Experimentele comuniste n-ar fi fost posibile fara acei sacerdoti deopotriva fanatici si cinici, pentru care sacrificiile umane (ale altora, nu ale lor, desigur) erau mereu justificate de o pretinsa cauza superioara. Zelotul paradigmatic, exponentul si inspiratorul acestei falange de posedati ideologi (au existat in fiecare „famiglie” politica leninista) a fost Andrei Aleksandrovici Jdanov (1896-1948). Nu multa lume stie astazi cine a fost Jdanov si ce rol odios a jucat el in campaniile desantate de distrugere a valorilor literare, muzicale, cinematografice si stiintifice din URSS. Ca membru al cercului intim al lui Stalin in anii Marii Terori, a fost direct responsabil de masacre in masa. Ca supraveghetor al ideologiei dupa 1945, a condus campanii inversunate impotriva celor acuzati de „liberalism” si „cosmopolitism”. Ca exponent al politicii externe staliniste, a formulat „Doctrina Jdanov” care impartea maniheist lumea in „doua lagare”. Europa de Est apartinea celui socialist, un lagar la propriu si la figurat.
Activist din categoria dura, devotat fara preget lui Stalin, Jdanov a fost prototipul militantului lipsit de caracter, personalitate ori framantari psihologice. A indeplinit ordinele despotului sociopat fara murmur, s-a pretat la cele mai josnice actiuni pentru a satisface setea de putere a celui numit de Martin Amis „Koba cel Groaznic”. Relativ cultivat, cunoscator al marii literaturi ruse, vorbitor de franceza, iubitor de muzica clasica, Jdanov a fost in egala masura un personaj fara sira spinarii, oricand disponibil pentru cele mai sordide aranjamente. Urmasul lui Serghei Kirov la conducerea organizatiei de partid din Leningrad a organizat epurarile cumplite din anii Marii Terori, in compania altor acoliti ai lui Stalin si sub bagheta acestuia. Si-a construit un cerc de colaboratori care aveau sa devina extrem de influenti mai ales dupa 1946 cand Jdanov a dobandit pozitia de principal aghiotant al lui Stalin in secretariatul CC.
Numele „piticului sangeros” Nikolai Ejov a intrat in memoria unei populatii decimate si terorizate drept ejovscina, epoca lui Ejov. Tot astfel campaniile isterice impotriva cosmopolitismului, formalismului, „decadentismului” organizate de patronul ideologiei, mai ales intre 1946 si vara anului 1948, cand inceta din viata in urma unui infarct, sunt stiute sub denumirea de jdanovscina. Fiul lui Jdanov, Iuri (1919-2006), a fost un scurt timp casatorit cu Svetlana, fiica dictatorului, si a lucrat ca sef al sectorului stiinta al CC. O anumita bravada l-a facut sa-si exprime retinerile in raport cu sarlatanul Trofim Lisenko, pseudo-agronomul care a condus cruciada impotriva geneticii. Criticat de Stalin, Iuri si-a facut „autocritica”, iar tatal sau a patronat persecutiile impotriva oamenilor de stiinta care refuzau sa accepte aberatiile primitivului neo-lamarckism al lui Lisenko si al asociatilor sai cu ambitii filosofarde precum Isaak Prezent, Mark Mitin si Pavel Iudin.
In 1946, Jdanov a fost autorul rezolutiei de pomina „Despre revistele „Zvezda” si „Leningrad”, care a dus la anatemizarea Annei Ahmatova si a lui Mihail Zoscenko. Discursul lui Jdanov de condamnare a marii poete Ahmatova (denuntata drept o „combinatie de tarfa si calugarita”), al carei sot, poetul Nikolai Gumiliov, fusese executat in timpul lui Lenin, ramane una dintre piesele cele mai abjecte ale dosarului obscurantismului stalinist. Fiecare rand al acestui text de funesta amintire, o culme a delirului isteric dezlantuit sub semnul intaririi vigilentei revolutionare, a fost verificat si editat de Stalin personal, care nutrea o ostilitate viscerala in raport cu o scriitoare ce refuzase sa se inregimenteze in detasamentul „inginerilor sufletului uman”.
Anna Andreevna Ahmatova nu a inteles niciodata ce a provocat acea furtuna. Nu citea ziarele, a aflat despre condamnarea ei de la o cunostinta cu care s-a intalnit intamplator. Fiul ei, Lev (Liova) Gumiliov, era in in Gulag. Intalnirile cu Isaiah Berlin din 1945 i-au fost fatale autoarei „Requiem”-ului, politia secreta l-a informat pe Stalin si astfel a demarat actiunea punitiva. Nu a fost deportata, era totusi cea mai respectata voce a marii poezii ruse, dar a fost umilita, injosita, agresata verbal de o maniera absolut atroce. A fost practic linsata.
Acelasi Jdanov a fost direct implicat in pregatirea documentelor legate de infiintarea Cominformului in toamna anului 1947 si, in iunie 1948, a fost, impreuna cu Stalin si Molotov, artizanul excomunicarii lui Tito ca tradator, asasin si spion. Nu este exagerat sa spunem ca pentru Iosif Chisinevschi si Leonte Rautu in Romania, pentru Jakub Berman in Polonia ori pentru Jozsef Revai in Ungaria, a-l emula pe Jdanov insemna maxima aspiratie. Inchizitorii locali se proiectau cu fervoare in imaginea Marelui Inchizitor de la Moscova.
In remarcabila biografie a lui Jdanov (McGill University Press, 2004), bazandu-se pe o imensa cantitate de documente din arhivele Biroului Politic stalinist, pe interviuri adancite, inclusiv cu Iuri Jdanov, pe memoriile lui Nikita Hrusciov, Anastas Mikoian, Dmitri Sepilov, istoricul Kees Boterbloem ajunge la urmatoarea concluzie, perfect aplicabila, cred eu, lui Rautu, ferventul discipol al lui Jdanov de la Bucuresti: „Andrei Jdanov a fost un personaj loial lui Stalin fara nicio sovaire, partenerul neabatut al acestuia intru crima. Fidel unei moralitati perverse si glorificandu-si stapanul, Jdanov a fost gata sa comita cele mai oribile crime ca partener al omului pe care l-a adorat drept Mesia al Evangheliei dupa Karl Marx. Astfel, Jdanov a capotat integral in indeplinirea „celei mai elementare datorii a unui conducator politic, aceea de a asigura pacea, de a sustine legea si de a ocroti viata” (Peter Sloterdijk, „Critica ratiunii cinice”).
http://tismaneanu.wordpress.com/2009/03/02/durerea-secolului-ahmatova-isaiah-berlin-jdanov/
http://lysvav.narod.ru/Files/Medvedev.pdf
http://russiapedia.rt.com/prominent-russians/politics-and-society/andrey-zhdanov/
http://tismaneanu.wordpress.com/2010/10/06/fiica-lui-ejov-teroare-violenta-ecouri-in-ceata/
Am vrut sa comentez textul lui Dorin Tudoran ce va aseamana cu Jdanov. O fac aici ca avem si detalii despre cine a fost acest bolsevic.
Nu stiu daca ati observat scaparea pe care Tudoran o face in text cand spune „Un demers urmărind parcă înghețarea arterelor dezbaterii publice și instaurarea unei glaciațiuni care să conserve, pentru eternitate, mustața lui Stalin pe un fals chip al lui Michnik.” Nu stiu cum s-o numesc, poate lapsus. A avut ceva in minte si a scris altceva, relevandu-ne intentia ascunsa cu care a scris „acuzatia” ori rechizitoriul. Intentia e clara: acesta nu vrea ca imaginea comunismului cu ororile lui sa „inghete” in adevarata dimensiune a realitatii, asa cum o faceti dvs. de ani buni. Nu. Tudoran vrea ca trasaturile reale ale comunismului sa se estompeze in constiintele celor ce n-au apucat acele vremuri, sa se dezghete, sa fie un fel de „Hai, domnule, ca n-a fost chiar asa. Nu mai exagera ca bati campii”. Face o greseala insa si va aseamana cu un Stalin cu chip de Michnik, si acesta fals. Dar foloseste atributul inghetat pe care-l ataseaza de numele lui Stalin exprimandu-si inconstient intentia sau directiva cu care a scris articolul.
Este incredibil cum scade brusc gradul de inteligenta al discursului celor ce sar parleazul in haznaua ideologica. Trist dar interesant pentru analiza.
Din ratiuni pe care le puteti intelege, nu as dori sa particip la o discutie despre un fost prieten. Fiecare ne urmam drumul in viata si ne definim propriile loialitati, atasamente, optiuni in functie de valorile in care credem. Ceea ce-am avut de spus am spus-o de-a lungul anilor.
In momentul de fata, asistam la o regrupare a fortelor care se opun autoritarismului kleptocratic si agresiunilor sistematice impotriva statului de drept. Cred ca Andrei Cornea ofera o perspectiva lucida si, din punctuil meu de vedere, convingatoare despre acest moment politic si moral:
http://www.revista22.ro/articol.php?id=37470
Chiar si atunci cand incep comentariul folosind formula de politete „Domnule Profesor” nu inseamna intotdeauna ca va invit la un raspuns, insa atunci cand nu o folosesc, cum e cazul de fata, sigur comentariul nu va este adresat direct sau nu reprezinta o invitatie la o replica. El este adresat comentatorilor. In acest caz insa, am facut o greseala, similara tehnic dar diferita cauzal cu cea a lui Tudoran, adresandu-ma la linia a 8-a direct dvs. Asa cum corect ati intuit, cunosc regulile unui dialog genuin si departe de mine intentia de a va pune intr-o situatie ingrata. In orice caz, pentru mine ramane totusi o enigma motivele pt. care astfel de oameni decid sa-si vanda sufletul. Pot intelege, nu aproba, un anonim care dintr-o dorinta vicioasa de afirmare sau interese materiale o face, insa nu am inca o imagine clara a motivelor unor oameni cu un trecut si educatie mai mult decat respectabile sa se sinucida intelectual si moral aruncand in neant tot ceea ce a fost nobil in propria lor fiinta.
Am citit articolul domnului Cornea si sunt perfect de acord ca in fata adevarului nu poti avea decat o singura pozitie si este normal ca exprimarea acestuia sa arate monolitic sau in acelasi registru.
Cat despre Cucerai, ce sa mai zic, a ajuns acolo unde-i e locul si se simte intelectual „ca acasa” asa cum i-am repetat de mai multe ori acum cativa ani pe blogul lui AVP.
In rest, va urez toate cele bune.
Dorin Tudoran este doar un biet om care a cedat si persista in greseala. In plus pare sa aiba si ceva mici deranjamente. Voiculescu Felix a fost abil si a cumparat multi intelectuali.
Cred ar fi de comemorat azi si moartea marelui om politic si patriot roman Iuliu Maniu. Ar fi minunat daca am avea un text al Dvs. Domnule Profesor Tismaneanu ca politolog si bun cunoscator al comunismului despre ce ar trebui sa fie lectia lui Iuliu Maniu pentru politicienii de azi.
Recomand vibrantul, rascolitorul articol al profesorului Ioan Stanomir:
http://www.contributors.ro/cultura/iuliu-maniu-5-februarie-1953-sighet-ion-mihalache-5-februarie-1963-ramnicu-sarat/
Si totusi…..Jdanov a fost cel care a ramas la „carma” Leningradului in timpul blocadei, chit ca Jukov i-a despresurat. Am vazut recent la un TV german un documentar in care aparea si fiul lui Kuznetsov, mana dreapta a lui Jdanov, si el represat de Stalin, in care se aborda problema decesului lui Jdanov. Se prezentau electrocardiogramele sale din dosarele Kremlinului si se discuta daca doctorii nu ar fi trebuit sa prevada infarctul. Imi amintesc ca moartea lui Jdanov a fost folosita de Stalin in campania impotriva medicilor verhushkai, majoritatea evrei.
Aveti dreptate, Jdanov a ramas la Leningrad. Sigur, beneficia de un regim special, nu a suferit asemeni oamenilor de rand foametea si frigul. Da, din cate am citit si eu, exista speculatii legate de moartea sa in 1948. Ulterior, sinistra Lidia Timashuk i-a acuzat pe medicii Kremlinului ca l-ar fi asasinat (prin prescrierea unui tratament deliberat eronat). Scrisoarea acestei delatoare dezaxata a fost tinuta de Stalin intr-un sertar al biroului sau de la Kremlin. A utilizat-o in 1952, in momentul in care a declansat inesitigatiile ce aveau sa duca la procesul „halatelor albe”.
Sigur, e deranjant pentru unii care, ]ntr-un context absolut obscur, se erijează în dizidenţi într-o ţară unde n-a existat dizidenţă.
În anii optzeci, anii cei mai crunţi ai ceauşismului retardat, nu mai era o problemă pentru un intelectual să vadă ce se întâmplă. Dezgheţul a început peste tot, eu am citit Arhipeleagul lui Soljeniţin prin 85-86 iar pe Orwell chiar în 1984. Iar cine nu cunoştea engleza sau franceza, ca să nu mai vorbim de germană, maghiară,cehă sau ploneză, după 85 găsea şi texte în rusă despre stalinism şi ororile sale. Asta dacă din raţiuni de concurenţă neloială nu ţinea să-l asculte pe Domnul Tismăneanu sau Neculai C. la Europa Liberă.
Chiar mă întreb, oare Voiculescu asculta Europa Liberă? Şi dacă da, de plăcere sau ca sarcină de serviciu?
Domnul Tudoran suferă de complexul omului care cade în butoiul cu miere şi realizează brusc că are glicemie. Cum să se mai înţeleagă cu cei care continuă să preamărească calităţile extraordinare ale mierii?
Nu cred ca pe Dan Voiculescu il interesa ce se transmitea la Europa Libera. Sistemul comunist era al lui, propsera perfect inmlastina morala a ceausismului tarziu…
Despre disidenta din Romania: firava in comparatie cu alte state din Europa de Est, ea nu a fost inexistenta. Din pacate, actiunile si gesturile disidente nu s-au bucurat de sprijinul intelectualitatii (o diferenta esentiala in raport cu Polonia unde, in 1976, muncitorii grevisti au primit sprijinul Comitetului de Aparare-KOR). Tot o diferenta importanta tine de pozitia Bisericii Ortodoxe, diferita cea a celei catolice ori luterane (v. Polonia, RDG, chiar Cehoslovacia). Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Geza Szocs, Dan Petrescu, Vasile Paraschiv, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Dan Desliu, Mihai Botez, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Alexandru Calinescu, Luca Pitu, Victor Frunza, Ionel Cana, Ion Fistioc, Ion Puiu (lista este mult mai lunga). In acei ani, in exil, poetul si jurnalistul Dorin Tudoran a fost editorul revistei trimestriale „Agora” si redactor al „Vocii Americii” (sectia romaneasca). A jucat un rol important in exilul democratic anticomunist. Am amintit aceste lucruri in repetate randuri. O fac si acum.
Departe de mine gândul să polemizez cu Dumneavoastră pe această temă.
Exemplele pe care le înşiraţi îmi sunt cunoscute – unele urmărite cu înfrigurare prin posturile radio menţionate, altele cu care am venit în contact tangenţial – le bănuiesc şi pe cele pe care le treceţi la „lista este mult mai lungă”.
N-aş vrea să intru nici într-o dezbatere scolastică despre noţiuni şi definiţia lor.
Observ doar că diferenţele pe care le menţionaţi şi D-voastră dintre disidenţa celorlalte state din Est şi cea „firavă” de la noi în înţelegerea mea formulează diferenţa dintre disidenţă (atitudine de opoziţie organizată şi relativ structurată faţă de un regim politic autoritar) şi acte sau gesturi individuale de împotrivire faţă de un astfel de regim.
În ţările din Est pe care le menţionaţi disidenţa a devenit principalul vector al schimbării de regim politic în anii 90 (Havel, Walesa, Goncz), la noi câţiva disidenţi au fost coptaţi în primele luni de după Decembrie pentru a asigura iluzia legitimităţii noii puteri criptocomuniste, după care au fost repede aruncaţi peste gardul care îngrădea noul sentiment naţional-patriotic.
În acest spirit încă ceva: actul de disidenţă este fundamental diferit de disidenţa ca atitudine şi organizare. Exemplul lui CV Tudor este demonstraţia acestei afirmaţii. La Cronologia disidenţei anticomuniste din România din Wikipedia – nu mă refer la Wikipedia ca autoritate ştiinţifică, ci ca exemplu de cum se diseminează conţinuturile prost definite! – aflăm de cel puţin trei acte de disidenţă ale tribunului.
În încheiere: cu respect sincer pentru cei care conştient sau inconştient şi-au asumat riscuri, vreau în continuare să ştiu să fac diferenţa între Havel şi CV Tudor, de aceea susţin în continuare că la noi au fost disidenţi dar n-a fost disidenţă.
Excelente precizari, va multumesc. As accentua insa Apelul Goma si SLOMR ca eforturi colective. In momentul in care Vasile Paraschiv a sustinut Apelul Goma, incepea sa se coaguleze un demers colectiv. Filosofia disidentei est europene a fost bazata pe sustinerea drepturilor omului. Din acest punct de vedere, nici Brucan, nici CVT nu pot fi numiti disidenti :)
„Experimentele comuniste n-ar fi fost posibile fara acei sacerdoti deopotriva fanatici si cinici, pentru care sacrificiile umane (ale altora, nu ale lor, desigur) erau mereu justificate de o pretinsa cauza superioara”.
Va referiti cumva si la cei care au fost de neatins dupa 1989 in Romania, unde oameni precum Barladeanu, Maurer, Verdet, Iliescu sau Popescu-Dumnezeu au trait bine mersi, ba, unii chiar au ocupat si functii politice la nivelul cel mai inalt posibil?
Sustineti necesitatea unei devoalari complete a mizeriei numita national-comunismul romanesc (nici cea de dinainte nu e altfel, oricum), cu toate consecintele de rigoare? In acceptia romaneasca a asumarii vinovatiei (cu un simulacru de judecata in stil stalinist organizat pentru cei doi Ceausesti), ar fi trebuit ca toti nazistii de sub Hitler sa fie lasati in pace. Drept urmare, Procesul de Nurenberg, in varianta justitiei postdecembriste romanesti, este o aberatie totala.
Cum ati putea explica dvs unui elev de liceu (care, uneori, mai constientizeaza ceva, spre disperarea celor care ne conduc de peste 20 de ani) o asemenea aberatie? Cum sa-l fac sa inteleaga ororrile comunismului, daca nu-i arat si vinovatii? Care condamnare a comunismului romanesc, daca ea nu trimite dupa gratii presupusii criminali?
Cu stima, prof. dr. Al. David
Ceea ce scrieti aici mi se pare judicios, corect, necesar. La Nurenberg, intre alti criminali vinovati de genocid, a fost judecat si condamnat la moarte propagandistul celui mai turbat rasism, maniacul antisemit Julius Streicher, directorul foii huliganice „Der Sturmer”. Da, sustin dezvaluirea completa, fara niciun fel de retineri si inhibitii,a ceea ce-a reprezentat si a facut comunismul din Romania, pe intreg parcursul existentei sale. Da, sustin dezvaluirea crimelor comuniste, de la ororile numite Canal, Aiud, Sighet, Ramnicu Sarat, Gherla la cele ale perioadei pe care eu o definesc drept stalinismul national (prigonirea disidentilor, reprimarea miscarilor muncitoresti anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov, anihilarea SLOMR, asasinarea lui Gheorghe Ursu, de pilda). In „Raportul Final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (editia Humanitas, 2007), sunt numiti principalii responsabili (v. „Biografiile nomenclaturii”). Istoria este un domeniu, justitia un altul. Uneori converg, alteori nu. Ceea ce putem face ca politologi, istorici, sociologi, filosofi, economisti, ca ganditori umanisti, este sa analizam cu probitate si rigoare ce s-a petrecut, sa nu ascundem nimic, sa aparam si sa salvam memoria. Ganduri bune!
Am certitudinea ca vechile mele rezerve despre obiectivitatea dlui Tismaneanu privind familia sa, ca membrà a nomenclaturii comuniste, nu mai au ratiuni de a fi. Micul text precedent al dlui Profesor mi-a anulat si ultimele dubii, recunosc foarte anemice. Dl Profesor si-a anuntat de mult obiectivitatea fata de originea socialà a dsale, nu vorbesc de dragostea fata de familie, ceea ce nu poate fi nici uitat, nici sters.
Nu pot decât sa-l felicit pe dl VT. Poate cà aceste rânduri, îi vor face plàcere. Pentru mine însà, ca avid cititor al dsale, aceastà „stergere” este mai mult decât importantà.
Và multumesc dle Profesor.
Stimate domnule Racovitza,
Va multumesc pentru aceste cuvinte emotionante. Stiu cine sunteti si ce scrieti, deci, venind de la Dvs, aprecierea cantareste foarte mult. Va doresc sanatate, noroc si bucurii, pentu Dvs si cei dragi.
Cu consideratie,
Vladimir Tismaneanu