La un veac de la evenimentele anului 1918, parcă întreaga Românie se pregătește de sărbătoare. Străzile sunt împânzite cu steaguri tricolore, iar piețele, aglomerate până la refuz cu ocazia diverselor manifestări și celebrări, răsună de acorduri tradiționale românești. De la ziare locale până la televiziuni naționale, mai toată presa românească se străduiește să facă o trecere în revistă a însăși existenței noastre pe teritoriul României, atât ca cetățeni, cât și ca popor. În graba lor de a sărbători trecutul glorios al țării, prea mulți ajung însă să pună semnul egal între cele două noțiuni.
În anul centenarului, sărbătorim 100 de ani de România. Dar nu 100 de ani de apartenență la statul român. Motivul este simplu: formarea statului național român poate fi asociat unei perioade exacte, începând cu revenirea Basarabiei la patria-mamă și culminând în acea zi de iarnă când și ultima provincie istorică locuită de români se alătură României Mari. Când vine vorba despre locuitorii țării, situația devine mai complicată. Totul depinde de cine este inclus în definiția pe care o dăm unor concepte precum cetățean, popor, și român.
La sfârșitul Primului Război Mondial, legiferarea votului universal aduce cu ea o extensie a acestor definiții. Dacă până atunci, doar cei cu o avere considerabilă puteau să-și exprime voința politică prin intermediul votului, acum și cetățenii cu mijloace modeste devin români cu drepturi depline. Excepție fac, de data aceasta, doar jumătate din locuitorii țării. Patru ani mai târziu, ne mândrim cu “cea mai democratică constituție din Europa”. În fapt, acest titlu se datorează mai mult procedurii prin care fusese adoptată[1] decât conținutului său, căci nici acest document nu repară nedreptatea făcută genului feminin, în ciuda garanțiilor de egalitate oferite tuturor cetățenilor, indiferent de origine etnică, limbă sau religie.
Prin 1938, pe când femeile erau declarate românce de drept și li se oferea o voce egală cu a bărbaților în arena politică (atâta timp cât erau bine educate și trecute de 30 de ani, desigur), o altă categorie de oameni deveneau ne-oameni. Cum s-a ajuns la asta? Destul de ușor, de fapt. A fost nevoie doar de opt pași. Opt pași de la a fi o persoană obișnuită, cu familie și prieteni, cu necazuri și bucurii, până la a fi categorisit drept un parazit al societății, demn doar de a fi izolat de restul comunității și, în cele din urmă, exterminat. Opt pași până la genocid[2].
Adevărul este că Holocaustul nu a început cu camerele de gazare, ci cu niște pași mult mai mici, pe care i-am făcut și continuăm să-i facem în fiecare zi fără a le da prea multă atenție, căci sunt inofensivi și chiar firești, până în momentul când nu mai sunt. Nevoia de clasificare este o nevoie umană universală. Observăm cu ușurință diferențele dintre noi și creăm categorii bazate pe gen, etnie, religie sau alte criterii prin care să ne distingem unul de celălalt. Ne alipim grupului nostru și ne raportăm diferit la cei ce nu fac parte din el. Suntem „noi” și „ei”. Creștinii au dreptul la cetățenie română. Evreii, nu. Constituția Unirii, înlăturând această distincție, vine prea târziu și într-un context social ostil minorităților religioase. Evreii rămân, în ochii românilor, străini.
Odată ferm delimitate categoriile din societate, se crează mecanisme de simbolizare a apartenenței la fiecare grup. Cei care nu au nimic de pierdut de pe urma identității lor își expun de bunăvoie, sau chiar cu mândrie, simbolurile grupului, așa cum creștinii poartă la gât semnul crucii. Alții poate nu au de ales, pentru că unele simboluri sunt imposibil de ascuns sau îi definesc ca persoane, cum ar fi culoarea pielii și portul tradițional al romilor, sau conturul nasului unui evreu stereotipic. Când intră și puterea în ecuație, simbolurile sunt impuse cu forța grupurilor mai vulnerabile, așa cum evreii din orașele moldovenești sunt obligați să poarte steaua lui David în toți anii războiului[3].
Curând, simpla distincție dintre grupuri nu mai este de ajuns. “Noi” și “ei” devine “noi versus ei”. Drepturile majorității sunt puse în balanță cu cele ale minorității – un drept în plus pentru minorități înseamnă un drept în minus pentru majoritate și viceversa. Binele celor mulți și al celor puțini devin mutual exclusive. Evreii, văzuți ca o piedică în calea statului român încă de la dobândirea independenței României, își cimentează această poziție în mentalul colectiv în urma impunerii recunoașterii în masă a cetățeniei evreiești drept o condiție a recunoașterii Marii Uniri[4]. Orice atitudine ostilă sau acțiune de persecuție împotriva evreilor este astfel motivată ca fiind un gest de auto-apărare al poporului român. Venind pe urmele legilor rasiale de la Nürnberg, decretele din 1937 – 1938 interzic limba idiș, ziarele evreiești și salariile din bani publici pentru evrei, iar un sfert de milion de evrei își pierd cetățenia ca rezultat al acestora[5].
Totuși, pentru a se ajunge la crimă, este nevoie de o justificare mai puternică. Evreii sunt prezentați ca fiind fundamental diferiți de restul populației, mai mult animale decât oameni. Regimul autoritar joacă un rol integral în procesul de dezumanizare. Întreg aparatul media al țării, subordonat conducerii, este concentrat pe răspândirea mitului inferiorității grupului vizat, într-un efort de a încuraja pasivitatea față de măsurile ce vor fi luate de puterile statului și de a trezi spiritul violenței în rândul populației. Imaginile și stereotipurile ce se regăsesc în ziare, postere și pe marile ecrane nu sunt noi, ci sunt familiare publicului-țintă. Mesajele odioase sunt preluate dintre cele deja existente în societate și reiterate, doar cu mai multă intensitate și autoritate. Evreii sunt asemănați cu rozătoare, insecte și paraziți. Mai mult, sunt acuzați că ar fi agenți străini, obsedați de bani și de sex, care infiltrează societatea și urmăresc distrugerea poporului prin imoralitatea lor.
Când deteriorarea condițiilor de viață nu se dovedește de ajuns să-i convingă pe evrei să părăsească țara de bunăvoie, iar pierderile teritoriale cer o apropiere de Germania, se începe procesul de organizare a statului antisemit după modelul nemțesc. Armata română desfășoară acțiuni anti-evreiești în sudul Bucovinei, Dorohoi și Galați, în ciuda faptului că Hitler nu îndemnase la nicio acțiune, poate pentru că, la momentul respectiv, nu se cristalizase încă Soluția Finală[6].
Polarizarea societății devine cea mai eficientă metodă de a minimaliza opoziția față de astfel de acțiuni abomindabile. Cei care îndeamnă la pacifism, moderație și consens sunt treptat eliminați; fie uciși, fie închiși pentru infracțiuni reale sau, cel mai adesea, imaginate. Pregătirea pentru genocid poate acum începe. Politicile antisemite se înăspresc. Evreii sunt evacuați din sate și din micile orașe, excluși din instituțiile de învățământ, din armată și din profesiunile liberale, le este impusă munca forțată și le sunt confiscate proprietățile. În mai 1942, la ordinul mareșalului Antonescu, se realizează un recensământ al romilor și evreilor din întreaga țară, care va servi drept o listă a deportărilor deja începute.
Progresiunea spre genocid nu este liniară și inevitabilă, ci poate fi oprită în orice etapă, fie de către rezistența internă, fie de către o intervenție externă, chiar și după începerea persecuțiilor și a uciderilor în masă. Din păcate, doar interesele strategice ale regimului Antonescu au pus capăt, în cele din urmă, Holocaustului românesc. În urma deportărilor în Transnistria cu “trenurile morții” (o condamnare aproape sigură la moarte) sau prin alte mijloace, a condițiilor precare și a lichidărilor în masă, mai mult de 300,000 de evrei și 11,000 de romi au fost uciși pe teritoriile aflate sub administrație românească.
Orice genocid este urmat, inevitabil, de negare. Cei vinovați încearcă să-și ascundă vina prin distrugerea dovezilor, iar reușita lor are efecte dezastruoase chiar și decenii mai târziu, fiindcă lipsa probelor exhaustive este îndeajuns să-i convingă pe unii că genocidul nu s-a întâmplat, sau că proporțiile sale au fost exagerate. În Europa Centrală și de Est, negarea ia și alte forme. În centrul Budapestei, statuia unui vultur, simbol al statului german, dă târcoale figurii angelice a Sfântului Arhanghel Gabriel. În restul Ungariei apar statui și piețe purtând chipul sau numele lui Miklós Horthy. Sugestia este clară – Ungaria este doar victima politicilor odioase ale regimului nazist și nu trebuie blamată pentru soarta evreilor de pe teritoriul său. În Polonia, este promulgată legea care prevede, până de curând[7], pedeapsa cu închisoarea pentru cei care acuză polonezii de complicitate la crimele naziste.
Și în România este promulgată o lege a Holocaustului, de data aceasta una care incriminează negarea Holocaustului și cultul personalității criminalilor de război, printre care și Ion Antonescu. Legea precedă intrarea țării în NATO cu doar câteva luni. Cei mai cârcotași dintre noi ar spune că între cele două există o legătură. În ciuda recunoașterii oficiale a participării României la Holocaust, doar o treime din români cunosc faptul că Holocaustul a avut loc și în România[8]. În anul centenarului, în timp ce doi bărbați ce se iubesc sunt demonizați în numele reîntoarcerii la valorile tradiționale, un altul, pe numele lui Ion Antonescu, este reabilitat de către naționaliști ca erou național și salvator al evreilor, pentru că i-a scutit de la moartea pe care el însuși le-a pregătit-o. Versiunea lor a adevărului este cea corectă, iar orice altceva este propagandă anti-românească.
Singura concluzie la care se poate ajunge este că românii nu au interiorizat niciodată Holocaustul. Îl văd, în cel mai bun caz, ca pe o tragedie îndepărtată, străină de istoria modernă a României, și, în cel mai rău caz, ca pe o pedeapsa bine-meritată pentru poporul evreu. În epoca renașterii populismului, Holocaustul devine o simplă figură de stil, scoasă la înaintare când nu găsim termen de comparație potrivit pentru „durerea sufletească” cauzată de incinerarea a sute de mii de porci[9] sau când vrem să discredităm un oponent politic, care are, în mod convenabil, orgini germane[10][11].
Trivializarea exterminărilor în masă de la Auschwitz este facilă pentru cei care nu au pășit în crematoriile și camerele de gazare naziste, pentru cei care nu și-au văzut chipul reflectat în lacurile pline de cenușa victimelor, pentru cei care nu s-au simțit sufocați de tonele de haine, pantofi, oale, ochelari, proteze, și valize purtând numele celor condamnați la moarte. Ignoranța, banalizarea, sau negarea voită a ororilor istoriei este unul din cei mai siguri indicatori ai masacrelor viitoare. Neluarea în seamă a trecutului ne face incapabili să mai recunoaștem pașii care pot duce la tragedii.
La doar un sfert de secol după evenimente, nici nu se mai pomenește de Hădăreni sau de Plăieștii de Jos, sau dacă sunt menționate, se folosesc întotdeauna eufemisme precum „ciocniri” sau „conflicte interetnice”, în loc să li se spună pe nume – pogromuri. Prejudecățile împotriva romilor care au dus naștere la aceste tragedii sunt omniprezente și la momentul actual în societatea românească. Ziua de comemorare a Holocaustului împotriva romilor trece, și în acest an, neobservată de autorități, presă și public, ca și în toți anii. Chiar dacă ar fi fost marcată cumva, cu siguranță ar fi fost eclipsată de vandalizarea casei memoriale Elie Wiesel, petrecută doar două zile mai târziu[12]. În România, antisemitismul încă este pretutindeni, chiar dacă evreii nu sunt. Antisemitism fără evrei poate suna ca o ghicitoare vulgară, dar este starea de fapt într-o țară în care au mai rămas doar 3,000 de evrei[13].
În orașul de pe Bega, mesajul alarmist “Dacă nu vii la vot, doi bărbaţi vor putea adopta copilul tău!” stă scris pe un uriaș panou publicitar amplasat pe un bloc din centru. De două mii de ani încoace, evreii au fost constant acuzați că răpesc și ucid copiii creștinilor pentru a le folosi sângele în anumite scopuri ritualice. În 2018, se pare că blood libel-ul revine la modă, deși acum acuzația de răpire a copiilor câștigă o componentă mai perversă și este îndreptată către alt grup minoritar, care a avut și el destul de pătimit de pe urma Holocaustului, dar fără a beneficia de atenția și compasiunea statelor lumii, așa cum s-a întâmplat cu celelalte categorii de victime.
România secolului XXI are de unde să-și aleagă țapul ispășitor pentru progresul anevoios al națiunii. Isteria colectivă concentrată în jurul unui dușman comun poporului s-a dovedit a avea, de nenumărate ori, un rol unificator. Puțini stau să se gândească că dușmanul imaginat este de fapt parte a poporului care se dorește a fi unit. Din păcate, puțini sunt și cei care realizează paralela dintre ce s-a întâmplat în trecut și evenimentele ce au loc în prezent. Multora comparația li se pare deplasată, chiar vulgară. E greu de spus de ce există acest sentiment. Oare dintr-o naivitate optimistă că așa ceva nu s-ar mai putea întâmpla tocmai în 2018? Venirea la putere a naziștilor, după decenii de dezvoltare socială, demontează mitul progresului inevitabil. Oare din umila credință că istoria este un fenomen străin, care se întâmpla mereu altora, altundeva, și nu unor persoane obișnuite ca noi? Oricare ar fi motivul, certitudinea este că festivitățile dedicate Marii Uniri vor trece curând, iar în urma lor va rămâne o mare parte a populației care se va simți exclusă.
În condițiile în care în ultima sută de ani statul român nu și-a îndeplinit obligațiile față de o mare parte din cetățeni, pe motiv că ei nu merită acest titlu pe deplin din varii motive, iar locuitorii țării și-au abdicat responsabilitatea față de aproapele lor, cum ne putem aștepta ca anul centenarului să fie primit cu bucurie de toți locuitorii României? Cum ne putem mira că etnicii maghiarii, inamici eterni în tradiția românească, consideră că sărbătoarea “pentru noi, nu este un motiv de aniversare”[14]? Ce poate fi centenarul, pentru minoritățile care nu au fost vreodată și poate încă nici nu sunt egale în fața legii și a ochiului public, decât o mascaradă ipocrită? “Ce înseamnă, pentru sclav, data de 4 iulie?”[15], după cum se întreba și Fredrick Douglass acum mai bine de 160 de ani.
În anul centenarului, sărbătorim 100 de ani de România. Dar nu 100 de ani de apartenență la statul român. De ce? Pentru că unii aparțin mai mult, alții aparțin mai puțin. Așa a fost dintotdeauna. Oare așa va fi mereu? În momentul de față, prioritatea ar trebui să fie realizarea unei uniri adevărate a poporului român, fără excluderi și discriminări. Iar acest lucru se poate face doar prin asumarea trecutului, corectarea și a celor mai mici deviații de la valorile democratice, imediat cum acestea apar și lupta continuă de a obține cât mai multe drepturi pentru cât mai mulți.
NOTE________________
[1] Victor Pițigoi, “Mândru că sunt român: Iuliu Maniu, sfinxul de neclintit, care nu admitea compromisuri”, accesat la 1 octombrie 2018. http://www.ziare.com/cultura/documentar/mandru-ca-sunt-roman-iuliu-maniu-sfinxul-de-neclintit-care-nu-admitea-compromisuri-1197090.
[2] Gregory H. Stanton,”The 8 Stages of Genocide”, Genocide Watch, accesat la 1 octombrie 2018. http://www.genocidewatch.org/images/8StagesBriefingpaper.pdf.
[3] Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România. Raport Final (Iași, Polirom, 2004), 203.
[4] Ibid., 23 – 29.
[5] Ibid., 41.
[6] Ibid., 60.
[7] Rick Noack, “Poland’s controversial ‘Holocaust Law’ set to be reversed after global outcry”, Washinton Post, accesat la 1 octombrie 2018. https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp/2018/06/27/polands-holocaust-law-caused-an-outcry-now-in-a-surprise-its-being-largely-reversed/?utm_term=.4c049d3f36e0.
[8] Kantar TNS pentru INSHR-EW, “Sondaj de opinie privind Holocaustul din România și percepția relațiilor interetnice”, accesat la 1 octombrie 2018. http://www.inshr-ew.ro/ro/files/Kantar_TNS_Raport_INSHR_2017.pdf.
[9] “Petra Daea își cere scuze pentru asocierea incinerării porcilor cu Holocaustul”, Europa FM, accesat la 1 octombrie 2018. https://www.europafm.ro/petra-daea-isi-cere-scuze-pentru-asocierea-incinerarii-porcilor-cu-holocaustul/.
[10] “Lia Olguța Vasilescu a fost reclamată la CNCD, după afirmațiile despre gazare”, Libertatea, accesat la 1 octombrie 2018. https://www.libertatea.ro/stiri/politica/lia-olguta-vasilescu-reclamata-la-cncd-dupa-afirmatiile-despre-gazare-2376816
[11] Răzvan Tupa, „Institutul „Elie Wiesel” a reacţionat la postarea lui Darius Vâlcov, cu elemente specifice nazismului”, accesat la 1 octombrie 2018. https://www.mediafax.ro/social/institutul-elie-wiesel-a-reactionat-la-postarea-lui-darius-valcov-cu-elemente-specifice-nazismului-17506580.
[12] N.O., “Mesaje antisemite pe casa memorială a scriitorului Elie Wiesel din Sighetu Marmaţiei. Poliția a demarat o anchetă“, accesat la 1 octombrie 2018. https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22604176-mesaje-antisemite-casa-memorial-scriitorului-elie-wiesel-din-sighetu-marma-iei-fost-demarat-anchet.htm.
[13] “Rezultate”, Recensământul populației și al locuințelor 2011, accesat la 1 octombrie 2018. http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/.
[14] “Kelemen Hunor, despre Centenar: Respect sărbătoarea românilor, pentru noi nu e motiv de aniversare”, accesat la 1 octombrie 2018, https://www.mediafax.ro/politic/kelemen-hunor-despre-centenar-respect-sarbatoarea-romanilor-pentru-noi-nu-e-motiv-de-aniversare-16707333.
[15] “What to the Slave Is the Fourth of July?”, Teaching American History, accesat la 1 octombrie 2018. http://teachingamericanhistory.org/library/document/what-to-the-slave-is-the-fourth-of-july/.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Sunt mai optimist.
Civilizația urbană (Vă veden, Sibiu) a declanșat spiritul civic care nu mai poate fi asuprit. Eliberarea 1989 a dezghețat conflictele interne care erau ascunse în cei 50 de ani 1938- 1989 de asupire și dictatură. Absența statului de drept 1939-1989-2018 e un handicap (decalajul „istoric”) apăsător pentru locuitorii țării până azi. Libertatea naște speranță, crează condiții pentru un viitor mai bun.
…. „….În anul centenarului, sărbătorim 100 de ani de România. Dar nu 100 de ani de apartenență la statul român. De ce? Pentru că unii aparțin mai mult, alții aparțin mai puțin. Așa a fost dintotdeauna. Oare așa va fi mereu? În momentul de față, prioritatea ar trebui să fie realizarea unei uniri adevărate a poporului român, fără excluderi și discriminări. Iar acest lucru se poate face doar prin asumarea trecutului, …… Observăm cu ușurință diferențele dintre noi și creăm categorii bazate pe gen, etnie, religie sau alte criterii prin care să ne distingem unul de celălalt. Ne alipim grupului nostru și ne raportăm diferit la cei ce nu fac parte din el. Suntem „noi” și „ei”. Creștinii au dreptul la cetățenie română. Evreii, nu…. „….
Au rămas numai două luni până la sărbători și pentru a prelua Președinția UE 2019. Un continent întreg „vede” țara parteneră în UE & NATO. Cultura, arta, filmul e brandul României la centenar. Nu sunt „penalii patrioți” din parlament, guvern și instituțiile publice.
Am încredere în tinerii de azi. Sunt conectați la patrimoniul universal în știință, artă, tehnologie, cultură, film, muzică, cu un clic. Sunt conectați mai mult cu cei din generația lor din UE și din lume. NU mai pot fi manipulați de „TV național” sau presa oligarhilor. Minciunile lor au picioare scurte.
Bruessel e departe? Aderarea 2007 la Uniunea Europeana înseamnă aderarea la „principiile normative” comunitare europene. Roata nu trebuie redescoperită (democrația originală specifică) din nou. Strada știe foarte bine ce vrea și ce nu vrea. Speranța e în ochii și capetele celor de pe „stradă”. Tinerii din țară își pot clădi azi viața și țara liberi, după propriile aspirații și aptitudini.
Trecutul e trecut. Umbrele contaminate din trecut sunt excelent descrise de autoarea. Cred că cultura, arta, știința are o pondere mai mare în viața tinerilor de azi din țară decât mârșăviile „penalilor patrioți” (Tărișoara plânsete, I.L. Caragiale).
A păstra patrimoniul (Constrângerile memoriei, William Totok / Patria mea a fost un sâmbure de măr, Herta Müller/ Stau pe treptele vântului, Rolf Bossert), a prelua responsabilitata „istorică” pentru un secol atât de violent e deja un început promițător. Declarația de la Alba Iulia 1918 a fost un concept îndrăzneț. Libertate, bunăstare, libertatea cuvântului, libertatea presei, autonomie culturală, folisirea limbi materne în cultură, administrația locală, etc, toate se pot reaminti și realiza azi ca partener deplin și egal în UE & NATO.
Sinfonia 9 Beethoven în loc de „noi și ei”…..
Alle Menschen werden Brüder …..
Freude, schöner Götterfunken,
Tochter aus Elysium,
alle Menschen werden Brüder,
wo dein sanfter Flügel weilt.
Seid umschlungen Millionen!
Seid umschlungen Millionen!
Diesen Kuß der ganzen Welt.
Desigur, Romania va supravietui.
Autoarea vorbeste despre tensiunea sociala si „calmarea” sa prin desemanrea unui dusman comun. Procedeul e ahicunoscut, dar eficient. „Dusmanul” poate fi orice categorie sociala sau persoana.
Sa destabilizezi o societate nu e mare scofala. Un popor intreg e mai usor de influentat decat un singur adult. Psihologia multimilor e concludenta.
Tinerii sunt la fel de sensibili ca si adultii la asa ceva.
Resistenta la destabilizare poate fi creata prin inarmarea cu cunostintele necesare si cu adoptarea unui discurs pozitiv atractiv.
Ambele insa depind de permisivitatea canalelor media. Este motivul pentru care se incearca atat blocarea celor independente cat si intoxicarea generala.
Din aceste motive este foarte importanta sublinierea caracterului extern al referendumului planuit. Este la fel de importanta si sublinierea faptului ca nu avem cunostinta de vreo amenintare din parte comunitatii homosexuale care sa necesite o reactie la nivel legislativ. Este foarte usor sa strangi semnaturi pentru un referendum, pe orice motiv. Numarul de semnaturi nu este un argument pentru a considera o problema enuntata ca fiind si reala.
Am insa un mare semn de intrebare cu privire la derularea in 2 zile. Acest lucru denota intentia de a avea cvorum cu orice pret. Deoarece pentru orice om cu mintea intreaga problema nu necesita un referendum si cu atat mai putin unul promovat, apara marea intrebare de ce se fac toate aceste eforturi?
Revin insa: mesajul pozitiv, constructiv este cel care lipseste. Fortele politice si foramtorii de opinie au cazut in capcana comentarii unui non-sens. Astfel, au aruncat sabia si scutul si au devenit victime sigure.
===
Romania are nevoie de o agenda politica liberala, clara si asumata. Avem nevoie de reducerea masiva a cheltuielilor statului, de control monetar si fiscal severe si de introducerea concurentei pe piata muncii, in paralel cu reducerea drastica a si reala a birocratiei.
Un stat puternic inseamna patronat puternic, concurenta si stat minimal.
Un stat puternic in acest fel creeaza dezvoltare, iar intr-un stat dezvoltat derapajele sunt rare, reduse si rezilienta sociala le blocheaza rapid.
De acord cu toate.
Life is life. Tinerii trăiesc azi şi aşteaptă de la adulţi competenţă şi responsabilitate în vorbe şi fapte. Nu avem voie sa resignăm. Nu avem voie sa „visăm“ în loc să realizăm.
In administraţia publică 1990 nu erau (înainte de 1998: am fost şocat să văd ca tânăr inginer stagiar la judet ce personal TESA vechi şi nou era) alţii, la fel cum vedem şi azi. Vrem alţii dar de unde? Care sunt posibilităţile reale cu care se pot rezolva pas cu pas ţelurile pe care le formulati execelent, dar rămân numai ţeluri sau un crez liberal puternic şi credibil dacă nu devin realitate în viaţa zi de zi.
Incasările statului (redistribuirea în Franţa 54% BIP, în RFG 44%) sunt azi statistic mai mici decât în vest. Mentalitatea „balcanică“ de jecmănitori în administraţia statului, în serviciile publice nu se schimbă peste noapte. Aici fiecare e responsabil la locul lui. Prefer „decentralizare“ ca metodă „politică“ în loc de „stat naţional unitar centralizat“. Era digitală oferă mijloacele simple, pe homepage în fiecare localitate (tinerii pot programa cu tools ieftin aşa ceva) se poate organizea „democraţia de bază“ (Elveţia, cantoanele cu multă autonomie). Locuitorii văd ce se întâmplă în fata uşii, la şcoala locală, în spitale, la primărie. Cred că cetăţenii vor participa mai mult în societatea civică pe plan local decât pe plan republican. „Regionalizarea“ poate deveni o metodă pentru a reduce (aşa cum cereţi aici) substanţial numărul budgetarilor în administraţia publică. Mai puţini budgetari mai bine plătiţi pot contribui la servicii publice mai bune decât azi. Regionalizarea poate deveni un subiect „politic“ în capania electorală parlamentară 2020. Numai 8-10 regiuni în loc de 40 judeţe cu un număr mai mic de budgetari e realizabil. Acapararea subvenţilor nerambursabile de la Bruessel/UE devine mai eficientă şi mai transparentă.
Rămâne „reindustralizarea“, crearea de jobs mai bine plătite în intreprinderile private. Industria 4.0 necesită investiţii mari de 100.000 Euro până 1 milion Euro pe job. Nu merge fără stat de drept consolidat. Nu merge fără infrastructură şi şcoli profesionale care asigură calificarea.
O privire peste gard: Slovacia şi Ungaria au politicieni scârboşi dar infrastructură şi industrie mai bună. Ungaria asigură acces la autostrăzi, asigură preţ de teren ieftin şi conectarea la curent, apă, canal pentru investiţile străine. Impozitul de 9 % e cel mai mic din UE. Costul total pentru asigurări sociale de 19,5 % (în RFG / 20 % angajatul +plus 20 % antreprenorul = peste 40 % din salarul brut pentru antreprenor) e sub cel din vest. Salarul e numai 30% din cel de vest, etc. Scolile profesionale din Slovacia şi Ungaria au fost decisive în concurenţa lucrătorilor cu alte părţi ale continentului. Astfel investiţile Audi la Györ, Daimler Benz la Keckemet, acum BMW la Debrecen s-au făcut pe baza intereselor economice ale investorilor, fără să ţină cont de perturbaţile politice (suprimarea presei libere în Ungaria, etc).
„Scoli profesionale“ poate deveni un alt subiect pentru campania electorală 2020 la parlamentare. Prefer întroducerea limbii engleze la ştiinţele naturii (fizică, chimie, biologie, matematică) în licee, mai târziu de la clasa 5. Conectarea la învăţământul european şi la patrimoniul universal în era digitală e la un clic, în loc de „democraţie originală specifică dâmboviţeană“.
Simpatia mea o au tinerii din ţară care nu doresc meseria de „lucrător degajat“ în mâna unor intermediari jecmănitori.
Discuţile „teoretice“ a unor „consultanţi economici“ cu concepte gata făcute (socialiste despre propria mărturisire) aici pe publicaţie mi se par ridicole. Industria 4.0 vine cu inovaţii rapide tot timpul, are lanţuri de cercetare, inovaţie, producţie, defacere pe tot continentul. Investitorii nu ţin cont de „proiect de ţară naţional (socialist)“. UE e o piaţă comună, o Uniune Vamală. Libera circulaţie a mărfurilor şi al investiţilor e un avantaj mare de 10 ani. De ce nu se foloseşte în intersul locuitorilor 1990- 2007- 2018 aşa cum cereţi? De ce avenit altfel, în special în ultimii 10 ani ca partener deplin în UE cu subvenţii nerambursabile de la Bruessel /UE?
Infrastructura, şcolile profesionale, limba engleză, statul de drept consolidat, regionalizarea …..
Idei mai sunt.
Nu stiu cati inteleg ce este socialismul. Cei mai multi il confunda cu statul social sau cu plasa socaila extinsa – liberalismul nordic. Altii fac referire la Germania, de fapt – capitalism de Rin.
Ma tot intreb daca vom ajunge la capitalism prin voia si efortul nostru constient, sau ca urmare a unei suferinte ingrozitoare in randul populatiei.
La nivel de suprasturctura, eu cred ca principalul obstacol in trecerea de la socailismul actual la capitalism il reprezinta crasa incultura politica. Mi-e greu sa o spun, dar se aplica si tinerilor.
Ca tânăr m-a preocupat şcoala, facultatea, sport (România era de 4 ori Campioană Mondială la Handbal), muzica. Prin limba maternă am avut acces la un patrimoniu universal mai mare. Nu am mai crezut într-un al doilea „conducător iubit“. Titanul de la Scorniceşti nu m-a preocupat.
Am avut acces la teoria economică „Soziale Marktwirtschaft“ a lui Ludwig Erhard/ CDU (Wohlstand für alle), am citit Der Spiegel. Am ascultat Radio în limba maternă, de loc Radio Bucureşti, etc. Nu am fost conectat cu neamul „dâmboviţean“ în nici un fel, până azi. Sunt mai mult regionalist. Cea ce văd, cea ce e în imediată apropiere e viaţa reală zi de zi. Nu am încredere în nici un fel de „naţionalism“. Aici începe încrederea în tinerii de azi din ţară. Ei sunt conectaţi cu cei din generaţia lor din UE şi din lume cu un clic.
Societatea civică (mentalitatea) va genera statul şi administraţia publică cum scrie fostul Verfassungsrichter de la Karlsruhe, Böckenförde. Atât teoria, marea plăcere la prea mulţi „intelectuali“ din ţară. Ca inginer toeria speculativă mă lăsa rece ( … m-a lăsat rece … Toma Caragiu la cutremurul din martie 1977…. unul din bancurile colegilor de facultate din Bucureşti…).
Nerăbdarea, frustrarea, nemulţumirea sunt la fel la tineri şi la adulţi de 29 de ani, de la eliberarea 1989 până azi. Libertatea are cu tot alt gust cu tot cea ce a fost până 1989. Libertatea s-a obţinut 1989 cu preţul a sute de vieţi omeneşti. E trecutul recent. Da, e numai trecutul. Dar sunt prieteni care nu mai trăiesc, au plătit scump. Prea scump. Nu am de gând să resignez.
Cetăţeanul e suveranul, e instanţa supremă. Parlamentarii au un mandat obţinut pentru 4 ani de la Suveran. Acuz „academicienii colaboratori“ de ieri, de azi (Preşedintele Academiei), de mâine, care se comportă oportunist şi trădează în mod neruşinat şi egoist (La trahison des clercs, Julien Benda anii 1929) binele obştesc. Acuz “istoriciii“de azi (ieri membru PCR) care scriu oportunist („altfelitatea României“), dacă nu curge…pică. Nu aştept nimic din partea „teoriei“ de nici un fel, literară, filozofică (K. Popper l-a sfătuit pe cancelarul Helmut Schmidt/SPD) istoricistă, etc. Teoria îmi spune ceva, dar numai „teoretic“. Prefer responsabilitatea fiecăruia după posibilităţile lui personale. Dacă mătur în fata uşii mele, peste tot e măturat… …
Cum se poate stopa Brain Drain, exodul tinerilor? Este întrebarea majoră care ar trebui pusă şi discutată aici pe publicaţia contributors zi de zi. Mai puţin „referendumul“. Aici sunt de pţrea dvs. E un dezastru.
Rămâne faptul că UE prevede libera circulaţie a persoanelor, libera alegere a reşedinţei, libera alegere a locului de muncă oriunde în UE.27.
Mi-am dorit acest lucru ca elev şi student fără să cred că va deveni realitate curând pentru toţi tinerii. E realitatea de azi pentru toţi locuitorii ţării care au o dublă cetăţenie, cea din locurile natale şi cea sulpimentară UE.27 (Britanicii vor să anuleze 2019 prin Brexit prioritatea locuitorilor UE pentru jobs in UK).
„Der Menscheit Wüde ist in eure Hand gegeben,
Sie sinkt mit Euch,
mit Euch wird Sie sich erheben“
Friedrich Schiller
scrie pe fotografia la diploma de bacalaureat.
E un crez şi o promisie. Sper că se va îndeplini pentru mulţi tineri de azi din ţară.
Da, pana la urma tinerii sunt cei care decid soarta tarii, de acord.
Deocamdata, tara se scufunda fara ei, nu cu ei.
Toata lumea vorbeste despre bani si salarii. E ceva adevar in asta. Dar nu e intregul adevar. Tinerii sunt capabili si de eroism si chiar de calcule pe termen lung. Daca partidele politice le ofera o speranta.
Asta e ceea ce eu cred si vreau sa se intample: sa avem un partid politic care sa afirme capitalismul.
Dar treaba asta e greu de inteles pentru o natie care are inca un patronat prea redus si slab. Tinerii nu stiu nici din teorie si nici din exemple ce inseamna capiatalism. Inteleg doar cand ajung in democratiile vestice.
Ati vazut vreodata in ROmania articole de popularizare sau macar de descriere a doctrinelor politice? Ati vazut partide politice romanesti care sa fie clare in pozitionarea lor ideologica?
Nici macar amaratul asta de PSD nu e in vreun fel inteligibil, macar ca e un partid mare. Nici ei nu stiu ce sunt.
„În anul centenarului, sărbătorim 100 de ani de România.” – Romania a implinit anul acesta 140 de ani de existenta ca stat independent. In 1918, o serie de provincii s-au unit cu Romania. Relevanta sublinierii greselii tine si de faptul ca Romania a trebuit sa modifice Constitutia din 1866 pentru a nu mai discrimina evreii, daca intentiona sa obtina recunoasterea independentei. Comparatia poate fi elocventa si in prisma chestiunii acceptarii comunitatii LGBTQ…, cand Romania, candidata la UE, a trebuit sa dezincrimineze penal homosexualitatea, in 2000.
Dincolo de eroarea istorica, articolul reia teza inlocuirii dusmanului evreu cu cel homosexual in retorica pro-referendum. Distinctia notabila tine de calitatea argumentelor si anume, ca acest tip de discurs a produs victime multe: un Holocaust romanesc si privarea de drepturi pentru o seama de (potentiali) cetateni. Este pacat ca suntem in 2018 si nu am invatat nimic din trecut.
Si totusi, in pofida echilibrului care caracterizeaza articolul, sunt si exagerari. Cum sa compari etnicii maghiari cu sclavii nord-americani? Niciodata situatia maghiarilor din Transilvania nu a fost comparabila cu cea a sclavilor Americii. Inteleg lipsa dorintei de sarbatoare a maghiarilor, ziua unirii romanilor a fost si va continua sa fie una urata pentru maghiari, dar de aici si pana la sclavie spun eu ca e cale lunga. Autorul are dreptate atunci cand ne atrage atentia ca romanii nu stiu si nu au asimilat ca si vinovatie colectiva ce s-a intamplat in Romania in timpul regimului Antonescu. E vina scolii dar si vina societatii in ansamblu. In ciuda unei culturi mai mult decat minimale in domeniu, nici eu nu am cunoscut amploarea evenimentelor si responsabilitatilor pana la vizita de la Yad Vashem. M-am cutremurat si mi-am dat seama ca numai adevarul asumat, pana la capat, poate impiedica repetarea istoriei. E pasivitatea o vina? Asta e o intrebare la care ar trebui sa raspundem noi, romanii, pasivitatea sub forma capului plecat pana dispare raul e o adevarata traditie nationala. Putem compara situatia evreilor din Europa si Romania din anii ’30 – 40 ai secolului XX cu cea a minoritatilor sexuale de astazi? Pai chiar nu stiu, la prima analiza as spune ca nu. Autorul insa ne spune ca o prima etapa a persecutiei e clasificarea. Fara date statistice, ai putea, oare, face o analiza obiectiva? Am auzit ca in Franta e interzisa orice clasificare bazata pe origine etnica sau religie. In conditiile astea, cum ai putea sa stii ce anume da nastere unor evenimente asa de violente si cu consecinte viitoare greu de estimat (ca cele care au loc acolo in zilele noastre) daca nu poti merge la originea lucrurilor? Stim cat de mare e in Romania minoritatea homosexuala? Stim care sunt persecutiile la care au fost supusi, dupa abrogarea legii care pedepsea cu inchisoarea homosexualitatea? Stim sau nu care e atitudinea majoritarilor fata de ei ? In loc de asta suntem gata sa punem paie pe foc cu exagerari, jigniri, diabolizarea homosexualitatii, a color cu opinii conservatoare, etc. Pana la urma crestinismul inseamna toleranta (sau asa ar trebui). De vreme ce peste 90% dintre romani se declara crestini, sa inteleg, oare, ca habar nu au ce e aia crestinism?
… Dedalus…
Văd azi „izolaţioniştii” care reprezintă continuitatea 1944-1989-2018.
Azi mediocritatea lui Dragnera/PSD e măsura pentru toţi? Nu e singur. Hoţia îi uneşte puternic pe cei care au furat practic după eliberarea 1989 toată proprietatea de stat. Intreprinderile de stat erau 100 % din intreprinderi. Totul a ajuns în mâna cui? Cum? Intreprinderile cu terenuri, clădiri, maşini, utilaje, patente au fost „privatizate” (Iliescu/FSN: nu ne vindem ţara) în mâna cui? Mentalitatea de jecmănitori s-a înrădicinat cu sălbăticie în Naţiunea ceauşistă. Ii cunosc. Violenţa şi sălbăticia au rămas neschimbate până la mineriadele din Bucureşti. Bâta şi gaze lacrimogene au fost „bunul venit” la 10 August2018 în Bucureşti din partea „penalilor patrioţi” pentru cei care trimit ca „lucrători degajaţi” miliardele de Euro acasă la familii.
„Izolaţioniştii” au organizaţii de baza în judeţe: PCR/FSN/PSD. Democraţia originală autohtonă a uşurat minciuna şi hoţia? Acuz intelectualii „colobaratori” care până 1989 au profitat de naţionalcomunismul autohton, au trădat până azi bunul simţ şi responsabilitatea personală.
„Unioniştii” au început după eliberarea 1989 să vizeze o Românie Europeană. Spiritul civic dezlănţuit 1989 s-a văzut 2017: strada. Mediocritatea lui Dragnea/PSD nu mai e măsura pentru cei care cred într-o ţară liberă şi prosperă. Cred că lupta politică se duce în sfera publică după eliberarea 1989 între „izolaţionişti” şi „unionişti”. Referendumul e un instrument de „izolare” de vest.
Economia e decisivă pentru tineri. Intreprinderile private mici şi mijlocii au nevoie de un stat de drept consolidat. „Izolaţioniştii” au reuşit de 29 de ani să împiedice o economie privată prosperă într-un stat de drept consolidat. E miza lor pentru a fura fără a risca o justiţie independentă. Acuz intelectualii, academicienii care preferă colaborarea cu puterea şi sunt instrumente slugarnice ca „budgetari” în parlament, în guvern, în instituţile publice până azi. Se mulţumesc cu un post la stat oriunde au prilejul să ajungă „în pâine”. Sunt cauza principala pentru lipsa încrederii tinerilor în ţara lor. Fără încrederea tinerilor în viaţa lor zi de zi şi într-un viitor mai bun acasă nu văd cum se poate realiza România Europeană.
„Unioniştii” sunt cei care trebuie să clădească economia privată şi societatea liberă prosperă. Nu cred ca „izolaţioniştii” au altceva de oferit decât mitologie invăluită cu minciuni, hoţie şi violentă.
Fără tineri „izolaţioniştii” rămân la cârmă până când vom vedea un „stat naţional unitar centralizat” eşuat?
România 2019 e la răscruce….