Nu este o placere sa citesti memoriile fostilor potentati comunisti. Tonul este autojustificator, nu au mare lucru sa-si reproseze, au fost intotdeauna animati de bune intentii, imprejurarile i-au fortat sa faca lucruri pe care azi nu le-ar mai face, etc. Ma gindeam la aceste teme comune in memoriile nomenklaturistilor din statele fostului bloc sovietic citind seria de volume „Cronos autodevorandu-se”, amintirile, aparute la editura Curtea Veche, ale fostul secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Stefan Gheorghiu” si membru al Comitetului Executiv pana la prabusirea regimului, Dumitru Popescu, zis si Dumnezeu. Titluri bombastice, metafore baroce, frazeologie adeseori vida de orice continut: „Angoasa putrefactiei”,”Reductia celulara”, „Panorama rasturnata a mirajului”. Cu exceptia redactorilor editurii, a unor impatimiti istorici ai culturii sub comunism precum Eugen Negrici, N. Manolescu, Cristian Vasile, Cornel Ungureanu, Liviu Malita, Alex. Stefanescu, Ana Selejan, Nicolae Coande, G. Dimisianu, Alexandra Tomita, Sanda Cordos, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Dan C. Mihailescu ori subsemnatul, nu cred ca sunt multi cei care au citit de la un cap la altul sutele si sutele de pagini generate de fostul sef ideologic al PCR. Daca ar fi sa le dau un titlu mai adecvat, acesta ar fi „Despre marxismul gongoric”. Ori „Despre pompierismul hiperbolic”.
Inteleg ca volumele s-au vandut totusi relativ bine, dar ma indoiesc ca nostalgicii care le-au cumparat s-au osandit de bunavoie la cazna lecturii lor integrale. Mai degraba cred ca au cautat istorii de culise (care nu lipsesc) si „argumente” pentru crezul lor „neabatut”. Mai sunt si „anti-imperialistii” vechi si noi, adeptii lui Stalin, Mao, Ceausescu, Chavez si Chomsky, care probabil ca exulta la reflectiile lui Popescu-Dumnezeu de genul: „Imperiul rus a scapat din gheare victimele, dar nationalismul de superputere traieste mai departe in persoana Statelor Unite ale Americii, care se duc si pun stapanire pe o tara cu forta armelor, iar cand poporul acelei tari se opune, racnesc de te trec fiorii: ‘Astia sunt teroristi!” („Panorama rasturnata a mirajului”, Memorii, vol. II, Curtea Veche, 2006, p. 182).
Ma intreb ce va fi gandit Dumitru Popescu vazand (daca a vazut) filmul lui Andrei Ujica, „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”? Isi va fi amintit, nu fara oarecare rusine, despre cum a regizat baile de multimi, imensa potemkiniada a ceausismului? Ori este cu desvarisire imun la asemenea sentimente, el, expertul in operatia maniacala de mancurtizare a unei intregi natiuni? „Violul multimilor prin propaganda politica” se intituleaza o carte faimoasa din anii 30, scrisa de unul dintre discipolii lui Pavlov emigrat in Franta. Aceasta a fost profesia lui Dumitru Popescu, cel fara de care cultul lui Ceausescu n-ar fi atins niciodata proportiile aberante, sufocante si universal-umilitoare atat de cunoscute. De-a lungul anilor, am vorbit despre el cu multe persoane, intre care Tita Chiper-Ivasiuc, fosta sa colega (si a primei sotii, Maria Popescu) la „Contemporanul”, in anii 50. Am discutat cu Alexandru Ivasiuc, Eugen Jebeleanu, Stelian Motiu, N. Manolescu, Eugen Negrici. L-am intalnit personal, in 1993, am facut ceea ce se numeste un interviu de cercetare pentru cartea mea „Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”. Impenetrabil, hieratic, distant, politicos, lipsit de umor, de o solemnitate pe cat de crispata, pe atat de adanc inradacinata in insusi modul sau de a exista, ontologic descumpanit, depeizat, de fapt fara contact cu lumea reala a Romaniei post-totalitare, asa mi-a aparut atunci (eram impreuna cu Stelian Tanase care m-a ajutat sa ajung la el).
Actor sau martor?
Intr-un top al celor mai proaste carti din 2004, Mircea Mihaies mentiona primul volum. S-ar putea sa aiba dreptate din perspectiva criticului literar si a ginditorului politic democrat. Ca istoric al comunismului romanesc si international, insa, am citit cu atentie aceasta carte precum si urmatoarele volume. Este o tentativa a fostului doctrinar al PCR de a-si reconsidera tineretea si participarea (ascensiunea) in cadrul aparatului ideologic marxist-leninist, mai ales in anii 50. Pretentia obiectivitatii nu este nicio secunda atentuata de recunoasterea faptului ca autorul nu are cum fi un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra viltorii. A fost nemijlocit implicat in reproductia ideologica a sistemului, a fost dirijorul propagandei vreme de decenii. Lui i se datoreaza sinistra formula, „Ceausescu ne este baci”, rostita la Congresul al XI-lea din 1974. Nimeni nu a justificat mai insidios cultul personalitatii lui Ceausescu decat Popescu. A fost megafonul acestui cult, legitimatorul sau neconditionat. Pe criticii sai de dupa 1989, indeosebi pe cei din randurile intelectualitatii critice, ii dispretuieste si ii acuza de „necrofagie”. Cine ii reaminteste ca a fost arhitectul unei constructii simbolice perverse si pervertitoare este gratulat cu asemenea complmente: „E galeria imunda de la meciurile vindute,asmutita sa justifice,prin vacarmul ei trivgial, deciziile arbitrilor necinstiti.Sunt pusi sa derutezepublicul deja dezorientat, sa trezeasca instincte bestiale, sa pregateasca terenul pentru linsaj”. („Reductia celulara”, Curtea Veche, 2007, p. 147). Simpatiile sale, in lumea literara, au mers catre Eugen Barbu si Adrian Paunescu, campionii directiei national-staliniste si protocroniste. Pe Bogza, Jebeleanu, Manolescu, Doinas, Haulica, Paler si alti exponenti ai directiei lovinesciene i-a privit cu antipatie si suspiciune. In conflictele spirituale si valorice din 70 si 80, s-a situat inflexibil de partea obscurantistilor anti-occidentali, autarhici si xenofobi.
Bivolul turbat si vulpoiul dialectic
Spre deosebire de un Paul Niculescu-Mizil, Popescu-Dumnezeu (porecla persiflatoare s-a nascut intrucit era perceput la „Scinteia” drept un despot monoman, arogant si narcisist, un egolatru incorigibil cu pretentii de infailbilitate ) recunoaste ca stalinismul romanesc nu s-a incheiat odata cu victoria grupului Dej („partida nationala”) asupra adversarilor secretarului general (Pauker-Luca si Constantinescu-Chisinevschi). Dimpotriva, Popescu aseaza Plenara din iunie 58, un veritabil „seism politic”, in centrul demersului lui Dej de a-si afirma dominatia absoluta si de a consolida stalinismul national. Memoriile descriu cu minutie vinatoarea de vrajitoare din acel an. Ce avea sa urmeze, dupa pogromul din partid, a fost sinistra prelucrare a grupului Milita Petrascu-Marius Nasta-Dora Massini-Mihail Andricu-Jacques Costin, eveniment delirant condus de catre neverosimilul, diabolicul tandem compus din agramatul Florian Danalache (fost boxeur la Ploiesti, personaj patibular cu comportament huliganic), primul secretar al Capitalei si perfidul pseudo-dialectician Leonte Rautu, seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, omul capabil sa invaluie in formule marxiste cele mai abjecte decizii ale lui Dej si, mai tarziu, ale lui Ceausescu.
In fapt, arhetipul Rautu l-a inspirat si fascinat pe Popescu si nu doar pe el. Generatii de juni ideologi se visau urmasii Jdanovului Romaniei (Mihai Dulea, Eugen Florescu, Ion Traian Stefanescu, Mircea Musat, Ion Ardeleanu). Danalache si Rautu, aceasta pereche macabra ar putea intra in istorie drept bivolul turbat si vulpoiul dialectic. De altfel, sotia lui Danalache lucra la cabinetul lui Rautu. Sora ei s-a casatorit cu Stefan Barlea, colegul lui Ion Iliescu in conducerea UASR, viitor sef al Planificarii si sef al cabinetului lui Nicolae Ceausescu in anii 80. Scrie Popescu: „Oricum, partitura Militei Petracu a fost istovitoare si demoralizanta pentru intelectualii din sala, o forma deviata de tortura morala impusa de cel torturat, care isi oferea mereu, cu o indiferenta masochista as spune, parti ale spiritului pentru a fi molestate sau trecute la rubrica de pierderi. Indoirea sirei spinarii ei era o ingenunchere a tuturor” („Cronos audevorandu-se…”, Memorii, Vol. I, Curtea Veche, 2005, p. 181). Ingenunchere deci si a lui Dumitru Popescu, membru al Biroului CC al UTM. In viziunea politrucului in ascensiune, intelegem din acest text, victima era de fapt culpabila de demonismul scenariului. Rar am intalnit o asemenea schimonosire a adevarului istoric. Popescu stie (o scrie negru pe alb) ca marea sculptorita Milita Petrascu si prietenii ei erau la un pas de arestare. Ce puteau face decat sa mimeze penibilul ritual al „autocriticii”? Asadar, afirma Popescu, Milita Petrascu „a luat o nota prea domoala, prea flasca pentru imprejurarile date. Ea n-a reusit sa-si infrunte anchetatorii cu incisivitate, sau macar cu un timbru cat de cat semet in voce””. Ce-ar fi trebuit sa faca artista? Sa se ia la tranta cu Danalache? Sa-l scuipe in fata pe Malvolio Leonte? Timp in care el, Popescu, asista „ghemuit intr-un scaun din fundul salii, ca un inspaimantat martor intamplator al ‘sabatului’ cel mai desantat” (p. 179).
Rautu se situa, cultural vorbind, la ani lumina distanta de Danalache. Era insa un personaj de o amoralitate proverbiala, expert in salturi mortale si artificii doctrinare, intruchipa perfect ceea ce se numeste une vieille crapule stalinienne. Portretul perfectului acrobat merita citat: „Fusese cineva la viata lui Leonte Rautu: pe de o parte, prestigios activist al Kominternului, responsabil al postului de radio ‘Vorbeste Moscova’ in limba romana in timpul razboiului, iar dupa 23 august, sub Dej, atotputernicul sef al propagandei Romaniei comuniste, pana tarziu, dupa preluarea fraielor de catre Ceausescu; pe de alta parte, intelectual dedublat la sange intre dogmatismul stalinist, vehement si intolerant, si o mladiere de suprafata, o fluiditate inselatoare a vorbirii, un gust intrinsec pentru artele subtile, pentru ideile intortocheate, dat in vileag in clipe de neatentie sau de mare efuziune. Petru Dumitriu l-a numit ‘Malvolio’ si a facut din el prototipul intrigantului perfid. N-a fost numai atat: omul intruchipa o drama, din pacate cea mai derizorie posibila, a celui ce se confunda intr-atat cu o indatorire precara, incat ajunge sa uite ca nu crede in ea”. („Angoasa putrefactiei”, Memorii, Vol. IV, Curtea Veche, 2006, pp. 10-11). Scriind despre Rautu, Dumitru Popescu vorbeste de fapt despre el insusi.
Stilul e omul: Tentatia gongorica
Scrise in bine-stiutul si nu tocmai digestul sau stil excesiv ornamentat, hiper-adjectival, chiar manierist, volumele lui Popescu reconstituie sufocanta atmosfera de la ASE in perioada instaurarii stalinismului. Apoi, dupa ce tinarul economist devine redactor la „Contemporanul” (citadela a dogmatismului obtuz si obscurantist), apar in memorii figurile unor Iosif Ardeleanu, Ion Banu, Marcel Breazu si N. Tertulian. Primul, un ilegalist inchistat si sumbru, a condus vreme de decenii cenzura. Istoricul filosofiei Ion Banu (fost avocat social democrat) era un intelectual care incerca sa mentina o minima decenta in jungla ideologica stalinista. Breazu (frate cu istoricul literar proletcultist Vicu Mandra si cu caricaturistul oficial al stalinismului Eugen Taru) era un marxist de mina a treia, conformist si fals-bonom. Popescu re neindoios talent portretistic, unele pagini sunt chiar savuroase (de pilda acelea despre membrele Comitetului Executiv, diversele Elena Nae, Alexandrina Gainuse, Aneta Spornic si Lina Ciobanu). Teratologia comunismului romanesc isi afla in cartile lui Popescu elemente lesne valorificabile. Fascinat de doctrina monopolista oficiala, Popescu scrie despre ideologii leninisti (filosofi, sociologi, jurnalisti, activisti) din varii timpuri cu simpatie si intelegere.
Estetician en titre al stalinismului din Romania, N. Tertulian, pe care l-am avut profesor de sociologia literaturii in anii 70, devenit asadar un personaj fin, poliglot si erudit, s-a aruncat, inca din 1947-1948, in viltoarea ideologica a leninismului cu mistuitoare si autonimicitoare pasiune. Ca si un Ov. S. Crohmalniceanu, Silvian Iosifescu, Savin Bratu, Ion Vitner ori Paul Georgescu, Tertulian a platit tribut celui mai negru stalinism. A renascut ulterior, a scris eseuri importante despre Lukacs, Adorno, Jaspers, Heidegger si Marcuse. Traseul sau intelectual ar merita un articol separat.
Fara remuscari si fara cainta
Acum, la jumatate de veac de Plenara din noiembrie-decembrie 1961 („cea mai frumoasa Plenara din viata mea” cum o numea primul secretar al CC al PMR), cind Dej si grupul sau au declansat un imens exercitiu de rescriere, adica de remistificare a istoriei PCR, memoriile lui Popescu ne aduc informatii semnificative despre starea de spirit din acea perioada. Era evident vorba de o grupare panicata, dispusa sa recurga la orice manipulare si la o furibunda represiune pentru a-si mentine puterea. Este interesant ca nicaieri in aceste carti, Popescu nu gaseste de cuviinta sa mediteze asupra absentei eforturilor de a construi si in Romania o directie revizionist-marxista. Dimpotriva, exista numeroase pasaje in care fostul ideolog critica reformismul neomarxist („lichidatorism”) si deplinge linia gorbaciovista (aici se intilneste cu Mizil). Mult mai interesante (si de fapt mai sincere) sunt in acest sens amintirile lui Cornel Burtica („Culpe care nu se uita”, dialoguri cu jurnalista Rodica Chelaru, aparute tot la Curtea Veche in 2001, cu un cuvant inainte de Adrian Cioroianu si cu o postfata de Dan Pavel). Spre deosebire de Popescu, Burtica s-a despartit de clica lui Ceausescu inca din anii 80, a fost mazilit asemeni unui Virgil Trofin. Comparat cu destinele unor Burtica si Trofin, chiar Janos Fazekas, cel al lui Popescu se defineste prin indefectibil conformism, prin obedienta completa si lasitate politica. Ceea ce si explica afinitatile cu „intelectualii” din Comitetul Executiv gen Paul Niculescu-Mizil, Manea Manescu si Gogu Radulescu. Cat priveste dogma regimului care prezenta dictatura drept una a proletariatului, Popescu nu are suficiente cuvinte spre a-i blama comportamentul inainte si dupa caderea regimuloui: „Halal clasa conducatoare! Cu asemenea sustinatori morali, sponsori politici, adevarata temelie socialade granit,merita sa se duca dracului toata sandramaua.Si-au dat singuri foc la valiza, cum se spune, si nici acum nu s-au dezmeticit. Inca nu stiu exact pe ce lume traiesc!” (ibidem, p. 99). Aceste cuvinte sunt scrise de un doctrinar al „misiunii istorice a clasei muncitoare”, al rolului predestinat al proletariatului in istorie…
Pasajele despre „Scinteia tineretului” in anii 1958-1960 sint in mod deosebit instructive. Numit acolo cu binecuvintarea lui Ceausescu (responsabil, intre altele cu organizatiile de tineret) si a lui Rautu, Popescu a incercat sa dezmorteasca un pic „organul politic” al UTM-ului. Sedintele Biroului CC al UTM sint descrise cu ochi critic: Virgil Trofin, prim secretarul inflexibil, dezaxatul Petre Gheorghe, dar mai ales seful studentilor, etern zimbitorul si versatilul Ion Iliescu, maestru al eschivei si al supravietuirii prin simulacru abil si obedienţa mereu avantajoasa. Popescu il descrie pe Iliescu drept „copilul de suflet” al lui Nicolae Ceausescu. Fara protectia lui Ceausescu, intr-adevar, Iliescu n-ar fi reusit sa urce in ierarhica comunista atat de rapid si spectactaculos in perioada Dej si in anii care au urmat.
Ca si alti fosti demnitari comunisti, de la Ion Iliescu si raposatul Manea Manescu la Stefan Andrei si Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu este indignat de Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania. Initial imi acorda un oarecare credit: „Dl V. Tismaneanu, aflat sper in posesia unei documentari bogate, ar binemerita de la acest popor daca si-ar pune agoniseala si dexteritatea profesionala in slujba descifrarii liniilor de forta ale adevarului istoric, deasupra intereselor de moment interne si externe, intr-o pasionanta aventura a reconstituirii a ceea ce a fost realitatea nuda” („Disperarea libertatii”, Memorii, vol. VI, Curtea Veche, 2007, p. 242). Dupa care adauga o nota provocata de publicarea Raportului Final, document analitic unde este desemnat printre responsabilii experimentului catastrofic care a fost dictatura ilegitima si criminala. In opinia fostului sacerdot ideologic, „avem de-a face cu o hipertrofica si vetusta colectie de invective politice extrase din arsenalul ‘razboiului rece’ (cand taberele in conflict incercau sa-si sustina, abuzand la extrem de rabdarea hartiei, exclusivistele acuzatii reciproce)”. Mai grav, considera Popescu, „gruparea autoare (din aripa anticomunismului fanatic), exploatand o conjunctura nesperata, a capatat sansa de a-si pune in circulatie obsesiile politice (de o subiectivitate ostentativa, lipsita de orice rigoare istorica, sociologica, doctrinara si culturala) sub egida oficiala, cu antetul inaltei institutii prezidentiale a tarii (determinata pana la urma sa-si incalce echidistanta fata de confruntarile ideologice din societate si sa se lase manipulata in scopuri vindicativ-partizane”. Asa priveste Dumitru Popescu efortul de confruntare onesta a tercutului traumatic, un efort in care s-au implicat autori (membri experti ai Comisiei) precum Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Alexandru Zub, Radu Filipescu, N. Manolescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Levente Salat, Marius Oprea, Dorin Dobrincu, Mihnea Berindei, Eugen Negrici, Sorin Alexandrescu, Dragos Petrescu, Cristian Vasile, Constantin Iordachi, Smaranda Vultur, Ruxandra Cesereanu, Stelian Tanase, Sorin Iliesiu, Andrei Pippidi, Cristina Petrescu, Virgiliu Tarau, Germina Nagat, Adrian Cioflanca, Ioan Stanomir, Ioana Boca si lista este mai lunga. Textul citat imi aminteste de diatribele lui Ion Iliescu care vorbea despre Comisia Prezidentiala drept un grup de impostori fara urma de merite stiintifice. Nu mai vorbesc de volumul „Iluzia anticomunismului” unde se scriu lucruri asemanatoare.
Arhitectul cultului
Dumitru Popescu banuieste ca as dori sa exonerez cumva perioada cominternista prin formularea ideii ca a doua etapa, de dupa 1965 „a fost la fel de rea, daca nu si mai si, decat cea dirijata milimetric de hegemonul de la rasarit si agentura lui oplosita in Romania”. Il include dl Popescu in aceasta agentura pe un Emil Bodnaras, fost spion sovietic, unul dintre membrii grupului lui Dej direct responsabil pentru de-sovietizare prin mentinerea stalinismului national? N-as zice, citind frumoasele cuvinte pe care le are de rostit despre cel care a sovietizat armata romana. Dl Popescu se dovedeste ingrijorat de faptul ca m-as fi lasat manipulat si imi reaminteste in ce valori au crezut candva parintii mei:”Imi pun intrebarea: in numele carui tiranic (si efemer) considerent a facut acest compromis principial radical descendentul adversarilor lumii guvernate de crancena putere a banilor (cu toate gravele lor erori, aceia se revendicau, totusi, de la un tel uman etern imperios”. Pe pagina urmatoare, autorul il numeste pe C. V.Tudor „un tipic intelectual de stanga”. Suntem in plina anarhie conceptuala: dupa Dumitru Popescu, tatal meu, om al stangii radicale, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania, oameni ca el, de la Valter Roman si George Macovescu la Mihail Florescu si Tudor Bugnariu, ar fi facut parte din aceeasi familie a stangii cu autorul poemelor antisemite din volumul „Saturnalii” si al pamfletelor rasiste din „Romania Mare”. Socoate dl Popescu populismul fascistoid drept o expresie a stangii politice? In ce ma priveste, am rupt cu paradigma marxista cu multi ani in urma, am explicat in repetate randuri motivele intelectuale si morale care au determinat aceasta despartire.
Teroarea este deplansa in aceste memorii numai in masura in care ea afecta aparatul. Eliticidul, spre a relua formularea profesorului Virgil Nemoianu, l-a lasat rece pe acest ideolog indragostit de scheme abstracte. Persecutia intelectualilor in anii lui Dej, mai ales in 1958-1959, i-a lasat un gust amar lui Dumitru Popescu, insa ideologul a acceptat-o fara sa miste in front. A asistat ingretosat la inscenarea impotriva Militei Petrescu, a lui Mihail Andricu si a grupului lor, dar n-a schitat nici cel mai mic gest de dezaprobare. Nu pare sa stie mare lucru despre Mircea Vulcanescu, Petre Pandrea, N. Steinhardt, Nicolae Margineanu, Alice Voinescu, Dinu Pillat ori N. Carandino. O fi citit oare memoriile doamnei Annie Bentoiu? Dupa 1965, cind avea sa fie unul dintre succesorii lui Rautu, Popescu a contribuit decisiv la articularea noului cult al personalitatii. Presupusa aversiune pentru cultul lui Stalin nu l-a vindecat de voluptatea ditirambilor (sa recitim discursul sau la Congresul al XI-lea). Eseurile lui Popescu din „Scinteia” (pe care a condus-o dupa 1965) erau scrise alert si propuneau o oarecare deschidere. Ele dadeau masura limitatei liberalizari a perioadei 1965-1968. In anii urmatori, ideologul avea sa-si descopere vocatie de romancier. In fapt, ar fi el insusi un subiect pentru un roman. In eseul sau despre Soljenitin, Georg Lukacs chiar sugera ideea unui posibil mare roman despre un ideolog al stalinismului, cultivat, iluminat si fara indoieli, gen Jozsef Revai. Membru al Comitetului Politic Executiv, Dumitru Popescu a ramas pana la sfirsit in anturajul lui Ceausescu si a continuat sa plasmuiasca fictiuni utopice cu grave consecinte sociale. Discipol al lui Rautu, nu a avut nicicum vocatie de eretic. Omul care se jura ca detesta poncifele irespirabile, cel care a facut in repetate randuri elogiul subiectivitatii creatoare, a ramas pana la capat ostatecul unor naluciri ideologice. Cand altii miscau in front, el continua sa defileze cu turma.
Memoriile abunda in aceleasi extenuate clisee despre exploatare, lupta de clasa, complotul gorbaciovist si cate altele. Pe de alta parte, pentru cei care studiaza campul intelectual din acei ani, distributia raporturilor de forte in aparatul ideologic, rolul scolilor de partid si al sectiei de propaganda si presa, interventia directa a liderului partidului in cristalizarea retoricii puterii, articularea discursului totalitar in diversele etape ale regimului, aceste memorii ofera importante informatii care, fireste, trebuie tratate cum grano salis. Seria de volume semnate de Dumitru Popescu, peste o mie de pagini, reprezinta un mesaj din alte timpuri, prolix, incetosat si auto-compatimitor, dar util pentru cei care vor sa inteleaga geneza si tehnicile cultului personalitatii, mecanismele inregimentarii mentale, structurile heteronomiei, metabolismul auto-injosirii, miturile esentiale ale sistemului simbolic pe care il putem numi religia politica a socialismului lui Ceausescu.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Este bine ca scrieti despre trecut, de lucrurile rele care s-au intamplat pentru ca din pacate in Romania dupa Revolutie s-au sarit etapele care trebuiau sa curete societatea de scursaturile comuniste iar acum grupuri mass media ale fostilor comunisti si colaboratori ai Securitatii incearca manipularea opiniei publice folosind aceleasi metode pe care le pomeniti: cuvinte pompoase, fraze fara continut, persecutarea celor care incearca sa schimbe lucrurile in bine.
Suntem un popor care am fost manipulat foarte mult si multi din cei care nu aveau un sistem de valori foarte rigid au devenit niste minti spalate si carora li se spune ce sa gandeasca. Va rugam sa continuati sa ne reamintiti istoria acestui popor, pentru ca nimeni sa nu poata sa spuna vreodata ca nu a stiut, ca nimeni nu i-a spus..
Observații și remarci corecte.Urmasii „fostilor” securisti sau pcr isti mana in mana cu borfasii ce au fost aceptati conform principiului („leben und leben lassen”) adică traieste (citește fura) dar lasa-ma sa trăiesc au acumulat averi uriase finantand astfel diversiunea și manipularea.
Cred ca pana la urma fiecare trebuie sa inteleaga ca are o responsabilitate pe aceasta lume, pe care chiar daca nu o declara si nu si-o asuma, mai devreme sau mai tarziu vine dupa/pentru actiunile intreprinse. Desigur, aici intra in actiune istoricii care fac cercetari/ investigatii si demonstreaze stiintific cauzele si consecintele unor actiuni care, poate, odata pareau minore, fara mari implicatii
Cred ca la acest nivel se face diferenta semnificativa intre comunism si capitalism: responsabilizarea personala pentru fiecare actiune intreprinsa, fara ca ea sa fie ascunsa/justificata in spatele unei multimi/cohorte. Aici este rolul democratiei si al societati puternice: de a condamna derapajele fata de normalitatea umana, dea le condamna si de a lua masuri pentru a evita reaparitia lor.
Unii chiar si dupa 20 de ani, precum dl. Iliescu, nu pot intelege aceasta simpla idee- responsabilizarea individuala pentru actiunile intreprinse- vezi cazul de responsabilizare proprie a chemarii „minerilor” in Bucuresti si a incurajarii modului in care si-au executat misiunea.
Lectia aplicata de comunitatea internationala dupa 2000 este fantastica – fiecare persoana, indiferent cat de puternica plateste/ este responsabilizata pentru faptele sale. Comunitatea internationala a decis sa actioneze in acest fel si sunt deja numeroase cazuri notabile din Europa (fosta Yugoslavie si ma gandesc ca o sa mai apara si cazul Putin – cat de curand) sau din Africa, mai recent.
Concluzia Dvs. dl. Tismaneanu este aplicabila nu numai cazului Popescu – Dumnezeu ci si altor personaje care au contribuit la ascensiunea monstrozitatii si transformarea in stare de normalizate. Fac referire la urmatorul citat „a ramas pana la sfirsit in anturajul lui Ceausescu si a continuat sa plasmuiasca fictiuni utopice cu grave consecinte sociale„.
Toate cele bune si cu multumiri pentru articolele pe care le postati pe Contributors.ro.
Domnule Tismaneanu,lecturand scrierile Dvs. care restituie adevarul despre societatea impusa de tancurile sovietice,ma cutremur amintindu-mi de vremurile care le-am trait si doresc ca aceste adevaruri sa fie cat mai puternic restituite publicului larg,care din pacate este inca manipulat de o medie „dalmatiana” de dezinformare a adevaratei istorii.Pentru a face restituirea adevarului istoric cat mai facil publicului larg,va sugerez o campanie de informare si redare a istoriei reale in articole sintetice,accesibile pentru omul de rand in care sa sintetizati punctual raul facut si sa explicati omului de rand ,modul in care viata lui a fost influientata de acei nemernici care ne-au distrus tineretea si viata multora.Ar fi necesar sa desteptati pe acei oameni simplii,a caror viata a fost transformata intr-un ”bonsai”amintind de romanul 1984 a lui George Orowell.Cred ca trezirea acestor oameni va fi benefica pentru viitorul acestei tari.
1. Despre Dumitru Popescu, cel din 1966: era presedintele Comisiei de politica externa a Marii Adunari Nationale. In aceasta calitate a primit o delegatie a Bundestagului vest-german. Am citit apoi raportul acelei delegatii, intocmit dupa intoarcerea ei in RFG. Erau aprecieri dintre cele mai elogioase la adresa lui D. Popescu. Parlamentarii vest-germani considerau ca viitorul Romaniei se va schimba prin promovarea celor ca D. Popescu.
O copie a raportului la care ma refer a ajuns in mainile lui George Macovescu, adjunct la MAE, printr-o neglijenta crasa a ambasadorului de atunci al RFG la Bucuresti. Macovescu l-a dat la tradus si a trimis traducerea si lui N. Ceausescu. Cred ca acel raport a contribuit mult la ascensiunea ulterioara a lui D. Popescu.
2. Despre Manea Manescu, cel din 1976-77 (?), dupa numirea lui ca prim-ministru: l-am insotit in vizita oficiala in Finlanda. Era complet decrepit. A facut o impresie lamentabila finlandezilor.
Tocmai aici se afla miezul chestiunii. Dumitru Popescu a ajuns in fruntea aparatului ideologic in perioada semi-liberalizarii, a incurajat anumite tendinte modernizante in viata literara si artistica, s-a pronuntat raspicat impotriva anchilozei doctrinariste, dar a fost nu mai putin un sustinator si un promotor al cultului lui Ceausescu, mai ales dupa 1971. Scrierile sale (reportaje, eseuri, romane) au fost marcate de aceasta atitudine schizoida: pe de o parte, opozitie declamativa in raport cu dogmatismul stalinist, pe de alta, angajament frenetic in favoarea noului dogmatism de tip national-stalinist. Daca s-ar fi retras din functiile politice in anii 70 ori macar in anii 80, daca n-ar fi continuat sa scrie discursurile lui Ceausescu pana prin 1981, daca s-ar fi delimitat macar prin tacere, altfel ar fi fost perceput, altfel ar fi intrat in istoria comunismului din Romania. Putea in fond sa ramana membru in CC, ori nici atat. N-ar fi murit de foame, n-ar fi fost arestat. Putea scrie carti decente (precum Octavian Paler), putea sa-si vada de meserie. N-a facut-o, a stat pana la capat langa cuplul nefast, a facut parte din plutonul ultimilor mameluci, a platit cu ani de inchisoare acest lucru. Tinand cont ca era vorba de un sistem bazat pe ideologie, responsabilitatea principalului ideolog mi se pare ca tine de ordinea evidentei. Ganduri bune.
Popescu Dumnezeu a fost patronul Bancii Internationale a Religiilor.
Excelenta caracterizare a acestui personaj odios, o sluga devotata a comunismului absurd si distrugator.. Dle Tismaneanu, reusiti sa redati atmosfera de tiranie intelectuala generata si dezvoltata la maximum de acesti „ideologi” ai partidului comunist. Lista lor este lunga si imi permit sa va atrag atentia supra unui alt personaj acum „fofilat” dar cu „memorii” notabie pe care culmea l-am cunoscut in anii cind parea a figura luminoasa a intelectualitatii „tineret – comuniste” din anii de dupa 1965 : Silviu Curticeanu. Dl Curticeanu a scris si publicat „justificari” ale sistemului comunist, desi el nu a avut deface niciodata cu comunismul, fiind un un tinar cu sperante intelectuale in anii Liceului Emanoil Gojdu din Oradea. Greco-catolic, cred oricum un tinar promitator, a devenit incet incet unul din justificatorii distrugerii morale a acestui popor. Cred ca a-ti putea sai acordati atentia ce i se cuvine. Cu stima pentru delectarea la care ne supuneti saptaminal ! j b din Florida.
Ma voi ocupa curand de memoriile lui Silviu Curticeanu. Le-am citit cu atentie, am observat ca este si elun critic acerb al Raportului Final (surpriza oare?) Este interesant ca Dumitru Popescu are multe reprosuri la adresa lui Curticeanu. Fiind totusi un text relativ scurt, nu un studiu, n-am putut intra in unele detalii altfel extrem de semnificative (atmosfera din inchisoare, relatiile cu Mizil, cu Gogu Radulescu, greva foamei declansata impreuna cu ultimul sef al UTC-ului, Ioan Toma, conflictul cu Ion Dinca etc). N-am pomenit nici despre atacul impotriva lui Dumitru Popescu lansat de Fanus Neagu dupa 1990 si de cuvintele dure ale acesuia impotriva lui FN. Multumesc pentru cuvintele generoase.
Domnule Tismaneanu,
Va multumesc pentru elaboratele dvs articole despre perioada comunista, despre cei care au adus comunismul in Romania si despre cei care l-au sustinut folosind in acest scop metode criminale.
Pentru ca toate acestea sa fie cunoscute de cat mai multi romani incercati sa srieti in cuvinte cat mai simple, pe intelesul si a celor care nu au o pregatire filosofica
Adevarul ne face liberi.
Apropos de Ioan Toma, va spun una ,total adevarata, pe care probabil nu o stiti. La inceputul lui ianuarie 1990 tovaraselul Toma se prezinta la Procuratura Generala pentru a se pune la dispozitia organului, solicitand sa fie incadrat CA PROCUROR intrucat era abslovent al Facultatii de Drept din Iasi ( deci indeplinea conditiile de studii, dosar „bun” avea, insurat, cu copil ) si putea ajuta la clarificarea anchetei privind membri CPEX din care facuse si el parte, cu deosebita onoare. Cum socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din str. A. Sahia, s-a trezit rapid, ca-n filmele cu prosti, inculpat si arestat. Altfel, un tip istet, posibil un viitor „Dumnezeu” ! Extrem de pertinent prezentul articol despre tov. D. Popescu, mi-a placut, o clipa chiar m-am gandit sa cumpar cartea, dar cand am realizat ca asi contribui la bunastarea marelui ideolog, prin cota parte din drepturile de autor, am renuntat instantaneu.
zice bine un proverb italian(cred ca vine din latina) „sa gresesti este normal(omenesc) ,sa insisti este diabolic”
Excelent articol, domnule Tismaneanu. Maica-mea era profesoara de engleza la un liceu in Bucuresti si auzeam discutii prin casa in acei ani…Sa stiti ca Dumitru Popescu avea nenumarati prozeliti, multi dintre ei ramasi anonimi, mai ales in invatamantul liceal si universitar. Erau niste mici „Gobbels” de liceu, dar credeti-ma, foarte periculosi daca voiau sa-ti faca rau.
Aici este problema ce mare, noi n-am avut o decomunizare similara cu denazificarea. Niciun singur ideolog nu a fost adus in fata justitiei ca ideolog. Ba avem si voci care cer sa respectam „ideile”, ca si cum acestea ar nu ar avea consecinte. Cand am scris despre Mizil si Paunescu, doi stalpi ai dictaturii, m-am trezit atacat din varii directii, mi s-a vorbit despre „curajul” lui Paunescu, despre „umanismul” lui Mizil. Un fost disident m-a facut cu ou si cu otet drept „ideolog”, desi n-am lucrat niciodata in aparatul ideologic si toate scrierile mele din ultimii treizeci de ani sunt exact opusul a ceea ce putem numi mirajul ideologic. Fostul magnat al ceausismului, Stefan Andrei, scrie si el istoria dupa cum ii convine. Ultimul boss al Securitatii, Iulian Vlad, este aclamat ca un fel de erou. La lutte continue… La Multi Ani!
Stati linistit, am patit-o si eu. Pe mine ma atacau constant pe forum la EVZ doar pentru faptul ca luam apararea evreilor care au fost victime ale Holocaustului, desi eu sunt roman, ortodox, deci in opinia lor ar fi trebuit sa fiu de partea lui Antonescu. Placa stricata cum ca evreii au adus comunismul in Romania eu cred ca e servita tot de national-comunisti, de nostalgici.
Referitor la ce Paunescu, se stie ca a avut loc o discutie la inceputul anilor ’70 in care i-a spus lui Ceausescu: „Nu dati tineretul pe mana Securitatii. Dati-l pe mana mea”. Asa a luat nastere „Cenaclul Flacara”, un fenomen grotesc de spalare a creierelor si de tinere in frau a tineretului. Datorita celor 12 ani de „Cenaclu”, tineretul roman a ajuns in 1989 complet alienat, fara atitudine politica, fara combativitate, fara putere de discernamant si total paralel cu vremurile istorice pe care le traia. Faptul ca „Piata Universitatii 1990” nu a fost posibila in zone din provincie unde tineretul era abrutizat i se datoreaza in mare masura lui Adrian Paunescu si armei sale ideologice, numita „Cenaclul Flacara”.
Imi amintesc ce socat am fost, dle. Tismaneanu, cand am vazut pe urma la tv documentare in care in anii ’87-’89 in DDR si Cehoslovacia existau cercuri literare unde se dezbatea liber politica, unde se critica pe fata Partidul Comunist, unde tinerii puneau intrebari pertinente si exprimau idei coerente. Asta in vreme multi dintre ai nostri (mai ales de la tara) nu auzisera in viata lor de Walensa, de Goma sau de ce-a fost la Canal.
Aveti mare, mare dreptate cu denazificarea. Pana la urma, comunismul ar fi murit definitiv numai daca Uniunea Sovietica ar fi fost invinsa in razboi, precum Germania in WW2, ceea ce din pacate nu s-a intamplat.
E regretabil sa sti ca unii ca Speer sau Hess au spus sarut-mana ca au scapat cu viata, in vreme ce baietii nostri din CPEX ne-au ras in nas si isi scriu linistiti memoriile.
Va doresc si eu „La Multi Ani!”.
interesante comentarii si poate,unele, sunt refulari ale constiintei celor care posteaza mesaje. sa lasam partea ideologica si sa privim talentul. vitralii incolore, muzeul de ceara, pumnul si palma etc. sunt romane de exceptie. cand am citit pentru prima data ” vitralii incolore” in 1981, aveam atunci 15 ani, am vazut ca se poate si o altfel in literatura. a fost unul dintre romanele care m-au marcat in adolescenta.