Brazilia. Rio de Janeiro. Începutul anilor ’70. Aparent totul e ok, iar viața cotidiană decurge pe făgașurile normalității. Marile bulevarde din oraș sunt luminate a giorno, magazinele, indiferent de profil, nu au nici cea mai mică problemă în a-și îndeplini rostul. Poți asculta și dansa oricând, ce și cum vrei, fără să ai parte de nici cea mai mică interdicție. O poți face chiar și pe muzică lascivă. Je t’aime- Moi, non plus este la modă.
Familia înstărită a inginerului, cândva fost deputat, în anii ‘60 plecat din țară, Rubens Paiva (Selton Mello) duce o viață liniștită. Cu mare și soare la discreție. Micile răsfățuri ale celor cinci copii sunt generos îngăduite. Simpaticului mezin Marcelo (Guilherme Silveira) i se permite să adopte un câine găsit întâmplător pe plaja aflată în vecinătatea locuinței. Câinele va deveni foarte curând preferatul întregii familii. Familie ce își invită regulat la cină prietenii pe care stăpâna casei (Fernanda Torres) îi răsfață până la exces cu sufleuri. Veroca, fiica cea mare (Valentina Herszage) tocmai se pregătește să plece pentru o vreme în Anglia. Semn că oricine poate pleca oriunde și când vrea din Brazilia. Că a solicita și a deține un pașaport este ceva la ordinea zilei.
Numai că toate aceste aparențe, toată această impresie de libertate, de viață burgheză, sans souci, este infirmată periodic de mici detalii. Pe care regizorul filmului Sunt încă aici (Ainda estou aqui), celebrul Walter Salles, are extraordinara știință de a le introduce exact când și cum trebuie. Fără a lăsa nici un moment impresia băgatului degetelor în ochi. Tot la fel cum același Walter Salles se dovedește un maestru al rappel-urilor. Ceva spus la un moment dat este reluat, îmbogățit, dobândind semnificații suplimentare. Iar acest ceva poate să fie o fotografie care nu a fost pusă atunci când s-ar fi cuvenit în ordine, o secvență de film (aparatul de filmat apare aievea la început și către sfârșit), o însemnare, un dinte de lapte. Țara este sub dictatură militară. Vedem controale inopinate și dure în trafic făcute nu de polițiști, ci de oamenii armatei, de indivizi anume instruiți să înspăimânte. Vedem camioane încărcate până la refuz cu soldați. Auzim scurte discuții eliptice, cvasi-șoptite între unii dintre invitații familiei Paiva. Intervin la ore relativ nepotrivite apeluri telefonice vădit bizare, primite de capul acesteia. Telefoane al căror conținut este ascuns de soție.
Un astfel de telefon îi anunță inginerului o livrare. Atâta doar că cei ce joacă rolul de curieri sunt iarăși oamenii armatei. Care îi cer inginerului să îi urmeze pentru declarații. Despre care îi asigură pe toți că nu ar ridica nici un fel de problemă.
De aici începe însă calvarul familiei. Din acest moment se schimbă cu totul rosturile și viața soției. De aici începe Eunice Paiva o luptă aprigă, consecventă, încăpățânată cu tot ceea ce înseamnă dictatură militară. Cu ceea ce azi numim sistem. O luptă pe care extraordinara actriță care e Fernanda Torres o exprimă fără nici cea mai mică exagerare, fără nici cea mai greu observabilă urmă de patetism, de note false. Vedem cum se operează arestări, cum se recurge la intimidări. Vedem pierderea unora dintre prieteni ori uciderea câinelui. Toate suportate cu stoicism, rareori cu revolte de Eunice. Ca parte a unei lupte duse vreme de zece ani. Nu pentru recuperarea casei pe care Eunice Paiva s-a văzut silită să o vândă, ori în vederea obținerii despăgubirii fiindcă a fost obligată să se mute împreună cu copiii la părinții ei care locuiau la Sao Paolo. Ori să=și reia studiile universitare, devenind licențiată în Științe juridice, una eminentă, la 48 de ani. Ci pentru a obține din partea Statului certificatul de deces al soțului. Acesta însemnând recunoașterea oficială a faptului că inginerul Rubens Paiva a fost victima acestuia.
Când lucrurile dau semne, în sfârșit, că s-ar fi aranjat definitiv, când democrația s-a reinstaurat, când Eunice are parte de onoruri academice intervine accidentul ce îl lasă invalid pe viață pe Marcelo. La toate aceste adăugându-se ani buni de confruntare cu boala Alzheimer. Iar pe Eunice căzută victimă acesteia o joacă Fernanda Montenegro.Nimeni alta decât mama Fernandei Torres. Fernanda Montenegro fiind protagonista filmului de debut, din 1996, al lui Walter Sales.
Povestea din film este una cât se poate de reală. A fost scenarizată de Murillo Hauser și Heitor Lorega după însemnările lui Marcelo Rubens Paiva. A fost regizată de Walter Salles cu un admirabil simț al măsurii. Și filmată la fel de Adrian Teijida. Nu ni se arată scene de tortură. Auzim doar strigătele torturaților, vedem ici-colo picături de sânge. Chiar și în birourile anchetatorilor care la început se comportă, cum se zice, cu mănuși. Și vedem zâmbetul și calm, și sfidător al Eunicei, rol pentru care, după părerea mea, Fernanda Torres ar fi binemeritat un Oscar.
Sunt încă aici a primit doar premiul pentru cel mai bun film străin.
VideoFilmes, RT Features, MACT Productions
SUNT ÎNCĂ AICI
Regia: Walter Salles
Scenariul: Murillo Hauser, Heitor Lorega, Marcelo Rubens Paiva
Producători: Martine de Clermont Tonnerre, Lili Nogueira, Rodrigo Teixeira, Mario Carlota Bruno
Imagine: Adrian Teijida
Costume: Cláudia Kopke, Helena Byington
Design de producție: Carlos Conti
Decoruri: Paloma Buquer, Tatiana Stepanenko
Cu: Fernanda Torres (Eunice Paiva), Fernanda Montenegro (Eunice Paiva), Selton Mello (Rubens Paiva), Valentina Herszage (Veroca), Maria Manoella (Veroca), Gabriela Carneiro de Cunha (Nalu), Luiza Kosovski (Eliana), Marjorie Estiano (Marjorie), Guilherme Silveira (Marcelo), Antonio Saboia (Marcelo),Cora Mora (Babiu), Olivia Torres (Babiu), Carla Ribas (Marta),
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mereu am avut sentimentul ca America de Sud e cumva stranie, poate datorita literaturii…
Veșnica poveste cu marxiștii sud-americani care erau pâinea lui Dumnezeu, în timp ce militarii cei răi au dat o lovitură de stat cu sprijn american și au împiedicat Brazilia să ajungă o altă Cuba. E destul să vă uitați la comentariile unui activist neomarxist, la un articol alăturat, unde face apologia cenzurii și a pedepselor cu închisoarea practicate în UK pentru postări pe social media, ca să înțelegeți cum arată marxismul modern.
Da, dictatura militară din Brazilia a fost rea, la fel ca și cea din Chile, a lui Pinochet. Pentru că dictaturile militare au omorât câteva mii de activiști marxiști, în loc să permită comuniștilor buni să preia puterea și să omoare ei sute de mii de ”burgheji”, cum s-a întâmplat în Europa de Est.
Am admiratie si fascinatie fata de Brazilia, am fost de cateva ori in Rio de Janeiro, un oras superb, cel putin in partea lui buna (nu in favele), plaje intinse, standuri cu sucuri naturale facute pe loc din diverse fructe exotice, sau cu nuci de cocos, muzica live. Oameni simpatici in general, mai simpli, fara multe ifose.
Sunt cateva filme braziliene care mi-au placut, City of God, Tropa de Elite, Central do Brasil, etc. O sa caut si acest film nou.