marți, iulie 14, 2020

Cine și de ce te poate face fericit

Pentru Vic, de ziua ei

Îmi povestea un prieten că, pe la 16 ani, avea următoarea teorie asupra fericirii: pentru a fi fericit, omul trebuie să fie ocupat, dar dacă omul e ocupat, nu mai are timp să fie fericit.

Tehnic vorbind, avea dreptate. Când ești surmenat, ți-e imposibil să nu evacuezi din minte ideea că ai putea fi fericit tocmai pentru că ești surmenat.

Ținem la fericire și pentru că suntem incapabili să locuim în centrul ei. Să-ți dorești să locuiești la sursa fericirii nu e doar o impietate, ci și o imprudență. Cine face diverse lucruri în speranța că va auzi astfel mai des despre fericire, nu poate deveni fericit. Partea chinuitoare, deci, e că fericirea vine hoțește și adesea neînsoțită de ghiftuiala bucuriei. La prima declarație de fericire, fericirea se resoarbe în haosul angoasei. Fericirea nici n-ar trebui să aibă fideli declarați…

Fericirea, aidoma libertății, trebuie privită simultan de aproape și de departe. Ea are o parte care ține de perspectivă (mobilizează ceea ce nu ți-e imediat accesibil) și o altă parte care ține de raportul său cu concretul, de rezistența sa la impact, la circumstanțe. Altfel, cum spuneam mai sus, pariul cu fericirea, ca orice alt mare pariu sufletesc, se pierde ușor. Pierdut, orice mare pariu sufletesc conduce la o formă sau alta de alienare.

Fericirea — privită dinspre ce nu trebuie — devine ea însăși o formă de alienare. Alienarea îți poate veni de oriunde, de peste tot. A te ține ocupat e doar un caz particular de alienare; un alt caz particular de alienare e acelade a te ține ne-ocupat etc. etc.

Asta înseamnă că fericirea nu-și este sieși origine, ea decurge — uneori firesc, alteori prin ricoșeu — din procesul (re)găsirii unei surse de bine. Aici am vrut s-ajung. Există într-adevăr surse de bine a căror (re)găsire face sufletul să șiroiască de fericire!

Fericirea decurge din niște valori trăite. Într-o valoare trăită regăsești totdeauna mai mult decât ai fi vreodată capabil să născocești.

Să scrii, să pictezi, să compui, să trudești din greu poate fi o valoare trăită. A fi ocupat, deci, nu ține obligatoriu de robie, de nevroză sau de alienare. Poate să țină și de rânduiala fericirii. Cunoștința mea, la 16 ani, avea într-adevăr intuiții corecte.

Dar oamenii? Cum rămâne cu oamenii? Poți întreține relații cu ceilalți fără să te rușinezi de faptul că, în sinea ta, le pretinzi să te facă fericit?

În primul rând, când ai raporturi strânse cu cineva, nu mai e loc de sfială. Acel om poate, astfel, deveni el însuși o valoare trăită.

A-l trăi pe celălalt ca valoare înseamnă să-i porți, obligatoriu, de grijă. Să-l recunoști spontan — așa cum te recunoști pe tine însuți — ca obiect al grijii. Tot așa cum omul nu izbutește să se neglijeze pe sine, n-ar trebui să-l scape din vedere nici pe cel de la care pretinde fericirea. Nu orice grijă e adecvată, dar orice grijă e obligatorie.

În orice relație cât de cât serioasă există un stadiu incipient în care omul învață efectiv să-l trăiască pe celălalt ca valoare purtându-i de grijă. Nu e ceva ce vine de la sine. Tot atunci începe omul să-și pună, temător, problema propriei autonomii.

Grija față de altul e sechestrantă. Îți pierzi în primul rând autonomia emoțională, dar există și alte forme mai concrete și mai meschine de “pierdere”: pierzi timp, bani, spațiu.

A fi de folos cuiva îți consumă într-adevăr o mare parte din resurse, deci va trebui să înveți să armonizezi necesitatea grijii cu posibilitățile concrete ale relației respective. Ce are mai curajos o relație e chiar armonizarea dintre administrarea cotidiană și misterul iubirii. În lipsa acestei armonizări devii doar ocupat cu celălalt, nicidecum fericit.

Ce spun aici am mai tot spus prin alte texte: raportul strâns cu cineva presupune un angajament lucid. Iubirea sfârșește prin a fi o chestie de voință, mai degrabă decât de dorință. Astăzi aș defini angajamentul raportându-l exclusiv la termenii discutați mai sus, anume grija și pierderea autonomiei. L-aș defini așa: o încercare sistematică de a nu ocoli obstacolul uman.

Da, ați citit bine. Îi spun omului apropiat obstacol de neocolit. Susțin că tratându-l ca pe un obstacol de neocolit îi aduc, de fapt, un omagiu.

Ar fi de un orgoliu absolut delirant să-mi imaginez că un celălalt real ia vreo secundă în calcul posibilitatea de a mi se supune. Celălalt, omul pe care am ajuns să-l trăiesc ca pe o valoare, nu mi se supune, ci mi se opune. Iar eu mă opun lui. Ne suntem reciproc obstacol, un obstacol pe care amândoi ne angajăm să nu-l ocolim. Dacă n-ai ajuns să simți în celălalt un obstacol, înseamnă că n-ai iubit destul. Să nu ne facem iluzii: omul “lasă de la el” — indulgent, submisiv, idolatru — doar dacă nu și-a pus deloc problema întâlnirii reale cu cel pe care pretinde că-l iubește.

Grija, așadar, e consecința cea mai liniștitoare a raporturilor strânse cu celălalt. Faptul că ai grijă de cineva și că cineva are grijă de tine nu are cum să nu te miște profund.

Desigur că raporturile strânse cu cineva nu se reduc la grijă. Mai devreme sau mai târziu, apare suferința. Când ești implicat într-o relație până în străfundurile sufletului, suferința nu mai e nici ea facultativă. Însă nimic mai prostesc decât să intri într-o relație cu gândul că ți se pregătesc niște suferințe atroce. Pe de altă parte, nimic mai cumplit decât iluzia că o relație autentică te-ar ține departe de suferință. Nici suferința, vedem bine, nu-și este sieși temei.

Tot ce i se cere, de fapt, omului care îl trăiește pe celălalt ca pe o valoare, e să se învoiască să sufere. Să lase suferința să treacă prin el, prin corp, prin minte, prin firele de păr. Adesea ceea ce nu e decantat prin suferință e condamnat să piară.

Trebuie, deci, să te învoiești să suferi, să te învoiești să fii schimbat prin suferință. Să lași schimbarea să te schimbe, ca să nu te mutileze.

Purtând cuiva de grijă și suferind pentru cineva capeți, treptat, o facultate sufletească nouă: nu-ți mai vine greu să-i accepți ajutorul. Starea de neajutorare nu te mai umple de groază. Te lași ajutat firesc, părăsind, fie și sporadic, logica negoțului. Aș asemăna această stare cu o sfârșeală plăcută. A te lasa ajutat e ca și cum te-ai lăsa să luneci în așternuturi curate, răcoroase, când ești cuprins de oboseală.

E foarte posibil, de fapt, să fim capabili să purtăm de grijă doar atunci când suntem și gata să acceptăm grija cuiva. Numai că lăsându-te ajutat pierzi încă și mai multă autonomie.

În cazul în care omul pe care te sprijini e chiar omul pe care-l trăiești ca valoare, te simți deodată cuprins de o neputință înfiorată. Nu e, deci, un “simplu” sentiment al neputinței, ci o breșă de un fel aparte — un mic orificiu prin care tragi cu ochiul la cea mai vastă formă de libertate: recunoștința care traversează vidul, necesitatea, haosul și vede până hăt, departe. Concret vorbind, cele de mai sus ți se dau într-un ghem de senzații: un pic de anticipare a înfrângerii, un pic de egoism, un pic de alint, un pic de recunoștință, un pic de fatalism.

Avem, așadar următoarele elemente: suferința, pierderea autonomiei, grija primită, grija oferită, reglajul permanent ai termenilor “realității administrative” a relației, avem de asemenea cuprinderea optimistă a ansamblului și, de aici, anticiparea unui bine relațional încă și mai mare. Dacă toate cele înșiruite — meschin — mai sus coexistă cu conștiința faptului că nu ți se cuvine nimic din cele pe care, iată, le primești, te afli probabil “într-o situație privilegiată”: situația care-ți permite să-l trăiești pe celălalt ca pe o valoare.

Mi se pare că fericirea devine astfel legitim-miraculoasă, cu atât mai mult cu cât ea emerge dintr-un ocean de angoasă.

Postludiu

Mi se pare că femeia are cele mai multe resurse — vitale — de autenticitate. Și cele mai multe motive — sociale — să nu și le folosească niciodată. E o dramă aici, nu doar o dramă intimă sau civilă sau politică, ci una de proporții, una ecosistemică.

Dintr-o așa dramă, ea singură, prin puținele-i puteri pervertite și multele-i pretenții pe care-a ajuns să le aibă, numai poate ieși. Mintea ar duce-o, firește, dar nu de minte duce ea lipsă, ci de motive să și-o folosească gândindu-și toate gândurile — propriile ei gânduri — până la capăt.

Un gând propriu dacă și-ar duce azi femeia până la capăt, i s-ar înmuia genunchii și s-ar întinde numaidecât pe pământ.

Dacă e slabă, ar muri; ar muri fiindcă n-ar mai găsi cale de ieșire. Puține femei moderne mai reușesc să supraviețuiască propriilor pretenții.

Dacă nu e slabă, ar rămâne vie și ar fura-o somnul — un somn dulce și subțire, cu respirație potolită. Cineva ar vedea-o întinsă acolo pe jos, pe pământ și s-ar simți, pentru prima oară în viață, în largul său: nici slugoi, nici tiran.

După ce va fi stat și el o vreme-ntins acolo pe jos, lângă ea, gândurile și respirațiile vor ajunge să li se împletească. Ele însele vor deprinde astfel obiceiul de a se duce singure până la capăt.

Viața pe pământ nu va mai fi niciodată altceva decât ceea ce i-a stat mereu în fire să fie.

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. Cred ca mai degraba problema trebuie pusa in sensul ce poti sau ce trebuie sa faci ca sa nu fi nefericit. Sa cauti fericirea e o pierdere de timp si timpul e, de fapt, tot ceea ce avem, chiar daca de multe ori nu ne dam seama.

    • De acord! Ca sa nu fii nefericit, probabil ca n-ar fi inutil sa nu cauti fericirea, ci sa incerci, in fiecare zi, sa fii bucuros. Oriunde, oricand si pentru oricine, pe aceasta lume, exista motive de admiratie, de recunostinta, de zambet, sau de ras in hohote, toate acestea fiind ingredinetele simplei bucurii.
      Marele avantaj al bucuriei e ca, producandu-se spontan si fara motive specifice declansatoare (adica asa, degeaba!!! :) ), n-are nevoie de „nimic” ca sa se manifeste si, cu antrenament, sa persiste, in timp ce fericirea mi se pare ca e mereu conditionata de „ceva”…

      • Mi se pare, doamnă Ela, că vă sperie un pic ideea de condiționare :) Am remarcat asta și din comentariul despre suferință. O vă să răspund chiar acolo.

        Să știți însă că și bucuria e condiționată… Nici ea nu e gratuită. Atât bucuria cât și „imposibila” fericire apar ÎN de relație. Ele apar în relație cu ceva, dar mai cu seamă de cineva. Bucuria e o emoție primară, fericirea e un sentiment care se consolidează în timp. Sau nu. :)

        Frumoase toate pe care le spuneți și dvs și PAFI, dar pe cât de frumoase sunt sugestiile, pe atât de greu de pus în practică. E ușor să spui că fericirea ține de atitudinea altruistă. E mai greu însă to act accordingly.

        • Nu stiu daca ma sperie conditionarea, in orice caz nu-mi place si, daca nu-mi place, evit ;)
          Cat despre dificultatea sau usurinta cu care ajungem catre ceea ce aspiram, catre ceea ce ne intereseaza, pasioneaza sau doar ne face bine, nu cred ca exista vreo regula universal valabila, ptr simplul motiv ca depinde, de la om la om. Fiecare, vorbim din propria experienta si da, avem tendinta sa credem ca ceea ce functioneaza la noi trebuie sa fie solutia tuturor, doar ca nu e cazul. Retetele nu dau aceleasi rezultate, nici macar in bucatarie…

      • Bucuria , iubirea , multiplele forme ce imbraca aceste doua cuvinte si poate si multe altele concentreaza fara sa ne dam seama nevoia noastra ancenstrala de FERICIRE. A fi fericit inseamna a trai momente unice , irepetabile , momente ce impreuna cu nefericirea (ca perceptie a unei situatii concrete sau ca o stare involuntar necesara noua ) inseamna doar simplul cuvint a- TRAI – . Suntem fericiti sau nu atunci cind citim o carte , suntem fericiti sau (sau poate concomitent )atunci cind vedem un film , suntem nefericiti sau nu, atunci cind ne indragostim . Totul in jurul nostru este fericire sau nefericire .

        • Da, numai ca fericirea sau opusul ei nu au valoare intrinseca, ci pur subiectiva. Depinde, deci, de alegerea fiecarui om, daca se simte in armonie, sau opresat, in lumea in care traieste….
          Situatiile concrete nu influenteaza trairile umane, decat in masura in care le permitem sa o faca. De aceea, cred ca, asa cum frumusetea se afla doar in ochii celui care priveste, la fel sentimentele declansate de aceleasi cauze externe sunt diferite, uneori contrare, in functie de fiecare om…

  2. Fericirea si multiplele ei forme universale sau doar asociate unicitatii persoanei . Desigur ,fericirea este un simplu cuvint ce doar doreste sa ne arate o stare emotionala , o situatie punctuala ce cuprinde si nevoia de emotie , citeodata o minciuna la care ne atasam din motive diverse si ii dam nuante de fericire din nevoia de a iesi dintr-un impas . Sexele privesc diferit nevoia de fericire asa cum se vede si in POSTLUDIUL textului . Chiar daca cuvintul reprezinta -o stare umana – el are intelegeri diferite functie de sexul fiecaruia dintre noi . Frumos spus de catre autor – femeia are cele mai multe resurse — vitale — de autenticitate. – Fericirea sau nenorocirea are o alta intelegere in mentalul feminin decit in mentalul masculin si este diferit perceputa mai in toate momentele existentei umane . Cu totii avem de interpretat cite un rol in viata dar rolul unei femei este infinit mai complex dar cel al masculinului de oriunde diin aceasta lume . Daca as avea curajul sa spun adevarul probabil- CONTRARIUL- ar exploda pe aceasta pagina . Nu voi spune decit : Ele însele vor deprinde astfel obiceiul de a se duce singure până la capăt Viața pe pământ nu va mai fi niciodată altceva decât ceea ce i-a stat mereu în fire să fie, cuvinte spuse in finalul textului care reprezinta o parte din adevarul vietii unei doamne ,dar care poate ar fi trebuit sa mearga un pic mai departe. Complexitatea gindurilor unei femei este diferit exprimata prin vorbe in toate momentele vietii cu exceptia celor de singuratate . Nevoia de control a actiunilor in cadrul mai larg al cotidianului este mult mai mare si diferit exprimata in cazul unei femei . Multitudinea de situatii imprevizibile,ce trebuie gestionata , are in cazul sexului frumos (sau slab depinde cum vrem sa zicem )un numar mai mare de necunoscute .Cu toate acestea vedem cum sub ochii nostri – ceea ce i-a stat mereu în fire să fie- este putin cite putin modificata ca acceptabilitate data de nastere . Femeia moderna incearca sa isi asume singura propria existenta cumva si datorita unei alte modalitati de a intelege lumea . Dincolo de simturi si simtaminte, dincolo de maternul fiecareia dintre femei , modul prin care femeia de azi isi descopera adevarata forta , adevarata putere , face din ea un conducator (chiar daca unii barbati nu accepta inca asta ) asa cum din ce in ce mai mult vedem ca se intimpla in lumea civilizata . Poate ca partea aceasta de putere impreuna cu maternul femeiesc sa produca cumva mai multa pace in lume .

  3. În februarie 1993, scriam primul text nonficțional destinat publicării, având șapte trimiteri bibliografice, dar care n-a mai apărut, din păcate; se intitula Pentru o trăire a valorilor. Avea să-mi apară, însă, altul, peste numai două luni, mai lejer, cu titlul Polemica, un aspect îngrijit al scandalului. Persoana umană e dincolo de discursul axiologic, filosofic. Libertatea și fericirea, polisemantice solicită dezbatere, dialectică, angajament, voință. În schimb, omul e cel puțin la fel de misterios precum o cuantă energetică, o celulă, un fractal. Discursul despre om, pentru o minimă onestitate se cuvine să aibă măcar un ecleraj poetic și/sau o evidențiere a aporiilor sale structurale. Rațiunea e necesară, e folositoare în aproximarea umanului, dar imponderabilele în care acesta apare, viețuiește și moare sunt mult prea multe și importante încât conceptele, judecățile, raționamentele să poată da seama, cu adevărat, nesmintit de complexitatea sa. Iată de ce, ca o concluzie, orice încercare despre om, libertate, fericire e, în fapt, a furniza, cu mai mult sau mai puțin discernământ și inspirație, deopotrivă, o serie mereu reînnoită/ up to date de metafore revelatorii.

  4. Vai dna Adela, de ce atata complexitate cand lucrurile sunt mult, mult mai simple. Fericirea are de-a face cu a da, mai mult decat a primi, cu a fi, mai mult decat a avea. Bun, veti spune, dar aici e o contradictie logica, cum poti sa dai daca nu tii neaparat sa ai. Ce dai? Aici e, de fapt, ideea. Dai din tine, nu din afara ta. Ce ai cu adevarat e doar ceea ce e inauntrul tau. Ce ai in afafa e trecator si nu e in totalitate al tau. Deci fericirea e atunci cand dai din tine, ce ai mai bun, si acest mai bun ii face mai buni si pe cei de langa tine. Atunci simti ca esti de folos, ca esti implinit. Dar ce ai tu mai bun de dat? Valorile tale: iubirea in primul rand, sinceritatea, blandetea, smerenia, adevarul, mila, bunatatea. Dar trebuie ca mai intai sa le ai tu in tine. De aceea e asa de greu sa fii fericit, cu adevarat.

    • Vai, dar să știți că ce scrieți dvs aici în comentariu e de o mie de ori mai complex și mai dificil de pus în practică decât ce-am zis eu în text. :))
      De unde să dea oamenii așa, pur și simplu? Și cui? Cu ce scop? Vrând-nevrând, trecem prin ce-am zis eu că trecem: trăirea unui om ca pe o valoare. Nu e nimic complex în textul meu. E plin de banalități duioase. Dar sunt – sper, cred – genul de banalități de care ar trebui să avem curajul să nu ne ferim.

  5. „Trebuie, deci, să te învoiești să suferi, să te învoiești să fii schimbat prin suferință. ”
    Complicat…
    Niciun om normal constituit ne fiind mazochist, ma intreb de ce si-ar impune sa sufere? De ce suferinta ar fi unica modalitate de evolutie personala, sau de armonizare a relatiilor de cuplu?
    Apoi, „a nu te invoi sa suferi” nu echivaleaza cu a nega dificultatile, nici a fugi de frica lor, ci inseamna doar ca le abordezi dandu-ti toate sansele sa le rezolvi. Obstacolele sunt facute pentru a fi depasite, nu pentru a le rezista cu stoicism, nici pentru a le contempla, cu rabdare, si eventual suferind mocnit, pana trec. Ca nu trec. Noi ne razgandim, le transformam perceptia ca sa le cazam undeva, inauntru, bine camuflate, si nu le mai numim probleme, ci schimbari, adaptari, inerente…doar ca ele tot probleme raman. Si, din cand in cand, se manifesta…

    • V-aș ruga, doamnă dragă, să recitiți textul. Nu am spus deloc că trebuie să ne impunem să suferim, am spus că e absolut necesar să NU EVITĂM suferința. Evitarea cu orice preț a suferinței e extraordinar de nocivă. De asemenea, suferința are adesea elementul său de absurd. Nu orice se poate rezolva și cu atât mai puțin înțelege. Nu e nici pesimism nici masochism aici. E vorba de acceptarea necesității.

      • Adela Toplean,
        poetic aveti dreptate: „Evitarea cu orice preț a suferinței e extraordinar de nocivă.”.

        Sa luam un caz banal din viata celui supus suferintelor: simti ceva semne de boala, dar o tratezi cu nepasare sperind sa treaca de la sine.Boala insa se agraveaza pe zi ce trece, iar tu, ca sa nu contrazici poezia, suferi tot mai mult si mai insuportabil. Ajuns la capatul putereilor, poate leguma, accepti sa mergi la medic; te face sanatos. Si te gindesti daca ar fi fost nociv sa te tratezi de la inceput, fara sa cunosti suferinta?

        • Daca exista remedii, de ce sa ti le refuzi? E absurd. Si daca ai ales sa refuzi, de ce sa te superi? ;)

          Mare inundatie intr-un sat, toata lumea este evacuata, doar o batrana refuza ajutorul, insistent, al pompierilor:
          – Nu ma urc in barca voastra, ca pe mine ma ajuta D.zeu. Daca El vrea sa mai sufar cateva zile aici, pe acoperis, inseamna ca-mi incearca credinta, or eu nu-L voi dezamagi, sufar! Ca si Mantuitorul a suferit pe cruce…
          Dupa 2 zile batrana moare inecata si ajunge, evident, in rai.
          – Te-am asteptat, in zadar, Doamne, sa vii sa ma salvezi de la inec, te-am rugat, te-am implorat, am suferit ca niciodata, dar Tu nu m-ai vazut si nu m-ai auzit…
          – Ba te-am auzit, si ti-am trimis de 3 ori pompierii!

    • ,,Un suflet numai prin suferinta devine nobil ” . Nu-mi amintesc acum cine a spus aceasta .Cit despre fericire ; ea are legatura numai si numai cu sufletul . Despre fericiri ne vorbeste Hristos in Sfinta Scriptura . Trupul poate fi doar satisfacut . Restul e vinare de vint .

    • …tot apropos de evitarea suferinței, citeam de dimineață la Kierkegaard: „e prea ușor să-ți înăsprești firea”. Cu alte cuvinte, alienarea, detașarea conștientă de toate lucrurile valoroase care ați putea să-ți aducă fericirea în măsura în care te-ar putea și face să suferi, nu e deloc lăudabilă. Cum zice K, nu poți moțăi fără scop toată viața :)

  6. O reflectie in marginea textului si cu bataie mai lunga ( poate cruda … ) , referitoare la nevoia de ´stil´ .
    Ginditorii , ca si artistii , pot fi clasificati dupa ´stiluri´ – organizate in retele culturale si cultice – , desi foarte aproximativ , date fiind idiosincraziile sau ex-centricitatile lor entropice . De la inc. sec. trecut s-a incercat o revivificare a unei religiozitati crestine anemice , prin interpretari modernist-vitaliste, existentialiste si personaliste . Toate aceste curente , care dintre ele au supravietuit selectiei culturale , au suferit nenumarate mutatii si permutari , fiind in general amestecate cu un activism intelectual politic , in versiuni , teiste , panteiste sau ateiste , ´de Dreapta´ sau ´de Stinga´ , daca aceste distinctii topologice mai au vreun sens sau daca au avut vreodata , chestiunea fiind aceea a unei simple materii pt. rezolutia existentialista , asa-numita ´alegere a traditiilor´ ( caracterul lor comun fiind totusi antinomianismul avangardist , anarhismul difuz , ´anti-sistem´ ) . Avem un existentialism de a nu se mai stie cita generatie , inrudit si impletit cu psihanaliza , ca metoda terapeutica-soteriologica . In versiunea lui ´traditionalista´ ( ca e o alta moda postmodernista se poate recunoaste , iarasi , dupa ´stil´ , marca fiind melanjul si bricolajul ) , preia , psihologizeaza si chiar fiziologizeaza teme religioase , desaturindu-le , fie si inconstient , de continutul lor ´formal´ si sacral ( ´metafizic´ , reificator-obiectivator , ´ontoteologic´ , in pasareasca heideggeriana ) . Mari ginditori , de la Kierkegaard , Nietzsche , Dostoievski , Pascal , Montaigne , pina la Augustin si Socrate , sint convertiti postum la versiunea de existentialism ( ´trairism´ ) traditionalist , Crestinismul insusi fiind inclus intr-o noua ´religie´ sui generis ´a traditiei´ , postreligioasa , livresca , culturalista , estetista si sincretista – intrucit contopeste , dintr-o suflare , religia , arta , literatura si politica , si unde sfintilor de odinioara , inexistenti in discursul noilor hierofanti , le-au luat locul figuri iconice , genii , titani , luceferi si preotii-poeti , redusi la numitorul comun al unei informe ´traditii´ inventate , un ersatz – ceea ce e o idolatrie – , simpla materie sau pretext pt. exercitii de ´autenticitate´ autoreflexiva . Autenticismul ca nou conformism non-conformist . Intersant de survolat chaosmosul retelelor sau conditionarilor culturale , Zeitgeistul – care este ´rizomic´ sau ´legiune´ – cu fluorescentele palide ale unei spontaneitati automatice …

  7. Va multumesc pentru acest text ravasitor, scris cu o intuitie si sensibilitate deosebite.
    Pe de alta parte, cred totusi ca aveti prea mult talent literar pentru a-l mai irosi in astfel de scrieri.
    Deocamdata ati ales un stil epistolar. Nu cred ca vi se raspunde de multe ori pe masura.
    Iar din comentarii vad ca aveti si umor. Mai ramine doar sa va aplicati singura reteta din text: „Un gând propriu dacă și-ar duce azi femeia până la capăt, i s-ar înmuia genunchii și s-ar întinde numaidecât pe pământ.”
    Dumneavoastra, insa, veti supravietui cu siguranta!

Lasă un răspuns la PAFI Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Datele lipsă în monitorizarea epidemiei: internările la ATI pe județ pe zi

Pacienți covid-19 în ATI în România (sursa: graphs.ro) Numărul...

Tăcerea manualului nu înseamnă și tăcerea profesorului. Un răspuns lui Selly

Nu manualul sau catalogul te fac profesor, ci faptul că vezi în cei din...

România erorii umane

I. București, România, 9 iulie 2019 În iulie anul trecut, un avion Tarom a suferit...

Jurnalism în cheia „clarității morale”

Jurnalismul nu poate fi niciodată matematic obiectiv, însă el ar trebui măcar să fie, cel puțin în teorie,...

Franța vs. Turcia sau de ce nu încap două săbii strategice în teaca Mării Mediterane

Că nu există deloc simpatie între Paris și Ankara se știe nu de azi de ieri, ci...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)