Goethe, aceasta creatie geniala a mediocritatii.
Alexandru Dragomir
Am putut afla recent, graţie efortului unui inginer american specializat în determinarea IQ-ului, că omul cel mai inteligent din lume a fost Goethe. Putem caracteriza genialitatea sau inteligenţa unui om printr-un număr? Inteligenţa este o calitate extrem de anizotropă: într-o direcţie, cineva poate fi hiperinteligent, iar în alta – submediocru. Vom discuta aici relevanţa concluziilor inginerului american, evocând aspecte mai puţin cunoscute din opera lui Goethe.
Cu toate că şi-a câştigat notorietatea ca literat, Goethe făcea, în anii senectuţii, următoarea confesiune lui Eckermann: „În ceea ce priveşte ce am realizat ca poet… nu sunt foarte mândru… dar faptul că în secolul nostru sunt singura persoană care cunoaşte adevărul în dificila ştiinţă a culorilor – de asta sunt într-adevăr mândru, şi asta îmi dă un sentiment de superioritate faţă de mulţi.” Pe ce se bazează autorul lui Faust, când face această afirmaţie?
Goethe a fost interesat nu numai de literatură, ci şi de mineralogie, biologie sau meteorologie, iar de „dificila ştiinţă a culorilor” s-a ocupat circa 40 de ani – deci cam două treimi din viaţa sa activă. Interesul pentru culori i s-a trezit, în principal, din pasiunea sa pentru artele plastice. În timpul primei călătorii în Italia (1786 – 88), Goethe a realizat că pictorii nu aveau reguli pentru culoare şi colorit, astfel că s-a hotărât să umple această lacună.
După întoarcerea la Weimar, Goethe, care cunoştea vag experienţele prismatice ale lui Newton descrise în Noua teorie a luminii şi culorilor (1672), lucrare pe care poetul nu o citise, se hotărăşte să le refacă şi să le verifice. Concluzia lui Newton – anume că lumina albă (solară) este formată dintr-o multitudine de raze monocromatice, corespunzând culorilor curcubeului, îi era antipatică lui Goethe. Spirit de factură şi educaţie clasicistă, profund ataşat clasicismului greco-roman, Goethe este adeptul teoriei aristotelice, care explică formarea culorilor prin interacţia dintre lumină şi întuneric.
Goethe îşi amenajează o cameră a locuinţei sale drept camera obscura, după exemplul lui Newton, obturând fereastra şi făcând într-unul din obloane un mic orificiu circular. Apoi, împrumută o prismă de la un prieten. Procurarea unei prisme nu era un lucru uşor, în secolele XVII sau XVIII: înainte de începerea celebrelor sale experienţe prismatice (1666), Newton cumpără o prismă din iarmarocul anual de la Cam, dar pentru a o procura pe a doua, necesară unor experimente mai sofisticate, trebuie să aştepte aproape un an, până la iarmarocul următor…
Ocupat cu alte treburi, Goethe întârzie începerea experimentelor, iar prietenul său îi cere prisma înapoi. Goethe se execută imediat, dar înainte de a se despărţi de prismă, priveşte prin ea încăperea în care se afla şi constată că ceea ce vede diferă de ceea ce descrie Newton. „Mi-am zis atunci imediat, aproape instinctiv, că doctrina newtoniană e falsă” – avea să declare Goethe.
Mai mulţi fizicieni îi spun că, privind prin prismă într-o cameră obişnuită, nu putea vedea imaginea obţinută de Newton pe un ecran, după trecerea luminii prin prismă, într-o cameră obscură, dar Goethe rămâne neclintit în convingerea sa.
Acesta este punctul de plecare al implicării efective a lui Goethe în studiul experimental al culorilor. El efectuează un număr mare de experienţe prismatice, publicând rezultatele într-o broşură care nu a trezit nici un interes, Beitrage zur Optik (1791 – 1792).
Goethe înţelege că trebuie să atace frontal, studiind Optica lui Newton, din care reuşeşte să parcurgă prima parte, din cele trei ale cărţii. El nu cunoaşte însă nici una dintre lucrările contemporanilor săi, inclusiv ale savanţilor germani (Tobias Mayer, Lambert), în care se puseseră bazele colorimetriei moderne. Unicul său scop pare a fi demolarea lui Newton. Aşadar Goethe reia o parte dintre experienţele lui Sir Isaac, şi propune altele noi, dar repetă greşala copilărească pe care a făcut-o în primul moment: compară situaţia descrisă de Newton cu situaţia observată într-un montaj experimental diferit, după care decide că concluziile lui Sir Isaac sunt incorecte. Rezultatul experienţelor şi reflecţiilor sale sunt publicate în Farbenlehre (Teoria culorilor, sau Doctrina culorilor).
Evident, încercarea sa de a demonstra falsitatea fizicii newtoniene este un eşec total. Convins însă de faptul că adevărul este de partea sa, Goethe îl blamează sever pe Newton, în maniera unui pamflet ce frizează grotescul. Sir Isaac devine un „şef de bandă de cazaci”, iar rezultatele sale în optică – „cel mai mizerabil exemplu de neruşinare din istoria ştiinţelor”. Adepţii lui Newton ar trebui, după Goethe, să poarte „haine speciale, pentru a fi deosebiţi de oamenii întregi la minte”. Ideea de a impune îmbrăcăminte discriminatorie unei categorii de oameni, pentru a-i supune oprobiului public, nu este originală: fusese aplicată de musulmani creştinilor, după cucerirea Siriei de la bizantini; şi avea să fie aplicată în Germania nazistă. Ne oprim aici cu înşiruirea invectivelor lui Goethe, deşi lista este mult mai lungă.
Fizicienii (inclusiv cei germani) au privit cu stupefacţie prestaţia lui Goethe. Pentru Thomas Young, cel care a descoperit interferenţa undelor, tricromaticitatea vederii şi a contribuit la descifrarea hieroglifelor egiptene, doctrina lui Goethe reprezintă „o stranie perversiune a facultăţilor umane”. Această „stranie perversiune” a fost ulterior explicată fie prin orientarea panteistă a lui Goethe, fie printr-o atitudine mistică faţă de culoare (Farbentheologie), fie prin oroarea de abstractizare, fie prin opţiunea pentru o abordare globală a ştiinţelor naturii, fie prin agnosticismul său asumat, fie prin argumente psihanalitice, fie prin incapacitatea de a-l înţelege pe Newton. Fiecare dintre aceste explicaţii conţine o parte de adevăr. Pentru o abordare recentă, se poate consulta articolul (open source): V. Bârsan, A. Merticariu: „Goethe’s theory of colors between the ancient philosophy, middle ages occultism and modern science,” Cogent Arts & Humanities (2016), 3: 1145569; în opinia acestor autori, rătăcirea lui Goethe este o dovadă tulburătoare de vulnerabilitate a spiritului uman, oricât de strălucit ar fi, la fanatism. Atacul lui Goethe poate fi privit ca un război religios, al religiei panteiste împotriva ştiinţei.
Este uimitor că Goethe, ca cercetător al ştiinţei culorilor, are încă adepţi, inclusiv în mediul academic. „Abordarea lui Goethe este pluralistă şi democratică, spre deosebire de abordarea despotică şi tiranică a şcolii newtoniene.” Un exemplu de ştiinţă democratică poate fi găsit în transcrierea unei prelegeri a lui Steiner:
Steiner: [Ar trebui să vedeţi] un gri monocromatic; aşa e? corect? sau vedeţi altceva?
Publicul: Purpuriu… roşcat…
Steiner: Da, asta pentru că roşul este puţin prea puternic […] Am încercat să compensez asta lăsându-i mai puţin spaţiu… dacă aranjamentul ar fi aşa cum trebuie, aţi vedea un gri monocromatic…
În fapt, orice aranjament ar fi făcut Steiner, publicul n-ar fi putut să vadă un „gri monocromatic”, din simplul motiv că aşa ceva nu există (griul nu este o culoare a curcubeului).
Dată fiind deriva unor medii academice în „polemica Goethe – Newton”, devine mai puţin surprinzătoare simpatia manifestată de bloggerii unor site-uri conspiraţioniste , unde IFERS este acronimul instituţiei „International Flat Earth Research Society”. Goethe thought Newton was full of shit with his „proof” that white light contains all the other colors… When the establishment ignores or ridicules, its [sic] a sure sign, that he was onto something! – comentează, vigilenţi, forumiştii.
Pe aceeaşi pagină a ştirii Mediafax referitoare la Goethe, aflăm că Experţii au ajuns la concluzia că oamenii inteligenţi sunt dezordonaţi, adorm târziu şi înjură mult. De aici rezultă că Goethe nu era inteligent, pentru că nu avea nici unul din năravurile de mai sus.
Scopul acestor rânduri nu este nicidecum acela de a diminua statura de geniu a lui Goethe, ci de a semnala pericolul super-simplificării, inerent aplicării de scheme simpliste unor situaţii extrem de complexe. Este un pericol tot mai prezent, în lumea noastră grăbită şi avidă de senzaţional.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Va multumesc pentru articole ca acesta: nu stiam nimic despre preocuparile lui Goethe in aceasta directie. Sunt multe cazuri in stiintele naturii si matematica in care oameni cu un nivel de inteligenta si educatie superior se angajeaza in actiune fara a utiliza prea mult ratiunea ci mai mult emotiile. In matematica este celebra disputa pe tema prioritatii asupra calculului diferential si integral dintre Newton si Lebniz in care nu autorii acestor studii sunt de fapt implicati ci matematicienii epocii urmatatoare: din dorinta de a impune cu orice pret abordarea lui Newton, matematicienii englezi au refuzat global abordarea lui Leibniz ceea ce practic a deconectat matematica facuta in Anglia de cea facuta in Europa pentru aproape o suta de ani.
Goethe ? Newton ? Fermi ?
cei mai inteligenti sint paduchii politici, ciomagarii si mafia financiar / bancara. nu degeaba s elite, au jilturi pufoase si salarii grase. cind sclavii saracesc astia se mbogatesc. pai n au pitifelnicii astia cel mai mare IQ ?
in popor se spune „unde-i multa minte e si multa prostie”, vedem pe toate drumurile, si de aici incepe fanatismul. Nu de mult am vazut fenomenul, in toata splendoarea lui, chiar si-n comportarea elitei romanesti.
In ceea ce ma priveste precis sunt teribil de inteligent, fiind f. dezordonat. Ciudat e ca niciodata nu am pierdut sau ratacit ceva chiar daca uneori imi trebuie ceva timp sa gasesc acel ceva.
Se pot spune lucruri similare despre Newton si obsesia lui cu alchimia si ocultismul lui Hermes Trismegistus, sau despre Linus Pauling si vindecarea cancerului cu vitamina C, si despre multe alte genii cu idei si preocupari bizare si/sau gresite pe langa cele exceptionale care le-au adus celebritatea.
Interesant articol.
Trebuie de mentionat ca o gramada de oameni super-inteligenti au niste trasaturi de caracter foarte nedezirabile, sub forma de aroganta, auto-suficienta si ranchiuna.
In cazul lui Goethe, aroganta de a se crede mai bun ca Newton a fost aceea care nu l-a lasat sa vada ca merge pe o pista falsa.
Daca se limta la a doar fi un poet, filosof ramanea.
Aroganța i-a pierdut pe W C Tudor și Împăunescu, ambii mușcând cu nesaț din momeala politicii dâmbovițene, din care cauză intrarea lor în manualele școlare mi se pare îndoielnică ….
Oamenii inteligenti au constiinta treaza iar comstiinta nu are culoare. Culorile, cate sunt, sunt marginiri ale firii omenesti. Unii vad mai multe, unii mai putine, fiecare dupa cum i-a fost dat.
Se spune ca pe vremuri oamenii puteau distinge intre cateva milioane de nuante de culoare ajungand apoi prin slabirea firii sa distinga din ce in ce mai putine.
Lucrul cu culorile si expresia sublima a realitatii se regaseste, ne spune Gurdjieff, in picturile lui Leonardo da Vinci si in moscheile din Iran.
Da?!!
Asta imi aduce aminte ca un psihiatru a stabilit IQ ul lui Al Capone .,, cica ala care avea judecatori, promari si congesmanei in buzunarul de la jiletca avea mintea unui batait de 12 ani. Un baiat nu prea destept!!!
Din negfericre Hery Ford I ul nu a fost silit sa treaca printr-un astfle de test. Sau sa zic din fericire?! (Kaiserr Henry I ul era celbru ptr fursteea sa intelctuala…)
Va multumesc pentru acest articol foarte frumos.
Ma indoiesc ca poate exista un program facut de om care sa evalueze inteligenta umana fara rest. Asa cum inca niciun calculator nu a trecut de testul Turing si nici nu cred ca va trece. :)
Va interesa mult pe comunicatorii de stiinta acest articol. Recunosc, inca nu am citit un astfel de articol.
Newton a folosit o prisma din sticla. S-a ridicat pe umerii unor oameni care au gandit cu capul propriu, pentru a putea vedea mai departe. Problema camerei obscure inca ramane desi s-a ajuns la laboratorul pixelilor.
Sunt si in zilele noastre oameni care introduc prisma in creierul omului.
Exista transdisciplinaritatea. Numai Dumnezeu poate vedea toate cuceririile stiintifice laolalta.
Exista si tertul inclus (adevar, fals si Dumnezeu). Nu mai este valabil tertul exclus (doar adevar si fals).
S-a ajuns la stiinta stiintelor. Creationismul evolueaza.
Comunismul a trecut la religie. Putin vrea sa fie Vaticanul Ortodox.
Educatia in scoala depinde de Ecaterina Andronescu. Are de foarte multi ani sarcina din partea PSD, sa faca campanie de alegeri cu ajutorul BOR. Astronomia a fost scoasa din scoala. Romania a ramas singura tara din lume fara telescop modern la Observatorul Astronomic, desi au fost multe contributii din partea UE. Olimpiadele de astronomie in lume si in tara sunt foarte impiedicate sa fie duse la bun sfarsit. Desi, pe veresie, se poate obtine o medalie care va servi la inscrierea la o universitate internationala de prestigiu. Astronomii amatori si profesorii de liceu fac astronomie pentru elevi, pe propria raspundere.
Avem o problema cu finantarea cercetarii fundamentale, care poate genera cercetare aplicativa cu aplicatii immediate in economie. Si astronomia este o stiinta fundamentala, prima stiinta in lume. Nu mai trebuie sa spun cate aplicatii apar in cercetarile de la NASA, utile in toate cele.