vineri, martie 29, 2024

Cinci ani de la Raportul final. Despre o condamnare – nu doar simbolică – a regimului comunist

La 18 decembrie 2011 se împlinesc cinci ani de la prezentarea în faţa Parlamentului, de către preşedintele României, a Mesajului de prezentare şi asumare a concluziilor Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Potrivit unei cronologii masive, cu pretenţii de exhaustivitate, acoperind evenimentele politice, culturale şi sociale postdecembriste, la acea dată nu s-a produs nimic deosebit în ceea ce priveşte asumarea trecutului traumatic recent. Este poate o nouă formă de contestare, prin ignorare, a acelui eveniment cu valoare refondatoare, cum se exprima cineva.

Cum am subliniat şi cu alte ocazii, obiectivul principal al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR) – stipulat şi în Decizia preşedintelui Traian Băsescu din 21 aprilie 2006, de înfiinţare a sa – a fost acela de „elaborare a unei sinteze ştiinţifice privind instituţiile şi metodele care au făcut posibile abuzurile şi crimele regimului comunist din România de la înfiinţarea sa şi până la Revoluţia din decembrie 1989“. Prin urmare, Comisia şi-a propus analizarea principalelor instituţii care au permis „perpetuarea dictaturii comuniste şi încălcările flagrante ale drepturilor omului, precum şi rolul unor personalităţi politice în menţinerea şi funcţionarea acestui sistem“. A fost raţiunea de a fi a Comisiei, însă mulţi dintre criticii Raportului final au ignorat aceste obiective oarecum limitate, pretinzând CPADCR nu doar o condamnare simbolică a regimului comunist, ci acţiuni, manifestări etc. de mai mare amploare care nu se circumscriau în limitele mandatului acordat de preşedintele României. Mi se pare foarte important să subliniez acest aspect al atribuţiilor restrânse, precum şi o anumită similitudine între constituirea CPADCR şi Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România. Scopul CISHR a fost tot stabilirea adevărului – cel privind evenimentele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi cele premergătoare tragediei Holocaustului. Aş spune însă că, spre deosebire de precedenta Comisie, CPADCR a avut o marjă de manevră mai limitată, a funcţionat în condiţii mai dificile – a avut la dispoziţie mai puţin de un an de zile pentru a cerceta în arhive şi a definitiva Raportul final (doar şase–şapte luni), nu a beneficiat de o Hotărâre de Guvern care să îi consfinţească existenţa etc.

Au existat şi obiective secundare ale Comisiei care au fost îndeplinite. Acestea au derivat din obiectivul principal ori s-au cristalizat pe parcursul activităţii din anul 2006: deschiderea Arhivelor privitoare la regimul comunist; demilitarizarea Arhivelor Naţionale (cu o exprimare mai blândă, scoaterea Arhivelor Naţionale ale României din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, dependenţă stabilită în 1951, în plin stalinism, sau, în orice caz autonomizarea considerabilă a Arhivelor faţă de o conducere a Ministerului care să impună secretizări absurde); susţinerea CNSAS în disputa cu serviciile de informaţii în chestiunea documentelor care trebuie predate; un cadru instituţional mai favorabil pentru cercetarea istoriografică, pentru noua generaţie de tineri istorici; părăsirea perspectivei înguste, românocentrice, care s-a vădit şi prin includerea în comisie a mai multor membri şi experţi români de altă naţionalitate, din rândul minorităţilor naţionale, care au şi scris subcapitolele privitoare la raporturile dintre etnia din care fac parte şi regimul comunist. Până la acel moment, experţii români de naţionalitate maghiară – dar nu numai ei – s-au plâns de diverse piedici pe care le-au întâmpinat la filialele judeţene ale Arhivelor Naţionale, multe motivate şi de puseuri naţionaliste venite din partea conducătorilor de instituţii arhivistice. De altfel, această abandonare a perspectivei de a scrie istoria, forjată în anii naţional stalinismului ceauşist, a fost motivaţia multor critici vehemente, venite dinspre zona extremistă, dinspre Corneliu Vadim Tudor şi publicaţiile sale, dar şi dinspre o dreaptă radicală ortodoxistă. A fost stigmatizat chiar preşedintele Comisiei, Vladimir Tismăneanu, pentru evreitatea lui, adăugându-se în mod fals că nici Academia Română, văzută ca instituţie fundamentală a românilor, nici vreun istoric academician nu au fost convocaţi să participe la opera de elaborare a Raportului final. De fapt, în Comisie, alături de Vladimir Tismăneanu s-au aflat chiar preşedintele (de atunci) al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei – profesorul Alexandru Zub.

Foarte recent, un alt membru al Academiei Române, dl Mugur Isărescu, care este şi guvernator al Băncii Naţionale, a găzduit (re)lansarea cărţii lui Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România. Acest volum de aproape 800 de pagini înseamnă de fapt o o replică patriotardă şi o negare a Raportului final. S-au găsit şi şefi ai serviciilor secrete grăbiţi să elogieze această producţie istoriografică ce ignoră practic politica internă represivă specifică pentru comunismul autohton de la 1945 până la 1989, preamărind în schimb politica externă dejisto-ceauşistă de distanţare de Moscova şi rolul serviciilor româneşti de informaţii (de fapt, un alt nume pentru poliţia politică). Anterior, cartea semnată de Larry Watts – parcă o transpunere în limba engleză a opiniilor istoriografice îndoielnice ale unor istorici militari de genul lui Ioan Talpeş – a beneficiat şi de o mediatizare deşănţată la televiziunea naţională.

Prin urmare, apariţia Raportului final şi asumarea concluziilor sale de către preşedintele României – departe de a impune o perspectivă unică asupra istoriei recente (adică spiritul manualului lui Mihail Roller, cum a pretins un nefericit Ioan Scurtu, bine descris în 2001 de Ioana Pârvulescu) – a instituit de fapt un adevărat pluralism istoriografic. Iar în cadrele acestui pluralism pot apărea şi opinii de felul celor susţinute de Larry L. Watts, Ioan Talpeş şi alţii. De fapt, momentul decembrie 2006 a însemnat o puternică lovitură pentru „baroni“ ai istoriografiei române precum Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu et al., deoarece a marcat într-un fel şi o ruptură – a mai tinerilor istorici – de vechea generaţie a profesorilor, formată în anii comunismului. A devenit mult mai vizibil în spaţiul public şi un alt tip de discurs, care nu absolutizează neapărat politica externă a comuniştilor români din anii 1960 şi 1970.

Din păcate, adevărata miză a acestei dispute (istoriografice, morale etc.) a fost aruncată în ceaţă şi din cauza unui discurs straniu legat de afirmarea tot mai evidentă a noii stângi – tinere – anti-anticomuniste. Cei mai mulţi dintre aceşti tineri nu ştiu cu adevărat ce a însemnat socialismul/social-democraţia (sau măcar marxismul antistalinist) din România secolului XX. Sau preferă să mimeze ignoranţa. Nu s-au obosit să citească atent lucrările clasice ale gânditorilor de stânga autohtoni, nu stăpânesc prea bine biografiile politice şi intelectuale ale unor Constantin Titel Petrescu, Ion Flueraş, Iosif Jumanca (aruncaţi în universul concentraţionar al anilor 1950) sau Tudor Bugnariu (urmărit de Securitate ca marxist disident şi ca influent profesor bănuit de sentimente „antipatriotice“, prominoritare). În schimb, se raportează comod şi parcă prea servil la Alain Badiou, Slavoj Žižek şi chiar la Che Guevara. Evocarea figurilor tragice ale socialismului românesc antitotalitar a rămas mai mult pe seama istoricilor şi politologilor din jurul lui Vladimir Tismăneanu, realitate care se vădeşte şi în paginile Raportului final. Însă „iluzioniştii anti-anticomunismului“, cum îi numeşte ironic profesorul româno-american, au continuat cu consecvenţă critica acerbă la adresa proiectului de decomunizare, acuzând şi deplasarea radicală spre dreapta a intelectualilor „prezidenţiali“. De fapt, Raportul final este, implicit, atât un document moral şi politic, cât şi un manifest care pledează pentru separarea la nivel simbolic a Bisericii de Stat (măcar din punct de vedere istoriografic), prin afirmaţiile referitoare la cultele religioase şi la cei trei patriarhi ortodocşi din intervalul 1948–1989. Acest aspect nu poate fi asociat nicicum cu asumarea unei agende specifice pentru o dreaptă politică (extremă sau nu), cu accent pe tradiţie, identitate, familie, ci mai degrabă – dacă chiar vrem să politizăm – este asimilabil zonei de centru stânga–stânga (adeptă a laicităţii, a despărţirii religiei de stat). Dar noua stângă a păstrat tăcerea în legătură cu această chestiune, deşi dezbaterile în jurul temei au fost altminteri intense (poate cele mai aprinse), ierarhia ortodoxă contestând vehement Raportul final.

Linia istoriografică a Raportului (evident adaptată la nivelul de înţelegere al elevilor) se regăseşte– spre furia cercurilor şovine, ortodoxiste şi (naţional-stalinist) nostalgice – şi în manualul opţional pentru liceu, intitulat O istorie a comunismului din România (tipărit iniţial în 2008 şi conceput, între alţii de cercetători ai IICCR şi membri ai Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România).

Anterior, datorită insistenţei societăţii civile, pe linia transparenţei, a deschiderii arhivelor, s-a reuşit numirea la 12 iulie 2007 a lui Dorin Dobrincu – fost expert al Comisiei (actualmente membru al consiliului ştiinţific al IICCMER) – ca director general al Arhivelor Naţionale. Multe fonduri arhivistice aveau să fie declasificate, iar la sălile de lectură ale Arhivelor s-a instituit un regim favorabil cercetării. Condamnarea regimului comunist nu a rămas una simbolică. Inclusiv documentele de arhivă pe care CPADCR le-a identificat au constituit temeiul redactării Raportului final, raport pe baza căruia preşedintele a elaborat discursul de condamnare a regimului comunist din România. Acest discurs a fost de fapt un Mesaj adresat Parlamentului la 18 decembrie 2006, care a fost publicat în Monitorul Oficial (partea a II-a, nr. 196, din 28 decembrie 2006) şi a devenit act oficial al statului român. Mesajul prin care preşedintele proclama regimul comunist din România drept ilegitim şi criminal a fost invocat în instanţe – cu succes – de câţiva avocaţi ai victimelor comunismului, care au obţinut decizii favorabile în procese de redobândire a unor proprietăţi (în nordul Transilvaniei) şi de reabilitare a unor persoane condamnate pe baza unor simulacre judiciare (de exemplu, anularea unei sentinţe din 1958 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, prin care inculpaţii din lotul Aladár Szoboszlay primeau teribile condamnări, mulţi dintre ei fiind chiar executaţi).

Evident, există şi nereuşite (nu s-a produs trimiterea în judecată  a torţionarilor – cazul Gheorghe Enoiu este pilduitor). Dar nu se poate nega în vreun fel că există deja efecte palpabile – inclusiv juridice – ale actului de la 18 decembrie 2006. Rămâne ca avocaţi temerari şi insistenţi să invoce mesajul prezidenţial de acum cinci ani şi să folosească aceste precedente juridice în apărarea victimelor comunismului.

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Comunismul merita o analiza mult mai profunda. Nu de condamnari e nevoie. E nevoie sa intelegem ce a insemnat defapt comunismul pentru intrega omenire si care sunt cauzele reale ale esecului. Si mai ales trebuie sa intelegem cum a ratat omenirea ocazia unei schimbari radicale, unice in intreaga ei istorie…

    • Bai e nevoie de condamnari. Sa nu mai avem niciodata Ilici si Voiculestieni care au colaborat cu Securitatea si acum ne dau noua lectii de cum trebuie sa fie democratia noastra.
      Stii, cat rau a facut Voiculescu acestei tari cu tembeliziunile lui la care se uita toti saracii cu duhul?! El trebuia sa plateasca pentru ca a fost colaboratorul tortionarilor, nu sa dezinformeze o Romanie intreaga 20 de ani!!

      • Despre „o condamnare nu doar simbolica – a comunismului” sa intelegem ca a fost „stiintifica” condamnarea? oare?!?…cel putin aceasta analiza asa vrea sa arate…
        Sa nu ne imbatam cu „apa de ploaie” …privind inapoi „fara manie” aceasta condamnare a fost doar o condamnare ideologica ipocrita, prin care un presedinte siret si fara scrupule a fraierit niste cercetatori, care nici acum nu vor sa recunoasca acest lucru (…oare pentru ca au devenit sinecuristi cu mentalitate securistoida ?!?)
        Cand, si astazi stim, acest presedinte, ridica in slavi „primii 10 ani de regim Ceausescu”, cand il face pe Regele Mihai tradator, cand il re-reevalueaza pe Antonescu, etc., etc. …mi-e mila mi-e sila de asemenea cercetatori care au acceptat si sau lasat prinsi in latul subtil al unui presedinte si al unei guvernari care a devenit din ce in ce mai „brutali” (vorba bancherului austriac…)
        Chiar asa domnule Cristian Vasile, chiar nu observati ca deveniti „mai prosti decat … si mai canalii decat …” …in anul lui nenea Iancu, alegeti-va ce nume vreti sa puneti din excelenta lucrare recenta a lui Lucian Boia „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” …asta da lucare stiintifica si etica …si nu compilatia heteroclita si unilaterala a „Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, condusa imoral (nu neg competenta sa in materie) de fiul unui nomenclaturist comunist (oare nu se gasea un urmas in spirit al lui Vulcanescu ?!?), dar si cu mari carente epistemologice !!!

  2. Daca ma gandesc acum retrospectiv nu pot spune ca acel Raport final a fost inutil. Adica, dar nu ar fi fost ar trebui sa fie facut si asta spune ceva.

    Ceea ce a insemnat el insa este mai complicat de evaluat acum. Pentru cei implicati este evident ca a insemnat o experienta pretioasa, o carte de vizita, o sansa dar si o caruţă de neplaceri. Pentru ceilalti insa nu a insemnat prea mult. Faptul ca i’a deranjat… asta e un semn bun, asta si era scopul. Un astfel de raport nu e facut sa fie asa ceva calduţ care sa treaca fara reactii vehemente. Este normal sa deranjeze pentru ca altfel ar fi fost inutil.

    Dar… cum spunea si Cristian Vasile, exista si un dar… institutii ale ale statului inca nu isi asuma aceasta condamnare. Daunazi aflam ca un general in securitate isi exhiba umorile in publicul unei biblioteci universitare. Alti autori autohtoni sau de aiurea (ce capitol glorios poate fi scris despre colaborarea multor cercetatori occidentali cu Securitatea) au primit deschis sprijinul fostilor parteneri institutionali.

    Apoi spatiul public romanesc este inca fluid. Nu prea se mai stie care este stanga si care este dreapta. Mult zgomot acopera semnalul util… aliantele „monstroase” se succeed ametitor si pana la anul nu stim ce va mai ramane din punct de vedere politic din aceasta condamnare. Parerea mea este ca actuala putere atat de „anti-comunista” a facut acest gest mai mult din oportunism si cu o mare ipocrizie, si s’a folosit de niste oameni care au crezut in onestitatea demersului lor. Masura acestei condamnari o vom vedea abia dupa alegeri. Atunci vom vedea ce s’a ales de schimbarile petrecute, atatea cate au fost.

    Apoi este tema anticomunista. Oameni convinsi de faptul ca acel regim a fost unul criminal au ajuns la o oarecare oboseala, plictiseala sau chiar antipatie fata de un discurs care propulseaza tot felul de nulitati „anticomuniste”. Unii s’au retras altii… Stiam din anii ’70 de la Goma ca nu exista comunisti romani ci numai lichele si oportunisti. Asa ca nu este de mirare ca unii („tipul infect” cum l’ar numi dl. Tismaneanu) s’au acomodat repede la discursul anticomunist. Unii mai batrani altii mai tineri, care au avut nesansa de a se fi nascut prea tarziu pentru a fi vajnici pupatori de dosuri national-comuniste.

    In ce priveste nevrozele acelor neo-stangisti… eu nu i’as lua prea mult in seama. Bovarismul lor politic nu spune altceva decat ca au un deficit major de capacitate de mobilizare. I’as fi luat ceva mai in serios daca era muncitori nemultumiti. Fata de pustanii astia rasfatati muncitorii aia de strigau „IMGM face ordine” imi devin chiar simpatici. Oamenii aia erau macar autentici.

    Apoi mai este problema despagubirilor. Statul, presedintele statului cand isi asuma un asemenea gest de condamnare trebuie sa aiba in vedere o anumita conduita ulterioara. Or, asta a lipsit. Instantele, procuratora, guvernul s’au comportat ca pe vremea regimului Iliescu. Si asta este un lucru foarte grav pentru ca ne spune daca acea condamnare a fost sau nu simbolica. Aici intru in oarecare opozitie cu titlul articolului pentru ca din punctul meu de vedere, efectul condamnarii in mediile juridice a fost, da, doar simbolic. Iar toate netrebniciile petrecute la ANPR nu fac decat sa arunce o foarte urata lumina asupra rolului statului in toata aceasta poveste.

    In cele din urma…, si cred ca si cel mai important, este educatia. Da, a fost inceput un proces… manuale, programe, &c. Nesansa a facut ca invatamantul sa fie deja in metastaza asa ca nu putem spune ce va fi mai tarziu. Se poate spera doar.

    Asa ca povestea Raportului final e departe de a fi terminata. Poate depinde de ceea ce va mai face ICCMER in viitorul apropiat dar in cea mai mare masura acum soarta raportului depinde de oameni care s’au folosit de el cu cinism si nu vad de ce nu s’ar folosi de el in continuare in bine sau in rau. Poatre va fi moneda de schimb intr’o viitoare alianta sau poate va fi din nou o arma politica. Istoria este deschisa mai mult decat niciodata in conditiile in care si puterea si opozitia au ajuns nesuferite oamenilor care inca cauta alternative aceste degenerari generalizate.

    Lui Cristian Vasile nu ii doresc altceva decat sa poata face cat mai multe schimbari care sa supravietuiasca ICCMER-ului… lucruri care nu vor putea fi re-facute de orice va mai putea veni. Si el observa ca establishmentul… e inca foarte ‘alive and kicking’ asa ca suntem departe de orice concluzii in privinta Raportului final.

    Altfel, numai de bine

  3. Draga Coleg,

    cearta ta cu „iluzionistii anti-comunismului”, cum ii numeste mai noul tau maestru pe contributorii volumului „Iluzia anticomunismului” este neinformata si manipulatorie. NU cred ca ai argumente factuale pentru a putea sustine ca autorii acelui volum nu cunosc „biografiile politice şi intelectuale ale unor Constantin Titel Petrescu, Ion Flueraş, Iosif Jumanca”. Este o afirmatie (speculatie), pe care un istoric nu are dreptul sa o faca fara argumente. Care sunt dovezile tale? Te rog public sa le prezinti public, intr-un timp rezonabil.
    Toata critica la adresa Raportului Comisiei Tismaneanu, cel putin in ceea ce ma priveste, NU are in vedere negarea crimelor comunismului, ci utilizarea manipulatoare a ideologiei anticomunismului postcomunist. NU trecutul comunist este in discutie, ci prezentul politic, utilizarea ca maciuca politica a trecutului recent.
    Imi pare rau ca ai un ton polemic fata de unii dintre profesorii si fostii tai colegi. Cred ca diferenta fata de predecesorii nostri trebuia realizata prin propria opera istoriografica, nu prin punerea la stalpul infamiei publice a unora dintre istoricii romani. Altfel, procedam precum in perioada lui Roller.

    Cred ca daca ai ramane mai mult istoric si mai putin militant al propriei cauzei politice ai dobandi mai mult respect din partea breslei noastre, respect pe care esti indreptatit sa-l primesti prin cartile publicate.

    Florin Abraham

  4. in colectia biblioteca statului major general,am gasit o carte¨´decizia militara-rationalitate si legitimitate´¨de general de divizie ion gadiuta si colonel dumitru sava.cartea se incheie asa:
    ´¨noi,armata,ne vom face mereu datoria.si daca in situatii imposibile vom incerca sa supravietuim,este numai ptr a-i mai fi inca odata de folos patriei.ca de fiecare data,ptr ca moartea ne este sarcina de serviciu,vom cadea din nou eroic.si in numele patriei suverane si vointei legitime a poporului,cei care vom ramine vom judeca iarasi exceptional si vom impusca exemplar!caci acesta este destinul nostru.
    trepadusii politici,oricit s ar agita,nu ne pot nici murdari,nici judeca¨´
    preluat ez.
    daca romanica este o democratie,acestia ar trebui judecati

  5. D-le Cristian Vasile,
    Ca roman, prefer istoricii care spun despre poporul meu ca este urmasul „celor mai vrednici si viteji dintre traci”….Cam asa spunea Herodot despre stramosii stramosilor mei.
    M-am saturat ca „istorici” si/sau „intelectuali” , precum M. Roller sau V. Tismaneanu, sa scrie si rescrie istoria romanilor astfel incat sa-mi fie rusine cu inaintasii mei sau sa ma faca sa ma simt „guilty” de pacatele Inchizitiei, inrobirii tiganilor, sclaviei si comertului cu negrii, comunismului, antisemitismului, sovinismului, etc, etc. Vreau sa ma simt un om mandru de istoria si de realizarile neamului meu. Vreau sa fiu un om liber in tara mea si sa-mi exprim mandria de a fi roman. Nu vreau, atunci cand merg peste hotare, sa fiu intrebat daca sunt rrom si cati unguri sau tzigani am batut sau am omorat. Ajunge cu manipularea asta!
    Din pacate, din obedientza si slugarnicie, tinerii „istorici” si „intelectuali” romani” care au beneficiat de burse Soros, si care au ca mentor suprem pe V. Tismaneanu, au fost indoctrinati sa-si ponegreasca stramosii si sa propovaduiasca anti-romanismul. Sa va fie rusine!

    • Inainte de Herodot oamenii ar trebui sa citeasca mai intai proverbe. Ele spun cate ceva despre intelepciunea poporului nostru, spun de pilda despre oameni care isi incununeaza culmea identitatii lor prin fuduluie (mandrie pentru cine crede ca este vorba despre un cuvant trivial).
      Dealtfel… nici nu cred ca acesti fuduli de identitatea lor au citit vre’odata pe Herodot. Nu au citit mai nimic inafara de manualul de scoala. Daca ar fi citit ar fi aflat lucruri tot atat de interesante… ca de pilda ca Herodot credea ca mai la nord de Dunare nu pot creste vietati din cauza albinelor…

      Dar ce confortabil este sa citesti ceva magulitor si sa o iei de buna. Oamenii astia cred ca pentru asta e istoria ? Un fel de terapie pentru depresivi? Un fel de magulire continua si pe toate tonurile a identitatii lor colective in ciuda faptului ca majoritatea nu merita nici efortul de a fi vre’odata amintiti.

      Oameni pentru care cartile erau pana nu demult un accesoriu al privatei din fundul curtii si pentru care mai nou cartile eventual ajuta la facut cornetele pentru seminte. Ah, ba nu… am uitat, acum se vand in pungi de plastic „civilizat”…

      Oameni care nu au facut nimic neam de neamul lor dar vor sa fie mandri. Oameni care vor sa fie mandri doar pentru ca exista. Si mai rau… oameni care vor sa fie mandri cu niste criminali, cu niste netrebnici care au distrus si schilodit natia asta. Constinte plate carora indoielile le creaza vertijuri. Ei considera ca intrebarile sunt manifestarea slabiciunii. Ei cred! Dar nu cred intr’Unul D-zeu tatal atotputernic… nuuu ei cred intr’una Natiune mama atotputernica… ei vor mantuire acum si aici. Sunt nervosi ca nu se mantuie… ca brusc nu cad toti strainii un fund cand aud de ei… la modul colectiv evident, la plural pentru ca ei nu exista la singular. Oamenii astia cred ca daca sunt cumva multi au si dreptate. De aceea si canta „noi suntem…” &c. Isi fac curaj, vor sa se auda ca sunt multi. Si sunt pentru ca regimul comunist le’a spalat creerele. Spalat este un eufemist pentru ca implica un obiect asupra caruia sa se aplice operatiunea in cauza. Nu… regimul i’a scos din neagra genune… le’a dat un glas… se adunau pe stadioane si uralu: Ca Abram Iancu suntem toti… aiurea! Care ? Ei Iancu? Rad curcile. Stim foarte bine cu e cu curajul la romani. La revolutie o mana au iesit in fata. Restul… marile mase fauritoare de istorie… ihm…
      Ei nu au nici in clin nici in maneca cu Iancu. Ei danseaza dansul pinguinului.

      Defapt ei sunt anti-romani… desi le place sa faca atata caz de anti-romanismul altora. Ei, lasii! slugile preplecate ale partidului stat, consumatorii de paine si circ. Ei vorbesc de romani ?!… sa se spele pe dinti mai intai! neam de neamul lor nu au facut nimic dar frustrarea si furia ii ineaca… Cum… ei urmasii lui Decebal… Monogoti aglutinati! Ei indraznesc sa ridice vocea despre anti-romanism! Rad si curcile de ei.

      Defapt cred ca poporul roman a disparut. Pentru ca iti trebuie demnitate si curaj sa recunosti cand gresesti. Numai leprele au fudulia de a se ismeni taman cand nu trebuie. Da, au fost si romani in tara asta dar au infundat puscariile in vreme ce parintii noilor veniti se dedulceau la viata noua promisa de partidul stat. Au imbratisat partidul… din oportunist… si cand au aflat ca sunt si din stirpe nobila… nici o prajina nu le’a mai ajuns nasul. Ba chiar unii isi spuneau disidenti asta cand mai faceau o gluma sau cand se suparau ca nu mai primeau bilete de vacanta la vilele partidului. Deh, era cererea mare. Au fost romani dar nu mai sunt!

      Asta este patriotismul socialist… asta este nationalismul comunistilor… ismenirea fara rusine, fara discernamant, fara demnitate, fara responsabilitate. O incultura uriasa, o tichie de margaritar pe chelia searbada a mocofanilor. Pasol na turbinca ! narozilor.

      • Bravo!dar de ce n atzi dus la capat ce cinta!!?´¨noi sintem rrumini,noi aici sintem stapini¨¨intzelegind prin rrumini,cei ce respecta standardele cerute de marele partid

  6. Constantine, Constantine, din pacate cu romani ca tine ne-am facut neamul de ras. Nu vreau sa insinuez ca esti coborator din mandrea sterpe a comunistilor, ei insisi tragandu-se direct din tracii cei mai viteji dupa cum ne spunea insusi marele conducator Ceausescu. Insusi numele de Ceausescu a fost gasit pe o placuta la Tartaria, daca nu stiai :) Nu insinuez, stiu.

    Mandria de a fi roman se trage din cei ce au rezistat, ce au reusit sa nu fie comunisti. Tu-i repezinti cu cinste pe cei ce au colaborat cu Securitatea, pe cei ce si-au facut acest popor de ras. De tigani nu o sa scapam, dar sper ca de comunisti si securisti, da. Ei trebuie pusi la stalpul infamiei si aratati ca cea mai neagra boala a acestui popor. Nu poti fii mandru daca nu scapi de boala aceasta crunta, a nationalismului ceausist. Incearca, niciodata nu e prea tarziu. Copiii tai vor fi cocosati, nepotii tai vor schilozi, daca nu se vor dezice de tine. Nu o lua personal, tu reprezinti o multime de oameni bolnavi.

    • e bine ce i atzi spus mindrului rrumin constantin.
      obiectez totushi la tzigani,cu ei trebuie sa incercam sa traim,sa i intzelegem si sa ne schimbam atitudinea rasista,ptr ca sintem cetatzeni ai aceleashi tzari!?sau nu?

    • Voican,
      Eu am exprimat doar cam cum mi-ar placea mie sa ma simt…perceput. Tu poti sa accepti toate mizeriile si manipularile la care esti supus daca ai facut marsavii, ai batut tzigani si unguri, esti antisemit si sovin…Eu nu incerc sa apar persoane ca tine care nu au motive sa se simta mandri de viata si de originile, familia si poporul lui. Eu, atat cat am trait in Romania pe care, cu durere in suflet am parasit-o in 2003, nu am fost membru in nici un partid si nu am facut parte din nici o gasca de nici o culoare. Mi-am facut datoria la locul de munca, de cetatzean si de om si, dupa cum ti-am spus nu ma simt vinovat de nimic pentru faptul ca m-am nascut roman. Nici acum, traind in Canada de 8 ani, nu mi-e rusine sa spun ca sunt roman… Cu atat mai mult cu cat, abia sosit aici, puteam vedea – atat pe anumite canale TV Canadiene cat si din SUA, aproape in fiecare week end – cum romanii dadeau foc la satele tziganesti si unguresti din Ardeal, cum mai toti copii romani erau bolnavi de SIDA si traiau in tunelurile de la Metrou, cum sursa principala de curve a Europei este Romanai, Moldova si Ukraina, cum presedintii si premierii romani isi pun cenusa in cap pentru crimele facute de romani impotriva evreilor din Ardeal ,Odessa, etc, etc. Cu toate acestea, nu pot sa-mi reneg originea romaneasca ci: 1) am incercat si incerc sa explic care este diferenta dintre „roman” si „rrom”, 2). sa explic faptul ca, inainte de a face parte din Imperiului Austro-Ungar, Transilvania a fost si este pamant romanesc si 3). chiar sa intru in contradictie cu un profesor de Engleza care aflase, tot de la TV, ca romanii au ars de vii si ucis milioane de evrei in al II lea razboi mondial…
      Dragul meu Voican, nu cred ca paraseam Romania daca eram „natzionalist”. Am parasit Romania din cauza saraciei si din cauza unor profitori fatarnici cu mult tupeu dar lipsiti de caracter.

      • Partea tristă este că românii au ars de vii evrei, nu milioane, dar numărul e neimportant. gestul contează, cum s-ar zice. Apoi, Transilvania a fost mai întâi pământ „unguresc” şi apoi „românesc” pentru simplu fapt că nu pea existau români care să deţină pământul respectiv la momentul la care ungurii au cam cucerit Transilvania. Oricum, dacă stăm să ne gândim, amănuntul e total neimportant în sine şi devine important doar când ne apucăm să ne dăm unii altora în cap. La fel, românii au ţinut ţiganii în sclavia şi, după ce i-au eliberat, nu le-au dat niciun fel de proprietare şi şi-au cam bătut joc de ei. Aşa că nu e mare surpriza că mulţi ţigani au trebuit să fure pentru a trăi. La fel cum e adevărat că situaţia oamenilor străzii nu e prea frumoasă în România, cum bănuiesc că nu e niciunde. Sunt nişte fapte pe care nu văd de ce le-am nega. Şi nu văd cum cunoaşterea lor ştirbeşte „mândria”. Mi se pare, însă, de prost gust, să spunem că totul e roz ân românia iar noi, românii, suntem cei mai frumoşi, drepţi, deştepţi dar nedreptăţiţi de răii ceilalţi. Orice istorie e subiectivă., nu are cum să fie altfel, de aceea e bine să fie cunoscute mai multe variante.

  7. Toata stima pentru activitatea stiintifica si efortul Dlui Vasile sa prezinte Istoria Romanilor asa cum a fost ea si nu cum au „vopsit-o” pseudoistoricii aflati in slujba unor idei si ideologii, uitand ca misiunea cercetatorului este de a descoperi si face cunoscut adevarul asa cum e el, ca ne place sau nu.
    Judicioasa si aprecierea asupra cartii lui Larry Watss ; a trebuit sa-mi inving scarba ca s-o pot parcurge pana la capat. Ce-o fi cautat Isarescu in ciorba asta ? Deupa contributia la editarea minunatei carti a lui Bogdan Murgescu..

    • cind la intrebari precum;ce a cautat isarescu in ciorba aia,sau ce a cautat ieuroparlamentarul pascu la lansarea altei mistificari la biblioteca universitara cluj,intre 200 de securisti,se va cunoshte raspunsul,vom inainta in directia buna

  8. Stimate d-le Abraham, rasfoind colectia Bibliografiei istorice a Romaniei, urmarind publicatiile de specialitate, trebuie sa marturisesc ca nu am observat o preocupare sistematica referitoare la istoria stangii romanesti (in cazul noii stangi). Pe multi dintre acei tineri – la care fac referire – nu i-am zarit in arhive, nu am sesizat la dansii dorinta de a scrie f. documentat istoria postbelica. Nu este cazul dvs. Iar eu nu fac referire neaparat la volumul Iluzia anticomunismului, ci in general la noua stanga care ignora traditiile stangii democratice autohtone. Militant al propriei cauzei politice? Inteleg ca dvs sunteti – intre altele – membru PSD (?) si director executiv al Institutului de Studii Social Democrat, think tank al PSD. Eu nu sunt membru al vreunui partid din coalitia guvernamentala si cred ca din lucrarile mele de istorie, in general din pozitiile mele, nu razbate un angajament politic, un partizanat strident.

    • Stimate Coleg,

      o simpla cautare pe site-ul Institutului „Ovidiu Sincai” (www.fisd.ro) ar fi clarificatoare in legatura cu pozitia mea. Nu problema apartenentei la un partid este in cauza (nici eu nu sunt membru al unui partid politic, nu pentru ca as avea ceva impotriva acestei institutii, ci pentru ca nu doresc, pentru moment, sa devin om politic), ci modul ideologizant in care sunt puse problemele de ordin istoric. Daca ar fi sa intru in logica argumentatiei formale, oare nu inseamna o angajare politica functia de Director stiintific al unei institutii aflate in subordinea directa a Guvernului Romaniei, in acest moment a lui Emil Boc? Institutia unde sunteti Director stiintific este una profund politica, fiind creata pentru a servi unei ideologii neoconservatoare si a fost echipata intelectual (in mandatul Vladimir Tismaneanu) in acest sens.

      Sintagma „noua stanga” la care faceti referire imi este neclara. Faceti cumva referire la teza de doctorat a maestrului Dvs. (Noua Stîngă și școala de la Frankfurt)? Va referiti la revista criticatac.ro? Acolo nu cred ca este vorba de o „noua” stanga, ci despre una plurala, foarte diversa si adesea contradictorie. Daca urmariti cu atentie profilul celor care scriu pe criticatac.ro, acolo sunt in majoritate filosofi, sociologi, antropologi si foarte putini istorici. Dar mai sesisez si o problema de consecventa logica. In timp ce in cazul tinerilor din „noua stanga” le reprosati ca nu tin seama de traditia istorica a social-democratiei romanesti, istoricii pe care ii criticati aspru, carora doriti sa le demolati statuile (Ioan Scurtu, Florin Constantiniu) le aduceti reprosuri tocmai pentru ca ar urma o linie nationala in interpretarea istoriei Romaniei! Cred ca ar trebui sa va hotarati asupra criteriilor pe care sunt construite criticile.

      Florin Abraham

      • Lasand de-o parte revenirile staruitoare ale d-lui Abraham la persoana mea, desi eu nu sunt nicicum subiectul articolului, precizez ca mi-am sustinut teza de doctorat la Universitatea din Bucuresti in 1980 cu o lucrare intitulata „Revolutie si ratiune critica. Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan”. Volumul la care se refera dl Abraham este bazat pe teza mea de licenta (1974) si se numeste „Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt” (Ed. Politica, 1976). Contractata sa apara in colectia „Idei Contemporane”, teza mea doctorat n-a mai fost publicata datorita ramanerii mele in Occident.

      • Simptomatic… faceti referire la o traditie istorica, o linie nationala in interpretarea istoriei… mai sus ii numiti pe profesorii ultimei perioade comuniste, care au ramas bine merci in functii, „predecesori”. Cu alte cuvinte avem o traditie interbelica dar si o traditie comunista. Foarte frumos… daca nu ar mai fi fost spusa asta oricum trebuia sa fie mai devreme sau mai tarziu. Pentru ca aceasta nu spune altceva decat ca dincolo de doctrină si ideologie comunismul românesc a reusit sa produca omul nou. Omul nou care poate consideră si casa poporului drept o traditie in arhitectura romaneasca, care considera si productiile literaturii patriotismului socialist o parte a culturii romanesti, care consideră poate si politica lui Ceausescu ca o cultura politica semnificativă. Da, trebuia spus raspicat ca pentru acesti oameni comunismul reprezinta o referinta valoroasa.

        Azi dimineata m’am trezit intr’un zgomot deranjant. Inca adormit nu am realizat de unde venea acel tambalau de nedescris apoi am inteles. Niste oameni… nici nu stiu cum sa le spun… faceau acel zgomot de nedescris cu intentia de a colinda. Cat de departe sunt colindele romanesti de aceasta zarva inculta si impertinenta… nu numai muzicalitatea care lipseste cu desavarsire dar intreaga atitudine e diferita. Acesti noi colindatori iti distrug usa sau ce mai gasesc prin fata usii daca nu ii primesti cu colindul si nu le dai bani. A primi cu colindul… adica a auzi o litanie lăbărţată si cantată dupa ureche mult inainte de ajunul Craciunului. Adesea niste copii ai strazii… si ei niste oameni noi… adica fara traditie… fara vina de a stii ce inseamna un colind. Ei se reped pentru ca au auzit ca e rost de ceva bani, atat. Astia sunt oamenii noi. Confunda traditiile si defapt habar nu au de nici una daramite sa le mai confunde.

        I’am vazut si eu pe cati’va dintre mai tinerii imberbi agitatori de idei stangiste. Unul dintre ei… luand o mina care mima gandirea, declama ca nu putem vorbi despre comunism la trecut ci la viitor. Am simtit cum imi ardeau palmele. Toti ceilalti adunati acolo era si ei patrunsi de gravitatea momentului. Ce palme!? şuturi in fund! Ce traditie !? Ah… da, poate traditia parvenitului care crede ca ajunge intr’un spatiu gol fara memorie in care orice baliverne pot prinde. Distrugerea invatamantului romanesc a ajutat la asta nemasurat. Oameni care se numesc pe sine „dascali” dar care au ingropat orice urma de evolutie, oameni care au ramas intr’un proiect pe undeva prin anii ’60… acesti oameni nu sunt „profesori” decat nu numele.

        Poate parea politizat un institut ?… interesant. Dar cand Iliescu si’a facut in institut de studiu al revolutiei… nimeni din partea stanga sa zic asa nu a schitat nici un gest. Cand arhivele erau militarizate si un alt mare „dascal” si general in ministerul de interne tinea in pumnu’i de fier acea institutie care refuza orice cerere decenta de cercetare iar dosarele „interesante” erau perpetuu in lucru de restaurare. Sa vorbim putin despre Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului? Despre cat de politizat este el ? Nu, nu vreti. Va spun eu ca nu vreţi. Brusc aceasta preocupare pentru politizare… survine acum cand e vorba despre procesul comunismului.

        Incetati sa bateti tobele mai ales intre blocuri, faceti prea mult zgomot.

        Comunismul a fost o crima. Iar acea crima nu este suma crimelor individuale facute de acel regim ci mult mai mult. Ne’au luat povestile, ne’au luat cantecele, ne’au luat istoria, ne’au luat cultura…. si au inlocuit’o cu opere alese. Mai mult… au incercat sa il ia si pe Moc Craciun. Asta este o crima! Si orice incercare de a disculpa acel regim criminal este un casus beli. E bine de stiut asta! Comunistii nu sunt si nu pot fi parteneri de dialog. Nu ii inviti pe generalii de securitate sa ia cuvantul in biblioteci universitare, nu ii primesti pe ideologii partidului in academie, nu ii lasi sa predea mai departe! Ei nu sunt „dascali” ei sunt niste nimeni care distrug tot ceea ce ating. Dealtfel… rezultatul se vede destul de bine in noile generatii.

        Asta e chiar tupeu sa certati pe cineva ca nu isi respecta profesorii! Care profesori? Acesti indivizi care au ingropat studiile romanesti? Oameni care habar nu prea au unde este biblioteca? Monogloti aglutinati care scriu niste texte ilizibile si folosesc niste argumente numai de ei intelese? Acestia sa fie respectati? si eventual lasati in pace sa se bucure de privilegiile care le au. Mai mult, lasati sa se reproduca cultural selectandu’i dupa voia lor pe noii veniti dupa chipul si asemanarea lor. In ’89 am fost mult prea blajini… chiar prosti de blajini. I’am lasat in pace crezand ca… au bun simt. Dar ei erau niste lichele la care degeaba faceau unii apel sa faca un pas inapoi… oamenii astia nu aveau „inapoi”! Erau prea recent insinuati? Inapoi pentru ei… si din nefericire si pentru unii mai tineri care le iau acum locul insemna boscheti si banci prin parcuri sau subsoluri insalubre pe unde s’au aciuat cersind mila patronilor lor.

        Nu… comunismul nu are dreptul sa fie o traditie! Poate fi cel mult in boxa acuzarii. Iar exponentii lor nu sunt parteneri de dialog pentru ca au fost partasi la o crima. Iar ignoranta nu este o justificare ci doar o fericire plina de nesimtire. Comunismul poate fi exponat de muzeu, expus ca mumie nu ca fiinta vie. Imbecilitatea celor nostalgici nu poate fi o justificare pentru exculpare comunismului.

        • Bravos Razvan. Perfect de acord cu tine. Prea mult si mult prea des fostii comunisti si acolitii lor cred ca ei au dreptate, cind de fapt lucrurile sint cu totul altfel.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Vasile
Cristian Vasile
Cercetator stiintific la Institutul de Istorie Nicolae Iorga. A fost secretar stiintific al CPADCR. Ultima carte publicata - Politicile culturale comuniste in timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro