vineri, februarie 23, 2024

Cine și cum este, de fapt, Gertrude?

Pe la mijlocul anilor ’90, binecunoscutul dramaturg Radu F. Alexandru scria o piesă ce ne asigura încă din titlu că nu ne va spune Nimic despre Hamlet. Nu doar nimic nou, ci absolut nimic. Nici măcar o vorbă.

Piesa a fost montată pe scena Naționalului bucureștean într-un spectacol de bună ținută profesională, regizat de Tudor Mărăscu. Câțiva ani buni mai târziu, tot la TNB, lui Radu F. Alexandru i se juca Luminița de la capătul tunelului, regia spectacolului căzând în sarcina experimentatului Mircea Cornișteanu. Luminița…figura, e adevărat, sub un alt titlu, în volumul intitulat Teatru 7, tipărit sub egida extrem de serioasei edituri ieșene Polirom. Cartea în chestiune mai conținea, pe lângă altele, și o piesă, după părerea mea o capodoperă, care se cheamă Gertrude. În care, firește, este vorba și despre Hamlet, și despre Claudius și Polonius, și despre Ofelia și Horatio, dar mai ales despre Gertrude. Aceasta din urmă surprinsă în toată complexitatea ei de personaj tragic, de co-autor al crimei, de amestec de vinovat și victimă. De ființă situată hotărât sub emblema impurului. Un impur ce îi caracterizează deopotrivă și pe tânărul Hamlet, și pe Polonius, și pe Horatio, chiar și pe atât de fragila și, îndeobște, pura Ofelie.

În Gertrude, nimeni sau aproape nimeni nu mai poate fi judecat eminamente în alb și negru. Hamlet este afectat la început de neimplicare și nehotărâre, de dorința ca înmormântarea Tatălui să se consume cât mai repede,iar el să se întoarcă cât mai curând la studii. În Wittenbergul în care vede mai degrabă un refugiu. Ofelia are și ea vini ce nu pot fi iertate chiar dacă sunt generate de relația specială avută cu tatăl ei, Polonius. Polonius e om al datoriei, iar datoria presupune la Elsinore  mari compromisuri și inimaginabile demisii morale. Și mai ales respectarea legii tăcerii. Horatio e marcat de lașități și de bizarerii. Cu Gertrude, Claudius și bătrânul rege Hamlet lucrurile se vor dovedi încă și mai complicate.

Impurul din Gertrude  mi se pare a fi una dintre formele sub care se întruchipează un foarte subtil, și generos, și ideatic, entre-deux.  Generator de noi, inedite, surprinzătoare și ofertante situații dramatice. Ele dobândesc sub condeiul lui Radu F. Alexandru și consistență, și interes, devenind un mod modern de reinterogare a piesei lui Shakespeare. Acest entre-deux definește preponderent patru dintre cele șase personaje ale piesei. Doar Claudius și bătrânul rege Hamlet, situați la antipozi de Shakespeare, dobândesc în noua piesă profiluri morale nete. Cei doi sunt definitiv plasați în aceeași zona răului. A răului și a crimei. Claudius ni se înfățișează a fi astfel de la bun început,  în vreme ce adevărata natură a defunctului Hamlet se relevă numai după dezvăluirile Gertrudei. Însă ce garanție mai avem că respectivele dezvăluiri sunt tocmai oneste?  Cine ar mai putea oare să le confirme ori infirme de vreme ce Polonius,  principalul martor a ceea ce s-a petrecut în timp între zidurile înalte de la Elsinore, a fost omorât? Și aceasta pentru vina de a-i fi dezvăluit tânărului prinț nu doar cine sunt autorii crimei, ci și un secret poate încă și mai teribil. În Gertrude, Polonius este ucis nu de Hamlet, ca la Shakespeare, ci de Claudius. Și atunci, nu cumva înainte de a fi o victimă a bărbaților și a istoriei, Gertrude este cea care face jocurile? Nu este ea marea manipulatoare? Adică măcar o vreme principala profitoare a mai sus invocatului entre-deux. Nu de alta, însă în momentul în care lucrurile păreau a înclina în favoarea lui Claudius, Gertrude vorbește cu nedisimulată voluptate despre cei 24 de ani de trădări, comploturi, infidelitate petrecuți alături de Claudius pentru ca, imediat după ce Hamlet e deturnat de la non-implicarea și indiferența de la început, adică de la condițiile  ce l-au făcut să refuze tronul Danemarcei și să faciliteze planurile ucigașilor,  povestea Gertrudei începe să sune cu totul altfel. Hamlet se schimbă și parcă ar vrea să dea urmare dorinței Tatălui de a-i fi răzbunată moartea. Gertrude, prin dezvăluirile ei, îi furnizează exact muniția de care Hamlet ar avea nevoie. Dar cine e, în realitate, cel ucis? Pe cine s-ar cuveni atunci să apere și pe cine  să pedepsească Hamlet? Cine e adevăratul lu tată? Bătrânul Hamlet sau fratele acestuia? Aici se află  cumplitul secret știut doar de Gertrude, de Claudius și de Polonius un adevărat triunghi al morții. Adevăratul tată biologic al lui Hamlet este Claudius așa că Tatăl a fost ucis de tată. Situația aceasta pune la grea încercare amestecul de 99 % sensibilitate și doar 1% rațiune din care e plămădit sărmanul Hamlet. Va reuși el să inverseze procentele? nu, din păcate, totul se va rezolva și va merge mai departe printr-o sinucidere.

În lumea definită de minciună, de supraveghere și de manipulare de la Elsinore, așa cum ne-o prezintă piesa lui Radu F. Alexandru, nimic nu mai e sigur. Nu numai Hamlet e măcinat de incertitudini. Ci și Ofelia care e, la rându-i ,vinovată de trădare, de slăbiciune în fața lui Polonius. O slăbiciune și o trădare acum zadarnic regretate. La fel cum de double jeu se face vinovat și prietenul din copilărie Horatio. Horațiu e incert și improbabil.  Un ins cu vulnerablități rapid și eficient intuite de Claudius și Gertrude ce îi propun să fie succesorul lui Polonius. Poate o fac și pentru faptul că Horatio nu ar trebui să părăsăsească Elsinore-ul tocmai spre a nu împărtăși lumii cumplitele fapte petrecute între zidurile cetății. Secretul fiind legea ce guvernează acolo totul. Faptul era știut perfect de Polonius, iar nerespectarea lui a fost deja scump plătită. De un Polonius care simbolizează ceea ce, după sintagma făcută celebră de Jan Kott, am putea numi marele mecanism. Unul și același Polonius e cumva umanizat în Gertrude prin revelarea dragostei sale pentru Ofelia. Iar această umanizare se situează la antipozi prin raportare la comportamentul voit mecanic al personajului. Polonius e funcționarul, e consilierul eternizat în funcție, disprețuit de Hamlet, instrumentalizat de Gertrude și ucis de Claudius. Devenise inutil. Încălcase regulile. Vorbise.   

Radu F. Alexandru supune încă o dată  analizei relațiile dintre principalele personaje din piesa lui Shakespeare. Le reconstruiește trecutul, le sondează psihologiile, le investighează sursa relelor ori a vulnerabilităților. Piesa vorbește despre răul lumii vechi simbolizate de Gertruda, bătrânul rege Hamlet, Polonius și Claudius, nu se dovedește însă deloc prea optimist în privința viitorului. Parcă ar polemiza indirect cu finalul optimist din Regele Lear. Hamlet refuză la început implicarea, Horatio vrea să fugă, Ofelia e indecisă în iubire. Oscilează între Hamlet și regulile Curții.

Merg eu oare poate prea departe dacă bănuiesc că acest scepticism ce răzbate din paginile piesei este un reflex al realităților contemporaneității noastre? Că e hrănit de realitatea lumii secolului al XXI lea?. Poate. Sunt însă cum nu se poate mai convins că dramaturgul păstrează dreapta cumpănă între fidelități și infidelități față de textul originar al lui Shakespeare. De aici, pesemne, și valoarea piesei.

Cum spuneam, Gertrude a apărut în volum în anul 2012. Cartea s-a găsit în librării. A fost la îndemâna oricui voia să o citească. Piesa a circulat prin diferite Teatre, a stârnit în multe locuri entuziasme. I-au trebuit totuși 11 ani până a vedea luminile rampei, confirmând în felul acesta zicerile despre așteptare și șansa împlinirii dintr-o superbă poezie a lui Valéry.

În 2023 Gertrude a avut, în fine, premiera absolută. Și nu oriunde, ci pe scena Sălii Studio a Teatrului Național din București. Și nu oricum, ci într-un spectacol semnat regizoral de Silviu Purcărete, în scenografia lui Dragoș Buhagiar și cu superba muzică de scenă scrisă de Vasile Șirli. Și nu cu oricine, ci cu actori unul și unul. Claudiu Bleonț, Mircea Rusu, Marius Manole, Alexandru Potocean, Marius Bodochi, Paul Chiribuță și Lari Giorgescu. Așadar, o distribuție eminamente masculină, așa ca în vremea lui Shakespeare. O propunere, o joacă inteligentă, un arc peste timp între Hamlet-ul marelui Will și hipertextul, cum ar fi spus Genette, lui Radu F. Alexandru? Posibil. Sigur sunt însă de faptul că spectacolul cu Gertrude este foarte aproape de perfecțiune. Mi-a adus aminte de Fedra, antologicul spectacol al aceluiași de la Teatrul Național din Craiova.

Și atunci, și acum scena este preponderent scăldată în negru. Contează enorm luminile joase. Dar nu scria oare George Banu în minunatele lui Nocturne (Editura Nemira, București, 2013) că noaptea e prielnică urzelilor? Că noaptea încurajează orgiile? Sau că orgia este întotdeauna ceva nocturn? Avem în spectacolul cu Gertrude orgia înmormântării. Catafalcul imens pe care este așezat trupul bătrânului rege Hamlet. Vedem orgia jocului refuzului și al acceptării propunerii bizare legate de succesiunea la tron venită din partea lui Hamlet. Una dintre cele mai bune scene dintre Marius Manole și Mircea Rusu. Orgia ospățului- Gertruda, un rol de referință, un mare rol din cariera lui Claudiu Bleonț- e cea care servește supa- completată,  secvență amplificată de devorarea mîncărurilor de Hamlet și de Horatio. Și, mai încolo, orgia tangoului celor doi. Tango creat de coregraful Florin Fieroiu, pe muzica lui Vasile Șirli, executat impecabil de Marius Manole și de Alex Potocean. Avem un Hamlet care trebuie să parcurgă drumul de la indiferență la avânt, avântul răzbunării și apoi avântul trecerii în moarte, și drumul e parcurs riguros și implicat de Marius Manole. Și mai vedem un Horatio diform, cvasi- rubensian, voit, de fapt, intenționat jucat în cheia ridicolului, deliberat un mic bufon, condiție care îi îngăduie personajului să urzească multe. E vorba despre un Horatio foarte bine jucat de Alexandru Potocean.  Asistăm la orgia vorbirii mecanice a lui Polonius, fără cusur interpretat de Paul Chiribuță.  Vedem copleșitoarea orgie a manipulărilor Gertrudei.  Sau orgia deshumării și autopsierii Tatălui, în care îl urmărim pe Marius Bodochi. În mare formă, deparazitat de orice urmă de mimică inutilă. Fără grimase și fără căderi în retorisme. Tot în noapte se dezvăluie acel alt Polonius, umanul Polonius, de unde și greșeala vinovată a Ofeliei. Rol în care evoluează admirabil Lari Giorgescu.

Marele scenograf care este Dragoș Buhagiar propune o explorare a spațiului Curții de la Elsinore în sens invers celui obișnuit. Din interior spre exterior. De abia când scena va fi invadată de bătrânul rege Hamlet, deshumat și autopsiat, vom zări  în adâncimea scenei zidurile Cetății. Poate totuși insuficient jucate. Până atunci, Buhagiar se joacă cu cortina, creează fante, zămislește spații. Ale comploturilor, ale secretelor de toate felurile. Ale supravegherii. Locuri în care nimeni niciodată nu e nici sigur și nici singur. O spune Polonius. Administratorul. Gestionarul. Viitoarea victimă. O spune, anticipându-și soarta. Buhagiar e un expert în retoricii imaginii. Una studiată, elaborată, însă nicidecum calofilă, gratuită, narcisic aplecată spre sine.

Gertrude a avut premiera în ultimele zile ale Festivalului Național de Teatru. În mare grabă, curatorii FNT, ei sau conducerea UNITER, poate chiar președintele acestuia, nimeni altul decât același Dragoș Buhagiar (dar ce distanță este între artistul Buhagiar și complet lipsitul de vocație managerială cu același nume!) s-au gândit să mai salveze ceea ce se poate salva spunând că avem de-a face cu o premieră în Festival. Numai  că respectiva premieră figura în programul TNB o avanpremieră. Premiera fiind anunțată doar pentru a doua zi.

Dovadă că, precum în Hamlet și la fel ca în Gertrude, minciuna are picioare scurte. Cârpelile de moment nu păcălesc pe nimeni.         

Teatrul Național I.L. Caragiale din București

GERTRUDE de Radu. F. Alexandru

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli

Coregrafia: Florin Fieroiu

Cu: Claudiu Bleonț (Gertrude), Mircea Rusu (Claudius), Marius Manole (Hamlet),Alexandru Potocean (Horatio), Marius Bodochi (Fantoma), Paul Chiribuță (Polonius), Lari Giorgescu (Ofelia)

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Ati scris foarte frumos, acum imi doresc sa vad piesa. Totusi nu am inteles incurcatura cu avanpremiera – premiera, insa probabil nu mai conteaza.

  2. Mi- a placut foarte mult articolul dv despre piesa” Gertrude” de Radu F. Alexandru. Ati descris in detaliu , ati explicat atit de bine ce se intimpla exact cu personajele , ce vrea de autorul sa spuna. Am citit piesa, am vazut- o la premiera. Oricum doream sa o revad. Dar dupa ce v- am citit cu siguranta am sa o mai revad. La premiera piesei a fost fantastic, publicul, spectatorii absolut incintati. Actorii minunati!!! Sa fie de la Bunul Dumnezeu sa reziste pe scena teatrului cu cit mai multe reprezentatii. Va multumim.

  3. Cine și cum este, de fapt, Gertrude? Adevărul e că nu ne pasă, in ciuda acestei cronici extrem de minuțioase. Piesa este in esența o melodrama care se folosește de brandul Hamlet pentru ca autorul să iasă în față. Purcărete a decis sa pună numai bărbați în distributie pentru a ne devia atenția de la aspectul de melodramă. E un spectacol care ia ochii prin imagine și prin cum a construit regizorul și scenograful imaginea. Dar textul e mult sub originalul Shakesperean – care este adevărata capodoperă. Ce are de spus? Că toți oamenii sunt răi? Prea puțin și deloc original.

    • Dn- le Lucian Rossetti v- am citit mesajul ,impresiile despre piesa Gertrude. Sunteti tendentios, absolut rautacios cind faceti referire la autorul piesei. Mai mult, incercati sa puneti o mica pata si pe regizor si pe tot. De ce? Acesti frumosi oameni ai artei, prin tot ce fac, se straduiesc sa ne descreteasca fruntile intr- o perioada atit de grea pe care o traverseaza omenirea….Va rog mult sa ma iertati ca am indraznit si va multumesc pentru intelegere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro