai sint si alte pareri despre ceea ce se cloceste in Turcia (iar interventiile din afara, a caror absenta o deplinge autorul, se pare ca sint, totusi, bine-merci la datorie):
    Cititi pe lewrockwell.com:
    Smoke Begins To Clear in Turkey
    by Daniel McAdams
    __

  20. Multumesc sincer tuturor comentatorilor si mai ales criticilor. Andrei si Ardan, apreciez in mod special punctele voastre de vedere pentru ca doar asemenea critici ma pot ajuta sa-mi extind perspectiva. Aveti dreptate in multe privinte dar fiti si voi constienti ca s-ar putea sa nu aveti in altele. Nu sunt eu insa cel in masura sa dea un verdict, mai ales in legatura cu o tara ca Turcia, unde autoritatea personala, de tip carismatic, domina atat de mult rationalul prin traditie. Sunt astfel de acord implicit cu Matei Alexandru care se intreaba, alaturi de altii (http://www.hurriyetdailynews.com/the-issue-is-liberalism-not-democracy.aspx?pageID=449&nID=36891&NewsCatID=411) daca nu cumva problema este absenta mentalitatii liberale si nu vreun deficit democratic in sine. Andrei, nu subestimez islamismul, ci doar incerc sa explic ca Turcia nu poate fi un context in care se poate afirma, daramite sa mai fie si victorios. Kemalismul republican, cu toate fantomele periculoase si nenumaratele probleme pe care le-a adus pe capul natiuniii turce, ramane o cultura politica adanc inradacinata in mintea si mai ales in sufletul unei mari mase de turci, mai ales in randul celor educati. Iar acea masa nu va pregeta sa faca sacrificii pe care noi nici nu ni le putem imagina. Se spune de multe ori ca suntem afectati istoric de tarele otomane. S-ar putea ca, daca vom avea intr-o buna zi o istorie scrisa si predata reflexiva, post-nationala, cum pare a-si dori Homeghiu, sa descoperim gradual ca marii vinovati pentru tarele noastre suntem chiar noi. Istoric. Un exemplu ar fi istoria ungurilor intr-o carte intitulata „Ungurii”, de Paul Lendvai, aparuta la Humanitas. Autorul explica istoria acelui neam, pe care-l noroim cu spor dar habar nu avem despre mentalitatea lui, ca un sir monumental de dovezi ce confirma teoria lui Ernest Renan (fiecare natiune este o fabulare istorica) dar si teoria, abia soptita printre unguri, ca de fapt dezastrul lor se datoreaza nationalismului obtuz si intereselor unei nobilimi de mucava. Seamana cu ceva asta, Ardan? :) Lui Serban Cioculescu ii multumesc pentru complimente dar vreau sa-l avertizez, ca intre profesionisti, ca noi suntem victimele evenimentelor pe teren care ne pot confirma sau nu. De aceea, la intrebarea sa, raspund ca Erdogan va face ce va dori si va plati pentru asta. Adaugati putina analitica fenomenologica si veti vedea ca iese ceva spumos. :) Emil, legatuile dintre Gladio si JITEM sunt deocamdata doar ipoteze. Cand se vor rupe intr-adevar legaturile mafiote din aceste stat profund turcesc, vom putea face mai multe comentarii. Din cauza asta astept si eu, ca si alti observatori ai fenomenului politic turcesc, rezultatele cazurilor Ergenekon, Balyoz etc. Mult mai interesat sunt de rezultatul final al cazurilor Hrant Dink, Andrea Santoro si mai ales Susurluk/Semdinli si altele de genul acesta. Adica cazuri aparent secundare dar care ar spune mai multe despre cum statul turc de dinainte de 2002 a organizat crime in colaborare cu agenti kurzi in sau in jurul PKK, tocmai pentru a justifica o intreprindere de securitate cu mari profituri pe termen lung, de zeci de ani. Din cauza asta sunt si foarte atent la schimbarea graduala strategiilor industriei de aparare din Turcia si din SUA privind zona numita „semiluna verde”. :) Da, multe increngaturi. Fara niciun efect la Bucuresti, referindu-ma la o pozitie mai activa in sustinerea unei linii clare de politica externa regionala. Si stiu ce vorbesc, pentru ca am luat multe interviuri la toate „palatele” de la noi. Asa ca, Homeghiu, ce prelegeri sa mai tin eu la Bucuresti care sa aiba un efect mai bun decat cele pe care am avut onoarea sa le produc in fata studentilor de la FSPA in cadrul programului Erasmus!? Sunt de ajuns acelea, pentru ca se adreseaza generatiei viitoare, de la care astept mult mai mult. Si sunt copii EXCELENTI acolo. Ce ne ramane de facut este sa ascultam strigarea lui „un prieten” si sa citim cu adevarat critic ceea ce se desfasoara in fata noastra. Dar mai intai sa invatam ce inseamna cu adevarat „critic”, tehnicile si tacticile de abordare care se subsumeaza unei abordari critice constructive, care sa produca informatie academica valoroasa. Asta fac eu aici (Analytical Approaches in Political Science and IR) si regret mult, foarte mult, ca nu o fac acolo, la mine acasa. Pentru ca, deocamdata, nu e loc de astfel de nimicuri. Numai bine, tuturor!

  21. Mesaj preluat de pe [email protected]

    A Report on the Situation in Turkey
    Irfan Erdogan, [email protected], http://irfanerdogan.com/

    I am writing this to inform you that people in over 65 cities of 81 in Turkey are demonstrating against the reactionary and oppressive regime of Tayyip Erdogan and his party. We have demonstrations even in the most reactionary cities in Turkey. People in every neighborhood in the cities are on the street. Police throw gas bombs at demonstrators, beat and arrest people. It is not like in the late 1960s, because people did not care about us much then. We students were demonstrating for independence and socialism then. Now everybody is on the street. Nobody cheered when we were demonstrating in the late 60s in Turkey. Now people are cheering and supporting the demonstrators. Today we have more people on the street in my neighborhood in Ankara than yesterday. Police are shooting gas bombs inside the houses because people are providing shelter for demonstrators who are escaping from gas and police beatings. Youngsters and people from every walk of life are on the street and want the Erdogan government to resign. Erdogan uses the classic rhetoric about demonstrators and he threatens them by saying that he can send one million supporters to the street (he means, to smash the demonstrations). He says: “I keep 50 percent of the population at home” (he means that he can use 50 percent of people who support him against the other people). His mindset and approach reminds me of Jay Gould who said once that he is not worried about demonstrations and labor strikes, because he can hire one-half of the working class to kill the other half. For a lot of people, Erdogan is a reactionary dictator. In Turkey people are scared to say something against Erdogan. Television did not provide any news about the demonstrations except the television stations of the major opposition party and Turkish Labor party television, because mainstream media either support the administration or are scared of Erdogan’s rage/wrath. People in Istanbul walked in front of the major television stations and announced that if they do not feature them in the news they will occupy the TV station. Then, TV stations started reporting, but in a highly distorted manner. After this incident, very few media personnel resigned from their posts in the TV channel. Erdogan scolded the Reuters journalist who dared to ask him a question that he did not like. The Internet is used for the most effective channel of communication and organization of the protests by everybody. Erdogan expressed his utmost anger against Twitter and social media. Everybody uses their mobile phone for communication and recording the events and putting/disseminating them on the Internet. Mainstream media started lying as usual. Two main labor unions in Turkey run by those who ask some meaningless concessions from the government try to stop workers to demonstrate, but workers are on the street, too. Demonstrations are rapidly spreading all over the country. Soon, I know, religious reactionaries (not all religious people are reactionary) will attack demonstrators. There is a high probability that we will witness a domestic/civil war in Turkey.

    I was at the center of the demonstrations in Ankara yesterday and the day before. Demonstrators do not do anything wrong, but police continuously shoot pressured water, gas and noise bombs at them and attack demonstrators. Police behave like they are fighting an enemy. They curse at and threaten people by e.g. saying: “get lost otherwise we arrest you and you know what we do when we arrest you.” We know there are some progressive and conscientious people in the police force, but they are also under the threat of the empire of fear. But we will see a differing police behavior as the time goes by in the process. Now, there is an indiscriminate uss of gas bombs (CS gas). Your eyes get severely burned and you cannot breathe, you start coughing, and you feel dizzy if you are close to the fume. Also when it hits you or blows up beside you, you get shocked (I saw it). So far we have four killings and many wounded.

    As usual, they claim that demonstrators/provocateurs destroy and vandalize everything around. Yes we see a lot of destruction; in fact, it is started and done by plain-cloth police. How do I know: (1) this is a historical fact. (2) I know from the late 60s, because we could recognize the police then, but it is difficult to recognize them now. (3) How come there is no vandalism, destruction and terror where there is no police around? Here are few examples: I attend demonstrations at the center of the city where police provokes, attacks and where plain cloth police destroys everything aroun,d provoking some young people to do the same. My daughter and my wife and neighbors attend huge demonstrations in our neighborhood where there is no police presence yet: You can see no violence, no destruction and no vandalism in these demonstrations. Yesterday, I had to come back home early at night because I almost fainted three times because of the police gas. Later, I attended two neighborhood demonstrations and there were no destruction and violence. Last year, I attended two demonstrations in Athens, Greece. There was no police presence and there was no violence and destruction. Athens was burning when there was police presence. When police was involved, Athens was like a war zone, like in Ankara and Istanbul. Those who rule the police force organize and run the show of violence and destruction as usual.

    People are against “Erdogan’s empire” that is misrepresented in Europe and elsewhere. This reactionary party clearly stated that they “use the democracy train until they get the power and reach their destination.” They are misperceived by Europeans who think that this government is anti-racist and democratic. They are not racist because their political view belongs to the middle ages of Islamic rule: They think that all Muslims are the people of God and those who are not Muslim are condemned by God and will all go to hell. That is why Erdogan is against nationalism, but his/their nationalism is based “ummad/ümmed” that means the collective community/nation/commonwealth/empire of Islamic peoples. Their nationalism is based on a different logic, the logic of Muslim statehood. A statehood where a prime minister considers himself king and tells people that he does anything he wants, he builds a mosque there if he wants (“there” refers to the park where people do not want the government to cut the trees down). Before the uprising, demonstrators were sleeping in the park and police attacked them at dawn. The government uses the known tactics of Hitler: The police invades people’s (e.g., journalists, academicians, army commanders) houses and arrests them very late at night, especially at dawn. They call it “dawn operation”. They arrest young people for demonstrating or saying something against the administration. Students at school cannot wear a T-shirt with any message that can be considered “political expression”. Now, there are journalists, academics, politicians, army commanders, students and other political prisoners who have been in jail for more than 5 years WAITING FOR TRIAL OR TRIAL IN PROGRESS.

    Their rule is based on material plunder and ignorance that is fed by multi-channeled mis-information, education and re-education. Their current rule is historically comparable to extensive degrees of material plunder: They (party leaders and business owners) allocate material riches to themselves and immaterial values to the true and fake believers who generally are ready for slaughter while chanting “God is great” regardless if opponents are Muslims or not – like crusaders in the middle age who conducted killings in the name of Jesus despite the fact that Jesus is completely against oppression and killings. We hear this chanting on TV news when Syrian opposite forces fire guns and kill people. This also reminds me not only od the War Prayer of Mark Twain but also the pressure he got from his publisher and family against publishing it. The policies of the ruling party in Turkey are also supported by some old so called Marxists and/or, Maoists, “leftists” and their sons/daughters who mostly reside in Istanbul and live a posh life (some work for media corporations with 20-30 thousand dollars salaries a month and/or get paid by the media for their appearances in discussion shows or get benefits in different ways).

    The widespread fear in Turkey is also fed by private enterprises: Once there was state censorship (it still prevails), now we have censorship by the rule of private enterprises, so-called auto-censorship (self-censorship) which is buttressed by organizational and peer oppression in media and academia. I wrote a book for a university last year and I had to revise it many times because they are scared of law suits from private enterprises (especially by the media). You can not mention a corporation’s name, you cannot criticize a corporation by providing its name. I sometimes watch the Tonight Show and similar US shows in English in Turkey and Turkish subtitles do not give any names of any corporation that is mentioned in the show. I was sued by the show producer last month for 20.000 dollars for criticizing one of the most popular TV sitcoms in a meeting (I make about 2000 dollars a month). Freedom of thought and expression is suppressed not only by the ruling administration but also by the corporations and those who are scared of being a target of revenge. Freedom is a right and privilege of the ruling and powerful forces who can also manipulate and abuse the law for their own interests. Copyright freedom is not a freedom of the writers, it rather protects (or turned to be) the property right of the enterprises.

    This is the first time I am witnessing a public uprising. It is different than the one we had in the late 60s.

    People all over the world should know. Yet, unfortunately, the “whole world is watching” carefully packaged factoids. In Turkey, the media was not proving any news on the uprisings until yesterday, and they were broadcasting usual series, soap operas, sitcoms, competition programs and films instead. Now they cannot hide anymore, thus they started their usual mind management business in the news. To a varying extent, similar evaluations can be reached about the coverage on international news channels such as BBC, Al Jazeera, The Press TV and RTV that I watch often.

  22. Dl Erdogan e cam dus cu pluta: cica nimeni nu poate opri ascensiunea Turciei in afara de Allah! Ba da, orice razboi regional in care Turcia ar fi prinsa ar putea opri cresterea economica.

  23. „poporul însuși s-a ridicat împotriva islamizării, cu convingerile sale democratice și prin disponibilitatea sa de a ieși în stradă când drepturile politice i-au fost amenințate.”

    Daca aceasta afirmatie sta la baza convingerilor dumneavoastra, inseamna ca toata demonstratia ce urmeaza e falsa. Nu va suparati.
    Nu stiu unde v-au prins evenimentele din 89, dar eu le-am trait cam asa, securitatea a scos oamenii in strada, politia tragea in ei ca apoi sa vina armata si sa traga in toti. Intotdeauna, cineva scoate oamenii in strada, cu un scop foarte clar.

  24. Manifestatia din Piata Universitatii in mai 1990 avea la noi un mesaj clar, Punctul 8 Timisoara. Diversitatea nemultumirilor,bine descrisa, pare a reduce efortul Taksim la un barbar Jos Erdogan! cu previzibil ecou slab la un electorat ce judeca prin ce i s-a dat, cum a gasit Turcia viitorul presedinte si unde a adus-o economic prin autoritarism.

  25. Vă mulţumesc pentru precizări. Daţi-mi voie, însă, să mă îndoiesc de teoriile care văd asocieri între deep state-ul turcesc şi organizaţii ale kurzilor care ar desfăşura activităţi teroriste, pentru ca primii să-şi poată justifica întreprinderile de securitate pe termen lung. Adică un fel de întreprindere de genul GIA din Algeria, despre care umblă vorba că ar fi tot o organizaţie a serviciilor algeriene, care să le dea acestora obiectul muncii (dau şi eu exemplu din spaţiul arab, pe ei îi înţeleg mai bine). Nu cred că e cazul aici, kurzii sunt kurzi, turcii sunt turci. Părerea mea. UUleiul şi apa, e ceva ce nu bate aici.

    • Asa este, Emil! Pare neverosimil si, totusi, majoritatea cercetatorilor academici ai politicii si istoriei politice turce sunt de acord ca dovezile adunate sunt de netagaduit. Legaturile dintre anumite servicii ale statului si anumite crime sunt imposibil de negat. Mai trebuie ca aceste legaturi sa isi gaseasca drumul spre cazuri in instanta. Unele, precum Ergenekon, Hrant Dink, Balyoz si altele deja incep sa faca lumina. Dar mai este mult pana la luminarea deplina. Incearca sa gasesti literatura academica, cu validitate externa temeinica, deja publicata pe temele acestea. Nu o vei gasi decat prin acces institutional la EBSCO/Jstor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dragos C. Mateescu
Dragos C. Mateescuhttp://people.ieu.edu.tr/en/dragoscmateescu
Profesor cercetător invitat, Institutul de Cercetare al Universității din București (ICUB) Licenţiat in ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti şi doctor in relaţii internaţionale al Universitaţii Nottingham Trent, Marea Britanie Cursuri şi numeroase publicaţii academice şi de presă mai cu seamă despre relaţiile inter-etnice din Turcia şi România, Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, extinderea şi relaţiile Uniunii Europene cu Turcia, filosofie politică şi abordări analitice în ştiinţele politice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro