Cea mai bună educație din toate cele posibile

Teoria freudiană, respinsă sau căzută în desuetudine în timpurile noastre, cu toate că subconștientul nu ne dă pace nici astăzi, amintește la începuturile ei de studiul pasionant al viselor, în care Freud observa o împlinire încifrată, încordată, tensionată a unor dorințe (ne)cunoscute sinelui din starea de veghe, pe care visul le cenzurează și le deformează până la nerecunoscut în travaliul său creativ. Pur și simplu, orice vis este căutarea unei plăceri neobținute încă în viața conștientă, iar principiul plăcerii tinde să-l domine pe cel al realității, de multe ori, tocmai în dauna realității, inițiind o serie de nefericiri personale în cascadă. Se poate spune, exagerând doar intensitatea analogiei, că reveriile sau stările de visare ale oamenilor când sunt treji amintesc de cele din vis. ,,Ce mi-ar plăcea să mă ridic în ședință și să le explic tuturor colegilor planul de reformare al departamentului x care nu aduce profitul dorit companiei noastre” – iată deja un conținut manifest, dincolo de care se ascunde, nici măcar cu mare efort sau talent de a înșela sau a disimula, dorința latentă de a căpăta o promovare și o funcție de conducere. A visa cu ochii deschiși circumscrie acest surplus al plăcerii psihice de a-ți vedea dorințele împlinite încă mai devreme decât a aștepta să le realizezi în carne și în oase pe tărâmul experienței cotidiene. A visa apare astfel ca o activitate deloc fortuită sau care nu poate fi examinată rațional, în ciuda fabulațiilor care dublează de multe ori visul.

De aceea, se pune întrebarea: cum și, mal ales, ce se visează, dacă se poate vorbi în asemenea termeni idealiști, în privința reformării învățământului românesc? Ce-și doresc cei care contribuie fiecare cu partea lor de suflet la soarta educației publice din România? Trebuie să încercăm întâi să lămurim cine sunt cei care nu mai visează sau care nu au visat niciodată de fapt în legătură cu acest subiect. Aici actorii sunt câțiva la număr, dar majoritari în școlile românești și în afara lor: nu visează elevii sau studenții care văd studiul ca pe o corvoadă sau ca pe drumul cel mai scurt dintre înmatriculare și diploma finală, nu visează cei care nu înțeleg sau ajung să considere că școala urmată nu le-a folosit la nimic sau că puteau să lucreze pe același salariu și fără atâta școală, nu visează îndeosebi cei care așteaptă pensionarea cât mai grabnică din sistemul educațional existent sau cei care privesc cu scepticism însăși ideea de a reforma ceva în condițiile grele, inexorabile în degradarea din prezent. Fără îndoială că aceste voci decavate moral au justificările lor, cele mai multe motivate, de a gândi și a acționa în consecință. Nu le putem intenta procese de intenții pentru o stare de spirit favorizată de circumstanțele exterioare, impuse de mersul societății. Suferința psihologică nu se manifestă colectiv în gol, ci pe un fond preexistent de dizolvare a anumitor funcții și sarcini de răspundere comunitară. Cu toate acestea, cei care visează ne interesează precumpănitor în analiza de față. Ei se deosebesc ca agentul viu într-un peisaj amorțit de descumpănire și deznădejde, de cinism sulfuros și de nepăsare ticăloasă ridicată la rang de arta. Ce își doresc visătorii de la noi? Cum va arăta viitorul proiectat de ei, încă plini de elan, robuști emoțional și senini în forul lor interior? Aici vom identifica câteva țesuturi aparent sănătoase din sistemul de învățământ românesc, pe care le vom studia sub lupă, pornind de la premiza sincerității și creativității lor netrucate.

Primii la rând vin unii specialiști din științele educației, care, localizați în institute de cercetare sau în mediul universitar, iau pulsul lumii contemporane. Speranța lor este că într-o bună zi, în urma colocviilor, webinarelor, cursurilor, masteratelor și lucrărilor lor de doctorat din S.U.A., Anglia, Franța, Olanda, Danemarca și Finlanda et alia, școala românească să devină un spațiu pașnic al comunicării tolerante, creative și axate pe diversitate și spirit critic. De aici se subînțelege că violența simbolică (dar nu numai), intoleranța și dogmatismul clădite pe prejudecăți de tot felul (religioase, de gen, de clasă, de rasă, sexuale etc.) sunt la ordinea zilei în școlile românești. Fără îndoială că acești reformatori, cei mai mulți progresiști, știu că ,,răul” pornește de la rădăcină: primitivismul, agresivitatea și cruzimea din comportamentele unor copii și adolescenți provin de pe stradă, prin contaminare de la locul de muncă al părinților, pe care îi imită, din funcționarea statului și a economiei românești în ansamblu, din inegalități frapante, frustrare socială, din foame și mizerie, din corupție și risipă luxoasă la celălalt pol. România este, în cele mai multe din laturile ei, o lume târziu dickensiană, dar fără vălul protector al ipocriziei victoriene. Totuși, progresiștii nu au puterea de a schimba prea multe, deși au în spate sprijinul financiar și ideologic al Uniunii Europene, de unde obțin granturi și finanțare pentru proiecte de cercetare. În cei aproape 20 de ani de prezență românească în Uniunea Europeană s-au inventat, pretind adepții europenismului educațional multicultural, câteva înlesniri, cum ar fi condiția de a fi activ ca elev cu cerințe speciale în învățământul de masă, de a beneficia de prezența salutară a consilierilor școlari și a profesorului de sprijin, de a avea o legislație favorabilă în general elevului, de a putea intra la liceu pe locuri alocate unor minorități defavorizate și de a rupe cu modul adesea brutal, autoritar și discreționar de a-l disciplina și de a lucra cu elevul român de acum 20-30 de ani. Toate acestea par adevărate, însă vocile conservatoare, încă predominante în sistemul de învățământ românesc, iau în derâdere aceste reforme, care, într-adevăr, nu contribuie prea mult la îmbunătățirea calității generale din educația românească. Reformismul, atunci când nu este catalogat direct de political correctness patologic și de antitradiționalism virulent neomarxist de către adversarii săi ideologici, nu se adresează bolii adânci, ci doar zgârie pustula de la suprafață. Pacientul – educația suferindă a claselor sociale de mijloc față de acum jumătate de secol, din ce în ce mai proletarizate în jos, dar digital – nu o duce exemplar nicăieri în ,,lumea liberă”. Tratamentul cu plante medicinale, căci asta este progresismul educațional de plafar, nu funcționează în România. Societatea noastră are o structură socială și o identitate culturală diferite decât cele din care este derivat câte un model exotic de succes, implementat prost, anapoda și fără niciun rezultat cert la noi (cum o mai duc oare acei cetățeni pentru a căror recalificare profesională s-au cheltuit bani europeni acum 10-15 ani în județele patriei?). Cel mai probabil semănăm neverosimil de mult cu slavii de la sud, dar și cu cei de la nord-est, până dincolo de Urali, în cutumele noastre sociale. Lumea românească stabilă, nu cea plecată, nu are aproape nimic în comun din punct de vedere al culturii publice, cel puțin în straturile adânci ale populației, cu ce se experimentează în vestul și centrul continentului european în piețe publice, în spitale, secții de poliție, pe stradă în trafic și, desigur, în școli. De aceea, paliativele occidentale se potrivesc ca nuca în perete în România sau țin loc un timp de analgezice. Procesul de aculturare occidentală nu este încă finalizat la nord de Dunăre pentru jumătatea inferioară a societății și nici în forme pline de discernământ, nu doar superficiale și aberante comportamental – hibrizi de nerecunoscut față de original – pentru elita dominantă.

Al doilea grup compact de aventurieri ai schimbării îi include pe acei părinți care cred cu tărie în homeschooling sau pe acei adulți din pătura urbană cu suficiente resurse financiare la dispoziție pentru a se situa considerabil peste medie, destul de joasă în România, care favorizează învățământul privat alternativ, de tip Montessori, Waldorf, step by step etc. sau orice metodă ,,diferită”, dar contra cost, în cadrul unei baze materiale dotate corespunzător și cu cadre didactice de alt tip decât cele din învățământul de stat. Din nefericire, această categorie socială este extrem de firavă din punct de vedere statistic în România și atunci, deși vocea ei se aude puternic în media, prezența ei efectivă ca pondere care contează în societate este insignifiantă. Presupunem doar că dacă mai mulți români ar avea venituri apropiate de media țărilor dezvoltate atunci aceștia și-ar îndrepta cel mai degrabă odraslele către învățământul particular la orice nivel, însă suntem departe de a ne găsi plasați pe o asemenea traiectorie ascendentă după anii de pandemie și în contextul unor falii economice mondiale care sunt în curs de reașezare. Convergența economică se articulează prin 2040-2050. Totuși, nici învățământul privat nu este o soluție reală de reformare a educației formale în România așa cum este realizat acesta acum în țara noastră: patronatul acestor instituții vizează încasarea unor dividende și nimic mai mult de atât. Responsabilitatea socială a celor mai multe grădinițe, școli gimnaziale și licee particulare din România este egală cu zero. Sunt spații primitoare de socializare a copiilor celor cu bani. Intenția este mai puțin de a ne educa la un nivel înalt cât de a ne menține izolați și securizați de restul societății, stigmatizată ca situându-se pe o poziție inferioară în toate privințele, ceea ce nu e departe de adevăr. Învățământul privat este, de fapt, un privilegiu de clasă în țara noastră și un mijloc de a consfinți prăpastia dintre categoriile sociale existente. Cei mai bogați 1% din români își trimit deja urmașii la studii plătite în afara granițelor, de unde se întorc ca dintr-o tabără mai lungă pentru a ocupa aceeași poziție socială ca a părinților lor, indiferent de educația primită.

Nu în ultimul rând, se poate vorbi de o mentalitate a schimbării – distrofică, plăpândă, cu rari și accidentali reprezentanți autentici și convingători – până și în sistemul public de învățământ, dominat administrativ pe scară ierarhică de soții de chestori de poliție, generali de servicii secrete, ofițeri și subofițeri de armată de toate rangurile, ascunși sau pe față. E vorba de aceia puțini care susțin ,,revenirea la ce a fost bun în educația noastră” sau care pretind că ,,noi ne facem datoria”. De regulă, aceștia sunt profesorii care pregătesc loturi olimpice largi și restrânse și au rezultate notabile la concursuri și competiții școlare. Problema sociologică a acestui grup de elită educațională se reflectă în condiția lor marginală: provin din școli gimnaziale, licee sau colegii naționale unde se lucrează cu primii 15% din elevii României din punct de vedere intelectual și adesea chiar financiar dacă ne uităm la veniturile părinților lor. Acești elevi, odată treziți absolvenți, contribuie la brain drain-ul hemoragic al țării de peste 20 de ani. Putem să-i lăudăm pe respectivii profesori cât dorim, dar meritele muncii lor aparțin statelor în care ajung să lucreze ucenicii lor în ale excelenței intelectuale. Din punct de vedere economic, munca celor mai buni profesori români este cea mai dureroasă risipă de creiere și bani pe care o face statul român – nu doar că sunt prea puțini elevi remarcabili pentru a conta în schema socială românească, dar și din aceia cei mai mulți vor pleca definitiv din România.

În concluzie, dacă acestea sunt cele trei moduri generale pregnante de a visa schimbarea în sistemul de învățământ românesc, atunci realitatea cunoscută, formată din ordine haotice și neclare, picaj în materie de standarde și cerințe aplicate, un corp profesoral cu motivații și ținte cel mult modeste, dar cu nereușite pe măsură, corupție și inechitate socială din abundență, va mai ,,staționa” o considerabilă bucată de timp la noi. Sistemul de învățământ românesc este parcă predestinat ,,să producă” majoritar șomeri, emigranți și angajați cu salariul minim pe economie în marile supermarketuri europene din patria noastră.