miercuri, noiembrie 29, 2023

Charlie Hebdo, ediția la zi

Miercuri, 14 ianuarie, apare din nou Charlie Hebdo. A trecut o săptămână de la masacru. În fața redacției încă ard candele, iar florile nu s-au uscat. S-a consumat și uriașul marș de solidaritate de la Paris, care a încolonat simbolic șefi de state, capi ai diverselor biserici și milioane de oameni. Faptul că revista continuă  să apară este un triumf al libertății în fața terorii. Vom afla miercuri care sunt mesajele redacției decimate, ce cale va apuca echipa de jurnaliști după șoc, după depresie, după doliu. Fiindcă a continua fără oamenii care au dat direcția revistei, au alimentat grafic și politic spiritul ei nonconformist – Charb, Cabu, Wolinski, Tignous, Honore – devine o povară. O recunoaște Luz, unul dintre caricaturiștii rămași în viață. În 7 ianuarie era ziua lui de naștere și a întârziat la ședința de sumar. Într-un interviu dat revistei lesinrocks.com, Renald Luzier-Luz dezvăluie dilemele sale și ale colegilor săi reuniți în redacția cotidianului Libération pentru a pregăti primul număr după atacul terorist. Ce va rămâne peste un an din acest măreț elan de apărare a libertății de exprimare, când valul de emoție va dispărea? se întreabă caricaturistul. Pentru cei din redacție vorbele mari, discursurile despre libertatea de exprimare, solidaritatea și omagiul lumii întregi sunt greu de metabolizat.”Este o povară simbolică care ne depășește un pic. Pentru noi, niște oameni au fost asasinați, nu libertatea de exprimare a fost asasinată. Niște oameni care făceau micile lor desene în colțișorul lor”, declară Luz. O reprezentare simplă care pune în evidență enormitatea situației: teroristi antrenați și înarmați împotriva unor oameni desenând în colțișorul lor.

S-a discutat obsesiv în aceste zile despre limitele libertății de exprimare. Să plecăm de la definiții. Art.10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are două paragrafe. Primul sună așa: ”Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”. Din 1950 încoace, acest paragraf a constituit scutul spiritului liber în lumea democratică. La noi, Convenția a fost adoptată după Revoluție, cu o întârziere de aproape jumătate de secol, regăsindu-se în Constituția României din 1991 în art. 30, unde libertatea de exprimare este declarată inviolabilă. Dar există și un al doilea paragraf:”Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. Paragraful pare să anuleze însuși principiul, dacă n-ar exista formularea ”poate fi supusă…”. Este apanajul legii să stabilească limitele. Cât de multe, cât de drastice sunt restrângerile, reprezintă un barometru al democrației. Încălcarea limitelor se supune judecății în sistemul instituțional al justiției. Așa se întâmplă în toate țările democratice. I s-a întâmplat și revistei Charlie Hebdo în 2007 când Marea Moschee și Uniunea Organizațiilor Islamice Franceze au dat în judecată revista pentru rasism și discriminare.”Rasism ar fi să considerăm că islamicii nu înțeleg de glumă”, declara în fața instanței Philippe Val, redactorul șef de atunci. Tribunalul a dat dreptate revistei motivând că umorul ei sarcastic se îndrepta nu împotriva religiei musulmane, ci împotriva fanaticilor care uzează de numele lui Mohamed pentru acte de terorism. Președintele Sarkozy a susținut atunci spiritul revistei ca parte a unei vechi tradiții franceze a satirei. Dacă n-ar fi așa, Voltaire ar trebui interzis. În Franța, în democrațiile consolidate, limitele libertății sunt foarte largi, iar opțiunea redacțiilor și a jurnaliștilor pentru o politică editorială proprie este neîngrădită. În limitele legii. Atacul terorist din 7 ianuarie 2015 încalcă valori, legi și mai ales dreptul la viață. În afara jurnaliștilor, caricaturiștilor, polițiștilor, au murit și oameni complet neimplicați, plecați la cumpărături. Dreptul la viață e înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în toate religiile lumii. Oamenii de la Charlie Hebdo credeau în dreptul lor de a critica fanatismul religios, idioții din politica globului, abuzul de orice fel. Politica editorială asumată de Stephane Charbonier-Charb și de echipa sa a inclus doborârea subiectelor tabu și a simbolurilor, împreună cu un risc conștient, acela ca satira, caricatura să fie citite în litera iar nu în spiritul lor.”Acum am devenit noi simbolul. Ce facem acum?”, se întreabă Luz, intuind paradoxul sub care stă revista după asasinatul din 7 ianuarie 2015.

Epilog curat românesc: traseism mediatic

Dezbaterile despre limitele libertății de exprimare, crez și onoare jurnalistică s.c.l. cad în derizoriu când privim spre peisajul mediatic concret din România. În vreme ce Charb și colegii săi au asumat principiul ”prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi”, la noi se intensifică fenomenul de ”traseism” în mass-media. Nu este vorba despre mișcările firești ale jurnaliștilor de la o companie la alta, ci de angajamentele politice oportuniste care alterează corectitudinea demersului și transformă jurnalistul în mercenar. Un exemplu recent: după un intens sezon propagandistic, practicat de Cătălin Striblea la România TV, cot la cot cu Liliana Ruse și Corina Dragotescu, la emisiunea Ultima oră pusă în slujba deputatului Ghiță și a PSD, iată-l pe Striblea recuperat de B1TV (la RTV au început descotorosirile previzibile după alegerile prezidențiale) inocent, curat ca lacrima, gata să clameze libertatea presei și ce s-o mai cere conform noului trend politic. Un fel de Dan Mihalache al presei dâmbovițene.

Articol apărut și în revista 22

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Libertate de exprimare DA, dar atunci satirizeaza-i pe cei care interpreteaza cum vor Coranul, nu ridiculiza un simbol. Doar printr-un dialog putem fi oameni pe tot globul, iar pentru asta trebuie sa-l intelegi pe celalalt. NU crimei, NU terorii, Nu rezolvam cu armele, dar putin respect, intelegere ajuta.
    Continuand in acelasi mod nu rezolvam nimic, demonstram ca suntem civilizati? am indoieli
    Cu stima VD

    • Incercam sa includ o fotografie.

      Oricum, Grigore Ureche se pune? Fiindca aminteste si la noi de „un om nu mare de statu, aprig la manie si grabnic varsator de sange nevinovatu, care de multe ori la ospete omora fara judetu”.

      [IMG]http://fs1.directupload.net/images/150212/ty5qshlx.png[/IMG]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Brindusa Armanca
Jurnalistă, profesor universitar, a făcut parte din redacţiile prestigioase de la Radio Europa liberă, Expres sau Ziua şi a condus mai mulţi ani studioul regional de la Timişoara al TVR. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, este autoarea mai multor volume de jurnalism ca „Televiziunea regională în România” (2002), ”Media culpa” (2006), ”Învaţă să învingi” (2006) şi „Istoria recentă în mass-media. Frontieriştii” (2009), tradusă şi în maghiară în 2011, cărţi de comunicare cum este „Ghid de comunicare pentru jurnalişti şi purtători de cuvânt” (2002), sau de istorie literară ca „Mesajul lui Crypto. Comunicare, cod, metaforă magică în poezia românească modernă” (2005). Filmele de televiziune i-au fost premiate la festivaluri naţionale şi în competiţii internaţionale, iar activitatea sa a fost recompensată cu Distincţia Culturală a Academiei Române.

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro