joi, martie 28, 2024

Celalalt Gabriel Garcia Marquez: Complicele tiranului (Updated)

A plouat in aceste zile cu omagii aduse talentului nepereche (real) al romancierului columbian Gabriel Garcia Marquez. Sefi de state si de guverne (de la presedintele rus Putin la premierul roman Ponta) s-au intrecut in pioase reverente catre cel disparut. S-a vorbit mai rar, adeseori in sotto voce, despre concesiile (ma exprim eufemistic) pe care le-a facut lui Fidel Castro, despre deceniile de complicitate activa si directa cu unul dintre cele mai odioase regimuri dictatoriale ale timpurilor noastre. Unii au incercat sa ne convinga ca abdicarea in fata tiranului este un gest inevitabil, ba chiar onorabil. In fapt, inca din 1971, cand a refuzat sa-l apere pe Heberto Padilla, scriitorul prigonit de dictatorul de la Havana, Garcia Marquez s-a situat, in plan politic, de partea despotismului totalitar.

A fost rationalizat, in fel si chip, comportamentul detestabil al romancierului in aceasta perversa simbioza. Oameni onesti, intelectuali de buna credinta, au cautat si mai cauta sa scuze ceea ce se dovedeste a fi impardonabil. Amnezia se combina cu deliberata minimalizare a unui scandal etic. O spun din nou, a nu stiu cata oara: Garcia Marquez a fost un mare scriitor. La capitolul constiinta morala, insa, a capotat jalnic.


Opera sa va fi mereu studiata, nu ma indoiesc, la cursurile de istoria literaturii in secolul XX. Pactul sau cu diavolul totalitar va fi mentionat la cursurile despre totalitarism si cei care l-au creditat si servit. Asemeni un Maxim Gorki, alt mare scriitor, care a justificat si a glorificat lagarele de munca (adica de exterminare) staliniste. Asemeni, sa spunem, lui Mihail Șolohov, autorul capodoperelor „Pe Donul linistit” si „Soarta unui om” si, in acelasi timp, unul dintre cei mai repugnanti propagandisti ai regimului sovietic. Subiect, asadar, pentru doua materii…

Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost si eu intre aceia care am crezut versiunea des invocata a rolului lui Gabriel Garcia Marquez in eliberarea acestui erou si martir al luptei anti-totalitare. Credeam ca a existat ceea ce se numeste un gest redemptiv. Suferintele lui Valladares in Gulagul castrist au fost cumplite. Nu zile, nu saptamani, nu luni, ci ani si ani de zile. „Culpa” sa? Apararea drepturilor omului.

Reiese ca este vorba de o enorma minciuna, de o fabricatie, de o intoxicare. Ceea ce afirma Valladares este chiar mai grav decat faptul incontestabil ca autorul “Veacului de singuratate” a fost apologetul dictaturii castriste, mesagerul global al “Bunevestiri” de la Havana. Cum bine observa Charles Lane in „Washington Post”, romantizarea lui Garcia Marquez se face in detrimentul adevarului istoric:

http://www.washingtonpost.com/opinions/charles-lane-gabriel-garcia-marquez-was-a-gifted-writer-but-no-hero/2014/04/23/eca7b436-ca49-11e3-a75e-463587891b57_story.html

Reiese ca nu a fost doar un fellow traveller, un „tovaras de drum”, precum Jean-Paul Sartre si Simone de Beauvoir, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Imi amintesc de o afirmatie transanta a Monicai Lovinescu care spunea ca nu poti scrie cu aceeasi mana capodopere si denunturi. Intram aici intr-o zona a promiscuitatii morale care pe mine ma lasa fara cuvinte. Mai precis, ma umple de indignare. Dar si de o trista, irepresibila greata.

Update:El Nobel de Literatura peruano Mario Vargas Llosa, férreo crítico del presidente Nicolás Maduro y su proyecto socialista, llegará el miércoles a la capital venezolana para participar en un foro sobre libertad en América Latina.”

Iata ce a declarat celebrul scriitor la Caracas: „El pueblo venezolano se equivocó al darle apoyo a Chávez, un señor carismático. En Perú se equivocaron con Alberto Fujimori, que impuso una dictadura sanguinaria, lo hicieron en Alemania con Hitler. Afortunadamente se puede rectificar. Todos los pueblos se han equivocado, lo que no hay es que persistir en el error”. Nu toata lumea se inchina in fata tiranilor…

http://www.ambito.com/noticia.asp?id=738184

http://www.nationalreview.com/article/376149/garc-m-rquez-castro-stooge-armando-valladares

http://inliniedreapta.net/garcia-marquez-marioneta-lui-castro/

http://cuba.globalmuseumoncommunism.org/cuba/bios/valladares

Textul de mai sus este versiunea largita si actualizata a articolui aparut in ziarul “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/complicele-tiranului-gabriel-garcia-marquez-si-teroarea-din-cuba-.html

Distribuie acest articol

48 COMENTARII

  1. Falsa si periculoasa afirmatia doamnei Monica Lovinescu, pentru ca se poate inocula ideea ca scriitorii geniai nu sunt capabili de ticalosie. Fara a pretinde ca sunt geniali sau ca au intocmit delatiuni, atat Camil Petrescu dar si Mihail Sadoveanu au fost doi mari scriitori care au scris atat carti remarcabile cat si propaganda comunista ordinara, ceea ce arata ca se poate.

    • Sunt la cursuri, scriu rapid, intr-o pauza. Exista o diferenta esentiala intre colaborationism ca forma de supravietuire intr-un regim totalitar (discutabila, desigur) si sustinerea din exterior a unei tiranii pana la punctul de a-i denunta pe opozantii politiei secrete. Garcia Marquez nu era prizoneirul dictaturii fratilor Castro.

      Stiu precis ca Sadoveanu a intervenit in unele cazuri pentru oameni pe care ii cunostea, incercand sa-i scoata din inchisori. Dar, si in cazul sau, sunt multe de spus. Nici Camil Petrescu, nici Mihail Sadoveanu nu au fost informatori, delatori etc. In numarul pe luna martie 2014, cred, al revistei „Apostrof”, dl Gelu Ionescu a publicat un articol remarcabil despre cazul Stefan Augustin Doinas. Un imens talent dublat, din pacate, de dezolante abdicari. Ce sa mai spunem despre Ion Caraion?

      • A depasi anumite limite. Daca afirmatiile gen Gabo delator, complice, etc intra la categoria ridicolul ucide, dar numai daca intelegi asta, atacul la Doinas sau Caraion e inadmisibil din partea unuia care, impreuna cu familia sa, atunci cand cei doi erau in temnitele comuniste ducea un trai mult privilegiat fatza de noi, romanii obisnuiti. Ai facut macar o zi de puscarie, V T, ca sa-i poti judeca pe Doinas sau Caraion?
        Si btw, Sadoveanu A ISCALIT zeci de condamnari la moarte – exista ACTE in arhiva. Si Goebbels a „intervenit” pentru anumiti evrei ca sa nu fie supusi persecutiilor dure – exemplu nora lui Richard Strauss despre care fiul lui Thomas Mann spunea ca a ramas stupefiat cand in 1945 doamna respectiva i-a spus ca totusi a avut si ea „peresecutiile” ei – i se interzisese sa practice, ca evreica, echitatia (!!!). Il absolva asta pe Goebbels de raspundere?

        • Dvs depasiti orice limita cu acest comentariu. Nu eu, ci Armando Valladares il considera pe Garcia Marquez delator. Am trimis la textul d-lui Gelu Ionescu, publicat in una din cele mai prestigioase reviste lliterare din Romania, pe tema Doinas. L-ati citit? Nimeni si nimic nu va acorda dreptul sa folositi acest ton. Nu ne cunoastem, nu stiu in virtutea carui drept va ingaduiti sa ma tutuiti si chiar sa incercati sa ma cenzurati. Nu este prima oara cand pozati in cel care are dreptul (acordat de cine?) sa decida despre ce subiecte am sau nu caderea morala de a scrie. Pe forumurile articolelor mele nu (mai) sunteti binevenit. So long.

      • Daca imi permiteti o mica erata : Dosarul Doinas (foarte interesant de altfel) a aparut in numarul pe luna FEBRUARIE al revistei , adica 2(285). Poate fi accesat la arhiva.

        • Va multumesc. Si mie mi s-a parut foarte interesant. Iata linkul:

          http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2275

          Concluzia lui Gelu Ionescu:

          „Am citit această carte de două ori, încercînd să-mi recompun imaginea unui om (şi a destinului său) de care am fost, cîţiva ani (1978-1982), destul de aproape. Iată gîndurile mele de azi: Înfăţişarea lui, prezenţa lui avea ceva ce ţinea de… decisiv, de om fără ezitări. Te izbea privirea, tonul şi conversaţia lui în care parcă avertiza că e ceva important în întîlnirea cu el, că se petrece ceva important. Părea veşnic conştient de gravitatea vieţii – cel mai adesea, dacă erai atent şi începeai să-l cunoşti, el gîndea, căuta toată vremea un vers, poate numai un efect, o potrivire. Că aşa era, o dovedea şi faptul că uneori îl şi nota. Purta, perfect, masca credibilului şi avea o animaţie reţinut teatrală. Realizez acum mai bine că era un om profund ascuns – nici nu mi-ar fi trecut prin cap duplicitatea lui, deşi, dacă mă gîndesc acum, îţi puteai da seama că, în secret, era dispus la tranzacţii. Probabil că darul său oratoric i-a întărit mult autoritatea şi credibilitatea. Nu pot să mi-l închipui umilit, deşi ne dăm seama că a fost de multe ori şi că asta l-a măcinat şi i-a răsucit personalitatea. Cum vor fi fost, oare, ceasurile remuşcării? Mi se pare grav şi profund întristător că în spatele acestei statui era, poate, mizeria delaţiunii, greaţa duplicităţii şi amărăciunea cedării.”

          Ma abtin de la orice comentariu.

          • Nu vreau sa elaborez, pt. ca e total offtopic . Dar numai en passant as face observatia ca desi f. interesant (nu numai ca recenzie) autorul neglijeaza , f. surprinzator, un lucru important : se plinge de absenta a numeroase file din dosar , dar nu zice nimic de microfilme. Sa nu stie ca dosarele ( inclusiv cele 2 de retea) erau microfilmate ? S-a limitat la critica volumului fara a incerca macar la CNSAS sa le regaseasca (microfilmele) ? O alta observatie : se mira ca Doinas nu mai dadea note scrise ci doar discutii cu ofiterii care erau apoi transcrise de acestia. Asta nu e act de eroism : in general membrii PCR devenind din informatori surse turnau oral :lol: In sfarsit , chiar daca nu a gasit multe note in dosarul Doinas, ar fi trebuit sa stie ca notele se faceau cel putin in dublu: una la dosarul de retea al sursei , cealalta la DUI al obiectivului . Si isi poate inchipui cam de cine vorbea Doinas, si poate merge la dosarele lor si va avea (sigur) completare de material.Dar cum spuneam, articolul e o recenzie si poate nu a scormonit in sursa primara a lui Neagoe.

            • Observatii pertinente, va multumesc. Un mic amendament (trebuie verificat, desigur): din cate stiu, Doinas nu a fost membru PCR. In fine, nu Doinas, cu complicata sa viata, victima a regimului comunist, arestat, anchetat, condamnat si intemnitat, si superb poet, e subiectul aici. In plus, in anii 70 si 80, in viata literara, Doinas a fost unul dintre cei mai curajosi critici ai neo-pasunismului si neo-stalinismului.

  2. „Subiect, asadar, pentru doua materii…”

    Ei, aici mi se pare mie ca e marea greseala. E probabil un reflex care se formeaza in scoala, sa disociem lucruri. Invatam diverse materii, unele ne plac, altele mai putin (de multe ori o decizie luata in functie de profesor, si mai putin de materia in sine). Dar uitam ca de fapt studiem acelasi lucru; il privim din diverse puncte de vedere, pentru simpificare, pentru a facilita asimilarea informatiei, dar in esenta toti studiem planeta asta, oamenii de pe ea si contextul in care toate acestea exista.

    Si uite asa ajungem chiar sa credem au existat doi Gabriel Garcia Marquez, ca cel de la literatura era bun, pe cand cel de la istorie era „acceptabil”, din cauza ca primul era bun. Si ajungem prea putin capabili sa intelegem oamenii asa cum sunt ei. Refuzam sa acceptam ca cei pe care ii numim de multe ori eroi au si ei momente de slabiciune si in aceeasi masura, cei pe care-i stim ca sunt rai, pot manifesta mila si compasiune. In cele din urma ajungem sa reducem un om la o singura trasatura si pe baza ei sa-l categorisim: bun sau rau. E mai simplu asa.

    • Pentru cei care se ocupa de istoria dictaturilor, sentinta lui Valladares este decisiva. Asta ar trebui sa va indigneze profund, ca om pasionat de istoria dictaturilor si ca fiinta morala. Ca om pasionat de litere insa, ar trebui sa consimtiti ca GGM a scris capodopere in pofida faptului ca a fost si canalie. Atat.

      Nu faceti disocierea (careia nu-i vedeti rostul), atunci exista un dublu pericol: daca iubiti opera, riscati sa treceti peste „argumentul Valladares”, unul profund etic, si sa-l bagatelizati (le numiti „momente de slabiciune”, wow); daca iubiti „argumentul Valladares”, riscati sa aruncati la gunoi o mare opera. Iata de ce Marquez trebuie studiat in materii diferite. E aproape o chestiune metodologica daca vreti, anumite reactii de pe forum confirma necesitatea unei asemenea igiene argumentative.

      In final oricum va contraziceti pentru ca disocierea v-ar ajuta sa-l percepti pe GGM ca „bun si rau”, nu ca „bun sau rau” (asa cum afirmati). Disocierea arata complexitatea personajului, nu simplifica, asa cum vi se pare. Din nou, ratati esenta.

      • Ce vroiam sa spun este ca disocierea e un prim stagiu in cautarea cunoasterii. Dar nu suntem obisnuiti sa trecem de nivelul asta.
        Pentru mine, omul nu poate fi bun si rau in acelasi timp. Omul e suma tuturor fatetelor sale. Talentul si frumusetea conteaza mai putin pentru ca, de obicei, sunt daruri de la natura. Mult mai importante sunt alegerile pe care le face in viata, deciziile pe care ia.

        • Ca cercetator am invatat sa apreciez orice material si orice configuratie. Pentru ca exista domenii restranse in care un material este foarte bun si prezinta proprietati exceptionale, domeniu unde materialul este imbatabil. Putin mai incolo, materialul poate fi aruncat la gunoi.
          Daca am considera doar suma fatetelor, nu am gasi nimic perfect si nu am mai putea merge mai departe, totul ar fi rau si nesatisfacator, ne-am bloca. Pentru a inainta in cunoastere si pentru a impinge mai departe lucrurile, este absolut necesara disocierea. Altfel domeniul stagneaza.
          Exact la fel si cu oamenii, daca ne-am bloca in suma fatetelor, am pierde savoarea reusitelor. Omenirea s-ar uniformiza, nu ar putea fi impinsa mai departe (oricum se impinge cu foarte mare greu de la generatie la generatie). Aceste finetzuri care fac oamenii distincti si unici sunt cele care trebuie apreciate. Sunt cele care imping cunosterea mai departe si accentueaza si mai mult senzatiile si starile (unice la GGM!).
          Disociati si savurati! Altfel, pierdeti placerile!

      • Credeti ca ar fi existat un subiect de studiat „delationistul Garcia Marquez”, fara sa fi existat mai intai un altul, anume „scriitorul de exceptie Gabriel Garcia Marquez”?

  3. Ce bine se potrivesc cuvintele lui P. P. Carp (adresate DIRECT lui Take Ionescu de la tribuna parlamentului):

    TALENTUL NU JUSTIFICĂ TOATE INCARNAȚIUNILE, PRECUM NICI FRUMUSEȚEA NU JUSTIFICĂ TOATE PROSTITUȚIUNILE.

    Cu acest citat ar trebui să se închidă orice discuție despre Adrian Păunescu și toți cei de o seamă cu el. Pun însă pariu că se vor găsi o droaie de comentatori care să despice firul în patru…zeci și patru.

    • După cum am prevăzut problema este ”dezbătută” pînă la spulberare în cea mai bună tradiție românească. În răspăr cu acest curent mai propun un citat – Kant:

      „Nu putem ierta, niciodată, intelectualului cînd, în loc să cugete, cum îi este chemarea, începe să aiureze, căci în el stă singurul nostru sprijin pentru a pune stavilă, acolo unde este nevoie, aiurelilor imaginației.”

      Fixați ideea: NICIODATĂ !!! (nu putem ierta)

      • Semantic cel de-al doilea citat il excede pe primul, nemailasand loc de eufemisme si interpretari. Inteleg ca subscrieti ideii, dar va intreb este aceasta o opinie kantiana sau o considerati axioma?

        • Lasciatemi cantare
          con la chitarra in mano
          lasciatemi cantare
          sono un …
          UN RUMENO VERO

          CE nelămuriri mai aveți ? Că-s cam prost și nu le înțeleg.

            • In sfârşit ceva original!

              Pentru a nu fi acuzat ca ma complac în împunsãturi fãrã noima, ma explic: A reposta afirmatii de notorietate nu este, in epoca internetului, nici dovada de eruditie nici de originalitate. Altfel spus, ati fi putut renunta la interventia dvs anterioara prin care mimati un verdict universal asupra discutiilor, daca el nu e rezultatul unui proces logic propriu.

  4. Distinctia dintre BIne si Rau este, de departe, mult mai importanta decat cea dintre talent/valoare si lipsa de talent/valoare.

    Acvesta este motivul pentru care disocierile sunt imorale in toate cazurile mentionate in aceasta dezbatere.

    Intrebarea, pana la urma, e simpla: ar fi fost lumea mai buna fara Garcia Marquez sau fara Castro?

    • Nu ne putem erija in creatori de istorii alternative- poate ca lumea ar fi fost mai buna fara ei(in special fara Castro), dar nu putem sti- poate ca cel care il inlocuia ar fi fost un dictator si mai monstruos.

  5. Opera trebuie disociata de caracterul creatorului. Orice alte consideratii sint bune pentru biografii dar nu au vreo influenta asupra criticii operei. Altfel ajungem sa nu mai deschidem o carte, sa nu mai vedem un film, sa nu mai ascultam muzica …

    • Biografiile au un rol esential in istoria litarara, de fapt in sitoria gandirii, dar, evident, nu se substituie analizei operelor. In unele cazuri, precum Brecht, Solohov, Aragon, Rafael Alberti, Marinetti, Giovanni Gentile Malraux etc, biografiile ajuta la intelegerea genezei operei si la luminarea unor semnificatii altmineri indescifrabile. Nu va impun opinia mea, o puteti accepta sau nu.

      • Eu zic ca nu trebuie sa cadem si noi in greseala „lecturii de clasa” pe care o faceau comunistii. Eu ma bucur si de Maxim Gorki, si de Wagner, si de Leni Riefenstahl. Dar e dreptul fiecaruia sa creada ce vrea …

        • Comunistii si nazistii aplicau „lectura de clasa”, respectiv „de rasa”, operelor literare, artistice (film, pictura, sculptura), filosofice, sociologice etc. De pilda, in Germania nazista, erau interzise scrierile unor Edmund Husserl, Hermann Cohen si Ernst Cassirer, intre multe altele, pentru ca erau evrei. In statele comuniste erau intezisi (in China, Cuba etc indexul interdictiilor n-a disparut, cum sigur stiti) autori considerati „apologeti ai burgheziei”. Ceea ce propun in articol este cu totul altceva. Nici vorba de a sustine ideea absurda ca operele lui GGM ar trebui cumva „cenzurate”, boicotate ori ignorate.

          E vorba de minciuni si fabricatii menite sa edulcoreze imaginea lui GGM ca jurnalist si intelectual public. Atunci cand alti intelectuali latino-americani si din alte parti ale lumii si-au exprimat solidaritatea cu scriitorul prigonit Heberto Padilla, influentul autor si intelectual public Gabriel Garcia Marquez a refuzat sa o faca. Mai mult, a continuat sa mentina relatii de calda amicitie cu un dictator precum Fidel Castro si nu a ezitat sa celebreze tirania. Nu doar in anii 70, ci pana la sfaristul vietii. Este mai mult decat un simplu detaliu biografic. E vorba de istoria luptei pentru drepturile omului in secolul XX. Cu alte cuvine, de istoria onoarei si a infamiei.

  6. 1.Marquez avea doua alternative, de a fi martir ori scriitor ilustru.Exista cumva a treia cale, pentru a lasa ceva unic omenirii, in loc de un sac de oase intr-ul lagar castrist?Nu toata lumea are vocatia sacrificiului de sine, iar acest lucru nu stiu daca este tocmai de acuzat…

    • Stimate domnule Caliman, despre ce vorbiti? Garcia Marquez nu era cetatean al Cubei, era columbian, asa cum Mario Vargas Losa este peruvian, cum Ocatvio Paz era mexican, cum Borges era argentinian. Putea veni si pleca dupa cum avea chef. Nu aceeasi a fost soarta unor Valladares, Padilla etc Nu cred Garcia Marquez ca s-a intalnit vreodata in viata cu alternativa pe care o descrieti.

    • @ Eugen Căliman: Spre exemplu, GGM ar fi fost într-o poziție mult mai bună dacă nu ar fi făcut tumbe politice, cu adevărat scandaloase. Își putea exprima preferințele politice ceva mai discret. Din nefericire, GGM a gustat pe deplin propria existență, pe care francezii ar numi-o peiorativ gauche caviar. Există critici care îl consideră pe Marquez drept cel mai mare scriitor al hispanității de la Cervantes până în prezent. Respectăm opinia specialiștilor în domeniul literaturii (categoric GGM a fost un real talent) în paralel rezervându-ne dreptul de a cunoaște ce fel de persoană a fost în realitate, ce fel de caracter a avut. Și lucrurile nu stau prea roz la acel capitol.

  7. Cred ca tin minte bine: Marquez spunea undeva, in cartea de memorii(?), ca a admirat doua prototipuri de „animale politice”(cred ca trebuie inteles sensul cel mai direct al expresiei), anume Trujillo si Castro. Pe primul l-a si folosit ca ecorseu pentru Nicanor Alvarado din „Toamna patriarhului”. De aici trasesem concluzia, la vremea respectiva, ca scriitorul era mai degraba un colectionar de caractere, ce priveste faptele acestora in viziune atemporala si amorala. Tehnic si magic, totodata. Stalin sau Hitler, cu patologiile lor de nevertebrate, nu cred ca l-au atras, dictatorii sud americani puteau insemna ceva si fara a avea puterea. Nici Che, care n-a fost adult nicio clipa, la fel ca si multii sai fani(a se vedea si Victor Viorel sau judge Roy Bean-de-la-mare)-un Ionel din „Vizita”, cu bazooka si trabuc.
    M-am gandit de foarte multe ori la teoria doamnei Monica Lovinescu, ale carei „Teze si antiteze…” le ascultam cu evlavie. Eram dependent. Acum, pot spune ca as dori tare, tare mult ca Dansa sa aiba dreptate. Desi Diavolul istoriei pare ca are masti tot mai sofisticate.

    • Mi-a scris azi un foarte bun prieten, un intelectual remarcabil si un spirit mreu alert din punct de vedere moral. A citit textul meu (cel despre care comentati) si mi-a spus: „Foarte trist, bine inteles, sa ne amintim inca si inca odata cit de coruptibili sunt oamenii. Si la fel de trist este sa constati ca ideea Monicai (nu poate aceeasi mina sa scrie etc.) nu este, din nenorocire, confirmata de fapte. Distanta dintre idealuri si realitate ramine imensa.” Eu unul nu disper. Cititi , va rog, update-ul. Faptul ca Mario Vargas Llosa merge la Caracas, ca sfideaza regimul chavisto-madurist la el acasa, ca ii sustine pe cei care nu ingenuncheaza, mi se pare admirabil. Ne dam oare seama ce-ar fi insemnat un gest similar al lui Garcia Marquez in Cuba? Ori macar o semnatura in favoarea eroilor luptei pentru drepturile omului in insula-inchisoare? O declaratie de condamnare a satrapiei fratilor Castro?

  8. Ce mi se pare fascinant este că există valori artistice incontestabile care transcend asociația cu un dictator, și nu unul oarecare- după cum nici acele asocieri n-au fost „tangențiale”. Mă refer la Eisenstein și Riefenstahl, care au rămas de referință în istoria cinematografiei. Deja, Knut Hamsun (și el laureat al Premiului Nobel pentru literatură) este fanat de obsolescență. În schimb, Celine, în ciuda unui extremism rabic (și exhibiționist), a suferit mai puțin ca popularitate artistică.

    • Ar fi de evocat cazul Gottfried Benn, mare poet expresionist, prieten apropiat cu artistii denuntati de Hitler si Goebbels ca exponenti ai artei „degenerate” (entartete Kunst), dezgustat de regimul pe care initial il salutase ca pe o forma, ori o sansa, de resurectie spirituala. Fiindca vorbim de expresionismul liric, experienta lui Lucian Blaga arata ca unii artisti au stiut sa nu sucombe ispitei totalitare (termenul lui Jean-Fracois Revel). Regimul comunist a incercat sa-l „coopteze”, mai ales dupa 1956. N-a reusit. Politic vorbind, poetul a preferat sa ramana „mut ca o lebada”. Merita revazut filmul lui Istvan Szabo „Mephisto”, bazat pe romanul omonim al lui Klaus Mann (fiul lui Thomas). Multumiri pentru comentariu.

      • Vă mulțumesc și eu pentru răspuns, domnule profesor. Cred că în mare măsură rămânem captivi noțiunii de artă cu mesaj. Ca să-mi permit niște contra-exemple, Borges este cât se poate de apolitic ca literator. Și totuși, atitudinea lui sub peroniști a fost impecabilă. La fel, Beckett- care „în viața particulară” a lucrat pentru Rezistență. Aflat încă în Danemarca, Celine i-a adresat lui Sartre o scrisoare tipic acidă și corozivă în care lua în derizoriu atitudinea acestuia sub ocupație.

          • Dumneavoastră citați un articol despre atitudinea ori mai bine zis lipsa de atitudine a lui Borges sub junta generalilor. Eu mă refeream la dictatura lui Juan Peron, când Borges a fost dat afară de la Biblioteca Națională.

        • In cartea ei „Police Aesthetics”, Cristina Vatulescu mentioneaza colaborarea unor mari scriitori si artisti cu „operele” NKVD, inclusiv filme, reportaje de la Canalul Belomor (de fapt un lagar de concentrare) etc Intelectualul isi face adeseori iluzii ca poate cumva influenta („inmuia”) dictatura. GGM credea ca Fidel il asculta,ca el lidero maximo pune pret pe opiniile lui. Vorbesc despre cazurile socante de complicitate cu tiraniile secolului XX, nu despre tema mai larga a posibilului magnetism exercitat de figuri politice proeminente (carismatice) asupra unor intelectuali (v. relatia Malraux-generalul de Gaulle).

  9. Aveti dreptate, Marquez n-a miscat un deget. Dar, la fel cum nici Dali nu cred ca a fost franchist trup si suflet, ci doar un frondeur suprarealist prins in vartej, nici G.G.M. n-a avut simtul istoriei. Poate ca nici nu credea in politica, in ideologii. De un milion de ori apar barbati in uniforme(intotdeauna curate si calcate!) in paginile sale-carnasiere chipese, cu sentimente si emotii. La Llosa, uniforma si soldatul sunt clar desemnati ca instrumente ale fortei statului.
    Mi-ar fi placut si mie sa traiesc pe lume, la tinerete, cu superbie si egoism. Sa fac Spania pe bicicleta in timpul razboiului, precum Cioran, sau sa-mi petrec anii din comunism facand ceva monoton si migalos, fara sa am TV si fara sa citesc presa, sa ascult doar Radio Monte Carlo ori pe Stefan Baciu rostind poezii in noapte, despre Brasovul sau interbelic, din Honolulu! Iar la batranete sa-mi fac o stupina undeva departe. Dvs de ce nu obositi?

  10. pai tot asa pot fi pusi la „gazeta de perete” si capetele incoronate ale europei sau presedintii americani sau francezi care se il primeau sau care il vizitau pe Ceausescu.
    Tot pe considerente de „drepturile omului” pe care Ceausescu nu dadea doi bani.

    • Nu cred ca zboara prea sus comparatia… GGM nu a fost presedinte… pe principiul pe care il enuntati o mare parte a omenirii s-ar cufunda in izolare.
      In trecere, amintesc faptul ca Regina a retras toate titlurile acordate sotilor Ceausescu. Cred ca s-a dumirit ce le poate pielea dupa ce delegatia Romaniei, la incheierea vizitei oficiale la Londra, a plecat spre Bucuresti indesand in valize prosoapele de la resedinta oficiala regala. :-) Trai pe vatrai!

  11. GGM a fost mai presus de toate om. Genial ca si scriitor, cu bune si cu rele in viata privata. Optiunea lui politica poate fi discutabila si discutata, dar in niciun caz de condamnat. E ca si cum ai zice ca esuficient sa fi american ca sa ai habar cu ce se mananca adevarata democratie…

  12. Am remarcat un lucru, nu pentru prima oara.
    Cu cat devenim mai intelepti (sensul nou: intelectuali, pregatiti etc), cu atat autocenzuram mai mult senzatiile.
    De ce o opera trebuie sa o judecam dupa comportamentul autorului? sau dupa crezurile lui?
    Sau legat de ce a mai scris, zis, pictat, compus?
    Parerea mea este ca pierdem foarte mult etichetand oameni, natii, grupuri etc.
    Pentru ca si noi facem parte din grupuri, etnii etc.
    La orice evaluare plecam cu un bagaj de prejudecati (pro sau contra) si de foarte multe ori cenzuram senzatiile. „trebuie sa fie bun pentru ca… ” sau ” Nu are cum sa fie ceva bun pentru ca….”.
    Gresit, cred eu.
    Trebuie sa fii permanent pregatit sa „faci pielea de gaina”…mult mai intense senzatiile.
    In egala masura trebuie sa accepti ca oamenii mai gresesc. Trebuie sa fii capabil sa ierti.

  13. In cazul lui Marquez, ca si in cazul altor creatori geniali, poate ca e vorba de un soi aparte de autism care ii face insensibili la multe dintre aspectele mediului in care traiesc. La fel ca un matematician genial care nu are abilitatea de a relationa social, uman, afectiv, Marquez se pare ca nu avea capacitatea de a empatiza altfel decat prin cartile pe care le-a scris si personajele pe care le-a creat.

  14. Intrebarea pe care mi-o ridica asemenea cazuri este urmatoarea: cum poate cineva sa fie un atat de adanc cunoscator a omului, al sufletului unui popor si a unei zone culturale intinse si in acelasi timp sa sustina un regim care este impotriva omului? Singura explicatie care imi vine in minte este ca acesta trebuie sa dispretuiasca omul, in orice caz omul concret, individual, existent istoric sau cel putin sa se dezintereseze de el in beneficiul unui om posibil si general. Trebuie sa fie un ‘umanist’.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro