joi, martie 28, 2024

Cercetătorul comunismului românesc şi Nostalgia ca „Ego-istorie”

Nu am vrut să intervin în sfera publică a scandalurilor de la Institutul de Investigarea Crimelor Comnunismului Românesc. Urmarea lucrurilor mă obligă însă la unele clarificări.

Mai nou, sunt personajul unei mici şi amuzante farse, semnate probabil de vreun fost angajat în care se denunţă opera destructivă a „preşedintelui IICCMER”. Un filmuleţ care circulă pe Internet îl compară cu un „Mic Fuhrer”, iar pe mine mă înrolează în personajul „dezertor” al politicii sale represive.

Tăcerea mea nu înseamnă însă asumarea unui rol pasiv şi/sau laşitate. O acţiune în curs se desfăşoară în justiţie unde cer reîncadrarea, considerând demiterea mea din postul de director de departament, abuzivă. Nu am primit nici până astăzi vreo înştiinţare a motivului demiterii mele. De asemenea, la ameninţările cu bătaia şi la alte intimidări, am răspuns cu o plângere penală care îşi va găsi, în definitiv, soluţionarea.

Rândurile mele sunt, poate, un prilej de clarificare a „zonelor gri” care plutesc în jurul demisiilor şi intimidărilor de la IICCMER. Reacţia mea publică se înscrie, pentru mine, într-un act de deontologie profesională, dar vine şi ca o datorie de cetăţean, în sensul pe care îl înţeleg eu: ataşate condiţiei societăţii democrate.

Abuzurile instituţionale de la această instituţie decurg din ignorarea şi/sau din incapacitatea de a înţelege şi aplica practica legislaţiei în dreptul muncii în sensul interpretării sale ca act de existenţă, prezenţă şi manifestare a normei sociale. Folosirea „Justiţiei” ca mediu destinat „democratizării”, „salubrizării” şi reformării sociale în România actuală nu este decât un trompe l’œil al democratizării. „Actul de dreptate” nu este cel al Legii, ca produs social „confecţionat” din normarea socială. Şeful – delegatul narcisistic al Statului total – o substituie „revoluţionar”, arogându-şi dreptul interpretării unilaterale. În numele acestei lecturi hegemonice, el „restituie (mereu) dreptatea”, iar aceasta devine „act reparator”, în fapt o represiune. „Administraţia” nu este domeniul acomodărilor fluide consensuale şi inclusive între norme şi practici. În România, „guvernarea instituţionalizată” se trăieşte încă nostalgic. Anxietăţii schimbării (Realităţii) nu i se răspunde printr-o agendă reprezentată de (auto)echilibrul controlului social (ca reverberare a „autorităţii” atomizate), ci prin defulare compulsivă „legitimată” de ameniţarea „imaginii mitice” a complotului total şi „revoluţionar”.

Demiterea sau excluderea mea (ca şi a celorlaţi) a fost „soluţia nostalgică” prin care s-a ieşit din „criza” provocată la care s-a ajuns, în cazul meu, după patru luni (cât timp am funcţionat eu ca director de departament la IICCMER).

„IICCMER” ca Micro-istorie socială a comunismului

Ceea ce se întâmplă la IICCMER este un cas de figure pentru raporturile instituţionalizate din România „tranziţiei veşnice”. „Autoritatea” nu se poate gândi aici în sensul unei reprezentări abstracte a terţului plural, „puterea” nu este delegată şi negociată prin cadre, norme, practici şi principii, ci se exercită „disciplinatoriu” printr-o dinamică de tip „elastic” în jocul obsesiv şi bipolar dintre un suveran „fără regat” şi un supus „dezrădăcinat”. Relaţia de muncă, aşa cum am cunoscut-o eu aici, e „personalizată”, subiectul e subordonat exclusiv competiţiei simbolice, iar lectura meritelor profesionale este incompatibilă statutului modern de „funcţionar”.

S-a invocat decizia prin care eu am fost demis ca efect al unei „epurarări provocate” în numele „de-politizării” tismănienene (aşa cum s-a afirmat de Conducerea Muraru-post-/anti-Tismăneanu).

Ea exprimă în fond logica unei culturi instituţionale pe care domnul Muraru a aplicat-o sub imperiul sincer al dorinţei de reformă. Poate de aceea lămurirea acestei premize e, în fond, interesantă pentru valoarea ei „teoretică” şi poate servi, cred eu, unei reflecţii legate de tema (post) comunismului românesc. Mă fac aici terenul de studiu al „cercetătorului”.

Foarte pe scurt, sub lentila scandalurilor IICCMER sau ICR şi mai nou la Facultatea de Istorie de la Universitatea din Bucureşti se pot vedea hibridizări identitare încă maligne ale trăirilor violente sub comunism, ale balcanismului (Caragiale) interiorizat şi expectorat în filigramul şubred al (auto)colonizării modernităţii. La aceste straturi „normate” în forme disciplinatoare discursul „reformist” vine astăzi pe un fond utilitarist iar europenizarea e formă sa dogmatică. Intervenţioniştii „politici” işi imaginează forme halucinante ale Ordinii, apelând la „perfuzii” compensatorii şi supradoze de antispeptic „anticoruptiv”.

Procesul de „învăţăre” (a „democratizării” postcomuniste de data aceasta) e înţeles tot în formele „terapeutice” ale violenţei jusfitifcate. Dar logica curăţirii, „anticorupţia” nu-i decât pretextul, formă paranoică a unei reprezentări prin care detergentul e gândit ca înălbitor.

Trăitul autentic, instituţionalizat, se face prin demisie, sau prin demitere, în numele Reformei. „Europa” şi „Occidentul” devin clişee, iar lectura conflictuală a dinamicilor de muncă şi a interacţiunile sociale, trăitul între normă şi practică se îndepărtează spre forme de evadare iraţionale: „Sunteţi în România, domnule, nu aţi înţeles?” – mi se spune.

Eu, domnule cititor „român”, nu sunt nici complicele, nici dezertorul nimănui. Îmi place, am descoperit şi eu asemeni celor care au „scos nasu” in Occident – cum mi s-a spus, confortul de a trăi „la margine”, fără să aparţin tipurilor de citire antitetice: „gaşca de bloc” am părăsit-o odată cu imigraţia mea în Canada, iar ca să funcţionez într-o Universitate nord-americană nu am nevoie de pile.

Român, imigrant în România.

Nu-l cunosc personal pe domnul Tismăneanu! Mi-aş dori însă să am acestă onorabilă ocazie. Cum mi-aş dori să-i cunosc şi pe domnul Marga, Pleşu sau Horia Patapievici, etc. Spun asta deşi poate părea bizar. Dar eu sunt într-o situaţie oarecum paradoxală. După aproape 13 ani de „drumuri”, prin Canada şi SUA, dacă n-ar fi să număr şi alte pasaje anterioare, Franţa, Rusia, Ungaria, am luat decizia de a mă întoarce în (sau mai exact de a nu pierde) România. Dar, eu re-descopăr ţara „mea”, o ţară care însă îmi apare ca după o trezire din amnezie, uneori ştiută, alteori complet „nouă”. Trăiesc sentimentul „rupturii”, al resimbolizării identitare, după alienări succesive cu mine, cel ce trăiam în România, cu mine cel ce ajunsesem să nu mai trăiesc ca „român” în Canada. Şi mă simt uneori de parcă aş re-imigra acum în România…

Ce mi s-a părut „nou”, când am aterizat în Bucureşti, nu era doar „peisajul exterior”, ci oamenii. Acest „trăit social” l-am înţeles poate pentru prima oară în sens antropologic. Vorba unui filozof, înţelegi ceea ce trăieşti a doua oară. Am înţeles d’abord ceea ce mulţi „Native Westerners” înţeleg prin „Eastern-European”. E drept, Bucureştiul s-a schimbat mult, dar relaţiile interumane, instituţionalizate sau informale, mi s-au devoalat prin felul în care oamenii se comportă şi integrează „contactul” cu Celălalt: când „împart” drumul public, parcarea, casa, masa, cetatea, sala de curs sau de conferinţe, când locuiesc în bloc, când îşi afirmă sau îşi neagă identitatea, când vin, parvin şi revin, când se vestimentează, cumpărând/vânzând semnele prestigioase ale „Occidentului” lor.

Foarte pe scurt… faptele. Cand am venit prima oară în România, în vara lui 2010, predam la Ottawa University şi Royal Military College după ce am muncit şi studiat (trăindu-le aproape în mod egal, şi în piaţa din Moscova, dar şi în restaurantul occidental, spălând vase sau lucrând ca profesor în Universitatea nord-americană şi mai nou în cea din Paris). Am revenit în România, fiind acceptat la o bursă postdoctorală POSDRU. Când banii POSDRU s-au blocat (eu spre deosebire de colegii din România, nu mai aveam alte surse finaciare locale) am fost nevoit să-mi asigur iarăşi supravieţuirea căutând un job (un „loc”?). L-am găsit în Paris, nu în România, nu în Canada – ţara mea de adopţie. În Canada, renunţasem la tot pentru a veni „acasă”. În Paris, temporar, puteam preda limba engleză studenţilor de la medicină… În Universitatea din România mi s-a spus fără explicaţii: „Posturile sunt blocate, plata la oră e proastă…!”. Să mai adaug?

Am fost lector la o şcoală de vară organizată de IICCMER în vara lui 2012. Veneam de la Paris, unde lucram. Actualul Preşedinte IICCMER m-a invitat apoi să lucrez ca director de departament, începând cu octombrie 2012. Propunearea se înscria, pentru mine, în logica „lumii occidentale”: ţinea de recunoaşterea criteriilor de competenţă (cercetasem, predasem, publicasem de mai bine de zece ani în domeniul care mi se propunea).

Nu-l cunoşteam pe domnul Muraru decât din vedere şi am empatizat cu ideile sale reformiste. Da! Am crezut sincer şi cred în continuare că e nevoie ca lucrurile să se facă altfel în România. Şi cred şi acum că ţinta lui nu e vădit în altă parte faţă de cea a vechii conduceri sau faţă de orice conducere de Instituţie care va veni!

Metodele, căile şi strategiile de gestiune însă sunt cele care care încadrează şi definesc „obiectivul”. A vedea „o ţintă” presupune să o înţelegi declinat, să-ţi fie „recunoscută” ca „ţintă”. Dar pentru aceasta ai nevoie de o „technologie”, de un „procedeu” prin care „natura” şi „cultura” se împletesc şi se servesc creativ. „Ţinta” nu e revelaţie ci relaţie între „Locutor” şi „Eclesia”.

Politizare versus Depolitizare în Postcomunism?

Dar de ce s-a ajuns la demiterea mea? De ce odată cu expulzarea vechii conduceri „Tismăneanu”, majoritatea celorlaţi cercetători (toţi sunt tineri), inclusiv eu, deşi numit anterior şi fără vreo legătură cu nimic din România, au plecat printr-un act de ruinare în numele noii fondării? De ce şi secretara şi şoferii şi contabila şi jurista şi domnul de la resurse umane – singurul mai în vârstă – au plecat? De ce de-politizare, „la noi”, se citeşte a desfinţa pentru a refonda? De ce mereu „violenţa actului creator”? De ce au rămas exact acele persoane (vreo şapte) de care conducerea Muraru spunea că vrea să se dezbare, considerându-i opera mediocrităţii şi a anonimatului ştiinţific (ieşite din slăbiciunile modului de recrutare la grămadă, atunci când Institutul s-a creat)?

Şi pentru cine oare se studiază comunismul, pentru Tismăneanu, pentru Muraru, pentru Marius Oprea ? O persoană nu e un fenomen, iar un fenomen este despre noi înşine cu noi înşine. Iar dacă cineva o face alături de mine, e un prilej, o oportunitate creativă, nu un handicap.

Acest institut al Cercetării despre comunism are o misiune ştiinţifică, dar nu oricum, ci „orientată politic”, mi s-a spus. „Şi nu e nimic rău în asta!” – am replicat eu. Reforma socială, cercetarea ştiinţifică ca act al trăiri sociale, îngrijorează însă când ele se desfăşoară ca un act politic în România de astăzi. Şi totuşi actul social nu este în afara, ci în interiorul actului politic! Nu de depolitizare, ci chiar de politizare e nevoie într-o societate democratică. Individul este reprezentarea Politicii, este imaginea Polis-ului. Participarea sa prin act politic este singura formă de a înscrie continuitatea vieţii în lumea Cetăţii.

În sens contrar, totalitarismele propun trăirea în afara politicului. Desfiinţarea lui. Problema nu e deci „să nu faci politică” sau „să depolitizezi”, ci să alegi ce înţelegi prin a face „Politică”. Cea a includerii sau cea a excluderii? E „Revoluţia” singura cale sau mai degrabă „locul de blocaj” a unei societăţi care evacuează orice altă formă de comunicare ca act al trăirii împreună? Hannah Arendt o spune: o „agora” se trăieşte prin vita activa şi vita contemplativa. Trăirea în Polis se face prin „acţiune”, actul politic dă sensul apartenenţei. Dar a aparţine e un act „banal” , ieşit din raportul dintre savoir-ul tradiţiei şi natalitate. Utopia confiscării politicului se trăieşte în România în posteritate sa: orice act aici pare acum că trebuie „refondat”. Căile sunt „revoluţionare”, paricidul şi/sau emigraţia.

Cum se face deci că cei mai activi, cei mai instruiţi, cei care aduceau finanţări prin contacte instituţionalizate, acel segment de tineri cercetători ai Institutului să fie umiliţi, excluşi, în numele unei false promisiuni? Şi apoi, nimeni să nu dea socoteală pentru actele sale…?

Se puteau aduce bani externi în Institut. S-ar fi eliminat suspiciunea acordării banilor pe criterii ascunse. Tânărul cercetător din domeniul ştiinţelor umane, în România, are o enormă oportunitate de a folosi bani europeni, internaţionali, pentru cercetare şi pe care în Occident îi obţii foarte greu, căci acolo e inflaţie de specialişti. O altă şansă pierdută.

Raporturile de muncă şi „analiza transacţională”

Ceea ce s-a înâmplat se poate rezuma astfel:

S-a dorit inventarea unor criterii „profesionalizante” prin care cercetarea să poată fii sporită, iar „norma” sau baremul academic să poată crea selecţia dorită. Asta mi s-a spus şi mie, cel puţin. Dar nimic din toate acestea nu au mai avut loc. Au fost reciclate doar nişte tehnici de hărţuire pe care, credeam eu, naiv, tinerii din România le ştiu doar din documentele cercetării lor: condica de prezenţă a fost introdusă, Nota de serviciu impusă ca „plan de producţie” a cercetării, sarcinile şi zelul profesional, sub forma abuzurilor pshilogice, reinstituite. Retrăiam ceea ce S. Kotkin definea atmostfera sau Weltanschauung-ul „civilizaţiei staliniste”.

Eu am gândit că e nevoie de mai mult dialog; comunicarea fiind singurul mod care s-a inventat până acum ca frustrarea celui care dă cu pumnul în masă să poată fi „depresurizată”, „înţeleasă”. În timpul unei table ronde, am realizat că există o practică foarte originală de a interveni ştiinţific. Am fost invitat să tac, căci aici „nu se întrerupe nimeni”.

Ore în şir, în biroul conducerii am încercat să conving că cel puţin două sunt premizele refondării leadershipului şi să invit la o ieşire din contaminarea conflictuală; totul era însă „citit” ca un pariu de orgolii. Am fost pus să fac pariu, la propriu, că „abordarea mea” va eşua. O spun şi acum, în caz că va folosi cândva: informarea (dialogul, transparenţa) şi predictibilitatea actului de conducere prin vizarea interesului personal al cercetătorului/colegului este premiza sănătoasă, baza de plecare pentru impunerea unor criterii consensuale de evaluare şi performanţă oriunde, nu doar în România.

Tot ce se declina spre celălalt pare însă ameninţător. Nu poţi avea încredere în celălat! Le-am sugerat deci o nouă premiză mai confortabilă, inspirată din părinţii analizei transacţionale: „eu sunt ok, daca lumea e ok!”. Mi s-a spus : „Tu nu-i ştii!”. „Oamenii, în România, nu pot lucra decât sub bici” (cuvintele nu-mi aparţin). Am realizat, în acel moment, că „Persecutorul” e cel care are nevoie de ajutor. Nu trebuie blamat, ci „luat şi strâns tare în braţe”.

De ce trăitul la români se face mereu într-o geografie abstractă, fals emoţională, neospitalieră, cu temperaturi extreme? La Institutut, am descoperit de fapt „cultura caldă”. Totul devenea „interpretabil”, oamenii nu-ţi puteau deveni colegi, ci duşmani sau amici.

Să nu se fi încheiat oare opera distructivă a comunismului?

IICCMER, Şcoala românească şi Iatrogenia. Sau „Cum a ajuns vindecătorul bolnav”

Războiul Rece nu se studia la Institutul crimelor sale, ci se trăia chiar aici. După prima lună am glumit, spunând că aici ar trebui înfiinţate două departamente noi. Unul dedicat studiului postcomunismului. „Institutul-care-studiază-comunismul” ar fi obiectul însuşi de cercetare a comunismului. Un studiu de caz per se. O teză de doctorat. Exprienţa mea de aici e excursia mea în peisajul comunismului instituţionalizat. E călătoria mea „reală” în vitrina României comuniste. Etichetele exponatelor erau scrise de Istoricii-ce-întrupau-Istoria. Aceştia erau „Martorii Istoriei”, proprii artizani, producătorii artefactelor pe care mai apoi le studiau narcisistic în oglindă. Memoria lor devenea obiectul unei ego-istorii.

Al doilea departament ar fi fost mai degrabă un cabinet sau un loc de consiliere psihoterapeută. Cultura muncii are aici ceva nevrotic, venit din practicile normative ale Uzinei comuniste. Nu e posibil „sa dezbaţi” cu pumnul în masă, să interzici cuiva să se exprime, să înjuri, să scoţi onomatopee, să jigneşti, să-ţi vorbeşti urât colegii… În Occident, funcţia de conducere e rotativă, aproape de nedorit, căci administraţia impune sacrificii ale timpului personal de cercetare. Aici însă orice „discuţie” derapa spre ceartă. „A cer(ce)ta” – e verbul unei frustrări ce se pierde în lumea traumei comuniste.

Când mi-am început munca aici, intrasem parcă într-o poză de epocă alb-negru.

Reprezentarea Puterii era aproape spaţială. Clădirea „Centrului pentru Studiului Comunismului” era parcă aleasă: era un Bloc. Etajul cinci şi etajul trei: produşii „Alfa”, „şefii” – ieşiţi dintr-o condiţie a superiorităţii, şi, embrionii inferiori, „cercetătorii”„Beta” (vezi aici A. Huxley). Etajul trei al Insitutului era cel al „dizidenţilor”. Simbolic era „Subsolul”, „Buncărul”.

La etajul cinci, era Apartamentul. Un „loc” imens, acolo se simţea prezenţa Conducerii. O sală imensă te întâmpina la intrare. Un fel de „Piaţa civică” unde Puterea avea – aveam s-o descopăr – un Monument: era tăcută în aer şi gălăgioasă în plămâni. Trei directori plus Preşedintele împărtea împărţeau un Birou cu scaune ergonomice de piele.

De acolo se auzeau din când în când un pumn în masă şi urlete. O lună mai târziu, după venirea mea, uşa Conducerii s-a capitonat. Nu se mai putea trage cu urechea. Nu se mai auzeau decât ecourile Puterii.

De la „Subsolul” de la etajul trei se auzeau râsete macabre. „Dizidenţii” embrionici complotau în Castelul kafkanian.

Şi totuşi cum e posibil să asistăm la o automutilare, la această joacă între copii „normativi” (tânăr este şi domnul Muraru)?

Absenţa şi tăcerea complice a „cercetătorului” mai în vârstă (a „Programatorului”) a făcut poate posibilă menţinerea şi reproducerea violentă a sistemului chiar şi după debranşarea violentă a Ordinatorului. Ceea ce m-a mirat a fost absenţa reacţiilor din presă a specialiştilor, a cercetătorilor implicaţi în reforma prezentului, ca şi când acest Institut atât de imporant cu ceva timp în urmă ar fi devenit brusc transparent. Şi totuşi aici oamenii şi-au pierdut locul de muncă. Nu doar eu ci aproape toţi cercetătorii institutului.

În România de astăzi, putem privi nepăsători acest scanadal…, dar el seamănă cu orice şcoală, deşi motorul e uneori silenţios. Acest „patricid juvenil” a fost „învăţat” nu doar în România ultimilor 23 de ani (vezi noţiunea de habitus la Bourdieu). Universitarul român, mai mult sau mai puţin aproape de pensie astăzi, şi-a învăţat studenţii să fie laolată „supuşi”, dar şi „anti-sociali”. Poate acesta-i cu adevărat Controlul absolut. Când studentul tace şi vorbeşte la semnalul Profesorului.

Şcoala nu mai pare o instituţie intergeneraţională care leagă tradiţia de noutatea vieţii, şi poate de aceea şcoala, cercetarea e astăzi doar un muzeu, o vitrină a faliilor şi rupturilor din istoria unei comunităţii politice. Poate de aceea Polis-ul e în ruină astăzi, iar fondarea comunitară la români e posibilă doar într-o altă cetate.

Ce fel de „contract social” e ataşat „contractului de muncă” dacă s-a ajuns ca „revoluţia” să fie calea sigură a schimbării? De ce în România drumul spre „normalitate” e întodeauna „Marşul victorios al Eliberării”?

Desigur rămân multe întrebări pe care şi cu altă ocazie le putem dezvolta.

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. ma mir de fiecare data cind aud despre oameni inteligenti si educati ca se intorc in romanica sa nu piarda romania!
    tarile din grupul de la Visegrad se confrunta inca cu problema comunistilor,dar romanica n are nici o tangentza cu situatia de acolo.revolutia pe care comunistii rumini au cishtigat o prin neprezentarea anticomunistilor,le a intarit si mai mult pozitia.
    „Sunteţi în România, domnule, nu aţi înţeles?” sta la baza oricarei analize

  2. am tot urmarit stirile si reactiile din presa pe tema asta si mi se pare absolut incredibil. dar ma tot intreb ce fac ceilalti directori de departamente/ sefi de pe acolo? poate acest june (Muraru) nu stie sa conduca, a preluat metehnele staliniste dupa ce le-a studiat si crede ca e unul mod de a se impune..

    dar Oprea: e si el un actor sau spectactor al acestor scene ? bate si el cu pumnul / urla/ ameninta/ injura in spatele unii capitonate? (si daca da, ce parere au despre asta toti intelectualii care s-au mobilizat pentru sustinerea lui publica?)

    dar doamna care e director executiv si pare a avea un CV bun, deci e a priori decenta intelectual? dar noua achizitie, dl Iorga? vad ca mai e o coordonatoare de departament, Adelina Tantariu, dar ea pare total inexistenta in spatiul academic (google nu pastreaza nicio urma a participarii a ei la ceva academic in afara de evenimentele IICCMER).. deci de ea nu intreb..

    deci: ei de ce tac??? ce se intampla acolo?

    • Dl. Gabril, inteleg ca exista ”urme” care dovedesc ca dvs ati fost in tabara lui Muraru pana la un punct. De ce nu ati plecat inainte? De ce nu v-ati gasit locul nicaieri in Romania? AC spunea despre dvs ca nu va puteti adapta, nu puteti conduce nimic, ca sunteti conflictual. Unde e adevarul atunci?

      • „Dl. Gabril, inteleg ca exista ”urme” care dovedesc ca dvs ati fost in tabara lui Muraru pana la un punct.”

        Domnule Codrin, raspunsul meu a fost deja dat in articol. Nu sunt in tabara nimanui. Sunt in tabara mea. Aici unde e loc de colaborare, de dialog, de premise „sanatoase” unde e respect (respicere -lat. „a spune inca odata””, a intelege pct de vedere al celuilalt prin vorbele tale). Eu nu am cunoscut pe d-l Moraru si nici IICCMER-ul in sensul povestii mai largi a rupturii umane pe care o gasesc lamentabila in Romania. Intr-o oarecare masura, nici „citirea” conflictelor din Romania (au orgoliilor, a „taberelor”) nu imi era familiara la nivelul acesta. Si in Canada si in Franta si in SUA, exista tabere si echipe. Ar fi o iluzie ca oamenii sa se inteleaga undeva perfect. Dar exista cultura compromisului. Discutiile se poarta pe argumente. Acum cand privesc TV in Ro imi e suficient sa inteleg ca atata timp cat oamenii se intrerup, nimeni nu asculta pe nimeni.

        Eu am venit pentru ca am inteles ca e nevoie de mine la Instiut sa vin cu o plusvaloare stiintifica. Am gasit o alta realitate. Acolo e nevoie de o cultura a dialogului. Apoi se pot cladi si celelalte.

        „De ce nu ati plecat inainte?”

        Inainte de ce moment? Am avut doar 3 luni de cand eram in acest post in Romania. Iarasi, scrie in text. Veneam de la Paris. Sa mi fi dat eu demisia, vreti sa spuneti? Dvs. credeti ca oamenii care sunt inca acolo nu si-ar da-o si maine? Problemele personale nu sunt usor de reglat. Puneti-va in situatia mea si a celor care si au pierdut, urmeaza sa-si piarda sau poate stau acolo caci nu au alta solutie. Va pierdeti jobul, unde mergeti, ce faceti asa… ad-hoc? Daca aveti si un copil, ce veti face?

        „De ce nu v-ati gasit locul nicaieri in Romania?” AC spunea despre dvs ca nu va puteti adapta, nu puteti conduce nimic, ca sunteti conflictual. Unde e adevarul atunci?”

        Nu stiu daca realizati ca dvs. sunteti conflictual, intrand in zona personala a individului si nu a ideii. Va raspund, totusi: E dreptul fiecaruia sa-si caute locul. Sa si-l gaseasca, cum sa nu si-l gaseasca. „A te cauta pe tine insuti” nu este intodeauna un defect. Ce-ati spune daca eu v-as da verdicte de cum dvs. sa sau sa nu va gasiti „adevarul”, locul etc.? V-ati simti inlaturat de la propria dvs. conditie identitara, de a va cauta dvs. insiva (raspunsul).

        Nu stiu la ce „AC” va ganditi. Dar iarasi, intelegi ca inteleg unde bateti si nu e corect! A folosi terti, a aduce judecati de valoare in numele altora asupra dvs. e ca si cum v-as priva de dreptul de a vorbi. Conflictul se naste tocmai aici. Cand dvs. insiva vorbiti nu in numele dvs. ci printre intermediari. Iar eu vorbesc tot prin intermediari, alesi insa de dvs.

        Sper ca ce spun eu, in numele meu, acum, e mai „considerant” pentru dvs. decat jocul „desonsiderarii”.

  3. Renunta cineva la un post de profesor universitar in Canada pentru o bursa post-doctorala in Romania? Faptul pare atat de improbabil, incat cere o explicatie.

    • Domnule Peter Manu,

      Sa va raspund, ar trebui sa intru in chestiuni personale care ma privesc, inclusiv (sau poate tocmai) pe o platforma publica. Nu e nimic dezonorant sa renunti si sa o iei de la capat.

      E poate dezonorant sa lucrezi si sa nu ti iei leafa. Aici cred ca eu v-as cere eu explicatii. Cum tolerati lucrul asta atat de usor in Romania, tara europeana, in plus! O sa mi spuneti ceea ce am scris in articol si ii multumesc domnului Dusu care a inteles esenta articolului meu: „Sunteti in Romania domnule, nu ati inteles?”

      Aici nu e vorba de altceva, domnule, decat a incerca sa fentezi realitatea. Se traieste intr-o mare iluzie, ca in Romania. Lucrurile nu se rezolva de la sine. A iesi dintr-o iluzie ca aceasta pentru a intra in iluzia ca lucrurile se pot schimba ele cumva… nu e decat premiza nebuniei: „nu poti face a doua, a treia oara, acelasi lucru, asteptand mereu, ca lucrurile sa se intample in mod diferit”.

      Incetati sa credeti ca a trai in Romania e o realitate diferita, care e totusi „realitate”.

      Nu regret ca mi-am lasat jobul in Ca pentru o bursa care nici macar nu stiu daca se va plati integral, pana la urma. Mi-am reluat postul in Canada. Regret insa ca nu pot face mai mult pentru mine (si pentru ceilalti) in Romania. Deocamdata. Dar si rezistenta de aici e de inteles. Cum e de inteles si modul in care cei care vad un pic diferit lucrurile sunt de neacceptat.

      Va multumesc pentru comentariu.

      GM

      • Comentariul meu era neutru si motivat de curiozitate, pentru ca nu am auzit de nimeni altcineva cu aceasta optiune. Ma gandesc insa ca la mijloc poate sa fie diferenta dintre cei care, ca mine (si ca V. Tismaneanu, D-P Aligica, A. Gorga si atatia altii) au decis sa emigreze si cei care, ca dumneaoastra poate, au trait strainatatea ca un exil. Ca orice schema cognitiva, si aceasta distinctie este probabil incapabila sa explice subtilitatile si nuantele care ne duc la decizii ca cea luata de dumneavoastra.

  4. „Dl. Gabril, inteleg ca exista ”urme” care dovedesc ca dvs ati fost in tabara lui Muraru pana la un punct. De ce nu ati plecat inainte? De ce nu v-ati gasit locul nicaieri in Romania? AC spunea despre dvs ca nu va puteti adapta, nu puteti conduce nimic, ca sunteti conflictual. Unde e adevarul atunci? ”

    Am tot urmarit stirile si articolele interesante din spatiul intelectual academic romanesc

    Ma tem ca domnul „Gabril ” nu a reusit sa fie „politicaly correct ” , acesta fiind o atitudine complexa definita ca fiind ” o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de mass-media oficială, care susține că este posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată ”

    Mai bine mai curat si mai uscat , decat „politicaly correct ” in stil romanesc.

    Referitor la intrebarea unui alt cititor avid de presa academica a elitei intelectuale romanesti ” Renunta cineva la un post de profesor universitar in Canada pentru o bursa post-doctorala in Romania? Faptul pare atat de improbabil, incat cere o explicatie. ‘

    Aici imi permit sa emit o parere aparent impertinenta dar pardonabila in cazul d-lui M.Gabriel : Cherchez la femme ! :-)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Marin
Gabriel Marin
Gabriel Marin trăieşte din 1999 în Ottawa, Canada, unde termină un doctorat în Istorie la Universitatea din Laval, Quebec. A predat la Ottawa şi Carleton University, iar, din 2006, la Royal Military College of Canada. A fost de asemenea director de departament la Institutul de investigarea crimelor comunismului românesc. A publicat la Harmattan, Paris, 2013 « Apprendre l’Histoire à l’école communiste. Mémoire et crise identitaire à travers les manuels scolaires roumains » (pentru un rezumat în limba română vezi https://gabrielmarinblog.wordpress.com /). O a doua carte, « La Statue à tête coupée. La Roumanie de l’Europe entre (N)ostalgies discursives et Amnésie patrimoniale » se află în prezent sub tipar. http://www.history.uottawa.ca/faculty/marin.html

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro