Instaurat la data de 14 septembrie 1940, Statul național- legionar și-a încetat existența cinci luni mai târziu. La data de 27 ianuarie 1941, așa-numitul guvern Antonescu 2, cel în a cărui componență se aflau și reprezentanții Legiunii, a fost înlocuit cu un altul din care legionarii au fost cu desăvârșire excluși, iar pe 14 februarie Statul național-legionar a fost abrogat ca urmare a unui Decret regal marcat de o anume ambiguitate, conținând totuși prevederi juridice vădit antilegionare.
Sus-menționata ambiguitate se situa cumva în continuarea aspectelor poate mai puțin clare ce au caracterizat coabitarea dintre generalul Antonescu și subordonații lui Horia Sima. Aspecte pe care le examinează și lămurește cu lux de amănunte și cu o extremă claritate a demonstrației profesorul Florin Müller în cele aproape 500 de pagini ale cărții Statul națonal-legionar (septembrie 1940-1941) apărută recent la editura Corint-Istorie –seria Autori români. Carte care, în conformitate cu mărturisirea autorului (cf. Introducere), s-a născut din dorința de a circumscrie mai limpede subiectul și nu doar de a reconstrui în diversele ei aspecte, teoretic și factual, istoria mișcării legionare.
Din aceeași introducere aflăm că cercetarea, indubitabil amplă, riguroasă, erudită a universitarului bucureștean, vine să completeze un gol în istoriografia românească.
Despre legionari și Legiune, despre Corneliu Zelea-Codreanu și Horia Sima s-a scris relativ mult în ultimii 30-35 de ani. Firește, s-a scris cu totul altfel decât s-au petrecut lucrurile în cazul acelor lucrări cu caracter preponderent memorialistic ce au apărut în diferite locuri din Lume, mai cu seamă înainte de 1990. Cu mici, poate doar cu o excepție, Statul național-legionar nu a făcut însă obiectul unor cercetări istorice profesioniste de sine stătătoare, ci a fost doar parte în economia unor cărți centrate mai curând asupra dinamicii Legiunii. Cartea profesorului Florin Müller analizează distinct această etapă din istoria României, dorind să deslușească în principal esența puterii politice ca și configurația juridică ce a reglementat raporturile dintre generalul Antonescu și Legiune. Profesorul Müller pornește de la ideea că pătrunderea în intimitatea Statului național-legionar este o operațiune absolut obligatorie în vederea lămuririi tuturor aspectelor celor trei dictaturi precomuniste.
Intrarea la guvernare a Legiunii este rezultatul unor cauze interne ce țin de tot ceea ce s-a întâmplat în vara anului 1940, culminând cu Diktatul de la Viena. O criză de stat prost managerizată de regele Carol al II lea. Oricum nepopular și oricum deloc pe placul partidelor istorice. Respectivele cauze interne au determinat alungarea de la putere a lui Carol al II lea, adică abdicarea acestuia în favoarea lui Mihai, ca urmare a unui complex de fapte ajunse la apogeu în august-septembrie 1940. Cauze printre care s-a aflat și atitudinea partidelor istorice. În special a PNȚ și a liderului acestuia, Iuliu Maniu. Care nu îl mai voia pe Carol al II lea, dar care s-a înșelat crezând în posibilitatea restaurării unui regim democratic după Diktat și după alungarea lui Carol ori că Reichul ar fi putut accepta rediscutarea fundamentelor arbitrajului de la Viena. Costurile de prestigiu ar fi fost imense.
Iuliu Maniu, în calitatea lui de artizan al Unirii de la 1 Decembrie, nu putea să accepte intrarea partidului său într-o guvernare care să admită Diktatul. Indiferent dacă respectiva guvernare avea sau nu în componența ei legionari. Cum Antonescu a înțeles că Germania nu ar fi fost de acord cu revizuirea poziției sale în privința Diktatului, unica soluție de guvernare întrevăzută de acesta era asocierea cu legionarii. De la bun început, subliniază profesorul Müller, se prefigura un nou regim centrat în jurul generalului. Regim care a urmărit nu doar distrugerea din temelii a dictaturii carliste, ci și instituirea unu nou Stat de factură militaro-fascistă. “Statul național-legionar constituie o secvență a acestuia (a noului regim de factură-fascistă n.m. M.M), cu un ridicat grad de autonomie, față de regimul dictaturii (exclusiv) antonesciene’’.
Așadar, legionarii nu au intrat la guvernare cu gândul de a face figurație. Eu și-au negociat atent și riguros portofoliile ministeriale. Spre deosebire de alte guvernări, legionarii nu au disprețuit portofoliul Educației, fie și pentru faptul că ei se bazau mult pe studenți, pe controlarea învățământului superior. Ceea ce nu a însemnat însă că ar fi neglijat țărănimea, așezările rurale și clasa muncitoare. Ori esența statului burghez.
În cartea sa profesorul Florin Müller insistă frecvent asupra comparațiilor posibile între regimurile totalitare. Între fascism și comunism și mai ales între legionarism și utopia comunistă. Autorul socotește chiar că legionarismul ar fi fost o formă de comunism popular. Spre deosebire de comunism, care, cu mici excepții, nu a avut, cel puțin în România, spirite doctrinare de anvergură, legionarismul a beneficiat de o seamă întreagă de ideologi însemnați. Așa se face că autorul consacră o consistentă parte a cărții, peste 100 de pagini, capitolului intitulat Profilul ideologic al mișcării legionare, Florin Müller zăbovește critic, cu admirabilă răbdare și exemplară luare aminte, asupra unor scrieri nu doar cu apăsat caracter antisemit (o componentă de bază a doctrinei) aparținând unor teoreticieni precum George Macrin, Petre P. Panaitescu, Traian Brăileanu, Leon Țopa, Barbu Slușanschi, Traian Herseni (sociolog la un moment dat recuperat de regimul comunist); Horia Cosmovici, Ion Veverca, Alexandru Cantacuzino. Alți ideologi, precum Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran ”au exprimat variante personale asupra semnificațiilor fascismului, fără a se putea vorbi despre un activism fascist de lungă durată, ca în cazul primului grup, sau de o publicistică dominată de ideologia fascismului”.
Extrem de interesant și cu extrem de utile și pertinente nuanțări mi s-a părut capitolul Violență publică și radicalizare totalitară; asasinatele de la Jilava; “Cazul Iorga-Madgearu”; control și epurare în lumea universitară. Ion Antonescu nu a avut nici un motiv să fie deranjat de asasinatele de la Jilava. Dimpotrivă. Cum respectivele asasinate scoteau definitiv din scenă măcar o parte dintre principalii susținători ai regimului carlist, se poate spune că legionarii și-au asumat ceea ce ar fi fost obligat și ar fi dorit să facă Antonescu. Chiar și unele epurări din sistemul universitar (bine documentate de autorul cărții) puteau fi pe placul Conducătorului. Asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu a stârnit revoltă și l-a pus pe respectivul Conducător într-o situație cel puțin incomodă. Alte violențe repetate au provocat nemulțumiri culminând cu cea determinată de asaasinarea maiorului german Doering. Folosită ca un pretext pentru destituirea ministrului legionar de Interne, Petrovicescu. De unde conflictul deschis dintre Mareșal și Legiune, rebeliunea și scoaterea de la guvernare a oamenilor lui Horia Sima. Fapt ce confirmă ideea exprimată la începutul cărții. Și anume că motive interne au stat la ascensiunea și la decăderea Statului național-legionar. “Factorul extern, adică voința politică a Reichului, a ținut cont de imperativele decidenților interni, odată ce interesele regimului nazist erau asigurate”.
Florin Müller- STATUL NAȚIONAl -LEGIONAR (septembrie 1940-ianuarie 1941); Editura Corint Istorie; Autori români; București 2025
O mică precizare: legionarismul nu a fost și nu este creștin. Punând etnia și statul mai presus de orice (inclusiv poruncile lui Dumnezeu – să nu ucizi), este parte a ereziei filetiste, adoptate și de statul rus încă din timpul lui Petru cel Mare. Detaliile de fațadă, crucile, simbolurile creștine sunt doar un camuflaj pentru erezia filetistă.
O alta precizare: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”.
Precizați, vă rog: este vorba despre tăcerea statului român în legătură cu crimele legionarilor? Pentru că asta este cauza resurgenței neonazismului creștin legionar.
Crimele legionarilor au fost reale, dar s-au petrecut în urmă cu 85 de ani, nici măcar părinții mei nu erau născuți pe vremea aceea. Asta e justificarea ta pentru confiscarea democrației și pentru armata scoasă pe străzi în 2020, ”crimele legionarilor”?!
Neomarxismul și resuscitarea stalinismului de către Merkel sunt cauzele situației actuale. Lipsa de legitimitate electorală a politicienilor și măsurile autoritariste generează asemenea situații, neomarxismul nu e cu nimic mai breaz decât neonazismul, iar socialismul bazat pe corporații este fascism / nazism. Soluția corectă e revenirea la democrație, iar dacă nu vrei să înțelegi asta cu vorba bună, o să apară un nou Franco sau un nou Pinochet și ai să înțelegi asta the hard way.
“Factorul extern, adică voința politică a Reichului, a ținut cont de imperativele decidenților interni, odată ce interesele regimului nazist erau asigurate”.
De vreo 20 de ani încoace, cam de la venirea lui Merkel la putere (2005) Germania a început să rescrie istoria.