Recent, am participat la o întâlnire între rectorul Universității din București și colegii săi – și ai mei – cercetători. Dezbaterea, care a urmat unei prezentări de final de prim mandat, s-a dovedit vivace și instructivă. O chestiune ridicată repetat din rândurile auditoriului, poate chiar tema cea mai frecventă, a privit susținerea de Universitate a taxelor de publicare în revistele științifice. O colegă, redactoră la revista unei importante edituri internaționale, a observat că taxa de publicare se apropie de 6000 de Euro, cu eventuale reduceri până spre 4000 – condiții în care doctoranzii la UB nu ar avea acces la jurnalul în cauză. (UB oferă fiecărui membru o sumă anuală paușală de 1400 Euro, impunând anumite condiții de calitate a revistelor.) La rândul său, un coleg care lucrează la un centru de cercetare de succes a remarcat că alte universități din țară finanțează în totalitate așa-numitele „taxe de procesare” a articolelor științifice. Tema a fost preluată și de alți participanți.
Pesemne că subiectul și preocuparea care îl învăluie par firești celor care și-au petrecut ultimii ani în mediul universitar de la noi. Făcând un pas înapoi, însă, situația are un aer neverosimil.
În lumea internațională a cercetării, și în special la principalele edituri științifice (suita clasică Springer, Elsevier, Taylor & Francis, Wiley, Sage, Cambridge UP, Oxford UP ș.a.m.d.), există nenumărate jurnale în care publici fără să plătești. Și nu oriunde, ci în reviste din toate categoriile de prestigiu, de la cele mai renumite până la cele modeste prin comparație (totuși, respectabile). E drept că, fără plata unei sume de bani la publicare (taxa de procesare), articolul nu va fi întotdeauna imediat disponibil cititorului interesat. Lucrarea va putea fi accesată gratuit, totuși, de majoritatea colegilor din instituiții de cercetare, care se bucură, în România și aiurea, de acces la baze de date științifice destul de cuprinzătoare. În plus, de ceva vreme încoace, autorii acceptați de revistele științifice au în general dreptul de a posta o versiune draft (preprint) a manuscriselor pe pagina proprie găzduită de, spre exemplu, ResearchGate sau Academia.edu, două portaluri gratuite larg răspândite în lumea cercetării.
De fapt, dacă știi să cauți, găsești și reviste independente – publicate de universități și institute diverse, societăți științifice, grupuri de cercetare, ori în altă formulă – unde îți poți plasa gratis publicațiile, odată ce au trecut de obligatoriul peer review, fără restricții semnificative privind accesul de către terți. Unele (destule) dintre aceste jurnale sunt și înregistrate („indexate”) în baze de date de cercetare, adică pot fi reperate relativ ușor de alți cercetători interesați de subiect. Avem și noi câteva astfel de jurnale în România; cel puțin o parte dintre ele sunt onorabile. (Mai există și alte formule – de tip arXiv și spin-off-urile sale disciplinare, sau SSRN –, care te scutesc și de peer review, dar astfel de arhive electronice deschise nu îți oferă „firma” unei reviste științifice, importantă la nivel formal.)
Pe scurt: ca autor, dacă simți că ai ceva de spus în nișa ta de știință și cauți o revistă de profil, opțiunile sunt astăzi multiple. Nu te costă nimic. Nu trebuie să suferi vreo atingere la prestigiu (dimpotrivă: cele mai bune reviste din lume îți oferă serviciile lor fără bani). Articolele pot fi, cu mici excepții, accesate de terți într-o formă sau alta. Publicarea nu îți este condiționată de vreo afiliere formală sau de vreun titlu. Procesul de depunere a manuscrisului este simplissim. Totul e ca articolul să treacă cu succes printr-un proces de peer review, adică să primească OK-ul unor colegi de breaslă pe care, din fericire, nu îi cunoști și care nu te cunosc.
Și, atunci, de ce preocuparea colegilor mei de a publica pe bani grei, din buzunarul universității și uneori chiar din cel propriu?
Răspunsul necesită o incursiune prin criza modelului tradițional de publicare științifică. Sursele crizei sunt complexe, dar pot fi rezumate în modul următor. Pe măsură ce numărul jurnalelor academice a crescut, în perioada postbelică de expansiune susținută a cercetării și de masificare a învățământului superior, revistele au fost concentrate în portofoliile principalelor edituri de profil. În timp, numărul editurilor a scăzut (vezi lista anterioară), mai ales prin fuzionare sau ca urmare a preluării de publicații de la asociațiile științifice internaționale și de la editurile universitare. În același timp, accesul cercetătorilor de profesie la publicații a devenit tot mai costisitor. Bibliotecile organizaționale – ale universităților, institutelor, societăților științifice – sau municipale (în țările mai bogate) și-au putut permite tot mai greu costurile umflate ale abonamentelor la „pachete” de sute sau mii de periodice imprimate de Elsevier, Springer etc. Până și Harvard s-a plâns de sumele exorbitante. Universități renumite au inițiat boicotarea unora dintre edituri sau au redus cuprinderea abonamentelor.
Nemulțumirea resimțită de comunitatea de cercetare față de modelul abonamentelor la resursele științifice a fost cauzată și de percepția că editurile oferă servicii, în fond, extrem de modeste. Partea covârșitoare a cercetării care stă la baza articolelor este finanțată public. Redactorii jurnalelor, cărora le revin deciziile editoriale și susținerea procesului de evaluare a articolelor, sunt adesea neplătiți (în majoritatea domeniilor științifice) ori compensați nesemnificativ. Cei 3-4 referenți (peer reviewers) ai unui articol fac muncă voluntară, știind că vor avea, la rândul lor, nevoie de colegi dispuși să facă același lucru. Spre deosebire de redactori, referenții nu se bucură nici măcar de faima asociată activității lor, căci rămân anonimi. (Las la o parte eforturile recente, foarte modeste, de a acorda „recunoaștere” referenților.)
Or, în asemenea condiții, ce fac editurile? Nu mare lucru. Chiar și la începutul anilor 2000, marile edituri nu asigurau uneori nici măcar corespondența între aspiranții la autorat și redactori. (Am prins vremea în care trebuia să trimiți în plic, peste mări sau Ocean, un articol tipărit în 3 sau 4 exemplare; și nu către sediul marii edituri, ci la universitatea redactorului-șef al revistei.) Editurile se ocupau de machetare, de corectura finală, de tipărire, de distribuție, proces în schimbul căruia deveneau și singurii titulari ai drepturilor asupra unor obiecte (articolele) produse cu banii – și sudoarea – altora. Privind în ansamblul procesului de cercetare, editurile nu făceau mare lucru, dar se bucurau de profituri enorme.
Costurile nejustificabile ale abonamentelor instituționale au devenit cu atât mai evidente în epoca răspândirii internetului, adică în jurul anului 2000. Orice cercetător din Vestul informatizat își putea pune rezultatele cercetării direct „pe net”, adică pe blogul propriu, pe pagina organizațională, în arhiva societății științifice. Mulți au scurtcircuitat astfel, ce-i drept doar ocazional, parcursul lent, obositor, uneori frustrant al publicării într-un jurnal cu referenți. Unii au demarat chiar reviste academice online.
În acest context a luat ființă – în Vestul informatizat, adică mai ales cel anglo-american – mișcarea „pentru acces deschis” (open access, OA). În mod semnificativ, tema costurilor prohibitive ale abonamentelor la resurse științifice a fost extinsă către miza mai amplă a accesului neîngrădit la rezultatele cercetării. Neîngrădit nu doar pentru abonații la o bibliotecă universitară, ci și pentru cetățenii obișnuiți, cercetătorii amatori, angajații companiilor comerciale sau ai organizațiilor publice.
Editurile științifice s-au adaptat, cum era de așteptat, la tehnologiile noi. Astăzi, practic toate revistele sunt publicate (și) în format electronic; depunerea manuscriselor, evaluarea și comunicarea redacțională se petrece pe platforme specializate; arhivele de articole sunt disponibile online; au apărut servicii „editoriale” noi (de căutare, indexare, identificare de citări, rezumare de trenduri și de conținut științific) ș.a.m.d. Totodată, a explodat radical și fenomenul amintit la începutul acestui text – publicarea pe bani. O bună parte din această reformatare a instituției publicării științifice, și mai ales partea privind publicarea contra cost, se datorează mișcării OA.
Mișcarea pentru acces deschis nu poate fi descrisă adecvat într-un spațiu scurt, mai ales că, strict vorbind, nu s-a limitat la conținutul științific (Wikipedia oferă un rezumat detaliat și competent). În plus, există încă variații substanțiale între practicile din domenii diferite ale științei. În contextul de față, m-aș limita la a spune că mișcarea a adus câteva schimbări cheie în publicarea științifică. Mai întâi, a schimbat substanțial regimul relațiilor dintre autori și edituri (publishers). A introdus noi instrumente juridice care reglementează convenabil pentru autori o gamă de drepturi de proprietate intelectuală, inclusiv de diseminare. Așa-numitele „licențe” deschise ale Creative Commons (CC) reprezintă formula cea mai cunoscută. Printre rezultate se numără și sistemul actual de clasificare a revistelor științifice din perspectiva accesului.
Pe aceeași linie, mișcarea a impus caselor editoriale, în virtutea instrumentelor amintite dar și mai general, anumite practici legate de libera diseminare necomercială a articolelor, chiar și în condiții de acces „închis”. Astfel că, astăzi, majoritatea cercetătorilor pot pune la dispoziția celor interesați, pe o pagină web pe care o administrează singuri, o variantă a articolului acceptat spre publicare într-o revistă fără acces deschis: fie manuscrisul depus inițial pentru evaluare (preprint), fie varianta acceptată însă neprocesată de editură (postprint).
Altă schimbare esențială în regimul de publicare științifică ține de implicarea actorilor instituționali în sprijinirea accesului deschis. Agențiile publice care finanțează cercetarea, inclusiv Comisia Europeană, impun câștigătorilor de proiecte, de multă vreme, condiții de publicare deschisă. Organizațiile de cercetare s-au aliniat și ele, atât în privința acordării de fonduri pentru proiectele interne, cât și în cea a susținerii financiare pentru autori. În plus, destule universități sponsorizează reviste OA „de casă” sau arhive cu publicațiile membrilor.
În fine, mișcarea pentru acces deschis a introdus o formulă alternativă de finanțare a publicării științifice: modelului de abonament instituțional descris anterior (cunoscut și drept „cititorul plătește”) i s-a adăugat o schemă nouă – „autorul plătește”. Plata serviciilor editoriale de către autor asigură, la schimb, lectura liberă pentru toți cititorii. În esență, funcționează ca o taxă fixă, plătită în avans, în contul tuturor „accesărilor” viitoare.
Ideea că cercetătorii vor avea opțiunea de a își plăti singuri lucrările a ridicat două mari obiecții, ambele predictibile: că taxele de publicare vor crește substanțial în timp, înlocuind problema accesului la lectură cu cea a accesului la publicare; că, pentru a își maximiza profiturile, editurile / revistele vor face rabat de la calitate.
Logica economică a sistemului „autorul plătește” a fost expusă succint astfel. În sistemul clasic de publicare, bazat pe abonamentele organizaționale achitate de „cititori” (biblioteci), serviciile editoriale cumpărate reprezintă, din perspectiva plătitorului, bunuri complementare: accesul la un articol publicat într-o revistă de calitate nu scade interesul față de articolele pe același subiect apărute în jurnale de calitate inferioară. Cercetătorii au nevoie să cunoască cât mai mult din ce s-a publicat la temă și organizațiile lor vor plăti pentru a consuma în consecință (asemenea, să zicem, unui colecționar de unicate). Ca atare, editurile, și-așa puține la număr și ușor de cartelizat, nu se află în competiție, deci prețurile pot fi umflate. Atunci când autorul plătește, în schimb, el achiziționează un bun de substituție: dacă un jurnal nu are un raport cost / renume mulțumitor, autorul va căuta o revistă de prestigiu comparabil cu un tarif de publicare mai mic. Competiția va ține prețurile sub control.
Logica economică descrisă mai sus funcționează dacă sistemul de abonamente este înlocuit complet de plata la autor. Dar, într-un sistem combinat, cum este cel de acum, avantajele financiare pentru contribuabil nu sunt evidente. Dimpotrivă: sistemul de abonamente rămâne indispensabil, iar taxele pentru publicare cresc. Tariful exorbitant de publicare a unui articol menționat la începutul textului nu este tipic, dar nici vreo raritate; sume de 2-3000 Euro sunt comune. Iar estimările arată că principalele națiuni producătoare de știință cheltuie tot mai mult pentru a asigura taxele de publicare, în parte fiindcă numărul de articole publicate a crescut masiv. Sunt aceste cheltuieli suplimentare justificate de beneficiile accesului deschis la o bună parte din rezultatele cercetării? Calculul nu poate fi unul simplu.
A doua îngrijorare privind sistemul „autorul plătește” ține de reducerea calității. Dacă autorii cumpără publicarea, au spus scepticii, atunci jurnalele au tot interesul să „vândă” cât mai multe articole. Aceasta ar duce la o cursă pentru coborârea standardelor. Adepții OA au contraargumentat că, atunci când își plătesc articolul, cercetătorii cumpără nu atât serviciile editoriale, cât prestigiul oferit de egida jurnalului. Prin urmare, revistele de renume – câștigat prin recunoașterea acordată în timp de comunitatea științifică – se vor îngriji să își conserve prestigiul, care justifică și un tarif eventual ridicat. Revistele de pe etajele imediat inferioare vor ținti un raport convenabil între venituri și blazon. Iar jurnalele care publică cercetări slabe vor publica, inevitabil, ieftin, fiind așadar stimulate să crească calitatea pentru a putea spori prețul. Toate segmentele de calitate vor fi deservite.
Realitatea s-a arătat mai complicată. În realitate, plata publicării la autor a șubrezit radical o normă nescrisă în comunitatea științifică: cercetătorii publică dacă au ceva semnificativ de spus, indiferent de accesul la resurse financiare; iar revistele își extrag profitul negociind cu fondurile organizaționale, nu cu autorul individual. Drept urmare, într-un interval de numai 7 ani de expansiune a OA, numărul total de articole publicate anual de principalele edituri științifice internaționale, mai vechi și mai noi, a crescut cu aproape 50%. Pentru anumite edituri, creșterea a fost de 6-10x. Acestor edituri li s-au adăugat nenumărați publishers și jurnale independente noi. Aceeași analiză arată că măsuri indirecte ale calității jurnalelor, precum viteza de publicare sau procentul de articole apărute în numere speciale (care se supun unor rigori de evaluare comparativ scăzute), au evoluat în mod suspect în perioada amintită.
Dar o bună parte din problemă ține chiar de definirea calității. Desigur, evaluarea calității unui rezultat științific presupune judecarea sa directă, însă prestigiul jurnalului în care rezultatul a fost publicat reprezintă o bună măsură alternativă, deși indirectă. (Mai scutește și din judecata individuală subiectivă.) Această formă de evaluare indirectă depinde, însă, de existența unui consens viguros privind revistele importante în rândul comunităților de cercetători dintr-un domeniu sau o nișă de cercetare. În sistemele de cercetare avansate, consensul a existat și încă mai există. În sistemele „emergente”, consensul lipsește la nivelul comunității științifice relevante (lipsește, desigur, și evaluarea directă a rezultatelor cercetării). Consensul a fost suplinit de indicatori scientometrici (factorul de impact, scorul relativ de influență ș.a.m.d.) care caută să măsoare calitatea jurnalelor independent de evaluarea directă din partea comunității științifice relevante. Pentru o vreme, strategia a funcționat, cât de cât. Dar, ca orice măsuri indirecte și întrucâtva artificiale transformate în standarde oficiale pentru angajare, promovare, premiere, ori finanțare, indicatorii devin relativ ușor de (de)jucat. Inflația recentă a indicatorilor de calitate a revistelor academice, laolaltă cu strategiile dubioase care au făcut-o posibilă, ridică semne de întrebare cu privire la utilitatea celor dintâi de-acum înainte.
A scăzut, așadar, în ansamblu, calitatea publicațiilor științifice? Chiar lăsând dificultățile conceptuale la o parte, e greu de răspuns cu siguranță. Într-un sens, aceasta este și problema, așa cum am sugerat într-un articol publicat anterior pe această platformă: nu știm. Pesemne că nu prea știm nici măcar cum am putea răspunde cu un grad de certitudine ridicat. Știm doar că, în știință, a crescut substanțial zgomotul.
Ce înseamnă toate acestea pentru un sistem de cercetare modest, ca cel românesc; și pentru o universitate de prestigiu național, ca universitatea mea? Revin, după încă un scurt ocol, la istorioara cu care am deschis articolul.
Nimeni nu și-a închipuit, în comunitatea OA, că autorii care plătesc pentru publicarea articolelor proprii vor scoate bani din buzunar. Viziunea originară a fost alta, inspirată din instituționalizarea cercetării în sistemele mature. Marea parte a cercetătorilor care publică obțin oricum, în urma participării la competiții de proiecte, sume pentru cercetare de la agențiile de finanțare sau din alte surse. Dacă o parte comparativ foarte redusă din aceste fonduri ar fi îndreptate către plata taxelor de procesare a articolelor generate de cercetarea deja finanțată, rezultatele ar fi accesibile tuturor. Această perspectivă integrează sprijinirea publicării în ansamblul vast al procesului de cercetare, a cărui finanțare presupune, de fapt, susținerea întregii infrastructuri științifice: de la formarea de noi cercetători și echipe de cercetare, la crearea de rețele internaționale, la achiziția de echipamente, la continuarea timp de decenii a programelor de cercetare promițătoare etc. Achitarea taxelor de publicare reprezintă doar o piesă minusculă în mozaic.
În România (și nu numai), finanțarea publicării articolelor păstrează o legătură foarte firavă cu logica anterioară. Dacă cea din urmă ar fi funcționat, cercetătorii UB prezenți la întâlnirea cu rectorul nostru nu ar fi resimțit nevoia susținerii taxelor de publicare de către Universitate. Sumele respective ar fi fost, în mare parte, asigurate prin fondurile din proiecte. Iar cercetătorii care, într-un moment anume, nu ar fi dispus de fonduri pentru cercetare ar fi avut la îndemână, oricum, mulțimea de reviste unde publici gratuit, în regim de acces închis sau deschis.
Banii cheltuiți astăzi de universitățile românești (și nu numai) special pentru sprijinirea taxelor de publicare nu servesc sporirii cercetării de calitate, și nici măcar comunicării propriu-zise a cercetărilor întreprinse. Pentru asta, universitățile alocă alte resurse, inerent diminuate, prin alte mecanisme (vezi, de exemplu, ICUB). Banii pentru taxa de publicare servesc doar publicării cât mai sprintene și mai lesnicioase de articole. Adică, acumulării rapide de piese în portofoliile personale ale profesorilor (acumulare utilă pentru promovare sau pentru un boost de profil profesional) și în portofoliile organizațiilor de cercetare (acumulare utilă pentru creșterea finanțării publice a organizației și pentru ascensiunea în omniprezentele și tot mai irelevantele clasamentele universitare).
Altfel spus, fondurile de acest tip cheltuite de organizațiile de cercetare – de contribuabilii – din România par să se îndrepte, convenabil dar contraproductiv, nu către realizarea cercetării, ci spre semnalizarea sa. Așa cum mi-a șoptit, spre finalul întâlnirii cu rectorul, colega mea cu palmares de publicare de invidiat, clădit în timp, sistematic și cu răbdare: „Mai bine dă-mi banii să-mi fac cercetarea, că de publicare mă ocup eu după – și gratis.”
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Excelent articol .
Exista doua aspecte diferite. Cercetarea universitara si cercetarea prin INCD uri si ale Acad.Rom. Finantarile pe proiecte sunt mult diferentiate si inegale. Cercetari de calitate dar si inepte exista in toate aceste sisteme. Pe ansamblu in Ro cercetarea stiintifica este subfinantata dovada fiind numarul mic de cercetatori la 100 de locuitori. In momentul cand se face o munca de cercetare de calitate atunci autorul are pretentia de a publica in o revista cat mai buna. Este vorba de imaginea si prestigiul sau. La care se adauga apoi prestigiul castigat de entitatea de cercetare. Pe ansamblu, editurile si revistele dar si conferintele au devenit nuclee de afaceri unde conteaza si profitul nu numai ce se publica si cum se publica.
Uitati-va pe statistica publicata de uefiscdi la adresa https://uefiscdi.gov.ro/premierea-rezultatelor-cercetarii-articole-web-of-science-precisi, ca să vedeți ca sunt autori romani care publica zeci de articole pe an, ca autor de corespondenta, în reviste cu plata. Aritmetica o faceti d-voastra.
Statistica si numarul mare nu inseamna si calitate. Cantitate versus calitate.
Stimate domn, spuneti multe lucruri si de fapt nu reusiti sa punctati mai nimic important referitor la subiect! Mai mult, expuneti frustrari proprii, precum si frustrari tipic romanesti in ceea ce priveste publicarea de articole stiintifice in jurnale a caror valoare stiintifica este indubitabila!
Lucrurile stau cam asa:
1. Jurnalele open access sunt complet lipsite de valoare, procesul de peer review devenind in cazul majoritatii acestora, mai ales in ultimii 5-10 ani, o pura formalitate. Nici macar o exprimare corecta in limba engleza nu mai este solicitata in mod expres! Se publica tot felul de ineptii, lipsite complet de valoare stiintifica, apar prin articole fel si fel de idei nastrusnice , unele conducand la ideea de a recomanda autorului(autorilor) internarea grabnica in clinici psihiatrice sau retragerea cat mai rapida dintr-o pozitie academica sau de cercetare.
Colegii dumneavoastra care solicita fonduri pentru publicare in asa zise „jurnale de valoare open access” nu sunt de fapt in stare sa produca articole care sa fie acceptate de catre jurnalele de prestigiu, recunoscute in lumea stiintifica pentru valoarea articolelor publicate. Asta e realitatea si nu trebuie sa denaturam adevarul!
Nicio universitate serioasa din lumea civilizata( si includ aici nu numai USA, West Europe, Canada, ci si Australia, Noua Zeelanda, precum si cateva tari asiatice si din America Latina) nu practica asa ceva, adica sa suporte costurile publicarii in Open Access Journals a unor articole scrise de profesorii sau cercetatorii din aceste universitati. Chestia asta e o dovada de mediocritate si de dorinta acerba de parvenire fara merite.
Cand totusi se publica in reviste open access de catre cercetatori din universitati valoroase, costurile publicarii se suporta din granturi ale departamentelor, din proiecte in care departamentul este implicat, din granturi proprii de cercetare, nefiind necesar decat acordul directorului de departament ( care e suveran in departament din multe puncte de vedere, nu ca in Romania unde rectorul e singurul care manipuleaza( evident dupa bunul plac) banii universitatii), sau pur si simplu iti finantezi publicarea din propriul grant, nefind necesar acordul nimanui.
2. In lista editurilor consacrate in a edita „the best journals in the world” ati uitat sa includeti De Gruyter si Helderman Verlag, probabil mai putin cunoscute de catre cei care nu au de-a face cu matematica si stiintele exacte. Mai sunt, de asemenea, prestigioasele reviste editate de catre societati stiintifice precum AMS( American Mathematcal Society), EMS, SIAM, … Toate jurnalele editate aici nu sunt Open Access. Cei ce au nevoie sa studieze articole non open access isi pot finanta costurile prin granturi, in cazul in care universitatea de care apartin nu-si permite sa achizitioneze abonamente.
3. Observ ca „certati” marile edituri, edituri care produc stiinta la cel mai inalt nivel, unele de sute de ani! Ce fac marile edituri este problema lor in mod exclusiv, o fac pe banii lor( chiar daca uneori o parte din bani provin din donatii) si nu au de dat socoteala nimanui, nici universitatii Harvard, nici MIT, nici UCLA si cu atat mai putin unor indivizi dintr-o tara a carei productie stiintifica, comparativ cu tari de aceeasi anvergura, este complet nesemnificativa. Banuiesc ca intelegeti la ce tara ma refer!
4, Universitatile din Romania sufera de o lipsa cronica de finantare( la fel ca toate institutiile de invatamant romanesti) in special datorita guvernarilor continand lepre comunistoide de provenienta securist-comunista care nu sunt deloc interesate de o educatie de calitate, ci de indestularea propriilor buzunare. Autonomia universitara e o vorba goala, rectorii sunt in general unelte politice si se comporta in universitati ca pe propria mosie, multi dintre profesori nu ar merita primiti intr-o universiotate nici macar pentru a spala podelele! Asta e realitatea si daca cat mai multi dintre noi ar spune-o cu voce tare cat mai des, am avea poate sansa de a schimba lucrurile.
Bani pot veni din granturi, din proiecte UEFISCDI( asa, putine si plapande, cum sunt), din alt fel de proiecte, si ar putea fi cheltuiti si pentru publicare open access! Dar la noi scopul principal este parvenirea fara merite si imbogatirea….nu generalizez dar e de precizat ca fenomenul e majoritar!
5. Este o necesitate ca referentii sa fie anonimi! Obiectivitatea, corectitudinea si competenta in procesul de peer review sunt esentiale pentru mentinerea unui nivel stiintific inalt! Sunt referent la mai multe jurnale si am fost platit de catre doua dintre acestea, care sunt in lista ISI( sunt indexate SCIE – Science Citation Index Expanded) si nu sunt open access. O suma per articol recenzat, intr-adevar, modica!
Stimate domn,
1. Afirmațiile dvs. de la acest punct sunt în tensiune: (a) „Nicio universitate serioasa din lumea civilizata … nu practica asa ceva, adica sa suporte costurile publicarii in Open Access Journals a unor articole scrise de profesorii sau cercetatorii din aceste universitati.” (b) „Cand totusi se publica in reviste open access de catre cercetatori din universitati valoroase, costurile publicarii se suporta din granturi ale departamentelor, din proiecte in care departamentul este implicat … nefiind necesar decat acordul directorului de departament…”
Oricum, (a) e fals. Universități prestigioase (mai toate) sprijină publicarea cu taxă fie prin acorduri / contracte directe cu editurile (de ex., https://onesearch.library.utoronto.ca/faq/how-does-university-support-publication-open-access-journals-financial-support-available); fie prin finanțare individuală, în sistem similar cu cel de la UB, cu condiții de calitate (de ex., https://libraryguides.helsinki.fi/apc/journals#s-lg-box-wrapper-18929579).
Privind (b): astfel stau lucrurile, în esență, și la UB. Procesul e deschis, condițiile de sprijinire a taxei de publicare clare, rectorul nu manipulează absolut nimic.
Nu asta e problema pe care o semnalizez în articol, ci cercul vicios prin care universitățile ajung (rațional, din perspectiva lor) să finanțeze articole OA cu plata la autor (rațional, din perspectiva autorilor) – cu efecte nefericite în privința finanțării cercetării.
2. Am inclus De Gruyter și Helderman în listă – prin categoria deschisă „etc.”.
2b. Se pare că, conform logicii dvs., AMS s-a descalificat. Publică Open Access cu nesaț: https://www.ams.org/publications/journals/open-access/open-access
3. Nu cert marile edituri, ci pun în evidență faptul că sistemul pe care îl practică (schema veche cu abonamente și combinația nouă cu OA) este convenabil pentru ele, însă disfuncțional pentru comunitatea științifică. Ce fac editurile e complet rațional, căci își maximizează profitul. Căutarea de alternative la sistemul vechi de către comunitatea științifică și finanțatorul public e la fel de rațională.
(Btw, am publicat la Springer, T&F, Sage, Cambridge UP, Wiley-Blackwell, Oxford UP și Elsevier, adică „The Big 5 plus 2”. Nu am publicat conditionat de taxe de publicare. Deci recunosc meritele editurilor mari, doar că tot consider sistemul disfuncțional pentru cercetare.)
4. Aveți dreptate în mare măsură. Din fericire, UB e una dintre excepții. Cu toate atribuțiile lor extinse, rectorii sunt foarte limitați de democrația universitară. Iar Senatul UB e un haos deliberativ de invidiat în orice democrație. Lucru care are și dezavantaje (dificultatea de a urni ceva din loc), nu numai avantaje.
5. De acord cu anonimitatea. Mă bucur că revistele vă compensează. Am recenzat zeci de articole, inclusiv la jurnale din Top … 1 al unui domeniu major (deși nu am înțeles prea bine de ce m-au contactat tocmai pe mine, căci nu aș putea ajunge să public vreodată acolo), însă nu am primit vreodată nimic. Și nici nu mă așteptam – și nici nu aș vrea. Fac muncă voluntară fiindcă știu că se întoarce la mine și e suficient.
Stimate domn,
Raspunsurile dumneavoastra la comentarii imi creaza senzatia unei atitudini de superioritate insotita de un iz de aroganta relativ zeflemitoare, chestiuni care, va garantez, nu se justifica in niciun caz! In primul rand din cauza celor 13 ani de cariera la institutia numita Universitatea Spiru Haret! Nu cred ca e cazul sa fac caracterizari asupra acestei oficine, infiintata de un fost politruc comunist, si care a reprezentat in anii de dupa infiintarea sa principala furnizoare de diplome universitare fara acoperire in arealul romanesc, constituind unul dintre motivele pentru care in tara asta exista acum o harababura totala in ceea ce priveste ierarhia valorilor!
Departe de mine intentia de a aduce atingere in vreun fel Universitatii din Bucuresti, care, fara niciun fel de dubii, a fost de-a lungul timpului si este cea mai valoroasa universitate din Romania, lucru confirmat si de clasamentele internationale.
In domeniul Matematica Univ Buc se claseaza pe locurile 201-300 in Shanghairanking 2023, loc foarte onorabil, clasarea domeniului Matematica din Univ Buc in Shanghairanking de-a lungul anilor in top 500 nefiind o surpriza. De fapt domeniul Matematica e singurul din Romania care apare de vreo 10-15 ani in mod obisnuit in top 500 al clasamentelor ARWU, Univ Buc, fiind insotita in unii ani, in principal de Univ Babes-Bolyai si Politehnica din Bucuresti, si de cateva ori au aparut Univ A.I. Cuza, Univ Tehnica din Cluj, Univ Craiova. Dar, doar domeniul Matematica e prezent, celelalte domenii fiind, cele mai multe dintre ele, absente complet in astfel de clasamente. Acesta ar fi un al doilea motiv pentru care atitudinea dumneavoastra e complet nejustificata!
Cum prin postarea unui articol pe platforma Contributors deveniti persoana publica, fiind obligat sa expuneti public un scurt CV, as fi curios sa aflu cum se numeste Universitatea(conservatoare) din Texas la care ati petrecut un an din cariera dumneavoastra. Prin Texas exista cel putin 3 universitati top 200 omniprezente in clasamentul general Shanghai! Dupa cate stiu, nu sunt prea conservatoare!
Dar sa revenim la oile noastre….cele dornice de parvenire! ( Ele fiind oi doar in aparenta)
Dupa cum foarte corect spune mai jos domnul Aurelian Gheondea, rezultatele cercetarii nu pot fi evaluate in mod serios dupa numarul de articole publicate, dupa factorul de impact al revistelor in care sunt publicate sau dupa nu mai stiu eu ce caracteristici scientometrice ale jurnalelelor, inventate de fel si fel de birocrati din lumea larga! Singura evaluare serioasa nu poate fi facuta decat de catre specialisti in domeniu. Doar atat!
Evident, exista si cateva jurnale Open Access serioase, care incearca sa mentina un nivel sobru si ridicat, nu stau sa caut acum pentru a da exemple, dar marea majoritate publica in schimbul unor consistente sume de bani articole de toata jena! Si mai grav este faptul ca marea majoritate a celor care publica in astfel de jurnale cunosc acest fapt!
Eu daca as avea o pozitie care sa-mi permita decizii financiare intr-o universitate nu as incuraja acest fenomen, de publicare contra cost, pentru ca, evident, exista suspiciunea de lipsa de valoare a articolului.
Ce ar putea determina un cercetator sa publice Open Access? Ma gandesc ca ideea ca el crede ca articolul pe care doreste sa-l publice contine lucruri noi atat de interesante si importante pentru comunitatea stiintifica, incat totul trebuie sa devina public cat mai repede. Asta ar fi un motiv justificat!
Insa deseori motivul este pur materialist, se publica open access pentru a obtine cat mai repede cat mai multe citari, sau pur si simplu datorita faptului ca jurnalele de acest tip accepta spre publicare si articole slabe!
PS1 AMS nu se va putea descalifica niciodata pentru ca toata lumea stie ce rigoare in publicare practica jurnalele AMS, oricum ar fi acestea: open, non-open, closed, semiclosed,…
PS2 Articole mai slabe sau cu greseli se mai strecoara uneori si pe la reviste foarte tari, din nefericire! E o criza mare de referenti, sunt prea multe reviste si, din pacate, lucrurile nu vor merge mai bine in viitor din punctul acesta de vedere!
Stimate domn,
În replica mea, am încercat să vă răspund punct cu punct. Măcar acest lucru este o dovadă de respect, nicicum de „superioritate insotita de … aroganta … zeflemitoare”. E drept, am catalogat anumite afirmații pe care le-ați făcut drept false („Toate [sic] jurnalele editate [la AMS] nu sunt Open Access”, „Nicio universitate serioasa din lumea civilizata … nu practica asa ceva…”) – dar am oferit probe clare că greșiți. Dvs., în schimb, nu răspundeți direct la nici una dintre observațiile mele (punctuale), ci vă legați de lucruri care nu au nici o legătură cu subiectul articolului.
De exemplu, vă legați de activitatea mea universitară anterioară celei de la UB. Cei 13 ani la Spiru Haret au o explicație simplă: în anii 2000 universitățile de stat erau, practic, închise celor care nu aveau o „intrare” personalizată în organizație. De fapt, dincolo de erorile rectorului USH, debandada din sistem se datorează mai ales universităților publice și personalului lor, care țineau pâinea și cuțitul în organismele profesionale din sistem și ar fi putut ușor să prevină „harababura” din învățământul superior. De fapt, universitățile publice au amplificat fenomenul. Am argumentat acest lucru chiar aici pe platformă (și nu numai aici), acum mai bine de un deceniu: https://www.contributors.ro/despre-noroc-si-nenoroc-in-istoria-recenta-a-universitatilor-romanesti/.
Vă legați de faptul că aș fi o „persoană publică” care nu dă destule detalii despre activitatea sa din trecut. Simpla publicare pe Contributors nu mă face persoană publică în sensul care să mă oblige să afișez un CV public. Dar, ca universitar, am, desigur, un CV pe site-ul unibuc – și în multe alte locuri. Dacă ați fi avut minima curiozitate să îl consultați, v-ați fi lămurit cu privire la universitatea texană la care vă referiți în replica dvs. Nu e nu știu ce grozăvie de universitate, dar de cel puțin 20 de ani, e undeva în Top 100 (de obicei, pe locurile 70-90) al US News Best National Universities. Printre altele, are un departament de studiu al religiei excepțional și o facultate de drept undeva în top 40-50 (pe mine asta mă interesa în 2005 pentru studiile mele doctorale).
În rest, în răspunsul dvs. nu faceți decât să repetați lucruri pe care le-ați mai spus și cu care nu aș fi nici măcar în mare dezacord – dacă nu le-ați formula atât de net și de radical.
LS e foarte radical in a-si expune/striga ideile pe aici si crede ca detine adevarul absolut. Dar de multe ori doar spune chestii evidente. Cu Open access e in mare parte o prostie si articolele publicate un jurnale mici open access sunt maculatura, dar ce te faci ca acum si jurnalele serioase mari ofera publicarea in regim open access, chipurile pt a da posibilitatea accesului tuturor, desi cine e interesat are de regula abonament prin universitate.
Apoi m-a amuzat ca LS zice ca indicii scientometrici nu sunt deloc valizi (ceea ce e partial gresit, existand multe feluri de indici scientometrici a.i imaginea de ansamblu e relativ veridica), dar mai sus zice ca Univ Bucuresti e clasata intr-un ranking pe nu stiu ce pozitie, deci face apel tot la niste indici scientometrici…
Despre indicii scientometrici nu am spus ca nu sunt deloc valizi. Interpretati in mod tendentios ceea ce am scris! Am spus ca evaluarea de catre specialisti in domeniu e mult mai relevanta decat cea eventual realizata prin luarea in considerare a unui factor de impact sau a unui scor relativ de influenta al unui jurnal. Ceea ce mi se pare o chestiune evidenta si de bun simt!
Asta nu inseamna insa ca ignor in totalitate orice fel de caracteristici scientometrice ale jurnalelor stiintifice! Dar totul trebuie tratat cu echilibru! Exista in Romania persoane care poseda titlul de prof dr habil cu peste 100 de articole publicate in reviste cotate ISI si altele care au publicat nu mai mult de 10 articole in jurnale cotate ISI, dar toate valoroase si publicate in reviste de top, care nu sunt decat pe pozitii de conf! O buna parte dintre persoanele cu 50-150 de articole nu vor ajunge in viata vietilor lor sa publice in astfel de jurnale tari, precum sunt cele in care au publicat respectivii conferentiari!!
Este cineva vinovat aici, in afara de „evaluarea cantitativa”, „evaluarea la kilogram de articole” !? Nu! Aceasta este evaluarea prevazuta de legislatia CNATDCU. Trebuie sa existe criterii, de acord, dar sa incercam totusi sa le facem astfel incat valoarea autentica sa fie cea care primeaza!
PS Relativ la performantele facultatii de matematica a univ buc, atat din punct de vedere scientometric, cat si din punct de vedere al valorii reale a articolelor, isi merita cu prisosinta locul in cel mai performant clasament mondial al universitatilor!
Aici puteti gasi tot:
https://www.shanghairanking.com/rankings/arwu/2023
Incercati sa gasiti si criteriile, navigand pe site, pentru a va lamuri de ce acest clasament este cel mai relevant, neavand de a face cu chestiuni gen buget al univ, nr studenti, locuri in camine, spatii si multe alte criterii care nu au nicio legatura cu performanta stiintifica.
@LS. Evident ca trebuie un echilibru, si doar un indice gen factor impact sau scor influenta nu spune toata povestea, asta am si scris mai sus, dar totusi nu se poate compara intre factor impact si scor influenta. Pe de alta parte ce propuneti ca „evaluarea de specialisti in domeniu e mult mai relevanta”, nu as afirma asta. Trebuie luate in considerare mai multe lucruri, inclusiv evaluarea de specialisti in domeniu.
Dar care „specialisti in domeniu”..? de regula specialistii in domeniu isi apara cu fervoare propria bucata, si nu vad nimic altceva. Ca sa nu mai zic ca multi sunt vadit partinitori. Cum poti face deci o evaluare uniforma si obiectiva?
Apoi daca cineva are articole in jurnale f.bune, dar ele sunt toate in colaborare cu altii, iar la aceste articole respectivul s-a aciuat dar nu a avut in realitate o contributie importanta, se mai pot numi acele articole „ale lui” ?!…
Cu UNiv Bucuresti, nu am zis ca ar fi nemeritat locul ocupat. Dar clasamentul asta e bazat tot pe indici scientometrici.. Sunt persoane de calitate la Univ Bucuresti, dupa cum sunt si unii slabi.
Ierarhia valorilor nu a distrus-o USH . Cum nici celelalte din domeniul privat nu au făcut-o . Au distrus-o cei care aveau atribuții în selecția valorilor . Aveți ochi să vedeți putinele cazuri ale deținătorilor de diplome de licență care au fost acceptați sa se îmbuibe in instituții publice . In treabă asta universitățile unde au urmat cursurile nu au vreo vina . Dar nu vedeți numeroasele cazuri de absolvenți săi licențiați ai universităților private care lucrează în țară sau pretutindeni în mediul privat . Angajatorii lor sunt mulțumiți de valoarea adăugată pe care aceștia o produc . De ce nu arătați cu degetul către cei care au selectat valori în sistemul public ? Sau sa spuneți vreo vorbă despre absolvenți și licențiați din universități bugetare care au parcurs ciclul universitar pe bani publici ( ai cetățenilor ) și nu practica in domeniu . In vreme ce , absolvenții și licențiații din privat au făcut totul pe cheltuiala lor . Legislația din tara asta discriminează existența și funcționarea învățământului privat fata de cel bugetar . O mîrșăvie .
Cam asa este, domnule Popescu! USH si alte pseudo-universitati nu au facut altceva decat sa profite, avand in vedere situatia de facto a nonselectiei, promovata , incurajata si practicata de autoritati compuse din personaje dubioase, needucate, provenite din mediul securisto-comunist sau din zonele cele mai frivole ale societatii!
Asta insa nu inseamna ca astfel de pseudo-universitati nu sunt vinovate!
Din nefericire mediul privat universitar din Romania nu a gasit resurse pentru a deveni cat de cat frecventabil! Este o situatie conditionata de multi factori, ar fi o discutie lunga de purtat asupra acestui fenomen!
Universitatile finantate din bugete publice nu profita …. Asa o fi , daca spuneti dumneavoastra .
Loteria Romana si toate casel de pariuri nu profita ….
Firmele care acorda tichete de masa nu profita …..
Medicii de ,,familie” nu profita in conditiile in care sint platiti din FNUASS per capita si nu exclusiv per serviciu presta ….
Elevii si studentii nu profita pe seama acordarii scutirilor de transport …..
Pensionarii nu profita prin faptul ca nu sint platiti din bani capitalizati in conturile lor nominative ci din contributiile pentru pensie platite de cei ce trudesc ( sa produca valoare adaugata ) fix in luna in care incaseaza ei pensiile ….
Si pot continua trei zile de aici inainte . Traim intr-o societate socialista / cooperativizata . Liberalismul nu a existat in tara asta din 90 pina astazi . Fiecare dintre noi este un mic profitor atita timp cit accepta sa traiasca ininteriorul ei si mai ales dupa regulile impuse de tilhari si mincinosi aflati la conducere .
Duomnu LS,
esti rau si exagerezi:
1. Nu exista „jurnale” lipsite d evaloare. Chiar si cele care publica articole cu exprimari stingace in engleza pot si valoroase.
2. Recenzorii nu sunt sfinti si se pot insela. Ar fi instructiv sa ne uitam in istorie sa vedem cite idei marete au fost initial respinse de recenzori. Pamintul e plat, nu asa?
3. Exista mai multe feluri de cercetari:
– cele de firma, concern, finantate de acestea. In acest caz nu prea exista interes sa se publice amanunte tehnice, e suficient un articolas subtire pt ceva reclama. Si concernul respectiv e gata sa plateasca publicarea, din fondul de reclame.
– cercetari finantate (si) de stat. In acest caz e obligatorie publicarea rezultatelor, e un bun comun, chiar daca si pe aici cineva mai frezeaza datele.
– cercetarile universitatilor, sau institutelor specializate, de ex. Max Planck, Frauenhofer, DLR etc. Aici s-ar incadra cele spuse de autor. Aceste instututii au interes sa-si faca cunoscuta competenta in dorinta de a gasi colaborari.
Ce mi se pare aberant e pretul imens platit OBLIGATORIU pt publicarea tezei de doctorat. Mai mult, se impune o anumita editura, chipurile sa fie ceva uniform se impune si un anumit numar de copii. Editura vinde mai apoi lucrariile la un pret imens. Mentionez ca in acest caz nu e nevoie de nici un recenzor, lucrarea de doctorat fusese deja acceptata.
In concluzie, stiinta e un bun al intregii umanitati, ar trebui sa fie facilitata popularizarea.
„In concluzie, stiinta e un bun al intregii umanitati, ar trebui sa fie facilitata popularizarea.” – De acord cu asta, bineinteles, dar, din nefericire, pentru a realiza acest lucru sunt necesari bani…destul de multi!
Societatea umana azi este in proportie de 99,99% materialista. Mai mult, multi sar imediat cand vad o oportunitate de castigat bani. Si iata, publicarea de articole stiintifice reprezinta o astfel de oportunitate!
o teza sustinuta si validata e superrecenzata, pentru ca o face comisia de doctorat mai bine decat orice recenzor!
„Superrecenzata”?!… iar te avanti aiurea fara a gandi in detaliu. Sunt o multime de teze doctorat foarte slabute (unele chiar gresite), altele semi-plagiate. Comisia de doctorat nu e un panaceu universal. De multe ori membrii comisiei sunt acolo de forma, nu citesc teza in detaliu si nu aduc modificari serioase.
Domnul de mai sus locuieste in Germania, de ani buni, iar teza sa de doctorat a fost sustinuta in domeniul Inginerie, in Germania, iar acolo comisiile si conducatorul de doctorat nu sunt cele din Romania! Fiti convins ca o teza nu trece acolo de advisor, daca nu aduce nimic nou sau daca e plina de greseli sau platitudini!
Nu fiti asa convins doar pe niste iluzii ca in germania totul ar fi „perfect”. Cunosc multi care au facut doctoratul in germania si sunt foarte slabuti (ma refer aici la domeniul matematica aplicata si la fizica), nu stiu cum au obtinut doctoratul. Au fost si acolo scandaluri cu teze doctorat plagiate. DEci nu e vorba ca o teza sa fie „plina de greseli si platitudini”, dar nu spuneti ca toate tezele din germania sunt minunate si aduc toate ceva nou, ca e fals!
@LS. Take it easy, bati campii amice… Cica „certati marile edituri care produc stiinta la cel mai inalt nivel, unele de sute de ani! Ce fac marile edituri este problema lor in mod exclusiv, o fac pe banii lor”… Wow, parca ai fi proprietarul unei astfel de edituri si strigi ca iti vezi reduse profiturile nesimtite.
NU e OK ce fac unele mari edituri de a baga preturi colosale la abonamentele la jurnale, cand ei nu fac nicio munca (sau prea putin). Toata munca e facuta gratis de autori, editori si referees, nu de edituri. De aceea marirea preturilor la unele jurnale/journal bundles e total nejustificata economic, ci provine doar din lacomie si goana dupa profituri cat mai mari. E ca si cum unul produce aspirina dupa acelasi proces ca acum 50 ani, dar tot creste pretul de la an la an in mod exagerat si nejustificat, ca deh, lumea are nevoie de aspirina. Vezi si greva unor autori impotriva jurnalelor Elsevier de exp, daca stii la ce ma refer.
Ideea e ca editurile nu ar trebui sa mareasca preturile aiurea pe un bun public–stiinta, fiindca in marea lor majoritate autorii, editorii si referentii sunt angajati public (in univ, institute, colegii, etc). Iar chestia ca unele edituri au sute de ani nu are nicio importanta daca atitudinea lor de acum e una de jaf… Evident nu trebuie incurajat nici open access care e o prostie in general. Sunt insa si alte edituri (de exp cele universitare) care nu au preturi atat de mari.
Un articol binevenit pe o temă sensibilă. Eu aș scurta discuția la câteva aspecte. Să nu subestimezi niciodată lăcomia și prostia. Publicarea articolelor științifice a încăput de ceva timp pe mâna afaceriștilor, unii grupați în mari edituri care au cumpărat la grămadă editurile mai mici și au ajuns să aibă monopol, precum noii veniți care au pornit afaceri pe acest domeniu călcând normele comunității științifice în picioare. O parte de vină o au și cercetătorii care au marșat la situația asta, unii din orgolii ieftine (a fi membru într-un colectiv editorial înseamnă ceva, pentru unii), factor de putere (cine ia decizia) și grupuri și grupulețe care se susțin unii pe alții. Apoi, inflația de articole așa-zise științifice de proastă calitate, produse doar pentru a promovare, funcții, finanțare, dar sărace în conținut. Totul combinat cu supremația birocraților care nu înțeleg că rezultatele cercetării se judecă de către specialiști și nu după factorul de impact al revistei în care este publicat. Și în final, presiunea administrațiilor universităților pentru numere, de unde presiunea pentru publicații multe pe cap de cercetător.
Mi se pare că faceți un rezumat, în esență, fair, deși am preferat în articol formularea pozitivă. Miezul e același: un echilibru de interese între marii actori din care e greu să te extragi, chiar și plecând de la cele mai bune intenții (declarate).
Springer … nu este Jerry Springer.
Macar cateva din cele 5000 de episoade din Jerry Springer Show https://en.wikipedia.org/wiki/The_Jerry_Springer_Show
au fost parte din curriculum la Universitatea Spiru Haret?
:))
Imi cer scuze. Ar fi trebuit sa clarific.
Fac insa alta precizare necesara: Wiley nu este Wile E. Coyote, in ciuda faptului ca toate cursurile mele de la Spiru Haret asta au inclus la bibliografie. Voi „retracta” toate volumele de pe piata si publica editia a doua cu erata.
https://en.wikipedia.org/wiki/Wile_E._Coyote_and_the_Road_Runner
Cu multi ani in urma am fost INVITAT la un congres sa tin un speach. A fost editat programul in care erau si eu, am pregatit ce era de pregatit, pe banii si timpul meu, si cu citeva zile inainte de congres primesc un e-mail de la o blonda si mi se cere sa platesc o taxa de participare.
Ii raspund f politicos ca e ca si cum un cintaret de opera ar trebui sa-si plateasca prestatia. Drept urmare o rog sa ma scoata din program, pt care, de altfel, nu avem absolut nici un contract de participare.
Incearca sa ma zapaceasca cu avantajele pe care le-ar avea firma prin reclama. O refuz categoric. Totusi, cu citeva zile inainte ma roaga sa particip fara cotizatie. La sfirsit chiar mi-a facut cadou un cos cu bauturi si brinzeturi.
Alta data sunt invitat la Istambul, probleme cu plata, impozit etc. Nu eram persoana juridica, eram doar pensionar si nu ma puteau plati. In schimb mi-au finantat deplasearea, cazare de lux, mie si nefestii.
Mafia editurilor si congreselor, asa zise stiintifice, se apropie de cea a manelistilor. Asemanator e in cazul patentelor unde trebuie sa platesti pt protectie de te rup.
Prea multa teorie..intr-o tara in care fiecare locuitor cheltuie in medie 1 euro/an pt.cercetare cf. unui articol publicat de hotnws azi:
https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-26730614-cat-dai-atata-face-romania-cheltuit-pentru-cercetare-dezvoltare-1-euro-locuitor-2022.htm
deci e bine sa publici gratis. Eu asa fac.
Daca nu,sa iti prevezi bani in contracte, ca se poate. Un articol in Nature poate ajunge sa coste si 10000 Euro publicarea, a fost recent in scandal.Notorietatea costa!
Asta e Romania Educata!
Raspuns la intrebarea din titlu : cetateanul plateste tot in economie . Banii intotdeauna de la el provin . Din jecmanirea legala a rodului trudei lui . Cei care trebuie sa redistribuie banii sint jecmanitorii . In opinia mea acestia sint bugetarii capusa .
”Răspuns la întrebarea din titlu : cetățeanul plătește tot in economie”
Economia e un circuit in care se plătește ceva si se primește ceva in schimb. In cazul relației cetățean-firme, sau cetățean -cetățean, relația este clară, se efectuează un schimb bani contra bunuri sau bani contra servicii.
În cazul relației cetățean-stat, sau firme-stat plata nu are un corespondent evident si direct, dar, are un corespondent indirect.
Ca să înțelegi valoarea serviciilor de stat trebuie să înțelegi că nimic nu este gratuit pe lumea asta. Ceea ce primești mai mult sau mai puțin vizibil ar putea fi, teoretic, servicii platite.
Exemplu: educație
Un copil are dreptul la educație gratuita, dar ce ar însemna asta daca nu ar avea acest drept? O creșă privata pentru un copil facturează intre 1300 și 1800 lei pe luna plus 20-30 lei pe zi pentru hrană. Ce procentaj din salariați si-ar permite sa aibă copii la acest preț? Luați în calcul că educația este 6-8% din impozitele pe care le plătiți.
Exemplu: ordine publică, justiție și apărare
Să presupunem că mâine se închid toate secțiile de poliție, toți judecătorii sunt concediați, si toți militarii pleacă acasă. Câte zile vor trece până când viața și proprietatea dumneavoastră vor fi în pericol? Cât v-ar costa serviciile de pază privată? Cu ce le-ati plăti dacă nu ar fi un stat care să garanteze moneda? probabil ati plati cu aur. Dar există destul aur pentru a se intermedia toate serviciile de care aveți nevoie?
Cercetarea este un serviciu privat sau public. În România statul finanțează sub 1% din PIB pentru cercetare. Cercetarea oferă soluții la o mulțime de probleme pe care nimeni nu le poate înțelege în totalitatea lor. Cercetarea finanțată de stat funcționează pe un principiu destul de simplu. Întrucât nu se știe ce rezultate va genera cercetarea, se finanțează o mulțime o mulțime de proiecte în speranta că un mic procent din cercetătări va avea succes. beneficiile generate de acestea depășind cu ordine de magnitudine.
Am uitat sa spun ca cetateanul care trudeste sa produca valoare adaugata plateste tot in economie . Pentru ca in opinia mea bugetarul nu produce nimic . Sau ca sa nu va mihnesc prea tare 99% din bugetari .
Va inselati daca va imaginati ca nu aveam cunostinta de toate cite ati pomenit . Numai ca :
– invatamintul public este cel care stringe marea masa a bugetarilor si produce loaze , scursuri sociale si analfabeti . Adica 290417 capuse ordinare carora guvernantii le umfla beneficiile nu pentru eficienta nu pentru calitatea a ceea ce produc ci pentru a-i determina sa voteze pe cei care ,,da”.
– ordinea publica si justitia este aservita politicului . Ele nu servesc cetateanul . Am asa de multe exemple ce vi le pot da ; nu din presa ci din pataniile rudelor si cunoscutilor mei cu politia , jandarmeria , politia locala si justitia din Romania . Eu am cautat sa duc un mod de viata astfel incit sa ma intersectez minim cu aceste institutii . Sistemele amintite lucreaza numai si numai pentru pedepsirea faptelor ilegale savirsite de cetateni simpli si societati private . Dar nu se ating neam de bugetari demnitari si societatile cu capital de stat . Si cind se ating le claseaza sau le dosesc pina la prescriptie . Proprietatea mea si aoricui este in pericol pentru ca in societate exista oameni needucati . Ma refer in primul rind moral . Educatia morala trebuie facuta intii acasa ( cei 7 ani ) apoi la scoala . Acasa nu mai face nimeni ; toti parintii alearga dupa bani si nu mai au timp de copiii lor lasindu-i in seama sistemului de invatamint public ( care exista nu pentru elev ci pentru ca niste nemernici sa isi gaseasca loc de munca cald si plin de beneficii , fara responsabilitati ) . Eu nu am in proprietate decit o locuinta . Nu mi-o pazeste politia . Si daca dau navala hotii si imi fura ceva nu ma despagubeste politia . Iar politia daca vine ma intreaba daca am sistem de alarma conectat la un dispecerat de alarmare , gratii , lacate si sistem video . Adica sa le usurez munca de cercetare pe banii mei . Si daca nu gasesc faptasul ma pune sa semnez o hirtie ca nu mai doresc sa continue cercetarea .
Statul acela care genereaza moneda sint cetatenii care trudesc sa produca PIB . Nu institutiile bugetare tilharesti si mincinoase . Iar moneda ( ca forma de manifestare a puterii de cumparare numai ) este manipulata de guvernanti . Nu cetatenii elicopterizeaza bani ci guvernele . Eu sint dispus sa platesc cu puterea mea de munca . Aurul nu intra in categoria materialelor pe care sa le string . Nici moneda ( nationala sau nu ) .
,,O creșă privata pentru un copil facturează intre 1300 și 1800 lei pe luna plus 20-30 lei pe zi pentru hrană. Ce procentaj din salariați si-ar permite sa aibă copii la acest preț? ”
Eu am o conceptie putin diferita de a multora . Consider ca primii 7 ani din viata copilul trebuie sa ii petreaca acasa nu la cresa sau gradinita . Iar acasa sa primeasca educatie de la mama lui ( care sa fie casnica ) si de la bunici . Sistemul public de invatamint din Romania ii ,,educa ” pe copii pentru a deveniti adulti usor de traficat ( politic si economic ) . Sint de acord cu gratuitatea invatamintului numai pina la clasa a 8-a . Restul , pe bani .
Am sa va dau un exemplu concret ; am solicitat acum citiva ani CNAS sa imi spuna citi bani a incasat sistemul de sanatate public din ziua in care am devenit salariat din salariul meu brut si din cota platita de angajatorii mei si cit a cheltuit sistemul cu mine ( cit si cind am fost bolnav ) . Nu au putut sa imi raspunda la prima intrebare pentru ca nu au evidenta incasarilor nominativ ( obligatia acestei evidente o are legal angajatorii ; adica contabilii lor trudesc pentru CNAS ) . Si va mai spun eu de ce nu au putut ; pentru ca in finantele publice exista un principiu imbecil ; neafectarea . Adica principiul neafectarii veniturilor . Sistemul bugetar se comporta ca mama rusie , pe ce pune mina ….. Si mai ales imparte cum vor politicienii care se insurubeaza la butoane . Iar la cit au cheltuit cu mine bolnav nu au putut sa raspunda decit dupa 1999 . E vorba de vreo citeva sute de lei ( nu-mi amintesc exact dar am documentele pe undeva ) . Comparativ cu cit a incasat de la mine si angajatorii mei e diferenta enorma . Ce a facut sistemu;l cu restul de bani ? I-a cheltuit pe principiul solidaritatii cu alti semeni de-ai mei care au accesat sistemul ziua si noaptea ; mai ales din motive de iresponsabilitate . Pentru ca un om educat si responsabil intelege sa isi duca viata conservind propria sanatate . Iar eu trebuie sa fiu solidar cu needucatii si iresponsabilii , via bugetul public . La fel se intimpla cu sistemul public de pensii . Tatal meu a contribuit 41 de ani la sistem ( lucrnd de la 16 ani , dovada cartea de munca ) si decedind la 57 de ani n-a apucat ( ca in tara asta e pe apucate ) sa iasa la pensie . Sumele cu care a contribuit la sistem se pierd in neantul tilhariei guvenamentale si a solidaritatii invocate de o lege imbecila . Un guvern care vrea sa responsabilizeze cetateanul va face un pas esential ; va pune contributiile cetatenului la pensie intr-un cont nominativ . Nu de-a valma . Ca de-a valma nu e solidaritate ci socialism colectivist .
Acum ceva vreme am scris din nou CNAS sa imi spuna de la data ultimului raspuns pina azi . Surpriza ! Legea nu ii mai obliga sa tina evidenta si sa raspunda decit cu privire la perioada ultimului an calendaristic . Asta inseamna responsabilitate in sistemul bugetar . Iar legea nu o fac eu ci niste tilhari si nemernici , in defavoarea mea .
Nu mai incercati sa imi dati explicatii ( docte sau mai putin docte ) . Cunosc cum functioneaza societatea romaneasca si legal si cutumiar . Pe dumneavoastra va intreb atit ; puteti si vreti sa schimbati ceva in sistemul bugetar astfel incit sa nu se mai comporte membrii lui tilhareste si mincinos ? Caci eu de la nivelul meu de oipinca nu am reusit . Daca nici dumneavoastra nu puteti atunci toate studiile si cercetarile dumneavoastra nu sint de folos . Mie si celor care in mod direct si indirect v-au sistinut in fel si chip sa obtineti atita cunoastere si titluri . Toate va sint de folos numai dumneavoastra pentru a pretinde in folos personal .
Am opinii si legate de domeniul cercetarii si de unde / cum ar trebui sa vina banii pentru cercetare dar nu vreau sa detaliez . Sint cam satul sa pierd timp aiurea sa umplu spatiul cu vorbe . Bateti-va dumneavoastra cu morile de vint . Aveti sabii mai ascutite decit mine ; sinteti atit de invatat ca eu abia ma pot ridica cit sa va leg sireturile la incaltari . Doamne ajuta !
https://stirileprotv.ro/stiri/social/cine-este-romanul-care-incaseaza-o-pensie-de-94-000-lei-pe-luna-este-cea-mai-mare-din-romania-mi-se-pare-absolut-corect.html?utm_source=referrer&utm_medium=cross_extern&utm_campaign=G4Media#new_tab
Sa fii ministru al muncii si sa declari : ,, Având munca declarată, vei avea apoi şi ceea ce meriţi de la statul român”. Munca declarata inseamna ca ministerul muncii sa stie unde lucrezi si sa aibe certitudinea incasarii taxelor pe munca pentru a putea achita pensiile in plata . Cei care lucreaza cu contract de munca azi achita pensiile in plata azi . Daca sumele nu sint acoperitoare ministerul ia bani ( pe principiul neafectarii ) din alte suse bugetare inclusiv din imprumuturi . ( As vrea sa spun aici ca cei care cumpara titluri de stat , adica imprumuta un guvern care ii fura si ii minte , sint inconstienti si iresponsabili ) .
Pe principiul contributivitatii functioneaza Pilonul II si Pilonul III de pensii . Pilonul I este o schema Ponzi in care regulile le face si le schimba guvernantii politici dupa interesele lor electorale .
Si am sa continui sa spun pina mi se va usca gura ; statul roman nu e totuna cu institutiile statului roman . Statul roman e format din cetateni care trudesc sa produca valoare adaugata . Institutiile statului roman reprezinta o gloata de tilhari si mincinosi imbuibati din jecmanirea legala a rodului trudei mediului privat .
https://www.digi24.ro/special/investigatii
Domnule Bradut Bolos , dumneavoastra cititi astfel de stiri ? Considerati ca sint stiri false ? Ca totate astea sint inventii ?
Eu despre astea vreau sa vorbim nu despre cum trebuie sa se petreaca lucrurile in teorie . Sint sigur ca la teorie nu o sa va intrec . Si sarsaila teologhiseste .
https://investigatoria.ro/2023/11/22/comunicat-de-presa-psd-si-pnl-vor-austeritate-doar-pentru-romanii-de-rand-in-timp-ce-cresc-chiar-si-de-15-ori-beneficiile-clientelei-de-partid/
Ma astept acum sa imi spuneti ca sint usr-ist…..
Eu nu am nici o intersectare cu politicul . Sint intrigat de modul in care guvernantii tilhari cheltuiesc banii publici . Iar dumneavoastra imi predati teorie cind mediul social e plin de minciuna si tilharie . Si mai sint citiva autori pe aici care procedeaza cam identic .
Simplisimă este doar abordarea și din păcate evident manipulatorie ….
Din fericire, raspunsul dvs. este suficient de extins si de complex pentru a intelege exact unde bateti.
Această problemă este o expresie a complexității fără precedent a lumii în care trăim. Se întâlnesc aici teme dintre cele mai diverse, care trebuie compatibilizate, măcar parțial: libertatea, creativitatea, evaluarea autorizată sau democratică, organizarea activității de cercetare, polisemantismul noțiunii de știință, relația dintre finanțare și calitatea cercetării, recunoașterea publică și labirinturile pe care le presupune, dezvoltarea tehnologiilor etc. Aceste problematici, luate separat și împreună conduc la impasuri de multe feluri, dileme cognitive, existențiale, morale, organizaționale. De asemenea, democratizarea fără precedent a cunoașterii și a culturii contribuie cu nuanțe suplimentare la problematicile menționate, precum și la altele, conexe. Încât compromisurile devin soluție, complexitatea ce se autogenerează adaugă noi aspecte, mereu surprinzătoare, statutul cercetătorului se redefinește, inclusiv juridic, nu doar financiar, iar popularizarea științei capătă alte dimensiuni, necunoscute în trecutul apropiat, cu atât mai mult în trecutul mai îndepărtat, în care inclusiv noțiunile de știință și de comunicare a rezultatelor cercetării, cu tot cu metodologia aferentă aveau accepțiuni sensibil diferite de acelea actuale.
Realitatea este mult mai complexa iar sistemul poate fi pervers, de obicei se accepta si se publica sponsorizat doar cercetarile care sustin varianta political correct a rezultatelor.
Problemele cu Covid-19 le-am semnalat de acum doi ani, dar nu am putut sa public decat in revsta ISI a armatei (gratis) insa nu a avut niciun rasunet, nici pozitiv nici negativ. Ba chiar oameni de stiinta inregimentati politic sustineau varianta guvernului si acuzau criticii de conspirationism (cand de fapt ei erau conspiratorii) iar”cercetarile” lor erau platite si publicate.
Ma bucur ca acum au observat si altii neregulile si se implica. E tardiv, nu mai putem repara nimic, dar putem trage concluzii pentru viitoarele crize biologice, unele fiind chiar in pregatire.
Nu stiu cum e in alte domenii, dar in stiintele exacte marea majoritate a jurnalelor nu sunt open access, deci nu te costa nimic ca sa publici. Abonamentele costa, dar abonamentele sunt platite de biblioteci univ sau consortii mari (Anelis la noi) care isi permit. In schimb e exagerat ca autorii sa plateasca mii de euro pt a isi publica articolele. Practic autorii si editorii fac toata munca gratis, iar editurile fac profit de pe urma lor. Acum multe jurnale sunt electronice, deci nici costul publicarii si tiparirii nu exista. Ar trebui descurajat modelul Open Access in care jurnalele publica toate prostiile pt a incasa taxa uriasa de la autor.
Fondurile publice destinate cercetarii ar trebui categoric MARITE, suntem la coada Europei din acest punct de vedere! Cercetarea e foarte importanta pt viitorul oricarei tari. De exp bugetul competitiei de granturi nationale de cercetare PCE (proiecte de cercetare exploratorie) e infim, mai mic decat valorile oricum mici din 2021 si 2020!! Acest buget al PCE 2023 ar trebui mult marit! Granturile se selecteaza dupa criterii europene si de catre evaluatori straini, pe criterii serioase. Dar e contraproductiv cand bugetul PCE nu ajunge decat pt 2-3 granturi in unele domenii, e mult prea putin!
Un articol excelent. Felicitări.
la acad edu trebuie sa fii abonat; deci, tot platesti;
daca univ celebre boicoteaza aceste edituri, noi de ce cerem bani publici?
mda, referentii sunt noua cenzura; nevazuti,necunoscuti,…dar decisivi
Academia.edu urmează un model freemium: îți oferă servicii de găzduire de pagină (cu postare de lucrări, CV etc.) gratuit; și, contra unei sume de bani, câteva servicii premium (nu foarte atrăgătoare). Cred că majoritatea celor care folosesc Academia.edu preferă primul tip de abonament.
Tot aici, în primăvara acestui an am publicat seria a 6 articole intitulată „Apocalipsa intelectului” (+ al 7-lea: „Moartea netnografiei”). Din ele ar fi meritat să se rețină problema subversivității politice și a corupției la toate nivelurile. Monetizarea tot mai excesivă a inteligenței/muncii academico-universitare duce și la extremele coruptibilității, a superficializării elementului cercetare și mai ales al dimensiunilor numite inovație și creativitate. Da, există/se finanțează și o groază de cercetare proastă, redundantă, cu-a ei textualizare/comunicare submediocră (ori cel puțin reiterativ-imitativă, compilativă și plastografică). Există foarte multe oportunități de publicare pe gratis. Odată cu onlainul (+ reexpunerea textelor pe orice pagini web) îngrămădirea la periodicile de mare firmă (obligator profitoare) este absurdă/revolută. Revistele care pretind bani se numesc „prădătoare”; iar cei care oferă bani (+ fraierii îi primesc) au și pretenția de a li se publica orice furaj. Dincolo de universitățile și indivizii ce-și văd doar de buricul propiilor contribuții și interese (tot mai preponderent financiare), vezi mai degrabă și contextul prezentist și global. Vezi invazia dinspre Estul-Est, care își cumpără reviste și colegi de-ai noștri drept agenți ai unui imperialism academic coruptiv și compromițător. Vezi infuzia de materiale „internaționale” produse exclusiv de boții inteligenței mecanic-artificiale.
„boții inteligenței mecanic-artificiale”
Am examinat analytics de la ultimul din articolele-trecere in revista de la filologul de servciu la un filmmediocru de la IMDB – DRAGOSTE PE MUCHIE DE CUȚIT
Mie mi se pare ca are acum ceva ajutoare tehnice cu ceva intelegere la ChatGPT ca doar nu a invatat peste noapte engleza la nivelul sa scrie FULL CAST &CREW.
Lipsa de context cultural este monumentala. Ca de obicei.
Carmen Tanase este EMBLEMA feminina a telenovelelor ProTV despre romi din anii ’90.
Iar expresia de la inceputul articolului „Romeo indigen” m-a dus automat cu gandul la alogenii lui Adrian Severin. Daca Razvan Banica este din familia lui Stefan Banica asta nu ar fi decat confirmarea a ceea ce am spus.
Articole de nu mai mult de 4000 de cuvinte pe un ton neutru care este de multe ori un indicator de AI.
Nu am vazut vreun disclaimer pe tema asta si nici nu am idee de contractul de la hotnews.
Complet separat de ideea de mai sus dar nu de subiectul articolului, vazui ce a facut firma de pacanele la ziarul Libertatea.
Pe de alta parte, la multele interviuri foarte interesante cu Damian Anfile se mentioneaza de fiecare data in deschiderea interviului numele firmei de pariuri/pacanele care sponsorizeaza canalul de Youtube.
Exista mai multe aspecte. O editura ori o revista in format tiparit ori on line au niste costuri. 1. Alegerea unor referenti buni de specialitate. Am vazut referenti superficiali care aproba articole slabe. Referentii f.buni nu fac o munca voluntara. 2. Cercetatorii buni cu articole de calitate ar trebui platiti in functie de nr.de cititori in un an de zile. Revistele sa aplice taxe pentru citirea articolelor sau capitole din carti.3 Un site web are si acesta niste costuri de mentenanta si 2- 3 oameni care mai verifica odata articolele si apoi le descarca pe site. Acesti oameni trebuiesc platiti. Prin urmare, afirmatia ca nu costa nimic nu este reala.
Plata publicării este o problema foarte spinoasa.
1. Un cercetător este un creator de conținut. In mod normal ar trebui sa fie plătit pentru publicarea de conținut. Din păcate pentru cercetare este un număr foarte mic de consumatori. Cercetarea de calitate presupune un nivel de specializare ridicat, si, implicit aprecierea rezultatele cercetării necesita un nivel similar. De aici rezulta faptul ca pentru un articol sunt maxim de ordinul miilor de cititori la nivel mondial, dar, cu cat calitatea cercetării crește cu atât numărul scade, la sute sau zeci de potențiali cititori calificați.
2. Publicarea cercetării NU este cea mai buna forma de valorificare a cercetării. cea mai bună formă de valorificare este aplicarea. Publicarea cercetării NU generează venituri care să compenseze costul cercetării.
3. Publicarea cercetării este o formă de validare a calității prin expunerea la opiniile avizate ale altora. Este un pas necesar, dar, nu generează fluxuri financiare net pozitive. .
4. Rezultatele cercetării ar trebui diseminate doar pentru cercetările plătite de stat.
Dovediti ca habar nu aveti ce e cu cercetarea si vorbiti din auzite:
1. Ciudata alaturarea „cercetare” si „creare de continut”… Cercetarea e MULT mai mult decat simpla creare de „continut”. Asa orice neica-nimeni care posteaza vreo trasnaie sau videoclip pe tiktok sau insta sau fb e „creator de continut”. Cercetarea se bazeaza pe alte reguli si are valoare perena. Sunt f.putini cititori potentiali in anumite domenii specializate. Ceea ce azi e cercetare fundamentala poate deveni maine cercetare aplicativa, si apoi pusa in practica.
2. Cum adica publicarea nu e cea mai buna forma de valorificare a cercetarii?! E singura forma, cel putin pt cercetarea fundamentala. Dar si pt cea aplicativa daca rezultatele se pot aplica concret doar peste 10-20 ani de exp. E FALS ca publicarea nu genereaza venituri! Editurile obtin venituri foarte mari din abonamentele la jurnale care sunt f.scumpe, si care sunt acoperite de mii de universitati din toata lumea. Plus veniturile din articolele cumparate online individual de unii cercetatori/firme fara access public. Deci veniturile generate de cercetare sunt mari.
3. Cica „publicarea cercetarii nu genereaza fluxuri financiare net pozitive”… dar educatia genereaza fluxuri „net pozitive”?! Nu stiu de unde scoateti atatea perle. Cercetarea nu este o industrie sau agricultura ca sa genereze fluxuri „net pozitive” in mod direct, ci indirect in timp. Cercetarea este ESENTIALA pt orice tara civilizata in lumea moderna. Nu mai veniti cu petarde gen „fluxuri financiare net pozitive”. Pana si bulgaria si polonia dau pe cap de locuitor de 2 ori mai multi bani pt cercetare decat Romania. De exp Romania a alocat aprox 17 euro/loc in 2022 pt cercetare, in timp ce BUlgaria vreo 32 si POlonia 40, iar Elvetia, Germania, Islanda, Suedia, 400 euro/loc, cu media UE pe la 200 euro/loc. Deci la noi e mult subfinantata. Desi ar fi bani, exista o atitudine inapoiata, strict mercantila si limitata in Romania impotriva cercetarii si a stiintei in general.
4. Cum adica rezultatele cercetarii ar tb diseminate doar pt cercetarile platite de stat? E ilogic. Evident ca pt cele platite de stat ar tb diseminate si publicate, si toata lumea face asa. Pt cele platite de privati, e decizia lor, cei mai multi vor sa le publice pt a isi stabili prioritatea unei idei.
Intrucat nu mi-ati citit postarea cu atentie am fost tentat sa va ignor. totusi, poate este bine sa va clarific una alta.
1. Conținutul original este generator de drepturi de autor. Poate fi conținut de orice fel, Remunerarea autorului de către cel care il publica (editura, rețea sociala, pagina de internet, etc) ar trebui sa fie din punct de vedere juridic si economic prin drepturi de autor. Editurile nu prea mai fac asta pe partea științifica. Aveți dreptate intr-un sens, este mai probabil sa plătească o rețea de socializare bani pentru conținut video in care o pisica vomează pe gresie decât o revista științifica pentru publicarea rezultatelor a câțiva ani de munca asidua in cercetare.
2. Nu ați citit ce am scris eu. Faptul ca editurile fac bani nu ajuta cu absolut nimic cercetătorii. Este o formula de a exploata idealismul, lipsa de pragmatism si sistemul de evaluare a cercetătorilor. Pentru un articol bun, real, fundamentat serios si documentat serios se consuma zeci, sute sau chiar mii de ore de munca, care, sunt ne-remunerate. E frumos sa lucrezi pentru binele umanității, dar s-ar putea sa nu ai ce ce iți hrăni copii si cu ce plăti ratele la banca. De regula trebuie publicate articole înainte de a fi eligibil pentru un post sau pentru un grant. Si având in vedere termenele de publicare, daca obții un grant ar cam trebui sa trimiți articolul la publicare înainte sa obții grantul ca sa îl poți deconta la rezultate. Sunt domenii unde trebuie sa trimiți articole la publicare înainte sa te înscrii la doctorat ca sa se publice înainte de susținerea tezei.
3. ”Nu mai veniți cu petarde gen „fluxuri financiare net pozitive””. Trăim într-o societate capitalista, ”fluxurile financiare net pozitive” înseamnă acumulare de capital, deci bogăție. Reversul este sărăcia. Deci dumneavoastră îmi sugerați să accept ideea ca cercetătorii trebuie sa trăiască intenționat in sărăcie?
4. Dacă statul prevede publicarea rezultatelor cercetărilor finanțate din fonduri publice, asta e, trebuie publicate. Daca nu sunt fonduri de stat implicate nu trebuie publicate obligatoriu. Nu împiedica nimeni pe nimeni sa publice cercetări din fonduri private, dar tind sa cred ca e mai bine sa fie ținute secrete, pentru a avea avantaje competitive. Gloria eterna a publicării rezultatelor, stima si respectul celor trei oameni care înțeleg ce a publicat cineva, nu plateste nici ratele la banca,
@BradutB. O sa va raspund punct cu punct fiindca vad ca nu prea intelegeti si nici nu cunoasteti cercetarea in amanunt, vorbiti asa la modul vag, superficial, „sa fie bine ca sa nu fie rau”.
1. Chestia cu „creator de continut” e o formulare proasta, care face paralela intre articole stiintifice serioase, si unii care posteaza dansuri din buric sau cainele care da partz. Publicarea stiintifica a existat cu mult inaintea retelelor sociale (care au dat glas tuturor priculicilor sa posteze mii de prostii). Dar, din cate stiu nici postarea de videoclipuri nu e platita in general de Fb, tiktok, Insta, etc. Doar in unele cazuri de exp Onlyfans unde lumea plateste special sa vada tipe dezbracate care sunt, nu-i asa, „creatoare de continut”. Deci trebuie sa existe un public tinta care sa plateasca pt acces. Revistele stiintifice insa nu au practicat niciodata drepturi de autor pt articole, fiindca nr cititori e foarte mic (in unele domenii la nivel de 20-30 mondial). Ca asa ar fi corect ca autorii articolelor dintr-un jurnal sa fie platiti, teoretic da, dar practic sunt sanse zero. Cum faci plata? la toti autorii articolelor dintr-un jurnal la fel? dar exista unele articole cu mii de citiri si altele doar cu 3-4 sau chiar 0. Asta nu poti sti dinainte. De aceea exista practica journal bundles de la edituri, mai multe jurnale se cumpara la un loc de biblioteci universitare. In plus autorii articolelor nu sunt platiti direct de edituri, dar ei folosesc articolele pt a obtine pozitii univ sau granturi publice.
Am publicat multe articole in jurnale f.bune si ar fi fost bine sa obtin drepturi de autor, dar asta nu s-a intamplat niciodata.
2. IN comentariul initial ati spus ca publicarea nu e cea mai buna forma de valorificare a cercetarii, ci aplicarea.. Acum spuneti ca nu ai cu ce plati ratele banca si ca ai nevoie de articole inainte de a obtine un post.. Pai, cum sa aplici ceva inainte de a il publica si de a fi peer-reviewed?
Iar aplicarea se face cat ai bate din palme, pt a-ti plati ratele banca?! Nu ar dura si la aplicare (chiar mai mult decat la publicare)? Vorbiti deci aiureli. Pur si simplu daca ai de exp un produs vandabil, etc, iti faci firma si il vinzi direct. Sau iti vinzi ideea unei firme. Dar aia nu mai este cercetare stiintifica.
Si da, evident ca se cer articole publicate pt a obtine un post sau grant. Asta e in toata lumea. Altfel, cum departajezi intre aplicanti, si cum vezi daca respectivul e bine calificat pt job?!
3. NU, evident ca nu sugerez saracia, iar ati inteles pe dos. Tocmai am spus in comentariul de mai sus ca Romania ar trebui sa aloce cercetarii fonduri mult mai mari, fiindca ne aflam la mare distanta de media UE si suntem pe ultimul loc.
Statul ar trebui sa aloce aceste fonduri, cum se intampla in toate tarile normale. Solutia nu e cu drepturi de autor de la edituri. Nici daca scrii o carte, drepturile autor nu sunt mari. In general pt o carte stiintifica drepturile autor sunt mici, cam cat o masa la un restaurant bun din Bucuresti, deci nu platesti ratele banca din asta.
4. Mi se pare ca vorbiti efectiv pt a va afla in treaba. Evident ca daca e vorba de cercetare fundamentala stiintifica, orice om sanatos la cap publica rezultatele. Pt cele private, si acolo unii publica, iar altii care vor sa detina secret, nu.
Pe de alta parte, daca nu publici sau nu ai un patent, si iti fura altul ideea sau o publica inaintea ta, el poate cere apoi copyright pe acel produs. Sau te poate chiar opri de la vinzarea produsului.
Realitatea este ca ”Publish or Perish” începe sa isi arate din ce in ce mai mult părțile negative. Da, drepturile de autor sunt inexistente, editurile nu plătesc pentru publicarea cercetării, mai degrabă cer bani.
Există un singur răspuns la întrebarea din titlul articolului, cercetarea o plătesc cercetătorii, publicarea o plătesc cercetătorii, pentru majoritatea cercetărilor publicate din România. Statul plătește într-adevăr un număr mic de cercetări si publicările aferente.
Vorbesc si eu ca să mă aflu în treabă, ca unul care s-a lăsat de cercetare pentru că nu îmi mai permiteam să merg mai departe fără resurse, să plătesc din buzunarul meu conferințe și review, si publicare si restul. Dar pot spune un lucru cert, nu voi publica și nu voi da nimănui NIMIC din ce am descoperit fără sa încasez cel puțin cat am investit. N-au decât sa moara rezultatele cu mine!
Asta a fost experienta dv personala, dar nu e relevanta in contextul mai larg al cercetarii. Spuneti ca v-ati lasat de cercetare pt ca nu puteati plati pt conferinte si publicare. Dar in majoritatea domeniilor poti publica GRATIS la majoritatea jurnalelor daca articolul tau e cat de cat valoros. Cel putin in stiintele naturii, numai cei foarte slabi care nu pot publica in jurnale cat de cat serioase, platesc ca sa le apara articolul prin diverse bombe. In general insa, nu trebuie sa platesti nimic pt a publica. Referitor la conferinte, ca doctorand/postdoctorand, de multe ori conferinta iti plateste o parte din costuri.
Mai spuneti, „Dar pot spune un lucru cert, nu voi publica și nu voi da nimănui NIMIC din ce am descoperit fără sa încasez cel puțin cat am investit” …. amuzant, cum cuantificati cat ati investit? Evident ca pt un articol bun investesti mult timp, energie, batai de cap, etc. Dar astea nu au o valoare financiara obiectiva. Si cum stii ca articolul tau e asa mare descoperire?!
Adica ati vrea ca jurnalul chiar sa va plateasca pt onoarea de a va publica articolul genial…! Asa ceva nu se intampla in realitate. E amuzant si paralel cu realitatea – dvs un doctorand/postdoctorand novice si poate premiantii Nobel sa mai aiba parte de un astfel de tratament preferential!
@Thor
Nu mă aștept sa-mi dea nimeni nimic. Încerc sa ajung in timp in poziția sa pot eu exploata munca mea. Intre timp, am publicat si probabil o sa mai public materiale reziduale, ca sa bifez ceva la publicare, si sa hrănesc bestia consumatoare de maculatura.
@Bradut. Ok, fiecare face ce poate/prefera. Apropo de publicare de „materiale reziduale”, si de „bestia consumatoare de maculatura”, nu cred ca ajuta cu nimic sa publicati materiale reziduale si maculatura. Expresia cu bestia e falsa, nu exista nicio astfel de „bestie”. In orice domeniu stiintific tare (matem, fica, chimie, inginerie, informatica, medicina, etc) publicatiile gen maculatura nu sunt luate in serios. Iar publicarea in jurnale bune e gratis. Dar, daca publicati in domenii precum sociologie, psihologie, „stiinte” politice, sau socio-economice, atunci mai bine va lasati…
Cu punctul al 2-lea m-ati uns la suflet .
Sunt doua feluri de jurnale academice: alea pe bune și alea pe bani. Cercetătorii adevărați publica în alea pe bune fără bani. Aia care nu pot sa publice în alea pe bune publica în alea pe bani care accepta orice. Am făcut și eu un doctorat. Publicarea în alea pe bani nu era o opțiune, nu din lipsa banilor, ci pentru ca nu da nimeni doi bani pe ce se publica acolo. Cam asta confirma si LS într-un comentariu foarte lung.
Eu văd lucrurile parțial diferit. Mai întâi, nu trebuie confundată complet calitatea jurnalelor cu calitatea lucrărilor publicate (se publică prost – deși foarte rar – și în The Lancet sau, în domeniul meu, American Political Science Review); și se publică bine sau onorabil în reviste MDPI sau Frontiers in … (am destule exemple, și nu numai din România sau din Est). Până la urmă, tot evaluarea individuală contează, și pe asta ne încăpățânăm să nu o facem. (Asta nu înseamnă, desigur, că nu există o corelație dintre statutul OA (+/-) al revistei și calitatea articolelor, oricât ar fi de greu de măsurat în practică.)
În al doilea rând, ne lovim de o complicație suplimentară: multe reviste „de elită” publică acum în regim hibrid, fără bani (regim cu acces limitat) și OA (cu bani). Diferă calitatea dintre cele două categorii de articole publicate? Greu de zis…
Perfect de acord cu ceea ce spuneti legat de calitatea articoleor in revistele cu traditie, respectiv in revistele care cer taxa de procesare. De asemea, asa cum scrieti, exista regimul OA si in prima categorie. Legat de ultima intrebare a dvs.: nu cred ca in revistele cu o buna reputatie exista o diferenta intre articolele publicate OA si cele in care autorii aleg sa nu plateasca taxa pentru acces liber. Vorbesc strict legat de experienta mea, intai articolul este evaluat (mai mult sau mai putin :)) riguros de catre referenti, si pe baza recomandarilor lor editorul ia decizia publicarii (respingerea mai vine si fara ajutorul referentilor :)). Pana la acest punct, nu exista nicio discutie legata de vreo taxa, o decizie pozitiva sau negativa fiind luata independent de criterul OA.
Odata acceptat articolul, autorii sunt intrebati despre regimul publicarii. Vrei acces liber, platesti taxa corespunzatoare, care poate fi de cateva mii de dolari sau euro. Nu platesti aceasta taxa, articolul este disponibil celor care au platit taxa de acces/abonamentul. Evident, exista si alte variante de a face accesibile altora rezultatele (preprint, pagina personala, ori raspunsul la cereri individuale, …)
Open access in mare parte nu ar trebui sa existe. Modul de operare acum este ca in majoritate aceste reviste sunt predatory, adica percep niste taxe exorbitante, autorii fac toata munca, editorii si referees la fel gratis, iar editurile iau tot profitul!! Ar trebui sa existe doar jurnale cu abonamente si mai multe edituri, intre care sa existe o concurenta pt a tine preturile sub control. Atunci doar jurnalele in care se publica articole cu substanta vor fi cumparate, iar editurile vor fi atente sa nu publice chiar orice ciuruc. Iar universitatile, in mod clar, NU ar trebui sa plateasca bani publici pentru aceste simulacre de publicatii, la care se percep taxe de 1000$ sau si mai mult pt a publica acolo. Cine vrea sa publice in astfel de „bombe”, sa isi plateasca taxa din bani proprii sau din granturi, etc. Dar nu din banii universitatilor. Banii aceia ar trebui investiti in echipamente, abonamente la jurnale bune, carti, etc.
Tare sunt curios cine plateste lucrarile stiintifice pe seama incalzirii globale cauzata de om si cine sunt cei dupa care s-a format „consensul” acceptat de toata lumea sau se repeta papagaliceste ce publica unii sau altii dupa cate putem citi in multe comentarii, publicatii adevarate si publicatii bine platite sa apara ce se doreste doreste politic in scopul manipularii.
La urma urmei fiecare publicare ar trebui a treaca printr-un filtru sever, de calitate, cele publicate ramand spre studiu numai specialistilor, omului de rand fiind nevoie doar de informatii generale, informatii mai ales de impact asupra vietii lor cotidiene. Aici ar trebui sa intervina jurnalismul de calitate si specialitate pt doritorii de informatii serioase.
Intre timp este haos, fake news, falsuri iar IA pune deocamdata numai paie pe foc pt ce ea „invata” de la profesori, stim noi de la care.
Intrebarea cine plateste ? ramand mai mult una retorica.
Ati folosit 2877 de cuvinte care ingroapa problema cea mai spinoasa a cercetatorilor si cadrelor didactice din Romania: nu pot acoperi costurile de publicare fara a baga mina in buzunar. Chiar daca exista gransturi de premiere a cercetarii, chiar daca unele universitati suporta uneori partial costuri, nu poti sa acoperi toata investitia ta personala in cercetare. Cercetarea ar trebui sa se faca pe granturi (dar nu ajungi sa cistigi astfel de finantari intr-o competitie mult prea mare pt fondurile existente). Ca un facut, si daca iti aloci bani de publicare uneori nu ajungi sa-i folosesti pt ca publici dupa ce ai ce publica – adica la sfirsit iar uneori procesul de revizuire la o publicatie serioasa se intinde uneori si pe 12-18 luni – inainte de terminarea grantului si plata efectiva a sumei respective! (Am patit-o!) Poate ca ar fi OK daca doctoratul ti-ar aduce banii inapoi, daca promovarea ar fi corect sa se faca pe aceste criterii. Insa in lipsa de altceva, asta e!
Nu cred că am „îngropat” ceea ce dvs. numiți “problema cea mai spinoasa a cercetatorilor si cadrelor didactice din Romania: nu pot acoperi costurile de publicare fara a baga mina in buzunar.” Dimpotrivă, aș spune că am ridicat problema la suprafață, din moment ce la acest lucru mă refer în primele paragrafe (aprox. 613 cuvinte). Anume, susțin că e simplu să publici fără bani. În toate domeniile și la toate marile edituri poți publica fără bani în reviste din toate categoriile de calitate. Aveți dreptate, însă: durează mult (ultima mea experiență și cea mai proastă, la T&F, a fost de 14 luni de la acceptarea finală-finală până la prima publicare online; și m-am întâlnit de mai multe ori, la casele editoriale mari, cu perioade de publicare de aprox. 2 ani de la first submission). Dar asta fiindcă, deși aveam toate patalamalele universitare la care puteam aspira, am preferat să fiu fudul și să public la reviste cu blazonul unei edituri internaționale importante. Deși ce-am avut de spus ar fi rămas exact același lucru dacă aș fi publicat – gratuit sau contra cost – la reviste fără acest blazon.
Mai adaug ceva: judecând după numărul de citiri contabilizate de ResearchGate, unele articole publicate la jurnale de limbă română sau anumite rapoarte de cercetare publicate de beneficiarul cercetării au stârnit _mult_ mai mult interes decât articolele mele academice. Deși e vorba de o platformă pentru cercetători, în fond. În câteva astfel de cazuri am primit de la RG mai multe semne de interes de la cititori obișnuiți (i.e., nu universitari) interesați de temă.
Rezum: miezul problemei sălășluiește la noi, în sistem, în departamente, în ideologia privind profesia de cercetător. Nu ține doar de editurile mari (și „profitoare”); nici doar de subfinanțarea (revoltătoare) a cercetării în România; nici numai de proasta administrare a programelor de finanțare (aveți, din nou, dreptate: pierzi banii de publicare dacă nu i-ai cheltuit până la finele proiectului, în ciuda termenelor de publicare deseori îndelungate). Problema ține de cum ne construim colectiv structura carierei profesionale: cu publish or perish, cu fixația privind indicatorii bibliometrici (ca alternativă la subiectivismul cras cu din trecut), cu faptul că nu evaluăm direct publicațiile colegilor sau candidaților, cu faptul că cei care controlează resursele controlează organizațiile (ca peste tot) ș.a.m.d.
(371 cuvinte)
Inteleg toate explicatiile date de autorul acestui articol. Incearca de fapt sa ne spuna ca cercetatorii din Ro nu mai au nevoie sa ceara banii pt.publicatii deoarece exista solutii gratis. Pe de alta parte, nu tot ce este gratis inseamna si calitatea editurii sau a revistei. Apoi multe licitatii de proiecte au acceptate teme discutabile si cu evaluari cu multe semne de intrebare. Din proiectele aprobate pe diferite scheme de licitatii, pe sistemul din Ro. putine vor fi articolele f.bune. A publica din” fudulie” nu este de ajuns trebuie mai multa substanta cenusie in cercetarea fundamentala ori aplicata. In Ro nu exista inca aplicate in cercetare standardele din tarile cu cercetare recunoscuta la nivel european si mondial. Recentul proiect de lege al cercetatorului diin Ro merge pe aceleasi scheme din trecut iar modificarile ne duc la evaluare unor cercetatori dupa trei ani si a celor cu nivelul de satisfacator.
Ce produce puzderia de incd-uri ? universitati ? multime de centre de cercetare (de excelenta!!!) (numai la upb sunt 2…4/facultate) ?
Maculatura ! asta produce !
Cine plateste pentru tiparirea maculaturii ?
Inca mai circula pe youtube inregistrarea cu candidatul oprescu la primaria capitalei dupa o intilnire cu plebea „alegatoare”: „- aduceti sticla cu spirt sa ma dezinfectez ca am dat mina cu P.x.x.x.M.E.A…”
Astia plateste!
Astia plateste pentru tiparirea a tot felul de aberatii , ineptii , tot felul de „brevete” pe care nu le-a cerut si de care nu are nimeni (din economie, societate, etc.) nevoie … doar sa bifezi un indicator la predare si sa le contabilizezi pentru acreditare – apropo de curind au fost evaluate niste incduri – ne-am evaluat noi intre noi, asa cum ne citam noi intre noi … halal!
Cel mai mare beneficiu pe care il poate aduce „cercetarea” societatii (care o finanteaza dar care nu beneficiaza in nici un fel de … „rezultate”) este sa fie desfintata cu totul si banii directionati catre – de ex. – unele programe de sanatate …
Treaba e simplă: dacă rezultatele cercetării sunt relevante se gaseste cine sa o publice și fără bani. Dar cum mai bine de 95% din cercetarea românească e maculatură normal că apare întrebarea cine plătește pentru ea. Au plătit marii fizicieni și matematicieni ceva sa-si vada rezultatele cercetării publicate si mediatizate? Din contra, ei au fost plătiți.
P.S. Si inca ceva ce merita reținut e că majoritatea celor care se plâng că trebuie sa plateasca sa isi vada publicată „opera” sunt cei de pe la facultăți de bla bla bla, gen științe socio-umane, gender studies si altele care n-au absolut nicio relevanță. N-am auzit de situație în care un studiu bun al unor cercetători din științe tari sau inginerie sa le fie refuzată publicarea pe motiv că nu dau bani. Iar calitatea materialelor publicate la astfel de facultăți de bla bla bla este ca si calitatea studenților care le frecventează si care după ce au terminat științe politice sau alte minunății ajung sa-si întrebe clientii daca doresc ketchup sau maioneza.
Spuneți că “dacă rezultatele cercetării sunt relevante se gaseste cine sa o publice și fără bani” – adevărat. Dar asta nu are nici o legătură cu domeniul de cercetare: rămâne la fel de adevărat în matematică și în studiile de gen.
Mai scrieți: „majoritatea celor care se plâng că trebuie sa plateasca sa isi vada publicată „opera” sunt cei de pe la facultăți de bla bla bla, gen științe socio-umane, gender studies si altele care n-au absolut nicio relevanță.” Partea simpatică este că, la întâlnirea de care povesteam în articol, s-au plâns aproape exclusiv cercetătorii din științele naturii. Cei din umanioare sunt mai modești în privința publicațiilor – nu țintesc factori de impact, cu atât mai puțin ridicați –, iar cutumele sunt mai orientate către auditoriul local. Oricum, scriu mai mult în cărți și volume colective și mai publică și alte lucruri (traduceri, ediții de specialitate ș.a.m.d.).
Cât despre relevanță, aici cred că vă înșelați. Că facultățile de socio-umane in România scot, astăzi, studenți semi-alfabetizați profesional pe bandă rulantă, e adevărat. E la fel de adevărat că un monkey programmer (pardon the language) de la vreo facultate „tare” nu e cu nimic mai presus (și, deja, devine irelevant pe piață). Dar asta e altă temă complet – și nu înseamnă deloc că cercetarea din socio-umane e irelevantă. Are alte metehne, dar cercetarea de top rămâne relevantă (ca în restul ariilor de știință), iar restul de producție științifică reprezintă the price doing business (ca în restul ariilor de știință). Important e ca banii pentru cercetare să se ducă unde trebuie și să fie folosiți eficient.
Cateva observatii:
– jurnalele arondate de Clarivate Analytics( fosta Thomson-Reuters; cunoscuta noua ca reprezentand si realizand listele ISI( Institute for Scientific Information)) domeniului Arts and Humanities nu poseda factor de impact, acestora nu li se aloca indici scientometrici! Asa ca cei din umanioare nu au ce factori de impact sa tinteasca!
– o problema delicata in Inv Sup romanesc ar fi si aceea ca o aceeasi pozitie universitara(prof, conf) , cu toate ca reprezinta un acelasi salariu, este obtinuta in mod diferit de catre cei din domeniul pastorit de Science Citation Index Expanded( Matematica, Fizica, Chimie, Biochimie, inginerii, etc) relativ la cei din domeniul Socio-Umane. Criteriile la matematica, fizica sau informatica sunt la un nivel foarte ridicat, raportat nu numai la socio-umane, dar si la multe altele din domeniul science, precum economice, inginerii. Nu este deloc normal! Nimeni insa nu spune asta, nu am vazut niciodata ridicata aceasta problema…….probabil ca cei care nu satisfac intra pe langa…sau pe dedesubt( ca asa e la noi) !
Sa punctez acum si ceva rautacios, dar cam adevarat! Un matematician va pricepe intotdeauna tot ceea ce este scris intr-un articol de literatura sau de istorie sau de drept, etc…., dar un judecator, avocat, istoric, etc nu va pricepe niciodata nimic din ceea ce este scris intr-un articol de matematica( evident, nu ma refer la nivelul gimnazial sau liceal)!
https://www.facebook.com/groups/3437628686509295/permalink/3603389403266555/
https://www.g4media.ro/ce-este-marele-inel-astronomii-au-descoperit-o-megastructura-cosmica-ale-carei-proportii-sfideaza-teoriile-existente-despre-univers.html
Cine plateste pentru astfel de cercetari ?! Cetateanul care trudeste si care este jecmanit legal cu taxe si impozite . Bani pe care guvernele lumii ii acorda unor astfel de oameni care vor sa afle ( probabil ) ….formula lui Dumnezeu .
Un om simplu isi deschide sufletul catre Dumnezeu iar Dumnezeu ii inunda sufletul . Un om cu educatie multa cauta cu puteri limitate sa Il afle pe Cel Nelimitat , Infinit , Energie necreata , …. Si acesta din urma e dispus sa cheltuiasca resurse imense in cautarea lui .