miercuri, aprilie 14, 2021

Charlie Hebdo, ediția la zi

Miercuri, 14 ianuarie, apare din nou Charlie Hebdo. A trecut o săptămână de la masacru. În fața redacției încă ard candele, iar florile nu s-au uscat. S-a consumat și uriașul marș de solidaritate de la Paris, care a încolonat simbolic șefi de state, capi ai diverselor biserici și milioane de oameni. Faptul că revista continuă  să apară este un triumf al libertății în fața terorii. Vom afla miercuri care sunt mesajele redacției decimate, ce cale va apuca echipa de jurnaliști după șoc, după depresie, după doliu. Fiindcă a continua fără oamenii care au dat direcția revistei, au alimentat grafic și politic spiritul ei nonconformist – Charb, Cabu, Wolinski, Tignous, Honore – devine o povară. O recunoaște Luz, unul dintre caricaturiștii rămași în viață. În 7 ianuarie era ziua lui de naștere și a întârziat la ședința de sumar. Într-un interviu dat revistei lesinrocks.com, Renald Luzier-Luz dezvăluie dilemele sale și ale colegilor săi reuniți în redacția cotidianului Libération pentru a pregăti primul număr după atacul terorist. Ce va rămâne peste un an din acest măreț elan de apărare a libertății de exprimare, când valul de emoție va dispărea? se întreabă caricaturistul. Pentru cei din redacție vorbele mari, discursurile despre libertatea de exprimare, solidaritatea și omagiul lumii întregi sunt greu de metabolizat.”Este o povară simbolică care ne depășește un pic. Pentru noi, niște oameni au fost asasinați, nu libertatea de exprimare a fost asasinată. Niște oameni care făceau micile lor desene în colțișorul lor”, declară Luz. O reprezentare simplă care pune în evidență enormitatea situației: teroristi antrenați și înarmați împotriva unor oameni desenând în colțișorul lor.

S-a discutat obsesiv în aceste zile despre limitele libertății de exprimare. Să plecăm de la definiții. Art.10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are două paragrafe. Primul sună așa: ”Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”. Din 1950 încoace, acest paragraf a constituit scutul spiritului liber în lumea democratică. La noi, Convenția a fost adoptată după Revoluție, cu o întârziere de aproape jumătate de secol, regăsindu-se în Constituția României din 1991 în art. 30, unde libertatea de exprimare este declarată inviolabilă. Dar există și un al doilea paragraf:”Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. Paragraful pare să anuleze însuși principiul, dacă n-ar exista formularea ”poate fi supusă…”. Este apanajul legii să stabilească limitele. Cât de multe, cât de drastice sunt restrângerile, reprezintă un barometru al democrației. Încălcarea limitelor se supune judecății în sistemul instituțional al justiției. Așa se întâmplă în toate țările democratice. I s-a întâmplat și revistei Charlie Hebdo în 2007 când Marea Moschee și Uniunea Organizațiilor Islamice Franceze au dat în judecată revista pentru rasism și discriminare.”Rasism ar fi să considerăm că islamicii nu înțeleg de glumă”, declara în fața instanței Philippe Val, redactorul șef de atunci. Tribunalul a dat dreptate revistei motivând că umorul ei sarcastic se îndrepta nu împotriva religiei musulmane, ci împotriva fanaticilor care uzează de numele lui Mohamed pentru acte de terorism. Președintele Sarkozy a susținut atunci spiritul revistei ca parte a unei vechi tradiții franceze a satirei. Dacă n-ar fi așa, Voltaire ar trebui interzis. În Franța, în democrațiile consolidate, limitele libertății sunt foarte largi, iar opțiunea redacțiilor și a jurnaliștilor pentru o politică editorială proprie este neîngrădită. În limitele legii. Atacul terorist din 7 ianuarie 2015 încalcă valori, legi și mai ales dreptul la viață. În afara jurnaliștilor, caricaturiștilor, polițiștilor, au murit și oameni complet neimplicați, plecați la cumpărături. Dreptul la viață e înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în toate religiile lumii. Oamenii de la Charlie Hebdo credeau în dreptul lor de a critica fanatismul religios, idioții din politica globului, abuzul de orice fel. Politica editorială asumată de Stephane Charbonier-Charb și de echipa sa a inclus doborârea subiectelor tabu și a simbolurilor, împreună cu un risc conștient, acela ca satira, caricatura să fie citite în litera iar nu în spiritul lor.”Acum am devenit noi simbolul. Ce facem acum?”, se întreabă Luz, intuind paradoxul sub care stă revista după asasinatul din 7 ianuarie 2015.

Epilog curat românesc: traseism mediatic

Dezbaterile despre limitele libertății de exprimare, crez și onoare jurnalistică s.c.l. cad în derizoriu când privim spre peisajul mediatic concret din România. În vreme ce Charb și colegii săi au asumat principiul ”prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi”, la noi se intensifică fenomenul de ”traseism” în mass-media. Nu este vorba despre mișcările firești ale jurnaliștilor de la o companie la alta, ci de angajamentele politice oportuniste care alterează corectitudinea demersului și transformă jurnalistul în mercenar. Un exemplu recent: după un intens sezon propagandistic, practicat de Cătălin Striblea la România TV, cot la cot cu Liliana Ruse și Corina Dragotescu, la emisiunea Ultima oră pusă în slujba deputatului Ghiță și a PSD, iată-l pe Striblea recuperat de B1TV (la RTV au început descotorosirile previzibile după alegerile prezidențiale) inocent, curat ca lacrima, gata să clameze libertatea presei și ce s-o mai cere conform noului trend politic. Un fel de Dan Mihalache al presei dâmbovițene.

Articol apărut și în revista 22

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Libertate de exprimare DA, dar atunci satirizeaza-i pe cei care interpreteaza cum vor Coranul, nu ridiculiza un simbol. Doar printr-un dialog putem fi oameni pe tot globul, iar pentru asta trebuie sa-l intelegi pe celalalt. NU crimei, NU terorii, Nu rezolvam cu armele, dar putin respect, intelegere ajuta.
    Continuand in acelasi mod nu rezolvam nimic, demonstram ca suntem civilizati? am indoieli
    Cu stima VD

    • Incercam sa includ o fotografie.

      Oricum, Grigore Ureche se pune? Fiindca aminteste si la noi de „un om nu mare de statu, aprig la manie si grabnic varsator de sange nevinovatu, care de multe ori la ospete omora fara judetu”.

      [IMG]http://fs1.directupload.net/images/150212/ty5qshlx.png[/IMG]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Brindusa Armanca
Brindusa Armanca
Jurnalistă, profesor universitar, a făcut parte din redacţiile prestigioase de la Radio Europa liberă, Expres sau Ziua şi a condus mai mulţi ani studioul regional de la Timişoara al TVR. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, este autoarea mai multor volume de jurnalism ca „Televiziunea regională în România” (2002), ”Media culpa” (2006), ”Învaţă să învingi” (2006) şi „Istoria recentă în mass-media. Frontieriştii” (2009), tradusă şi în maghiară în 2011, cărţi de comunicare cum este „Ghid de comunicare pentru jurnalişti şi purtători de cuvânt” (2002), sau de istorie literară ca „Mesajul lui Crypto. Comunicare, cod, metaforă magică în poezia românească modernă” (2005). Filmele de televiziune i-au fost premiate la festivaluri naţionale şi în competiţii internaţionale, iar activitatea sa a fost recompensată cu Distincţia Culturală a Academiei Române.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro

Top articole

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Ucraina. Alinieri ideologice toxice la narațiuni (post-)sovietice

Un “amănunt” picant și toxic a tulburat grav liniștea comemorării împlinirii a 80 de ani de la masacrul din poiana Varniței, de...

U.S. and E.U. shoulder to shoulder

"Parte din strategia lui Donald Trump ținea de rezolvarea problemelor prin escaladare. Acum rezolvăm problemele coborând temperatura, prin de-escaladare, căutând un...

Invitarea Ucrainei în NATO – marea lovitură strategică a SUA în Estul Europei şi scenariul care dă fiori regimului Putin

Agitaţie mare în estul Ucrainei, de ambele părţi ale frontierei cu Rusia. Informaţii contradictorii, acuzaţii reciproce de escaladare a conflictului, masarea trupelor...

Despre protestele antivaccin, anxietatea tehnologică și tehnofobia. De ce ne este teamă de cipare (I)

Privim îngroziți la cei din jur care îmbrățișează teorii conspirative, le susțin impetuos pe rețelele de socializare, ți le aruncă în față...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.