joi, martie 28, 2024

Cine a fost C. Ionescu-Gulian? Exterminatorul filosofiei româneşti

C. Ionescu-Gulian, pana in momentul mortii, la 21 august 2011, membru titular al Academiei Romane, ales in 1955, a fost cel care a distrus filosofia românească. Nu a exprimat niciodata vreun regret. Decesul lui Gulian, flagelul dogmatismului in anii sovietizarii anti-culturale si chiar mai tarziu, a trecut neobservat si necomentat. Academia a dat un comunicat laconic in care anunta „cu intristare” stingerea din viata a unui membru prezentat ca un prolific ganditor, cu lucrari traduse peste mari si tari. Nimic despre nimicirea filosofiei românesti, nici macar un cuvant despre „umbrele” din biografia acestui epitom al „obsedantului deceniu” in tot ce-a avut acesta mai distructiv, doar fapte pretins notabile si contributii presupus remarcabile. Tot pe site-ul Academiei gasim informatia ca acest funest personaj primea si indemnizatie de merit. Eu am aflat intamplator acum doua zile de moartea lui Gulian, intrucat scrisesem despre personaj in 2010 si cautam posibile reactii.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/15/un-roller-al-filosofiei-c-ionescu-gulian/

Specialistul in infierari

Ma intreb cand vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei in sensul pervers al acestei intreprinderi, mai cu seama intre 1948 si 1965, in aneantizarea autenticelor valori ale gandirii romanesti, in lupta impotriva a ceea ce partidul numea “liberalism”, “obiectivism”, “trairism”, “misticism”, “irationalism” si “cosmopolitism”? Cand se va spune cum a indeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului sef, doctrinarul en titre Leonte Rautu? Cine i-au fost protejatii si aghiotantii? Cum si-a prigonit colegii si cum a inmormantat atatea carti si destine in anii dogmatismului dezlantuit? Acad. Florin Constantiniu este autorul unei carti de amintiri intitulata „De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu aparuta la Editura Enciclopedica in 2007. Ma intreb ce simtea domnia sa aflandu-se atatia ani, pe post de coleg in acest “forum al consacrarii” si “simbol al spiritualitatii” (citez de pe site-ul oficial) cu tartorul filosofiei romanesti in cea mai cumplita perioada a dictaturii comuniste. C. I. Gulian nu a simbolizat spiritualitatea, ci siluirea ei.

Nascut in 1914, C. I. Gulian a scris intial doua carti promitatoare (imediat dupa razboi): „Introducere in etica noua” si „Introducere in sociologia culturii”. Ii citise si ii cita pe langa Marx, pe Georg Simmel, pe Max Scheler, pe Alfred si pe Max Weber. A fost insa atacat si umilit de Rautu intr-un discurs de o furibunda vehementa in 1948 si s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al traditiei junimismului si al rationalismului critic interbelic. I-a detestat si i-a persecutat pe un Mircea Florian, pe un Ion Petrovici, pe un Ionel Gherea si pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa viscerala pentru Constantin Noica si mai ales pentru Lucian Blaga (aici se intalnea in miselie cu delatorul Pavel Apostol). In 1957, de pilda, Gulian, apologetul “gandirii progresiste”, nu pierdea prilejul de a pune la stalpul infamiei “filosofia burgheziei decadente”:

Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…). Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere.

A propus, in cel mai agresiv stil jdanovist, un canon primitiv al istoriei filosofiei (romanesti si universale) in care “idealismul” aparea ca o patologie a spiritului cu certe implicatii politice “reactionare”. Iata ce spunea profesorul Mircea Flonta, in 2003, intr-o interventie in „Ziarul Financiar” pe tema decapitarii filosofiei romanesti, despre Gulian:

La aceasta catedra (istoria filosofiei–VT) erau si unii care ar fi putut preda altceva decat li se cerea. Printre acestia, Constantin Ionescu Gulian care traieste si astazi. Pe atunci tanar, se facuse cunoscut inainte de 1948 prin cateva publicatii. Eu insumi aveam o carte a lui, aparuta, cred, in 1947, o lucrare de etica, in care discuta in stil academic – bazandu-se in primul rand pe literatura germana – diferite sisteme, curente si orientari in domeniu. Daca erai un cunoscator, puteai sa apreciezi mai mult sau mai putin aceasta lucrare, dar nu puteai sa negi faptul ca autorul avea lecturi serioase. In 1951 insa, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detasa din cartea aceea disparuse; ii luase locul o alta identitate!

Au urmat ciclurile de represiuni si de amagitoare liberalizari. Gulian a supravietuit in stratul de varf al lumii universitare si dupa 1965, s-a reinventat ca specialist in folclorul african, in structuralism, si-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase in scrierile sale anterioare. In 1969 i-a aparut in traducere franceza o carte despre „Hegel si filosofia crizei”, recenzata in „Le Monde des livres” de un cunoscut specialist in Scoala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care il compara cu polonezul Adam Schaff. Tin minte discutia avuta atunci cu Florica Neagoe, regretata profesoara de istoria filosofiei, o victima si o adversara ireconciliabila a lui Gulian: “Nu te mira, presa franceza este cunoscuta pentru venalitate”, mi-a spus Florica, surazand nu fara o urma de amaraciune. In septembrie 1965, cand a avut loc inscenarea securista de la Facultatea de Filosofie (cu studenti maltratati pe scarile Rectoratului, cu exmatriculari, cu denuntari isterice si rechizitorii aberante), Florica Neagoe, specialista in Schopenhauer, Kierkegaard si Hegel, fusese intre cei cei care incercasera sa se opuna (mai precis, refuzase sa-l condamne pe decanul Tudor Bugnariu, blamat pentru relatiile cordiale cu studentii acuzati de “atitudini dusmanoase”). Nu Gulian, ai carui protejati isi incepeau carierele spectaculoase (Gh. Enescu, Al. Boboc, Gh. Al. Cazan, toti acesti favoriti si unul chiar nepot al lui Ilie Radulescu, adjunctul lui Ion Iliescu la Sectia de Propaganda a CC al PCR, ulterior el insusi sef de sectie si secretar al CC).

O agresiva relicva stalinista

L-am avut profesor un semestru in 1972: citea note de curs ingalbenite, fara nici o intonatie, un sfinx vested cu chip de batracian, lipsit de memorie si sentimente. Sotia sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a parasit, alegand sa ramana in Vest in timpul unei calatorii. In Facultatea de Filosofie a Universitatii stalinizate ce se numea “C. I. Parhon”, Gulian a taiat si a spanzurat dupa voie. Nu a miscat vreodata un deget sa-i apere pe studentii urmariti de Securitate, anchetati de unealta acesteia in facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceausescu avea sa o propulseze in diverse inalte pozitii). La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmasul sau a fost Alexandru Tanase, un culturnic asiduu si nevertebrat), Gulian a incurajat cele mai crase mediocritati (Radu Pantazi, N. Gogoneata, Gh. Epure, de pilda) si a lovit in cei care incercau, oricat de timid, sa promoveze o minima autonomie a spiritului. “Indicatiile Sectiei” erau pentru el litera de evanghelie. Mereu incruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat si arid in exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai intunecat in experimentul eliticid din Romania.

Ceea ce a facut Gulian a fost cu atat mai grav cu cat nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fara o minima cultura filosofica. Din cate stiu, avea o biblioteca impresionanta. Ii citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese candva studentul unui filosof autentic, I. Brucar. Convertirea sa la stalinism a fost insa una totala, din tanarul Gulian, cu ale sale ambitii de filosof al eticii, nu mai ramasese nimic. Sadismul sau, ca si al unui Rautu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat. Gulian a facut parte din specia perfectilor acrobati.

http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-rautu-mastile-raului

In 1963, fara porunca de la “Sectie”, dintr-o incurabila inertie sectara, l-a infierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci cand acesta a lansat proiectul reabilitarii lui Maiorescu. Stalinismul lui Gulian, cel pe care Rautul il acuzase candva de “reptilism vegetativ”, devenise unul existential, o marca identitara. Nu a reusit niciodata sa se desparta de un trecut odios, a ramas legat de el prin taceri , abdicari si ignominii neintrerupte. Intelectual vorbind, a fost un personaj crapulos. Ma intreb, repet, ce credeau colegii sai din Academie, intre care Gh. Vladutescu, Alexandru Surdu, Vasile Tonoiu (pe Alexandru Boboc il las de-o parte, el a fost un fidel discipol al lui Gulian), despre acest personaj malefic, supranumit candva “ academicuţul Nulian”? Dar ce ma mir, intre membrii titulari figureaza Mihnea Gheorghiu, urmasul lui Miron Constantinescu in fruntea „Academiei de Stiinte Sociale si Politice”, o institutie de inregimentare ideologica echivalata cu o sectie a Comitetului Central. Nu stiu ca pana astazi Mihnea Gheorghiu sa fi fi facut o mea culpa comparabila, sa spunem cu aceea a unui Cornel Burtica. Inchei acest articol cu un citat din Angelo Mitchievici, dintr-un eseu despre Dinu Sararu, un chien de garde al dictaturii lui Ceausescu, care se aplică perfect in cazul raposatului Gulian, calaul filosofiei in anii terorii staliniste, omagiat in anul de gratie 2011 de Academia Romana:

În cazul lor se impune cu necesitate exerciţiul de memorie, nu atât pentru a devoala impostura, cât mai ales de a pune la adăpostul unei memorii pioase victimele reale şi fără diplomă ale comunismului, pe disidenţii legitimi, toţi cei care nu mai pot acorda un interviu şi cărora le datorăm demnitatea curajului şi a rezistenţei. Să-i lăsăm pe aceşti activişti (…) acolo unde le este locul: lada de gunoi a istoriei.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/28/cainii-de-paza-ai-comunismului-dinastic-dinu-sararu-si-ceilalti/

PS Un fragment din textul de mai sus a aparut in „Evenimentul Zilei” din 22 septembrie 2010. Nu stiu daca nonagenarul Gulian l-a citit. Sper sincer ca da. Reactiile pe forum au fost multe si diverse, intre care si aceasta formula cat se poate de adecvata:”demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii”. Se aplica nu doar lui Gulian ci si celor care au taiat si au spanzurat in estetica (N. Moraru, Marcel Breazu), in muzica si muzicologie (Matei Socor), in critica si istoria literara (Traian Şelmaru, Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, M. Gafiţa, Ov. S. Crohmalniceanu, S. Farcaşan, Savin Bratu), in economia politica (B. Zaharescu), in istorie (M. Roller, V. Liveanu, S. Ştirbu), in critica de teatru (A. Baleanu, Radu Popescu, H. Deleanu) etc . Unii (dar prea putini) s-au cait (Crohmalniceanu, Tertulian, Silvian Iosifescu, Gh. Haupt, Paul Cornea, Ileana Vrancea, Savin Bratu, M. Petroveanu, Petru Dumitriu, Niculae Bellu, H. Dona, A. E. Baconsky, E. Jebeleanu, Maria Banus, Dan Desliu). Altii au transmis mai departe torţa nihilista urmasilor din regatul ideologic al national-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clatici, Aneta Spornic, Mihai Dulea). Un comentariu semnat Vali capteaza aceasta prelungita, impardonabila abulie morala:

„Gulian face parte din specia oţetoasă a acelora care au traversat infernul (celorlalţi) ca bulimici ai prilejurilor. În plin amurg instrumentat al cremei naţionale, inşi de teapa unui Gulian jucau, plescăind de mulţumire, cele două partituri ale momentului: birocraţi ai deratizării vechilor panteonuri şi demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii. Mediocritatea lor prădalnică întâlnise şansa istorică a răsfăţului efigial, iar pizma de breaslă – oportunitatea jongleriei cu anateme. Coropişniţe gogoliene, pistolari ai dejecţiei, mucegaiuri volubile şi schimonosituri caracteriale se bălăceau, peste noapte, în triumful minciunii şi al crimei, în cetatea lui Cain. Faptul că, la două decenii după exorcizarea oficială, societatea românească păstrează encomiastic vampiri reciclaţi prin amvoane, la catedre, în institute de cercetare şi prin forurile diafane ale ţării trădează o amnezie obscenă şi o indiferenţă morbidă faţă de zemurile sulfuroase ce mustesc, în continuare, la nivelul rănilor noastre fantezist închise.”

Distribuie acest articol

59 COMENTARII

  1. Stimate Domnule Profesor,
    Va multumesc pentru materialele publicate de Dvs. In acest fel pot afla si eu care era viziunea celor care conduceau din Bucuresti destinele noastre, asupra a ceea ce trebuia sa devina tara noastra, cultura noastra in anii de dupa razboi.
    Chiar in Decembrie 1989 am avut revelatia ca lovitura de stat a fost data de urmasii celor care au ocupat tara noastra in August 1944.
    Nu stiu daca este domeniul Dvs. de cercetare dar poate ar fi util sa faceti referire si la urmarile tragice ale Socialismului asupra dezvoltarii societatii umane. Experimentul Comunist sau Socialist are si acum consecinte tragice !

  2. Iar imi vine in minte patrunzatoare remarca facuta de neuitatul Iosif Sava – cel care ramasese la sfarsitul anilor 80 cam singurul luptator pentru CULTURA din televiziune – despre corifeii luptei ideologice comunism-capitalism: cum se face ca intotdeauna „ei” au fost jumatate intr-o tabara si jumatate in tabara adversa in toate „bataliile” de idei (si nu numai!) ale secolului XX? Stranie miza pe ambele „tablouri”.

    • Va referiti la un Arthur Koestler, la Whittaker Chambers ori la Margarete Buber-Neumann? Nu cred ca „jucau la doua capete” atunci cand denuntau comunismul (dupa ce trecusera prin experienta adeziunii quasi-mistice si prin sfasietoare rupturi). Am avut sansa fiu invitatul lui Iosif Sava, impreuna cu Mircea Mihaies, la o emisiune, pe 18 ianuarie 1997. Fusese student la Filosofie in anii de fier. A povestit despre profesorii din acea perioada, inclusiv despre tatal meu si rolul sau in indoctrinarea cu tezele epocii. A facut-o insa calm, fara patima, incercand sa lege pasiunea revolutionara de chestiunea credintei oarbe. L-a comparat pe tatal meu ncu un alt ilegalist, filosof autentic si totusi propagandist stalinist (Athanasie Joja) si mi-a spus ca inca de-atunci se intreba care era mai bolsevic dintre cei doi: fostul voluntar din Spania cu o cultura filosofica precara, ori distinsul ganditor specializat in Aristotel? A fost coleg la filosofie cu Alexandru Valentin, Mircea Flonta, cu Alexandru Ivasiuc (exmatriculat in 1952, de care am fost eu insumi apropiat inainte de tragica sa moarte la cutremurul din martie 1977), cu Zigu Ornea si cu Ludwig Grunberg. Discutia, purtand titlul „Exista ratiune in istorie?” poate fi gasita in Iosif Sava, „Invitatii Eutherpei”, Ed. Polirom, 1997, pp. 308-361. Vorbeam acolo si despre Radu Florian. A urmat o scrisoare furioasa a acestuia trimisa lui Iosif Sava care, amuzat, mi-a citit-o la telefon.

      • Pe drumul Damascului doar Pavel a avut o Revelatzie pe care o potzi crede. Cam prea multele „drumuri’ de acest fel din 1960 incoace de cand doar un „tablou” se conturase credibil in inmultzirea mizei miros a oportunism specific „sa cadem in picioare”. De-aia „pocaitzii’ de acest tip nu sunt credibili pentru majoritatea romanilor.

  3. Felicitari pentru efortul de a ne invata istoria noastra care ne ajuta sa intelegem de ce o parte din romani sunt asa dezinteresati de Romania.

    Va rugam nu va opriti. De exemplu puteti sa scrieti despre lucrurile bune facute de junimea romana, Blaga, Cuza? Intr-o tara lipsita de morala si repere ar fi ceva frumos.

  4. Aplauze, aplauze, şi, ma intreb, ce-ati mai dori domnule Tismaneanu.Poate, un mic imbold sa va reamintiti, rezultatul glorioasei reforme a educatiei din anii 1998-2000 si privarea catorva sute de mii de adolescenti de studiul filosofiei, expulzata din liceele tehnice sub lozinca modernizarii şi a spiritului antreprenorial. Era exterminator marele reformator sau doar un ales între aleşi, „am fost mai ales decat orice alt intelectual roman în organismele internationale”? Al cui caine de paza e acest reformator?

  5. La foarte multi din acesti dinozauri se constata un lucru remarcabil: au trait foarte mult (cazuri celebre Kaganovici, Molotov). Eu cred ca punctul lor comun din acest unghi ar fi o nesimtire de gheata. Nu poti sa treci prin asemenea acrobatii jucind teatru si ascunzind in abisurile sufletului diverse framintari ci pur si simplu NU LE AI. Presupunind prin absurd ca Romania devenea brusc nazista (desi un extremism in locul altuia nu e cel mai bun exemplu) unul ca Gulian ar fi virat imediat fara nici un efort. Julius Streicher propagatorul imbecil al celui mai scirbos antisemitism imaginabil, in momentul prabusirii s-a… casatorit cu secretara lui – avea 60 de ani). Asadar NESIMTIREA inumana este arma secreta a calailor de orice fel – opinie personala.

    • Gulian ar fi virat, dar regimul de tip nazist nu i-ar fi permis intrucat era pe jumatate evreu. Altminteri, definitia este perfecta: o nesimtire de gheata. Chiar cred ca s-a casatorit, prin 1980, cu o juna. Ca si Beniuc, dupa ce o jelise pe sinistra sa consoarta Ema. Lazar Kaganovici si Viaceslav Molotov, intr-adevar, au trait pana la o varsta matusalemica, fara urma de cainta. Framantari in cazurile unor Rautu sau Gulian? Nici vorba de asa ceva. Imi povestea un amic ca, mergand cu masina spre Sinaia, s-a aflat in spatele lui Rautu (conducea ginerele acestuia). Amicul, un cunoscut istoric, tot repeta, monoton si insistent, „Domnnule Rautu, chiar a trebuit sa loviti in toti acei oameni? Chiar nu v-ati indoit niciodata? Chiar nu va gandeati ca distrugeti o lume si un spirit?” Era pe la mijlocul anilor 80, batranul comisar devenise „pensionar cu pensie personala”. Nu a raspuns nimic pana cand, coborand din masina, s-a uitat catre bombanitorul din spate si i-a spus: „Dumneata chiar n-ai inteles nimic”. Ganduri bune.

  6. Domnule profesor,

    Vă mulţumesc pentru reluarea acelui comentariu (de-un baroc indigest pe alocuri).

    În fond, am convingerea că nucleul dur al personalităţii lui Gulian a fost – fără fisură – resentimentul. Un resentimentar de atlas teratologic, un infam sferic (căci, da, există şi o perfecţiune a abjecţiei, superlative în mişelie). Aşadar, nu o sinistră opţiune politică (de tipul unui romantism socialist), ci o enormă aberaţie caracterială dau măsura exactă a prestaţiei lui Gulian. Stalinismul n-a fost pentru acest personaj o ideologie desfigurantă, ci mai degrabă prilejul suprem, debuşeul optim al „reglării de conturi.” Ambianţa totalitară e un pariu existenţial pentru lichele doar în măsura în care aristocraţiile tuturor breslelor sunt terfelite sau exterminate. În lumea dinainte, vecinătatea unui Noica îl usturase, cu siguranţă, pe ambiţiosul Gulian. Trebuia, prin urmare, ca istoria să explodeze vechile structuri, să favorizeze un delir pentru ca invidia şi ura să capete prestigiu axiomatic, iar nobleţea şi excelenţa să apună prin ocne. Aşa îmi explic, de pildă, zelul şi vitalitatea cu care inşi precum Gulian îşi făceau treaba, cimentând, astfel, sistemul: agenda socială, „patriotică”, comunistă era subîntinsă de o agendă privată, de voluptatea anticipată a unui bilanţ solitar. De ce iubea Gulian România comunistă? Nu din amor pentru Marx, Lenin sau Stalin. Nu dintr-un civism opiaceu. O iubea fiindcă România comunistă fusese marea lui şansă, „miracolul” vieţii lui, soclul măsluitor al tuturor turpitudinilor sale…

    Cu admiraţie,

    Valentin Stângă

    • Intr-adevar, nimic nu scapa de biciul ideologic manevrat in chip sadic de academicut. Dadea indicatii cum sa fie citita „Miorita”, ii anatemiza pe Croce, pe Mircea Florian si pe Motru, il afurisea pe Sartre, il blestema pe Maiorescu, isi freca mainile cu bucurie afland de arestarea lui Noica. Nu e vorba aici de un exercitiu de imaginatie, exista textele sale. Acest gen de creaturi prospera, cum scrieti, in mlastina resentimentul institutionalizat. Va multumesc pentru excelentul comentariu mai vechi, precum si pentru aceasta clarificatoare interventie.

  7. Totusi, cu Gh. Enescu ce aveti? O fi fost el un profesor nebun in exigenta lui, dar la logici formale se pricepea foarte bine, si cred ca stiintific nu aveti ce-i reprosa. Iar exigenta lui nu cred ca avea nimic ideologic in ea. Cu atat mai putin subiectul in sine, logica formala. Ce inseamna ca a fost „protejatul” lui Gulian? Ca eu unul banuiesc ca totusi Gulian nu avea orizontul necesar sa urmareasca o demonstratie de logica avansata.
    Nu pot sa nu-mi aduc aminte totusi reversul medaliei, din 1990 si „judecata” facuta de studentii de la filosofie, Bucuresti, profesorilor lor. Pentru ca nu-l puteau acuza de nimic „comunist” pe Enescu, au acuzat disciplina ca ar fi fascista :))

    • Nu discut aici valoarea lui Gh. Enescu ca logician. L-am avut profesor si am invatat mult de la el. Da, era foarte exigent, eu am luat 10, deci chiar nu am nimic personal sa-i reprosez. Cariera sa profesionala s-a suprapus insa, si a fost partial facilitata, cu actiunea politica din septembrie 1965 cand, impreuna ceilalti „juni turci”, a fost varf de lance impotriva lui Tudor Bugnariu si a studentilor acuzati de varii „crime ideologice” (Vasar, care ulterior s-a sinucis), Iulian Badin, Octavian Nicolae. Gulian a fost protectorul acestui grup din care faceau parte Enescu, Boboc, Cazan etc, le-a sustinut promovarea rapida, a lovit cat a putut, direct si indirect, in adversarii lor, in primul rand in Iosif Cernea si in Florica Neagoe. Plecarea lui Iosif Cernea i-a permis lui Cazan sa devina titularul cursului de istoria marxismului unde a folosit fara jena cartea despre geneza marxismului a lui I.C. fara a o mentiona. Apropiat de grupul acesta a fost si Aculin Cazacu, de altfel var cu Enescu (amandoi erau rude cu Ilie Radulescu). Din cate stiu, studentii l-au contestat in 1990 pe Cazacu (initial un promitator sociolog al educatiei, devenit prodecan si ardent propagandist ceausist) pentru legaturile dovedite cu Securitatea.

  8. As avea o rugaminte la dvs. Despre Iosif Sava, ce ne puteti spune?
    Vad aici ca este ridicat in slavi. Din cele spuse de bunicul meu, tatal sau, prim violonist la orchestra radio, a fost dat afara din orchestra tocmai de Iosif Sava, pe baza faptului ca erau burghezi si lucrasera inainte de razboi, ca si majoritatea colegilor lui, in cinematografe particulare si vezina, asta era un pacat mare…
    Putetti sa ne spuneti cateva cuvinte despre asta?
    Multumesc,

    • Sincer, nu cunosc biografia timpurie a lui Iosif Sava. Pot vorbi despre ceea ce cunosc. L-am vazut si l-am admirat ca pe un mare animator al unor veritabile spectacole ideatice, oferind muzica splendida, vorbind cu dogoritoare pasiune despre Bach, Mozart si Beethoven, despre Oistrah, Menuhin, Richter si Karajan. Simula o dezarmanta candoare, stia sa-si provoace interlocutorii la confesiuni altminteri greu imaginabile, despre lumea lor interioara, despre arta, istorie, politica. Propunea si sustinea diversitatea. In volumul amintit, figureaza Alexandru Zub, Alexandru Paleologu, Dorin Tudoran,Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Alina Mungiu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Ion Cristoiu, Cristian Popisteanu, Mircea Suciu, Stelian Tanase, Andrei Plesu, Vladimir Tismaneanu, Mircea Mihaies. Un asemenea for de discutii intelectuale nu mai exista azi in Romania. Va fi fost Iosif Sava un „soldat devotat” in anii 50? Nu stiu, ramane sa raspunda cei care s-au ocupat de epurarile de la Radio si din alte institutii culturale. Ganduri bune.

  9. Nu stiu nimic despre persoana in cauza, si nici despre pleiada de personaje despre care vorbiti. Ceea se ma uimeste profund este nevoia de a evoca o lume disparuta, in mod natural, din prezentul nostru. Ce eveniment, ce personaj prezent, ar putea genera nevoia de a evoca o astfel de perceptie a unui astfel de trecut?
    Cei ce au trecut Pragul sunt la alta judecata, mai dreapta, sau, conform unei alte conceptii, pur si simplu nu mai exista. Indiferent de interpretare, acel trecut nu mai este relevant, decat, eventual, ca o avertizare pentru prezent. Arhetipul „Torquemada” este prezent si acum printre noi, si in noi, cu o mie de fete, si cu aceeasi infailibila credinta intr-o dogma, fie ea religioasa, stiintifica sau politica, si este intotdeauna obedient unui obscur conducator ilustru.
    Idealul Academic este locul in care dogmele se topesc in fata dialogului contradictoriu, fiind inlocuite de evolutia stiintifica. Prea putin dialog, prea putina stiinta, si in loc de dialog vom avea o suma de monologuri sterile si auto-suficiente, o realitate oficiala dogmatica. Cu cine dialogati, cine va raspunde? Cine va valideaza prin contradictie?

    • „Cine va valideaza prin contradictiei”… Un adevar nu poate fi validat prin contradictie domnule. Daca eu spun ploua, iar dumneata poti vedea pe fereastra ca ploua, nu poti sa spui ca nu e adevarat decat daca ai problema mentala sau esti chior cu totul. Prin extensie ceea ce spune Tismaneanu e adevarat si poate fi empiric probat, deci ce naiba de contradictie vrei?? Bati campi!

    • Nu am evocat o lume disparuta, am scris despre disparitia unui tartor stalinist care a beneficiat pana in ultima clipa de statutul privilegiat de membru al celui mai inalt for stiintific al Romaniei. Care nu a spus niciodata ca regreta miseliile si abominatiunile comise in anii 50 si 60. Conform logicii care transpare in randurile Dvs, ar trebui sa renuntam sa mai scriem biografiile monstrilor comunisti si nazisti, intrucat exista o instanta superioara care se ocupa de acest lucru. Este logica dupa care „mortii cu mortii, viii cu viii”. Dar ce ne facem cu strigoii, care sunt si morti si vii? Cat priveste dialogul, iata, il port, intre altii, cu Dvs.

      • Pt Zau: Adevarul stiintific poate fi validat numai prin contradictie. Cineva trebuie sa fie „avocatul diavolului”. Teoria relativitatii a lui Einstein a rezistat si a devenit celebra tocmai pentru ca s-a incercat fara succes demolarea ei. Numai dogmele sunt incontestabile.
        Domnule Tismaneanu, sincer, nu ma pot masura cu dvs in acest areal, nu sunt suficient de competent, documentat, si nici nu este acesta obiectul meu de interes. Din pacate insa, nu cred ca va indrazni cineva din Romania sa va contrazica in urmatorii ani, pentru ca asta ar presupune o contrazicere a pozitiei oficiale, cu consecinte nefaste, nu atat de dure ca pe vremea comunistilor, dar oricum neplacute. Pozitia dumneavoastra coincide pozitiei oficiale, prin urmare este „socialmente dezirabil” sa fie aprobata, dar asta nu este o reala confirmare. Confirmarea reala va veni doar prin apararea ideii in fata contrazicerii ei. E nevoie de un „proces cinstit” in care acuzatul sa aiba un aparator, in fata unui juriu independent, pentru ca verdictul sa fie corect. In cazul de fata, pe moment, nu exista avocat, nu exista juriu independent, inculpatul este decedat, exista doar acuzarea.
        In anii 60, bunicul meu a fost avocatul unui acuzat nevinovat intr-un proces demonstrativ, pe vremea comunistilor. A reusit, cu extrem de multe dificultati, sa obtina achitarea si reabilitarea bietului om abia dupa ce valva politicului s-a stins, dupa cativa ani. Ceva nascut din resentimentele bunicului meu legate de procesele demonstrative, imi spune sa privesc cu neincredere orice judecata cu un rezultat dezirabil politic.

        • Eu cred sa confundati verificarea unei teorii cu dialectica domnul meu! O teorie se verifica prin probe empirice. De exemplu: Tismaneanu sustine o serie de lucruri despre o serie de personaje. Daca Tismaneanu nu ar avea dovezi atunci ar fi o problema, insa le are prin urmare nu mai are rost sa discutam. Aveti dovezi contrare, prezentati-le! Adevarul stiintific nu se probeaza prin contradictie desi exista cazuri in care o teorie este contrazisa de o realitate emprica! O teorie este o asumtie teoretica despre o realitate emprica care poate sau nu sa confirme teoria. In unele cazuri teoria este confirmata in altele nu, dar, din nou, contradictia nu poate fi logic unica modalitate de probare a unei teorii caci asta ar insemna ca orice teorie care este corecta sa fie incorecta in acleasi timp Tertium non datur!

  10. Domnule Profesor Tismaneanu,

    ar fi interesant sa se scrie despre modalitatile de admitiere si de studiu la facultatea de filosofie si nu numai. In vremea mea, adica in perioada de „tranzitie” de dupa 1989 lucrurile se petreceau asa: se invata pe de rost manualul scris de marele geniu mondial al filosofie Domnul Miroiu, dupa care se invata pe de rost manualul al unui alt mare geniu in logica, Mr. Blitz. Daca manualele acestea erau invatate pe de rost punct cu punct si reproduse ca atare la examen, si daca locurile nu erau cu pile toate, mai aveau sansa si „invataceii pe de rost”. La facultate, veneau Profesorii (o fac si acum si la Cluj si la Bucuresti) si debitau cursuri: adica citeau timp de 2 ore in fata studentilor cursul iar studentii scriau de zor si in liniste. La examene trebuia evident repetat pe de rost ce a dictat profesorul. Cei care intretineau relatii sexuale cu profesorii, de exemplu la Cluj Codoban, la fel cum la Bucuresti erau altii, treceau examenele cu 10 desi nu doar ei. Era totusi un dram de „democratie”. Una peste alta, dupa terminarea facultatii, cu sau fara sex, absolventii se trezeau fara posturi, caci de unde, sau daca vroiau sa ocupe un post, trebuia sa invete pe de rost acelasi manual scris de geniul Miroiu si sotia (parca) si un manual de pedagogie ori sa intretina alte relatii sexuale cu alte comise. Din 1990 incoace au luat multii diplome de filosofie insa unde sunt toti acesti oameni. In fiecare generatie de admisi erau cate 50 s-a ajuns pana la 500 (acum cativa ani la Bucuresti). Ar trebui sa fie plina Romania de filosofi, si iata ca e goala.. In final mai erau bursele in strainatate: imi aduc aminte de o studenta de la Cluj care mi-a spus asa in secret: „uite draga m-am culcat cu unul dintre membrii comisiei pentru burse de fenomenologie franceza” si m-am trezit ca bursa in Franta nu-mi ajunge nici macar sa plateasc o camera.” Asta e portretul real al idealului academic despre care „Lector” scrie.

    • Traind si predand in Statele Unite, imi veti ingadui sa nu ma pronunt asupra celor scrise de Dvs. Le privesc ca pe un cri de coeur, o marturisire despre experiente, probabil, extrem de frustrante. Sunt prieten apropiat cu Adrian si cu Mihaela Miroiu, ii pretuiesc ca ganditori politici. Au fost oaspetii mei aici, la University of Maryland, au conferentiat excelent despre situatia si statutul stiintelor politice din Romania post-comunista. Orice analiza nepartizana a dezvoltarii noii politologii romanesti va trebui sa mentioneze rolul lor. La fel, rolul unor Cristian Preda, Daniel Barbu, Dan Pavel, Ioan Stanomir, Laurentiu Vlad, Iulia Motoc, Ioan Stanomir, Alina Mungiu-Pippidi, Florin Turcanu. Am fost eu insumi la SNSPA ca si la FSPUB, am tinut prelegeri. Pe Aurel Codoban l-am cunoscut la Cluj in anii 90, i-am citit multe scrieri, il consider un autor remarcabil. As zice sa revenim la subiectul Gulian, fara a uita ca fantoma sa bantuie inca prin filosofia romaneasca.

      • Va multumesc pentru replica. Inteleg distanta dintre dvs si Miroiu/Codoban insa regret sa spun niciunul dintre ei nu se ridica la gradul de filosof pe care-l pretind. Admiterele la facultatea de filosofie, drept, etc., au fost complet aberante. Ca filosof Codoban, face parte din categoria la gauche caviar, filosofie continentala speculativa fara nicoo contributie seminifcativa. In ce-l priveste relatiile sale non-academice, Codoban era vestit pentru, cum la fel de bine vestit era pentru notele care le dadea fara sa citeasca lucrarile studentilor. Dovezi exista. Despre Miroiu, nu mi-am pierdut vremea sa-i citeasc elucubratiile. Cata vreme Miroiu a ajuns sa faca introducerea la problema fericirii, Kant, din manualul sau in felul acesta: „inchiputi-va ca sunteti pe plaja cu iubita si vreti sa cumparati o placinta cu mere iar ea doreste o placinta cu pere” asta-l descalifica complet in sensul in care cei admisi la filosofie nu erau obligati sa faca o analiza de substanta a lui Kant ci sa repete tampeste ce a scris Miroiu ca introducere la Kant.
        Am tot respectul si admiratia pentru dvs domnule Tismaneanu insa cele scrise de mine, ca multe altele pe care nu e locul sa le discutam aici sunt adevarate. Iar rateul filosofie romanesti de dupa 1989 este datorat acestor oameni printre altii.
        Am urmarit ce s-a petrecut la filosofie (Liiceanu) insa adevarul este ca dupa fisa postului Ciocan nu se califica el fiind specializat pe Heidegger nu Husserl si Brentano, iar celalat nu se califica deloc. In primul rand acel post nici macar nu a fost scos la competetie in stil american, adica transparent, ci au fost nimiti doi candidati, niciunul calificat in mod real si a iesit scandal de interese. Asta arata ca cei care au formulat fisa postului habar nu au ce vorbesc.
        Cu multa stima.

  11. PS. Cred ca exista trei tipuri de exterminare a filosofiei si in general a competentei: una ideologica, una prin tembelizare ca rezultat al unei filosofi educationale pavloviene. In final al treilea tip: sa nu angajezi oameni competenti. Acestea din urma se practica in Romania in continuare.

    • Cred ca aceasta taxonomie surprinde suferintele sistemului educational din Romania post-comunista, legat prin fire vizibile si invizibile de trecutul comunist. Cine a urmarit discutiile din ultima saptamana despre concursul de la Facultatea de Filosofie va fi de acord ca profesionalismul nu se poate obtine prin clientelism incestuos si prin ignorarea criteriilor internationale de validare epistemica. Faptul ca interventia initiala a lui Gabriel Liiceanu a fost blamata, atacata si ironizata in fel si chip, in mod nu tocmai onest, spune multe. Facultatea de Filosofie din Bucuresti ar trebui sa-si asume/confrunte propriul trecut, sa arunce prea-indelung amanata lumina asupra scheletelor din propriul dulap. Este ceea ce germanii numesc „Vergangenheitsbewaltigung”. Luati acest comentariu ca pe niste reflectii de absolvent al acelei facultati (promotia 1974, doctorat 1980), deci nimic mai mult (sau mai putin). Ganduri bune.

  12. PS. Cred ce a lipsit filosofilor romani, dincolo de specializare reala, este morala si profesionalism care nu au in fond o legatura directa cu comunismul, in sensul in care un sistem social nu poate determina in totalitate actiunile unui individ. Ca sa leg ce spuneam mai sus de articolul dvs,. Gulian de exemplu putea sa aiba o alta atitudine fata de predarea si natura filosofiei cum foarte bine puteau sa aiba si cei incriminati de mine, macar dupa 1989. Din cate stiu Iliescu sau Ceausescu nu le-a trimis ordin de la partid cu cine sa se culce sau ce filosofi sa rada de pe lista. Adevarul este ca toti acestia au abuzat de buna voie si nesiliti de nimeni iar in felul acesta si-au mentinut interesele oricare or fi ele.Sau pentru simplu motiv ca au fost acceptati in sistem ca profesori inainte de 1989 arata foarte bine ca au aderat macar unor obiceiuri existente deja in sistem. Oricum am intoarce-o sunt vinovati, fie pentru esecul celor pe care i-au educat dar nu le-au oferit sanse reale sa fructifice, fie pentru alte tipuri de abuzuri pentru care nu vor fi pedepsiti niciodata. Si tocami asta spuneti indirect si dvs in articolul de mai sus:

    „Ceea ce a facut Gulian a fost cu atat mai grav cu cat nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fara o minima cultura filosofica. Din cate stiu, avea o biblioteca impresionanta. Ii citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese candva studentul unui filosof autentic, I. Brucar. Convertirea sa la stalinism a fost insa una totala, din tanarul Gulian, cu ale sale ambitii de filosof al eticii, nu mai ramasese nimic.”.

    Deci nu ar fi trebuit oameni ca si profesorii de filosofie mentionati de mine sa nu actioneze asa cum au facut-o mai ales dupa 1989?

  13. ca și până acum un articol scris fără patimă, cu reale contribuții la studierea regimului dictatorial comunist, dar … nu-mi scapă accentul unui anonim Lucid ( așa semnează) care se întreabă cu … naivitate- cum se face că „ei” erau jumătate într-o tabără și jumătate în altă tabără. Oricine înțelege unde bate nestimabilul. Dar, alt dar -ne-dar, nu avea PCR circa trei milioane de membri? NU erau în Secu zeci de mii de executanți zeloși, care nu erau „ei”?
    Când analizăm obiectiv cauzele și efectele dictaturii comuniste să încercăm să mai uităm de „veșnicul rătăcitor”, că riscăm să rămânem în Evul Mediu. Mersi, V. Tismăneanu,

    • Multumesc pentru cuvintele generoase. Intr-adevar, ma straduiesc sa evit tendentiozitatea, sa propun o grila cat mai onesta de analiza a unor timpuri si personaje sumbre. Chiar daca nu o fac explicit intotdeauna, cultiv perspectiva comparativa. Consider ca orice „etnicizare” a analizei sufera aprioric de absenta intelegerii adanci a motivatiilor ideologice. Dupa 1960 au fost destui cei care si-au revizuit optiunile staliniste de-odinioara (trezirea incepuse de fapt din 1956). E nevoie sa-l amintesc pe un Aleksandr Tvardovski? Ori pe un Konstantin Paustovski? Ori pe un Ilya Ehrenburg? A contat in vreun fel „originea”?

      Pe 23 octombrie se vor aniversa 55 de ani de inceputul Revolutiei Maghiare. Am fost invitat de Maria Schmidt, directoarea „Casei Terorii”, sa particip la o conferinta despre „Eroii libertatii”. Nu pot merge intrucat sunt in plin semestru, Dar mi-ar fi placut sa vorbesc despre aceasta fenomenologie a rupturii cu mirajul totalitar. Imre Nagy insusi, ca si multi dintre sustinatorii sai, inclusiv Tamas Aczel, Tibor Dery, Gyula Hay, Mikos Gimes, Geza Losonczy, Ferenc Donath, chiar Pal Maleter, au trecut prin iluzia stalinista. Au depasit-o, a se citi „Insemnarile de la Snagov” ale lui Nagy din timpul deportarii din Romania. Istoria Primaverii de la Praga este in mare masura istoria unor apostazii similare. Gulian insa nu a mers niciodata intr-o asemenea directie. Cum nu a mers nici partidul al carui servitor ideologic a fost. Ganduri bune.

  14. Tot din categoria filosofie va aduc in atentie alte practici dubioase: manualul invatat pe de rost, nexeplicarea felului in care trebuie adresate subiectele care aparent se evaluau diferit de fellul in care aceeasi scriitori de manuale prevedeau la nivel de liceu, dupa iadmitere in faculate, lipsa de materiale suficiente, multe dintre cartile la care se refereau profesorii nu erau accesibile usor sau deloc, ulterior am aflat ca nici macar nu le citisera sau nu le-au inteles corect, lipsa perspectivei profesionale, numarul imens de studenti in raport cu profesorii, etc. etc. Toate acestea se aplica fara exceptie tuturor universitatilor si facultatilor din Romania de dinainte si dupa 89. Ca sa nu mai vorbim de „locurile cu plata” adica pe langa bani publici, bani privati, desi in sistem public. In tocmai procesului lui Ceausescu care a fost condamnat la moarte in baza unei legi care probabil nu exista, in urma unui proces trucatt in modul cel mai odios cu putinta, care a facut placere populatiei de dobitoci plini de ura, in loc de unul international toate acestea arata foarte bine ca sistemul romanesc nu s-a schimbat in realitate ci s-a continuat o dictatura difuza.. Pe scurt Romania a devenit o „social-democratie” de tip europen adica un sistem semi-mafiot cum este in genere sistemul european.

  15. D-le Tismaneanu, presupun ca nu-mi veti publica acest comentariu. Il postez, ca atare, pentru ochii dumneavoastra.

    Constat, fara prea mare surprindere, ca aria incursiunilor teoretice ale d-lui V.T s-a extins, ca sa ajunga, astazi, in zona filosofiei. Nu pentru a face o exegeza a starilor actuale ale metafizicii romanesti, ci ca sa-i aplice un dos de palma lui C.I. Gulian, profesor de etica si filosofia istoriei, mort acum doua luni nu din pricina suferintei de a-si vedea munca de-o viata pusa sub semnul intrebarii, ci de batrinete. Exact genul de moarte care le repugna partizanilor de mari procese politice si ideologice.

    Cine a fost Gulian, numit aici “exterminatorul filosofiei romanesti”? Fara sa aiba neaparat o contributie sistematica in filosofie, a fost, in orice caz, o prezenta pretioasa in scoala de gindire romaneasca. Erudit, educat in traditia etica a lui Croce, debuteaza cu lucrari de etica si sociologie, pentru ca mai tirziu sa se aplece asupra lui Hegel, devenind cel mai important teoretician al hegelianismului in Romania epocii sale. De aici, in anii ’70 se va indrepta catre axiologie si structuralism, dovada ca evolutia sa culturala urmeaza destul de indeaproape traseul filosofiei europene (Foucault si Levi-Strauss, ale caror lucrari il vor determina in anii ’80 sa dedice un eseu culturii primitive). Ultimii ani ai vietii si i-a consacrat monografiilor (Hegel, Eliade, Nietzsche).

    Care sint argumentele pentru care dl. Tismaneanu alege sa-l desfiinteze, la aproape un centenar de la nasterea sa, pe C.I. Gulian? Cum probabil va dati seama, ele nu pornesc de la textele profesorului ci au de-a face cu trecutul politic al acestuia, criticul neamaivind probabil rabdarea (nici nu voi pune in discutie experienta!) sa-i parcurga lucrarile. Un citat oarecare – citat care nici macar nu demonstreaza cu necesitate urmele doctrinei de partid – si o sarja critica preluata din Mircea Flonta, precum si multa, multa ura personala sint unicele ingrediente care stau la baza acestui discurs depreciativ. In rest, aqua pluviae.

    Si mai interesante mi se par comentariile la articol. Printre ele, expresia multumirii cuiva ca Vladimir Tismaneanu face lumina, prin demistificarile sale, in filosofia romaneasca. Trecind peste ridicolul asertiunii, doresc sa formulez o singura intrebare: de ce ati dori sa invatati filosofie de la cineva care, de pilda, ar formula o pozitie critica impotriva lui Fichte pe criteriul implicarii acestuia in francmasonerie, sau impotriva lui Schopenhauer pe temeiul obsesiilor sexuale ale filosofului? Se numeste asta „critica de idei”?

    Va multumesc.

    • Nu scriu aici si acum pentru prima oara despre filosofia romaneasca sub comunism. In 1983, am transmis la „Europa Libera” un eseu intitulat „Agonia filosofiei in Romania”. Tot acolo, in 1986, cred, s-a transmis eseul meu „Gand intarziat despre Paltinisul magic”. Ambese sunt incluse in volumul „Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit” aparut la editura Curtea Veche in 2004 si pe care vi-l puteti usor procura. In engleza, in 1984, am publicat in „Praxis International” studiul „Critical Marxism and Eastern Europe” in care examinam si carierele apologetilor stalinismului dezlantuit gen C. Ionescu-Gulian in contrast cu eforturile altor intelectuali de a sparge aceasta carcasa sufocanta. Deci Gulian a putut afla opiniile mele in timpul vietii, daca il interesau. Am scris in „EvZ” in 2010, socat ca Gulian era membru al unei Academii care l-a reprimit postum pe Blaga, cel urgisit, ponegrit si umilit chiar de echipa Gulian.

      Opiniile mel coincid cu acelea ale multor absolventi ai Facultatii de Filosofie din Bucuresti si ale atator fosti cercetatori din Institutul de Filosofie pe care Gulian l-a condus vreme de decenii nu ca un benign coleg, ci ca un politruc inversunat. Intre Gulian, cel educat in traditia lui Croce, si Gulian devenit antropolog filosofic, se interpune Gulian ca zbir stalinist, ca satrap ideologic, ca omul de incredere al lui Rautu in cea mai sensibila dintre disciplinele numite generic „stiinte sociale”. Nu un an nu, doi, nu coinci, ci intre 1948 si 1965. Nici francmasoneria, cata va fi fost, lui Fichte, nici marotele sexuale ale lui Schopenhauer, o stiti foarte bine, nu au dus la distrugerea unei discipline umaniste, la eliminarea unor carturari din viata academica, la persecutarea lor nemiloasa, in unele cazuri chiar la arestarea si intemnitarea lor. C. Ionescu-Gulian a comis cel mai grav pacat pe care il poate comite un intelectual: pacatul impotriva spiritului. Suntem severi cu „profesorii lui Hitler” (a aparut chiar o carte cu acest titlu), nu vad vreun motiv sa fim empatici cu „profesorii lui Stalin”. Cand Radulescu-Motru murea de foame, Gulian prospera, urzea intrigi, anatemiza. Nu il judec, sunt politolog si istoric al ideilor, am dorit ca doar textul meu sa documenteze aceasta execrabila mostenire pe care, din nefericire, colegii sai de Academie au decis sa o obnubileze. Ganduri bune.

    • @ Alfred Popescu

      Halucinantă intervenţie, stimabile! Citindu-vă rândurile, pricep – à la fin de tout spectacle – că în România comunistă (îmbibată politic de la aulă până la alcov) filozofia, în ipostaza ei oficială, de vitrină, se rumenea admirabil sub autoritatea câtorva virtuozi care, accidental, erau răsfăţaţi de noua regie socială. Acelaşi vătaf cinic, responsabil cu exorcizarea Weltanschauungului burghez din teritoriul filozofiei putea fi “cel mai important teoretician al hegelianismului.” Carevasăzică, un domn de bine, un exeget valoros, indispensabil momentului. Mă tot întreb cum de m-am putut lăsa fraierit atâţia ani de fantasma găunoasă a clandestinităţii marilor reuşite filozofice şi hermeneutice sub comunism. Cum de am putut crede, în tot acest timp, că gesta culturală a fost apanajul câtorva sublimi foşti puşcăriaşi şi că s-a făcut prin garsoniere mizere, tebaide alpine şi periferii austere?

      • @Vali

        Impresia mea este ca dumneata, domnul meu, nu te poti elibera de impresia manipularii absolute a maselor, colportata de agentii partidului bolsevic si consumata, cu lingura, de popor. A presupune ca poporul (care vedea cu ochii sai realitatea din jur) ori studentii la filosofie (care aveau, pe linga realitatea bruta, si mijloace ceva mai rafinate de-a distinge filosofia autentica de materialismul dialectic) s-au lasat atit de simplu prinsi in plasa formulelor anoste si a iluziei care li se vindea, este a subestima resursele intelectualitatii romanesti. Daca ar fi fost asa, n-ar mai fi existat act cultural ori artistic de calitate in sinul regimului, n-ar fi existat nici un fel de manifestare neimpregnata de fals si dezgustator. Numai ca aceste acte au existat in numar destul de mare. Si ma refer la Romania, unde productiile de calitate intelectuala erau indiscutabil mai multe decit in URSS (a carei evolutie culturala a stagnat, in afara citorva cazuri izolate si a literaturii exilatilor).

        Simultan cu subestimarea poporului vine subestimarea profesorilor. Ca cei produsi de Stefan Gheorghiu au fost, in majoritate, rebuturi ideologice, nu contest. Numai ca Gulian, cu toata obtuzitatea de care va fi dat dovada in viata si in pedagogia reala, nu face parte chiar din acea familie. Cit despre un alt exemplu dat de dl. Tismaneanu, si anume Alexandru Boboc, da-mi voie sa incerc a-l extrage si pe el din sinul sirului de impostori comunistoizi. Chiar daca optiunea lor politica n-a fost una ideala, eu, unul, nu pot sa le contest specialitatea. Si spun asta ca unul care, la vremea sa, a trebuit sa lucreze in marginea citorva din referintele furnizate de ei.

        Dl. Tismaneanu a avut onestitatea de a indica o perioada anume din viata lui Gulian drept iremediabil corupta, precum si de a semnala ca materialul preponderent al rechizitoriului a venit, mai curind, pe filiera sociologic-politica si nu neaparat filosofica, lucru pentru care ii multumesc. Asta inseamna a face, dupa parerea mea, paranteza necesara intr-un sir de idei. Dumneata, in schimb, nu reusesti sa disociezi ceea ce e de disociat, lucru care minimalizeaza, din pacate, dialogul. Speranta mea e ca chiar acum, la ora rechizitoriilor, sa ne putem elibera, daca nu de acuzatii, cel putin de discursuri radicale.

        Multumesc!

        • Vali poate raspunde el insusi, deci eu voi spune doar cateva cuvinte despre Alexandru Boboc. Sper ca si alti fosti studenti ai domniei sale sa se pronunte. Dupa ce si-a dovedit devotamentul politic inebranlabil, a inceput sa sustina si traduceri importante (Nicolai Hartmann). Monografia „Kant si neokantienii”, scrisa indigest, este un bun conspect al unui student silitor. Eu insumi am beneficiat de un referat favorabil din partea sa pentru „Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”. Dar a ramas subjugat de texte, nu a depasit comentariile absolut pedante, era de fapt un traducator (nu stiu cat de fidel), nu un interpret. Aici este diferenta intre el si un Gh. Vladutescu, de pilda. Cursurile lui Vladutescu erau vii, gandea in fata ta, cele ale unor Boboc si Gulian (de Cazan prefer sa nu vorbesc) erau moarte. Gulian nu a lasat in urma nimic substantial, filosofic vorbind. Un Institut intreg lucra pentu el si gloria sa, totul a fost zadarnic. Nu a sccist ceva durabil: nici despre Hegel, nici despre Nietzsche, nici despre Marx. De pe urma sa ramane imaginea, relevata de Vali, a unui resentimentar egotist, meschin, care se temea si de umbra sa, motiv pentru a-i face si pe altii sa se teama. Era epoca seminariilor de la Korcula, scriau in acele timpuri Fromm si Habermas. Ganditi-va la Agnes Heller, la Svetozar Stojanovic, la Karel Kosik, la Predrag Vranciki, la Gajo Petrovic, la Leszek Kolakowski, la Zygmunt Bauman, la Stefan Morawski, chiar la Adam Schaff. ganditit-va la Tudor Bugnariu, a carui tacere deliberata in era aplauzelor striga. Nu doresc sa abuzez aici de nume, dar toti cei pomeniti au creat ceva, in spatiul marxismului critic si al criticii marxismului. Unde erau ganditorii romani? de ce nu a participat faimosul Radu Florian la acele dezbateri internationale? Despre turnatorul Pavel Apostol, un ins jegos moral, un ticalos de mare anvergura, cel care, dupa ce fusese sustinut de Blaga, l-a atacat abject, voi scrie separat, merita sa nu fie uitat. Gulian nu a creat nimic. A distrus insa mult, cu teribila voluptate.

          • Inteleg reprosurile pe care le aduceti acestor profesori: ca au pendulat intre colaborationism si platitudine. Domnule Tismaneanu, dvs. cereti filosofiei romanesti dizidenta, ori ea de-abia si-a ingaduit supravietuirea. Si supravietuire, dupa parerea mea, era faptul de a face istoria filosofiei ori cronica filosofiei occidentale la o vreme cind, daca voiai sa te manifesti creativ, ti se cerea sa glosezi in marginea marxismului. Dvs. in calitate de absolvent (si asistent, daca stiu bine) de facultate romaneasca a anilor ’70, stiti ca incercarea a aduce ceva nou intr-o stiinta unde accesul la lucrarile internationale de specialitate era drastic restrictionat (si cu sociologia s-a intimplat acelasi lucru ca si cu filosofia) era nu numai un act de temeritate cit si unul extrem de dificil: nu exista material de studiu. Iar cel existent era batut si ras-batut.

            Pentru a nu prelungi aceasta conversatie la infinit, inchei, dorindu-va succes in demersul de demistificare al sabotorilor scolii romanesti. Insa, ca un om ce-i sunt recunoscator scolii romanesti de filosofie (chiar daca incununarea ei nu e, evident, in persoana mea), cred ca nu ma veti condamna atunci cind spun ca va apreciez numai partial efortul. Si cind spun partial, ma refer la initiativa laudabila de a demonetiza memoria unor oameni care nu merita sa aiba una. Multi, evident. Insa, cum ar spune un cartezian neaos, parca nu chiar atit de multi.

            P.S Daca va veti afla vreodata la Chicago, sunteti invitatul meu la o masa bilaterala (de idei si de cafea).

            • Va multumesc pentru invitatie, sper sa ajung la Chicago in 2012 (am o invitatie la University of Chicago sa vorbesc despre comunism si fascism atunci cand va apare cartea mea subiect). O rectificare, nu fara importanta: nu am ajuns asistent in Romania. A absolvit ca sef de promotie in 1974. In 1976 am publicat o carte. Scriam (nu foarte frecvent) articole de analiza a ideilor moderne in reviste precum „Amfiteatru”, „Viitorul Social” (am scris despre Alvin Gouldner si sociologia reflexiva), „Contemporanul”. Am dat un concurs (adupa cei trei ani obligatorii ca „sociolog baza”), am castigat locul (aveam media cea mai mare pe baza de examen scris), a iesit altcineva pe baza indicatiei venite de la „tovarasa Olivia Clatici”, secretar al Centrului Universitar. Nu am fost nici pe departe singurul care s-a intalnit cu asemenea nedreptati. Eu am fost ingretosat, a fost de fapt momentul cand mi-am dat seama ca nu aveam un viitor in sistemul academic al Romaniei comuniste. Cand s-a pus problema sa devin redactor la „Revista de Filosofie”, unde publicasem studii despre tanarul Lukacs, Korsch, Adorno, H. H. .Stahl (chestiunea formatiunii tributale in traditia intelectuala marxista), reactia Sectiei Presa a CC a fost una de respingere indignata. Un bun amic imi spunea, si avea drepttate: „Fiecare picior in spate este un pas inainte”. Imi puteti scrie direct pe e-mail la University of Maryland. Ganduri bune.

        • Domnule Alfred Popescu,

          Vă mulţumesc pentru promptitudinea şi civilitatea replicii. Încerc să vă răspund punctual:

          i. “Impresia mea este ca dumneata, domnul meu, nu te poti elibera de impresia manipularii absolute a maselor, colportata de agentii partidului bolsevic si consumata, cu lingura, de popor.”

          Senzaţia mea e că domnia voastră mă citiţi suprarealist. Eu nu vorbesc nicăieri de un popor român pueril dopat eficace, cu furaje ideologice, de o hipnotizantă oligarhie comunistă. Din contră, din ce am scris trebuia să reiasă că deceniile de totalitarism autohton nu pot fi explicate printr-un binom facil, printr-o epură maniheistă. În ecuaţie trebuie introdus cel puţin un al treilea actant, anume licheaua. Gabriel Liiceanu, din câte ştiu, a „fenomenologizat” remarcabil funcţia lichelelor în generarea şi menţinerea unor realităţi istorice abominabile. Textul meu asuma premisa că Gulian era, înainte de toate, un ticălos. Nu fantoşa vreunei doctrine, nu un utopist exaltat, nu un marxist de lichidă pietate.

          ii. “Simultan cu subestimarea poporului vine subestimarea profesorilor.”

          Domnul meu, în acest punct, cred că logica mea şi tropismele gândirii dumneavoastră evoluează antagonic. Eu, de pildă, am certitudinea că un ins care făcea carieră şi defila august prin universitatea vremii nu avea cum să livreze un produs spiritual verosimil. În special în filozofie, unde exigenţele ideologice erau radicale. Ba mai mult, când filozofia încape instituţional pe mâinile unor netrebnici vanitoşi, ea suferă îndoit. Căci pe lângă estropierea oficială, filozofia suportă şi delirul, acreala sau volutele bolânde ale noilor ei patroni.

          iii. “Daca ar fi fost asa, n-ar mai fi existat act cultural ori artistic de calitate in sinul regimului, n-ar fi existat nici un fel de manifestare neimpregnata de fals si dezgustator. Numai ca aceste acte au existat in numar destul de mare.”

          În mod cert, s-a făcut cultură şi sub comunism. Daţi-mi însă voie să cred că NU alintaţii regimului au facut-o şi că adevărata cultură a REZISTAT contextului şi a funcţionat ÎN RĂSPĂR.

          Aş încheia remarcând că teza lui Vladimir Tismăneanu e una firească, de bun-simţ. Gulian nu avea cum să presteze schizoid în epocă. Carieriştii vremii, indiferent de domeniu (economie, filozofie, gazetărie etc.), aveau, cu toţii, datoria (şi voluptatea) obţinerii unei monstruoase discontinuităţi în domeniul respectiv, apoi a plivirii acribioase a acestuia şi, bineînţeles, a rearticulării lui în adecvare cu postulatele şi orientarea ideologiei oficiale. C Ionescu-Gulian a fost exterminatorul filozofiei româneşti.

          Numai bine,

          Vali

          • Domnule Vali, eu desi n-am sa cad de acord cu ideile dvs, am sa cad de acord cu faptul ca avem o situatie comuna. Nici dvs. (cred) nu l-ati cunoscut personal pe Gulian, dar faceti unele afirmatii reprobatoare despre caracterul lui, dupa cum nici eu nu am studiat tot ansamblul literaturii lui (decit doua lucrari asupra lui Hegel, necesare in facultate, care mi-au lasat o impresie buna), insa imi extind aprecierile asupra intregii sale opere. Pot, cu alte cuvinte accepta ca omul este un ticalos, daca puteti accepta faptul ca, in raport cu niste non-valori absolute ale epocii sale, Gulian a produs macar o exegeza utila. Iar cind spun „utila” il includ in categoria documentaristilor (gen A.C.Grayling, de pilda) care fara sa produca sistem filosofic ori reflectie originala, au totusi o importanta contributie explicativa.

            D-le Tismaneanu, daca imi permiteti, voi relua discutia cu Dvs pe mail, de data aceasta in legatura cu lucrarea pe care o aveti asupra ideologiilor dreptei si stingii, care nu ma indoiesc ca va depasi valoric o lucrare similara, cea a lui Norberto Bobbio, pentru ca poate (si trebuie) sa aduca in prim plan ceea ce e deasupra argumentarii teoretice: experienta de viata. Multumirile mele!

          • @ Alfred Popescu:
            [18/10/2011 la 18:56]

            Domnule Alfred,

            Recunosc, nu am conversat, băut sau cinat cu „împricinatul” Gulian. Eu mi-am făcut publică poziţia creditând cuminte experienţa de viaţă a profesorului Tismăneanu şi exploatând retoric o debara de fişe de lectură în marginea bibliografiei despre istoria politică a veacului trecut, canoanele stângii radicale şi izomorfismele « utopism comunitar – dogmatică religioasă ». [Sunt licenţiat în ştiinţe politice. Informaţia nu e un argument, nici o ocheadă suverană, ci un benign reper…]

            Cz privire la exegeza Hegel la nivel de lojă universitară comunistă nu cred că e cazul să revin. Dacă insistaţi, vă trimit, fără prezumţie, la isprăvile speculative şi hermeneutice ale unui sloven (consacrat, şi el, sub nebunia epocii). Interesaţi-vă de munca lui Božidar Debenjak, de pildă, în zona Hegel, Marx, Adorno şi comparaţi performanţele acestuia cu fastidioasele exerciţii şcolăreşti ale lui Gulian. De dragul lui Hegel, măcar…

            Cordial,

            Vali

  16. gulian ? in nu stiu ce imprejurare am dat peste-o carte de lui.
    dupa cateva randuri m-am intrebat: cine-o fi gulie, asta ?
    multam Doamne, ca nu l-am avut nici o clipa inaintea ochilor !

    • Am scris despre LW ca istoric si analist (nu o recenzie a cartii) chiar aici pe Contributors. Puteti face o cautare cu numele sau. Reactiile sunt impartite, istorici pe care ii respect au serioase rezerve, mai ales legate de interpretari. Cunosc studiile lui Larry despre reforma armatei, relatii militari-civili in Romania si in alte state post-comuniste, sunt lucrari semnificative. Cand intra pe teritoriul revizuirii istoriei Romaniei din veacul al XX-lea, mi-e teama ca devine foarte partizan. Cand voi avea timp, voi citi cu atentie cartea.

      • OK. Inca odata multumiri. Am sa caut articolul dvs. Ma intereseaza foarte mult perioada 1945-1950, in special invadarea Romaniei de catre Stalin, implementarea comunismului etc.

  17. Ce usor este sa dam in morti,,,De ce nu ati indraznit sa publicati un material de asemenea factura cat omul asta a fost in viata?
    Regret ca trebuie sa va spun ca dupa parearea mea ar trebui,domnule Tismaneanu,sa reflectati un pic in intimitate asupra trecutului personal si al familiei dumneavoastra si doar dupa aceasta faza sa incercati sa abordati public asemenea subiecte!
    Nu vreau sa fiu inteles gresit dar consider ca totul are o limita! Sunteti un om capabil si educat!Sper sa intelegeti esenta mesajului meu! Daca nu,nu,asta este!

  18. Domnule Tismaneanu!
    – Despre Tertulian: l-am cunoscut ocazional prin 1968 si am avut o scurta discutie cu el. imi spunea ca el este un adept al lui Lukacs. Imi puteti confirma daca asa a fost?
    – Despre Gulian: prin 1977 am asistat la o prelegere a lui despre teoria convergentei celor doua sisteme (capitalist si socialist). Vorbea insa astfel incat, desi critica aceasta teorie ca fiind periculoasa pentru socialism, mesajul subliminal era ca, de fapt, era o teorie credibila.
    – Tot despre Gulian: un fost diplomat imi spunea prin 1967 ca la Paris a lucrat sub conducerea ambasadorului Gulian, care le hartuia sexual pe toate sotiile diplomatilor, dar si pe femeile de serviciu. Sa fie vorba de C. Ionescu-Gulian?

    • Da, N. Tertulian, fostul profet al realismului socialist, discipolul roman al lui Riurikov,a devenit nu doar adeptul lui Lukacs, dar si unul dintre exegetii sai, mai ales al batranului Lukacs, recunoscut in comunitatea celor care studiaza opera acestuia (am discutat in acest sens cu Agnes Heller, cu regretatul Ferenc Feher, cu Andrew Arato). E pacat ca Tertulian nu si-a scris memoriile. De fapt, poate ca le-o fi scris, dar nu stiu sa le fi publicat. In anii 50, era un procuror intelectual, un spirit dur si extrem de incisiv, in datele sistemului, deci distructiv. Dupa 1960, a urmat conversiunea sa lun fel de neo-marxism fenomenologic, desigur bine camuflat de limba de lemn pe care o stapanea la perfectie, descoperirea lui Lukacs, dar si unor Jaspers, Heidegger, Marcuse si Teihard de Chardin. Eu unul am invatat mult de la el, mi-a imprumutat carti, vorbea deschis cu mine (nu politica, ci filosofie, cultura). Tinea un curs excelent (facultativ) de sociologia literaturii. A ramas in Franta prin 1981sau 1982,a scris articole despre Adorno si Lukacs. La „Contemporanul”, in anii 50, junele Tertulian era un stalinist inflacarat, mai cult, mai rafinat, mai sofisticat decat alti redactori, tocmai de aceea si mai primejdios. Cand Ianosi mai studia la Leningrad, Tertulian scria editoriale „datatoare de linie”. S-a considerat mai tarziu nedreptatit, abandonat, uitat. Ca si Mihail Petroveanu, ca si Silvian Iosifescu, ca si Paul Georgescu, ca si Savin Bratu (devenit adept al „Noii Critici” franceze), ca si alti corifei ai epocii cand Babaevski era celebrat drept egalul lui Balzac si al lui Tolstoi.

      Era favoritul redactorului-sef Marcel Breazu, alta figura sinistra din epoca (frate cu istoricul literar ultra-dogmatic Vicu Mandra si cu caricaturistul Eugen Taru). Fostul sau coleg de redactie, Dumitru Popescu (Dumnezeu) il descrie credibil in memoriile sale (in mod cert il pretuia). Un cunoscut intelectual roman il numea „Tertipulian”. Nu cred ca gresea. Dar acest Tertipulian era mult mai lamurit decat cinicul dialectician Paul Georgescu care a ramas un marxist de rit stalinist pana la moarte, in pofida legendarei sale inteligente. In felul sau un inadaptabil tepos, Tertulian nu a fost niciodata instructor la CC, precum Paul Georgescu, Ion Ianosi, Pompiliu Marcea, Gh. Achitei, Gh. Stroia ori Andrei Strihan. Un detaliu poate, dar unul care conteaza. Inainte de plecarea din tara, Tertulian oscila intre articole-rechizitorii in „Era Socialista” (Stefan Voicu tinea mult la el) si auto-compatimire ca marxist critic, izolat si neinteles. In Franta, Tertulian a scris despre Lukacs si renasterea ontologiei, despre Heidegger, despre Adorno. L-am reintalnit doar o singura data, la Bucuresti, venise impreuna cu sotia sa, Georgeta Horodinca, fosta sotie a istoricului Barbu Campina, la Augustin Buzura,la Fundatia Culturala Romana. Eram si eu acolo, am conversat despre toate si despre nimic…

      Nu stiu ca Ionescu-Gulian sa fi fost ambasador. Altele erau ambitiile acestui personaj. Cat priveste teoria convergentei, se poate sa-i fi suras, dar oricum nu s-a confirmat. Sistemele comuniste europene au capotat in perioada 1989-1991. Ganduri bune.

  19. Domnule Tismaneanu,

    Fantastic articol. Felicitari. daca tot e sa vorbim de „super” academicienii Academiei romane, sa va spun si eu de un caz interesant: Dorel Zugravescu – directorul (onorific) al Institutului de Geodinamica al Academiei Romane. Acest personaj mediocru a facut cariera turnandu-l la securitate pe profesorul si mentorul sau la doctorat, Dr. Liviu Constantinescu. Numele de cod la securitate: Valentin. A incercat sa devina membru deplin al Academiei acum cativa ani, dar datorita interventiei si sesizarilor facute de catre fiului domnului Dr. Liviu Constantinescu, nu a reusit! Este inca director onorific la un institut unde domenste o atmosfera de orfelinat si azil abandonat, dezolant, incredibil pentru un institut localizat in spatele teatrului de opereta Ion Dacian, pe strada Jean Luis Calderon: cladiri mizere, scari daramate, fete livide si o atmosfera devastator de bacoviana! Si-a umplut institutul de acoliti si lingai, oameni mediocrii, pe criteriu de servilism. Incearca cu disperare sa-si apere „mosia” fiind inconjurat numai de mediocrii si intregi clanuri ( a se vedea directorul adjunct si familia sa!). Pune bete in roate (asa cum mai poate la peste 80 de ani…) tuturor celor care mai au putere sa face ceva, da telefoane in stanga si in dreapta, cheama garda financiara etc.
    Domnule Tismaneanu, daca aveti timp poate ne faceti o surpriza placuta si scrieti un articol si despre acest personaj „faimos” al…Academiei Romane.
    Va multumesc
    Un cititor…

  20. Intervin încă o dată, este bine să afli cum gândesc unii și alții, un avantaj al democrației, dar se emit două false afirmații – nu este bine să ne legăm de morți
    – V. Tismăneanu nu este în drept să … pentru că familia, etc.
    1. Despre morți numai bine se aplică la cei care nu au avut un rol important în istorie, iar Gulian, pe care l-am și vizitat o dată la șosea, nu a fost un oarecare. După principiul a nu discuta despre morți, îngropăm și istoria. Desigur, nu avem voie să calomniem nici viii, nici morții, dar articolul d. V.T. nu este calomnios, ci în mod clar informativ și realist,nu putem să ne despărțim de trecut râzând sau uitând.
    2. Familia, antecesorii, ei bine, unii nu știu sau uită că în anii 50 nu intrai la facultate ori tă dădea afară chiar și în ultimul an , dacă se descoperea că avea rude, părinți, bunici, veri, unchi, care nu erau de origine „sănătoasă”, care erau plecați, fugiți, opozanți, etc. Ce facem, ne întoarce la politica de cadre a PCR? |Știați că fiica lui Stalin a devenit cetățeană SUA, la fel fiul lui Hrușciov? Știați că nepotul lui Ceaușescu a trăit un timp în Israel? După 1989, depildă, fiica lui NC, Zoia a fost tratată ca o dușmană a poporului, deși nu avea vreo vină, decât faptul că tatăl ei era Dictatorul. Fiul lui Marin Bormann, nr. 2 în partidul NSDAP ( nazist) S-A DEZIS DE TATĂL SĂU , cred, în mod sincer. Să lăsăm metehnele pe care le blamam înainte și le reluăm acum. Mersi.

  21. http://angela2008furtuna.wordpress.com/2011/10/17/de-la-gulienism-la-corneliu-zelea-codrenism/

    Interesantă abordare asupra maladivităţii intelectualului român (această stare morbidă e, poate, una din cauzele pentru care nu se poate vorbi despre o intelighenţia românească pe teritoriul României). Analiza pleacă de la personalitatea şi opera lui C. Ionescu-Gulian, desemnat ca exterminator al filosofiei româneşti, însă conţine şi o necesară invitaţie la extrapolare, care demonstrează – cu armele detectivisticii – că amprenta distructivă a acestor personalităţi nefaste a marcat în mod serios cultura, educaţia, cercetarea, politica, viaţa publică din ultimii 70 de ani: gulianii – aceşti exterminatori ai culturii române – au preluat puterea peste tot, au dominat copios era dogmatismului socialist, apoi epoca ceauşistă, dar şi cea neocomunistă actuală. Armele lor, după ură, luptă de clasă, dictatura proletariatului (moarte intelectualilor!) şi spiritul intolerant, au fost impostura profesională, izolarea prin colaboraţionism, decuplarea de la standardele deontologiei, plasarea înafara eticului, oportunismul funciar, traseismul ideologic, absenţa spiritului critic, terorismul dogmatic.

    În centrele universitare româneşti vechi şi serioase (Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi) – unde modernizarea pro-occidentală nu a putut fi anulată, iar tradiţia standardelor înalte, respectul pentru meritocraţie şi pentru spiritul critic au făcut faţă, cât de cât, gulianizării şi ravagiilor comunizării înregistrate până în 1989, ca şi instalării paradoxale a curenţilor neostalinişti după 1990 până azi -, grupurile de intelectuali oneşti, fiind mai numeroase, au mai reuşit să reziste în faţa rinocerizării şi a jormanizării, în faţa ubuizării şi a dezvoltării spiritului kafkian stalinistoid de tip românesc. Însă Răul cel mai mare prin gulianizare s-a petrecut după 45 şi continuă să se petreacă şi la ora actuală în provincie, unde regatul ideologic al naţional-stalinismului s-a reactivat prin intelectualii ceauşişti reciclaţi în masă, precum şi prin politrucii şi liderii de tip, din nou, legionar-comunistoid. O astfel de analiză asupra Bucovinei actuale mutilate şi aprovizionată cu toxinele culturale, spirituale şi intelectuale ultra-naţionalist-stalinistoide, va apărea în curând: cea mai feroce şi neverosimilă cultură a tuturor traumelor ideologice şi intelectuale aparţinând Europei criminale a secolului trecut renaşte astăzi în Bucovina, prin aproprierea puterii simbolice de către vechii ceauşişti (finanţate cu bani de la buget şi protejată de lideri de inspiraţie corneliu-zelea-codreanistă)…

    Angela Furtună

    17 octombrie 2011

    http://tismaneanu.wordpress.com/2011/10/16/c-ionescu-gulian-pana-in-momentul-mortii-la-21-august-2011-membru-titular-al-academiei-romane-ales-in-1955-a-fost-cel-care-a-distrus-filosofia-romaneasca-nu-a-exprimat-niciodata-vreun-regret-d/

    http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/15/un-roller-al-filosofiei-c-ionescu-gulian/

    http://tismaneanu.wordpress.com/2010/01/28/cainii-de-paza-ai-comunismului-dinastic-dinu-sararu-si-ceilalti/

    http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/

    “Gulianismul, se aplica nu doar lui Gulian ci si celor care au taiat si au spanzurat in estetica (N. Moraru, Marcel Breazu), in muzica si muzicologie (Matei Socor), in critica si istoria literara (Traian Şelmaru, Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, M. Gafiţa, Ov. S. Crohmalniceanu, S. Farcaşan, Savin Bratu), in economia politica (B. Zaharescu), in istorie (M. Roller, V. Liveanu, S. Ştirbu), in critica de teatru (A. Baleanu, Radu Popescu, H. Deleanu) etc . Unii (dar prea putini) s-au cait (Crohmalniceanu, Tertulian, Silvian Iosifescu, Gh. Haupt, Paul Cornea, Ileana Vrancea, Savin Bratu, M. Petroveanu, Petru Dumitriu, Niculae Bellu, H. Dona, A. E. Baconsky, E. Jebeleanu, Maria Banus, Dan Desliu). Altii au transmis mai departe torţa nihilista urmasilor din regatul ideologic al national-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clatici, Aneta Spornic, Mihai Dulea)…”

    • Excelent comentariu, gulianismul este din nefericire una din patologiie care au supravietuit rupturii, cata a fost, din decembrie 1989. Gulian isi pedepsea criticii pe toate caile, vizibile si invizibile, directe si insidioase. Batracianul era si cobra. Isi folosea relatiile speciale pentru a-i calomnia pe cei care indrazneau sa spuna ca imparatul era gol. Asa a procedat mai ales impotriva Floricai Neagoe, in colaborare cu Leonte Rautu si cu neo-dogmaticii din Facultatea de Filosofie. Trebuia sa plece in Franta, era prin 1967, la o conferinta filosofica. Primise pasaport, avea bagajele facute. In dimineata plecarii au venit la ea acasa doi securisti care i-au ridicat pasaportul fara a-i da vreo explicatie. Peste ani, cand urma ca Florica sa fie promovata din conferentiara profesoara, a trimis un mesaj Consiliului Profesoral refuzand acest lucru. Nu dorea sa fie promovata cata vreme Gulian si sleahta sa continuau sa domneasca acolo. Ganduri bune.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro