Abdicarea forțată a Regelui Mihai, intervenită la data de 30 decembrie 1947, a însemnat ultima etapă din laboriosul proces de preluare a puterii de către comuniștii români. În iunie 1948 a urmat naționalizarea, adică eliminarea cvasi-totală a proprietății private. Nu au scăpat de ea nici instituțiile de cultură, desființându-se, rând pe rând, toate teatrele particulare. În teatrele de stat, la început puține la număr, și-au găsit locul relativ puțini artiști. Nici după înființarea unor astfel de instituții de cultură în alte câteva orașe din țară (cu predilecție în orașele muncitorești) lucrurile nu au stat cu mult mai bine. E drept, o seamă întreagă de artiști deveniți indezirabili, cu pete de dosar, neacceptați în București, și-au găsit un loc unde să își exercite meseria.
Ceva asemănător s-a întâmplat și în știință, cercetare, educație și învățământ. Au intervenit reorganizarea Academiei Române, de fapt, desființarea vechii Academii, excluderea din rândurile ei a unor membri socotiți a fi incompatibili cu lumina ce venea de la Răsărit, epurarea drastică a corpului didactic universitar, noua lege a învățământului. Acestea sunt numai câteva exemple.
Elanului reorganizator-demolator al noilor conducători nu le-au scăpat nici institutele de cercetare din subordinea Academiei de odinioară. Îndeosebi, cele umaniste, prin definiție mult mai vulnerabile în fața răsturnărilor ideologice și de putere. Asupra destinului lor s-a aplecat de-a lungul anilor cu multă atenție Cristian Vasile. A făcut-o în articole și studii, o face acum în cele mai bine de 400 de pagini ale cărții Un turn de fildeș în comunism? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej, apărută în anul 2024 la editura Corint din București. Colecția Istorie. Autori români.
Ce aflăm din primele pagini, respectiv din întâiul capitol consistent al cărții? Capitol intitulat Prevederile constituționale și legislative privind cercetarea științifică umanistă? Că încă din prima Constituție comunistă, aceea din aprilie 1948, PMR a avut grijă să își afirme și să își exercite controlul politic asupra vieții științifice din România. Următoarea Constituție, cea din 1952, nu a uitat nici ea de cercetare. Au mai făcut-o și alte acte normative, unele dintre ele cu valoare de lege.
Cristian Vasile precizează undeva, în paginile următoare ale volumului, că, spre deosebire de liderul sovietic I. V. Stalin care, de la un moment dat încolo, a intervenit direct în dispute științifice cu caracter lingvistic, social sau psihologic, de biologie sau de economie politică și psihologie (iar aceste intervenții au avut consecințe și în România, determinând repoziționări succesive și, uneori, aiuritoare schimbări de personal), liderul comuniștilor români , Gheorghe Gheorghiu- Dej, s-a situat într-o stare de rezervă. A preferat să acționeze prin intermediul unor oameni fideli, precum Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Mihail Roller, Pavel Țugui, Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu, Ștefan Voicu, Mihail Ralea, Sorin Toma, Nicolae Moraru. Între aceștia, au existat și relații tensionate, rivalități, lupte la scenă deschisă, sinusoida lor punându-și amprenta și asupra cercetării științifice și institutelor de cercetare umaniste. Au intervenit apoi și rivalități personale între vârfurile autentice ale activității de cercetare, mai proeminente în cazul institutelor specializate pe istorie, lingvistică, literatură, filosofie.
Pe lângă șefii cei mari numiți deja, personaje interesante ale cărții lui Cristian Vasile și ale capitolelor care descriu cu lux de amănunte ceea ce s-a petrecut în interiorul acestor institute care nu au funcționat nicidecum asemenea unor turnuri de fildeș, sunt Petre Constantinescu-Iași, Mihai Berza, Constantin Daicoviciu, Andrei Oțetea, celebrul C. I. Gulian căruia i s-au făcut frecvent reproșuri ce nu au determinat însă eliberarea lui din funcții de conducere, G. Călinescu (mi s-au părut extrem de interesante observațiile lui Cristian Vasile despre, hai să-i spunem, versatilismul Divinului critic ca și despre eliminarea lui din Universitate și păstrarea totuși în postul de director al Institutului care azi îi poartă numele), Iorgu Iordan, Dimitrie Macrea, Alexandru Graur, Al, Rosetti. Ș.a.m.d.
Institutele de cercetare, unele organizate și reorganizate (cel mai dramatic este cazul celor specializate pe studiul istoriei, caz detaliat cu minuție și acribie de Cristian Vasile), altele create de abia în anii puterii populare (e cazul Institutului e psihologie despre care autorul cărții susține, cu multe și temeinice argumente, că ar fi fost înființat anume pentru Mihail Ralea, important tovarăș de drum al comuniștilor români în lupta lor împotriva științei americane cât și a freudismului), au resimțit seismele politice ale vremii. Reorientările de la vârful PMR, repoziționarea comuniștilor români față de Moscova, totul culminând cu celebra Declarație din aprilie, jocurile de putere (ascensiuni personale și colosale căderi în dizgrație –cazurile Roller și Miron Constantinescu), și-au pus amprenta asupra instituțelor de cercetare umanistă. Asupra revistelor editate de ele, asupra subiectelor articolelor și asupra temelor de cercetare socotite convenabile, asupra înfierărilor partinice.
Uneori, aceste institute au reprezentat o șansă de salvare pentru importante personalități științifice. Excluse din Academie sau Universitate, uneori chiar arestate pentru o vreme și care și-au găsit în ele locul. Chiar dacă, adesea, pe posturi inferioare pregătirii ori în regim de jumătate de normă.
Un util, revelator capitol de concluzii care aduce și lămuriri suplimentare, o consistentă bibliografie cu multe titluri de ultimă oră, un indice bibliografic completează fericit cartea.
Cristian Vasile – UN TURN DE FILDEȘ ÎN COMUNISM? Institutele umaniste ale Academiei RPR în România lui Gheorghiu-Dej; Editura Corint, Istorie, Autori Români, București, 2024