În ştiinţele mediului ne confruntăm cu următoarele surse de incertitudine în sens larg:
1) Incertitudine practică datorită insuficienţei principiale a resurselor necesare. Numărul de variabile relevante pentru caracterizarea unui sistem natural întreg este cu mult mai mare decât cel pe care am putea să îl măsurăm vreodată cu resursele umane şi de timp existente (tehnic vorbind, numărul de dimensiuni al spaţiului de stare e mult mai mare decât ce putem caracteriza empiric, suntem obligaţi să reducem dimensionalitatea sistemului). În spatele acestui fapt se află în profunzime conform modelelor teoretice naturaliste limitele capacităţilor cognitive umane în condiţiile în care omul biologic care deţine aceste capacităţi a apărut prin funcţionarea sistemelor de mediu pe care el acum le studiază.
2) Incertitudine de măsurare tehnică, datorată metodelor de măsurare a variabilelor (aceasta nu e ceva specific ştiinţelor mediului)
3) Incertitudine din caracterul neliniar al interacţiunilor (schimbarea unor variabile dependente în timp nu depinde doar de combinaţii liniare de alte variabile independente, cum ar fi constanta 1 * variabila 1 + ct 2 * v2 etc, ci şi de produse ale lor de ex. v1*v2). Datorită relaţiilor neliniare dintre variabilele sistemului apare fenomenul haosului determinist, adică al comportamentului impredictibil al sistemului, deşi are cauze caracterizabile prin legi relativ simple şi nu de natură probabilistă. Acest adevăr teoretic este foarte greu de surprins empiric deoarece am avea nevoie de o frecvenţă foarte mare a măsurătorilor (repetări multe în timp), care nu poate exista din considerentele de la punctul 1 (constrângeri obiective din partea resurselor disponibile)
4) Incertitudine de natură epistemică. Diferitele corpuri disciplinare de cunoaştere şi teorii din cadrul lor propun modalităţi diferite de reducere a dimensionalităţii sistemului, cu accent pe diferite procese ţintă de interes teoretic sau practic (hidrologic, ecologic, etc). Entităţile teoretice cu care lucrează ele vor avea un caracter instrumental, metodologic, nu vor surprinde în mod necesar realitatea sistemului complex de mediu. Când o disciplină vine cu o abordare zis holistă, ea de fapt propune o metodologie de reducere drastică a dimensionalităţii, de cartare din spaţiul n-dimensional real într-un spaţiu homomorf mult mai restrâns).
Consecinţe:
– teoriile au un caracter cadru general, nu un caracter tare ca în fizică sau chimie, nu sunt infirmabile în mod direct. Locul acestei activităţi e luat de validarea modelelor construite în cadrul diferitelor teorii, iar aici apare ca ceva specific ideea de complexitate optimă a modelului – acel număr minim de variabile care să descrie satisfăcător procesul de interes, dar să nu introducă incertitudini de măsurare care să fac modelul imposibil de validat.
– cele mai multe dintre teoriile existente sunt complementare, nu în competiţie, sunt reprezentări ale unor faţete diferite ale unei relităţi complexe. Vor fi în competiţie numai modelele în cazul practicării aceleiaşi modalităţi de reducere a dimensionalităţii şi abordării aceluiaşi proces ţintă la aceeaşi scară de timp şi de spaţiu (de ex. modele de eroziune, modele de dinamică populaţională). Dacă scările de timp şi spaţiu (pe ce durată de timp şi pe ce suprafaţă în spaţiu) sunt diferite între modelele aceluiaşi proces modele nu vor putea fi comparate, pentru că intervin la diferite scări şi variabile independente specifice de control al variabilelor dependente prezise de model.
– datorită complementaritărţii abordărilor vor conta mai puţin acurateţea descrierii realităţii, oricum prea complexă pentru a fi surprinsă de un singur domeniu disciplinar, în alocarea fondurilor de cercetare, cât mai ales soliditatea comunităţilor ştiinţifice respective, capacitatea lor de lobby, activitatea ştiinţifică şi publică exprimată prin număr de publicaţii, rezultate aplicative concrete, etc.
– pe de altă parte, tocmai existenţa acestei complementarităţi trebuie să ducă la nivelul managementului strategic al cercetării la încurajarea tuturor abordărilor simultan şi a comunicării interdisciplinare dintre ele în măsură să ducă la noi dezvoltări teoretice şi de modelare integrată. Complexitatea de ansamblu a sistemului natural poate fi descrisă cel mai bine prin cuplaje între abordările teoretice existente.
– din perspectiva filosofiei ştiinţei teoria ontică asociată entităţilor teoretice din aceste discipline este una strict locală, cu caracter metodologic. O ontologie tare presupune reconstrucţia teoretică a entităţilor fundamentale existente în mediu din care pot fi derivate prin diferite metode de reducere a dimensionalităţii entităţile cu care operează disciplinele ştiinţifice efective.
Chestiunea dezvoltării durabile abordată prin prisma managementului sistemelor socio-ecologice adaugă la cele de mai sus sursele de incertitudine şi complexitate specifice disciplinelor socio-umane şi metodele de cuplare teoretică a proceselor de cunoaştere, sociale şi economice cu procesele naturale prin intermediul variabilelor care descriu resursele naturale şi serviciile ecosistemice furnizate de sistemele naturale.
Nu poate exista o unică ştiinţă a durabilităţii (eng. sustainability science) prin integrarea ştiinţelor mediului şi a unor ştiinţe sociale, ci doar un cadru teoretic şi civic instituţional general care să permită cooperarea între disciplinele ştiinţifice relevante şi dintre oamenii de ştiinţă şi deţinătorii de interese sociali, economici şi politici în diferite contexte locale, naţionale, europene şi globale. „Ştiinţa durabilităţii” nu corespunde prin urmare standardelor unei ştiinţe în sens strict, fără ca prin asta să piardă utilitatea socială evidentă. Ea este un mod de a răspunde la provocarea sintezei cunoştinţelor despre un sistem mult prea complex ca să poată fi abordat prin cercetare ştiinţifică standard şi are drept principal scop să împiedice disiparea resurselor în cercetare prin abordări analitice excesive.
Funcţionalitatea unui astfel de cadru depinde în mod esenţial de gândirea critică exercitată din perspectiva filosofiei ştiinţei şi a filosofiei politice şi morale, singurele în măsură să evidenţieze posibilităţile şi limitele abordărilor integratoare de acest tip şi să inhibe excesele raţionaliste şi autoritariste în ştiinţă şi politică în numele idealului de dezvoltare durabilă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dumneavoastra, inteleg, combateti ceea ce considerati ca este o forma fara fond si aduceti in prim-plan justificari politicoase de tipul nu avem suficiente exemple pertinente ca sa fondam o teorie (mai precis inca nu avem si speram sa nici nu avem vreodata). Aici cred ca e un mesaj politic puternic, la care permiteti-mi sa ader. Asta nu inseamna ca, de pilda, sustin vreo exploatare/expolrare/testare/etc. a resurselor subsolului fara ca proprietarul de la nivelul solului, intr-o vecinatate „rezonabila”, sa aiba vreun cuvant de spus, dimpotriva (mai precis o atare actiune o consider talharie) .
Intr-o epoca istorica, in care capitalul financiar-bancar si industrial face ,,praf” economiile nationale, in care patrunde, intr-o etapa in care tarile dezvoltate sint exceptia economica, este prematur sa vorbim de o dezvoltare durabila si cu atit mai putin de o astfel de stiinta.
Mai intai, va trebui construita o ,,stiinta a dezvoltarii economice accelerate”, care sa egalizeze nivelele de dezvoltare economica, aceasta avind mai ales, instrumente calitative de dezvoltare, care sa le completeze pe cele cantitative.
Dupa o dezvoltare economica mondiala, ,,teoretizata” intr-o ,,stiinta a dezvoltarii economice si sociale” – care sa asigure valorificarea resurselor naturale, umane, stiintifice, tehnologice, materiale, financiare, administrative, etc. nationale in cel mai inalt grad, va putea fi vorba de ,,dezvoltare durabila”.
Stiinta dezvoltarii economice si sociale, va avea evolutia viitoare, spre adincirea studierii si stabilirii regulilor exploatarii optime a oricaror sesurse, functie de capacitatea ,,regenerarii” lor si nealterarea starii de sanatate a planetei si zonelor de activitate ori prezenta umana.
Aceasta viziune este determinata de functia economicului in schimbarea pozitiva, iar in lipsa cuprinderii sale in ecuatia viitorului, orice evaluare prospectiva este lipsita de elementul activ, care o determina si impune liniile de evolutie ale civilizatiei.Stiinta ,,durabilitatii” va apare cu necesitate, dar se va baza pe optiuni pe care viata politica, economica si sociala actuala le vor realiza economic intr-un viitor indepartat, neputind deveni prea curind o stiinta de sine statatoare, care sa integreze stiintele sociale, cu cele tehnologice si ale mediului.