vineri, ianuarie 21, 2022

Cine plateste creta?

Tablă neagră, cretă albă, burete umed: imaginea clasică din școală. Pe ici pe colo, mai ales prin orașe mari, au apărut tablele albe și markerele, ceea ce nu schimbă fondul problemei. Tabla vine odată cu școala, din dotările inițiale. Burete se găsește, la limită e o cârpă reciclată, iar elevul de serviciu o udă cu sârg. Creta trebuie cumpărată. Cine plătește creta?

Întrebarea nu este trivială. Fără cretă, degeaba ai tablă. Educația în școala românească nu funcționează fără cretă (sau marker, după caz). Într-o lume ideală, creta o plătește chiar școala. Undeva la magazie se găsește stocul de cretă actualizat periodic de administrator și se distribuie către clase după necesități. La fel ca într-o firmă. Să admintem că nu trăim într-o lume ideală și că nu putem să renunțăm temporar la educație până ce rezolvăm procedura de achiziție a cretei. Trebuie deci să găsim pe cineva să plătească pentru cretă.

În școala reală, chestiunea s-a rezolvat demult. Sunt situații în care școala are bugetul și procedurile necesare pentru a cumpăra cretă, așa cum am descris mai sus. Sunt cazuri în care o plătește învățătorul sau profesorul, din buzunarul propriu, conștient (sau resemnat) că părinții nu pot sau nu vor. Dar în cele mai multe dintre școli creta o plătesc chiar părinții, care se îngrijesc să fie suficientă la clasă. Nu este un lucru specific vremurilor recente, ci un mod de viață istoric, de când s-a înființat învățământul public în România. Mai nou, constatăm dispariția contribuției în natură (părinții aduc creta) și generalizarea chetei semi-instituționalizate (părinții strâng bani, unul dintre ei, profesorul sau chiar un elev, la clasele mai mari, cumpără creta). Dar și această chetă este una cu vechime în sistem: fondul clasei este o instituție istorică.

Este un aranjament care, în anumite limite, nu deranjează, ba dimpotrivă, este benefic. Banii de cretă ar fi trebuit să vină, împreună cu restul bugetului școlii, de la autoritățile locale, din taxele cetățenilor. Trebuie estimați, previzionați, discutați în interminabilul dialog bugetar cu Ministerul de finanțe, aprobați de consiliu, virați școlii, alocați prin norme interne, cheltuiți prin achiziții publice. Dacă se termină banii de cretă, re-alocările înseamnă altă birocrație. Părinții, adică cetățenii plătitori de taxe, cumpără direct creta: este o formă de organizare comunitară. Cei care nu își permit, nu participă, avem deci și o nuanță de solidaritate socială. Nu avem nevoie de birocrație, proceduri, bonuri și facturi pentru cele mai simple metode de a lucra împreună, ba uneori chiar ne încurcă.

Însă fondul clasei nu (mai) este doar despre cretă. Detergenți și material de curățenie. Hărți, cărți, materiale educaționale. Ghivece, tablouri, panouri. Vopsea, mochetă, mobilier. Apoi vine fondul școlii. Curățenie generală, grădinărit. Dotarea cabinetelor tematice. Pază și supraveghere video. Termopane și instalații sanitare. Copiatoare, imprimante, consumabilele aferente. Mobilier nou pentru cancelarie, mașină de cafea și aer condiționat pentru birouri. Deja nu mai este organizarea comunității, ci trecerea premeditată a unor sarcini tot mai complexe din responsabilitatea autorităților în cea a cetățenilor, deși aceștia au plătit și taxele. Unde ne oprim?

Din păcate, mergem mai departe, căci și instituția peșcheșului e istorică. Cadouri pentru Doamna (sau Tovarășa, cum s-a numit o vreme) de 8 martie și de ziua de naștere. De Paște, Crăciun, Ziua învățătorului, sfârșit de semestre, perioadă de evaluări, alte ocazii. Cadouri pentru director; pentru paznic; pentru secretară; pentru șeful de la sindicat. Atenții diverse. Concursuri școlare, unul pe săptămână. Materiale educaționale – caiete tematice, culegeri, dicționare – fără de care nu se poate, cu totul „întâmplător”, toate de la aceeași editură. Meditații.

Și așa ajungem în zona gri în care etica rămâne între paranteze. E normal să facă meditații cu profesorul de la clasă, de ce nu îl învață la clasă acele lucruri? Profesorul care primește comision din prețul culegerilor vândute, învățătoarea care este acționar la after-school-ul recomandat, directoarea plătită de fundația care organizează concursuri săptămânale pe bani, toți aceștia fac educație sau vânzări? Ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți nu au bani pentru toate cele, nu cumva apare presiunea psihologică zilnică („ești restant la fondul clasei!”), excluderea din activități (olimpiade, spre exemplu), ignorare, chiar penalizare la note? Dar ce facem cu loaza al cărei părinte a donat termopanele cele noi, îi punem notă mare deși nu a dat pe la ora de istorie tot semestrul?

Niciunul dintre exemplele de mai sus nu este inventat. Pe fiecare l-am întâlnit cel puțin o dată în ultimii zece ani, timp în care am participat la numeroase proiecte ce au inclus elemente de cercetare în școli. Dar nu trebuie să vă conving că sunt reale, oricine are contact cu școala știe că aceste lucruri se întâmplă. Mai mult, se întâmplă atât de des, și pe o asemenea scală încât au devenit o problemă care afectează serios calitatea educației: copii excluși pentru că sunt săraci, profesori mai interesați de vânzări decât de actul educațional, rezultate trucate, părinți stresați, autorități care ridică neputincioase din umeri. Poate că niciunul dintre simptome nu e generalizat, dar toate împreună sunt semnele unei boli tot mai avansate.

Este momentul nu doar să ne oprim din umflarea tradiționalei instituții a fondului clasei, ci și să facem un pas înapoi. Este însă rezonabil să ne întrebăm cât de mult ne întoarcem înapoi. Într-o reacție defensivă, ca o spălare pe mâini de toată povestea, autoritățile și profesorii (prin vocea sindicatelor) cer o abordare radicală. „Fondul clasei este ilegal”, spune ministrul, și parcă acum sună la procuratură. „Profesorii nu vor mai strânge un leu”, spune sindicatul și adaugă soluția cinică: „vor face referate de necesitate la Minister”.

Trimiterea este, evident, la cretă. Sunt unii profesori și învățători care au sărit, rău de tot, calul? Nu-i nimic, oprim tot și nu mai vorbim despre asta, să vedem cum vă descurcați fără cretă, cam acesta pare a fi mesajul sindicalist. Referatul la minister e desigur inutil, căci bugetul e asigurat de Consiliul Local. Ministrul ar putea, cel mult, să sune la procuratură.

Lucrurile au trecut și într-o zonă în care, în mod normal, nu erau probleme: activitățile extra-curriculare. Ar fi frumos ca școala să aibă bani și pentru acestea, dar în vremuri de austeritate e de înțeles că pentru acele activități care nu sunt strâns legate de programă și care cer resurse suplimentare (cel mai bun exemplu sunt excursiile) să contribuie și părinții. Se pare că sindicatele le-ar dori și pe acestea oprite. Este și acesta un mod de acțiune, oprim totul, vedem ce iese. Mă tem însă că nu vor dispărea niciuna dintre problemele reale semnalate deja, ci doar vom ajunge din nou la dilema cine plătește creta.

Cred că totul ar fi mult mai simplu dacă în loc de rezolvări sistemice am încerca odată și-odată mult vorbita și îndelung amânata descentralizare. E foarte probabil ca între ei, fără minister și fără sindicate care să se amestece în detalii de micro-management, comunitatea profesorilor și părinților, împreună cu primarul și Consiliul Local, să găsească soluții la cele mai multe dintre probleme. Nu din prima, nu fără ajutor, dar soluții acceptate și susținute în comun. Trebuie doar să încercăm.

Articol aparut pe blogul Fundatiei Soros

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. In legatura cu afirmatia „nu sunt bani ca este criza”, s-ar putea sa fie partial adevarata. S-ar putea sa nu fie bani pentru ca sunt cheltuiti ineficient (lucru specific oricarui sistem de stat).

    In legatura cu cheltuirea banilor in sistemul romanesc de invatamant, am gasit statistica aceasta:

    “- in invatamantul primar si gimnazial erau cuprinsi 1,75 milioane elevi, cheltuiala medie per elev fiind de 4.570 lei/an
    – in invatamntul liceal si cel profesional invatau 974.000 de elevi, cheltuiala medie fiind de 4.300 lei/an.”

    https://www.fundatiadinupatriciu.ro/ro/media_room/stiri/630

    Articolul este din 2008, dar daca cifrele sunt corecte atunci nu sunt cu mult diferite decat cele din ziua de azi.

    Acum se cheltuie cam 2300 de lei de elev pe an (sper sa cifra este corecta). Deci, cam 2500 de lei de elev pe an, se cheltuie in cadrul sistemului birocratic care administreaza sistemul de invatamant.

    Daca s-ar cheltui 4000 lei de elev pe an, pentru 25 de elevi in clasa, s-ar putea cheltui cam 2000 de lei/luna, salariu mediu net, pentru profesori si mai raman cam 2500 de lei pe luna, pentru fiecare clasa, pentru cheltuieli curente si materiale didactice. Suficient pentru a cumpara creta.

    Pana la urma trebuie facuta o alegere. Pastram sistemul actual de finantare in care mai mult de jumatate din bani sunt cheltuiti de sistemul birocratic sau alocam mai multi bani pentru salariul profesorilor si materiale didactice? In care din cele doua situatii va rezulta o imbunatatire a calitatii invatamantului?

    PS: Mai multi bani de la buget nu cred ca vor fi alocati prea devreme invatamantului.

  2. „Dar în cele mai multe dintre școli creta o plătesc chiar părinții, care se îngrijesc să fie suficientă la clasă. Nu este un lucru specific vremurilor recente, ci un mod de viață istoric, de când s-a înființat învățământul public în România.”

    Aici e cheia, lupta nu e cu lipsa banilor „de creta” ci cu mentalitatile…ceea ce-i si mai greu. Le doresc sindicalistilor tarie in a se tine de ce si-au propus, si e prima data cand laud o acutiune a unei astfel de asociatii. Doar daca vor intra la ora „fara creta” e posibil sa se miste ceva altfel nu va da nici o autoritate locala sau nationala „bani de creta”…ca doar merge si asa…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Ovidiu Voicu
Absolvent al cursurilor universitare de știința calculatoarelor și științe politice. A urmat cursurile școlii naționale de statistică organizată de FSR și s-a specializat în statistică socială, devenind coordonatorul programelor de cercetare ale Fundației pentru o societate deschisa, dintre care cele mai vizibile au fost seriile Barometrul Opiniei Publice și Studii Electorale Românești. Din 2012 este directorul Departamentului de Politici Publice al Fundației pentru o societate deschisa. Autor al mai multor articole și capitole în studii pe teme precum educație, implicare civică, migrație. Domenii preferate de lucru: democrație și alegeri; educație și resurse umane

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Vreau să dezleg două enigme

Scrisoare deschisă către concetățenii mei Dragi prieteni,            Ați observat,...

Povestea unui om leneș

«Întrebarea esențială e alta: Sunteți sau nu pe aceeași pagină cu conu’ Leonida? Dacă susțineți că statul ar trebui să răsplătească morții...

România se joacă de-a școala

Școala ar trebui să fie piatra de temelie a vieții. Rolul școlii nu este doar de a livra informație semestru după semestru...

Monitorizarea PNRR – examen de maturitate?

Autori: Dragoș Pîslaru și Tana Foarfă La vârsta de 15 ani începi să vezi lumea...

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro