vineri, septembrie 25, 2020

Cine sunt “țiganii” Ţiganiadei?

“Ţiganiada” este prima capodoperă clasificabilă a literaturii române (pentru că “Istoria ieroglifică” este una neclasificabilă, care nu va întruni, probabil, niciodată, preferințele marelui public). Destinul operei a fost la fel de amar ca destinul enigmaticului său autor. Cel mai sclipitor reprezentant al “Şcolii ardelene”, cu studii temeinice de filozofie, teologie și drept la facultăți vieneze, a fost silit să se auto-exileze, din cauza incompatibilității sale cu episcopul Ioan Bob, sinistrul ierarh al bisericii unite din Ardeal, timp de aproape jumătate de secol. Opera lui Budai-Deleanu, lăsată în manuscris familiei sale din Lvov, necunoscătoare a limbii române, a ajuns aproape miraculos, prin efortul lui Asachi, în posesia Academiei Române, dar primele ediții ale “Ţiganiadei” accesibile marelui public au apărut după mai bine de un secol de la moartea autorului. Între timp, literatura română se maturizase, iar marele efort terminologic și estetic al lui von Buday a rămas nevalorificat.

Subiectul “Ţiganiadei” intrigă la fel de mult ca destinul autorului și al operei. Ţiganii răspund chemării lui Vlad Ţepeș, de ridicare a poporului la lupta anti-otomană, și se înrolează într-o oaste proprie, care se pune la dispoziția domnitorului. Evenimentul, în principiu militar, înglobează povești de dragoste, scene hazlii, discuții docte sau amuzante. Atunci când oastea părea gata pentru luptă și pentru victorie, un sentiment de deznădejde adâncă se înstăpânește atât în domnitor, cât și în țigani, și, în locul confruntării cu turcii, asistăm la un măcel fratricid, și la abandonul aspirației de libertate.

De ce țiganii sunt aleși pentru a întrupa eroismul întregului popor? Şi de ce totul eșuează atât de amar?

Epistola închinătoare

“Epistola închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cîntăreț” [1] oferă primele indicii. Autorul, Leon Dianeu (Ion Deleanu, anagramat) îi scrie lui Mitru Perea (Petru Maier, pentru Petru Maior, anagramat), o dedicație (epistola închinătoare), din care, într-un context fabulatoriu, rezultă că “țiganii” sunt eminenții cărturari persecutați de episcopul Bob. Iată câteva fragmente:

„Am înțăles eu aici, că și tu ai scris ceva foarte bun pentru țigani și, scriind adevărul, ai atins pe voivodul cum să cade; care de cîndu-i, n’au suferit neamul său și n-au făcut nice un bine, ci numai au strîns părale ca să îmbuibeze pe boieri. Doamne, cînd va fi să mai ajungă alt voivod, care iubește pe ai săi? Eu socoteam că voi auzi cît de curînd că pe tine au rădicat ceata voivod, dar bag de samă, nătărăul acela tot trăiește și împute lumea!

… să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să preceapă ce feliu de strămoși au avut și să să învețe a nu face și ei doară nebunii asemene, cînd s’ar tîmpla să vie cîndva la o tîmplare ca aceasta. Adevărat că aș fi putut să bag multe minciuni lăudînd pe țigani și scornind fapte care ei n’au făcut […] Dar’ eu iubesc adevărul.”

Așadar, în fragmentele de mai sus, țiganii sunt Budai-Deleanu și Petre Maior; voivodul este episcopul Bob, persecutorul oamenilor de valoare și proteguitorul celor sus-puși, “boierii”. Autorul se referă aluziv la afacerile pe care le face episcopul cu puternicii Ardealului, în special cu ungurii influenți, în detrimentul turmei pe care trebuia să o păstorească. Speranța lui Budai-Deleanu, ca merituosul Petru Maior să ajungă episcop, nu se realizează.

Autorul a scris jucăreaua pe care i-o închină lui Petru Maior pentru țiganii noștri, adică pentru tot poporul, un fel de ridendo castigat mores, de care să-și amintească în ceasuri de cumpănă, grav și amar, eroi-comico-satiric.

În Epistolia închinătoare găsim câteva indicii ale asemănării lui Budai și Maior cu țiganii: înclinația pentru muzică, veselie, optimism, un anumit hedonism (“mă îndeletnicesc mai mult cu cetera și cu cântări”), care rimează cu înclinațiile goliarde din Occisio Gregori, “jucăreauă” studențească la care, probabil, Budai a colaborat; Maior este “măestru cîntăreț și viersuitoriu”; totodată, în cheie gravă, un indiciu este disperarea de a fi persecutați în propria țara (“țara în care m-am născut … noao ne este mașteră”).

Să ne amintim că, în a doua jumătate a sec. XVIII, mediile românești cele mai educate din Ardeal, anume cele greco-catolice, trăiau o decepție profundă, produsă de îndepărtarea episcopului Ioan Inochentie Micu Klein. Marele apostol al emanciparii românilor ardeleni, prin unirea cu Roma, sfârșise prin a fi perceput ca un pericol al stabilității Marelui Principat, atât de stările recepte (unguri, secui și sași), cât și de Curtea de la Viena, astfel că fusese obligat să aleagă calea exilului. Cauza occidentalizării și „integrării europene” a românilor ardeleni (pentru a folosi o sintagmă la modă) părea compromisă, cu atât mai mult cu cât în scaunul episcopal fusese instalat nevrednicul Ioan Bob. Acesta se făcea vinovat, indirect, de auto-exilul lui Budai Deleanu, și direct, de marginalizarea lui Petru Maior, de calomnierea și persecutarea brutală a lui Gheorghe Şincai, sfârșită cu întemnițarea marelui cărturar.

Ne putem aștepta ca lipsa de speranță în viața generației Budai-Deleanu să producă sentimentul de deznădejde adânca și, în consecință, să se reflecte, în plan artistic, prin abandonarea luptei din “Ţiganiada”, de către Vlad Ţepeș și oastea sa.

Țiganii și românii în secolul XVIII

Trecând de la elite la oamenii sărmani ai Transilvaniei, trebuie să observăm că nivelele cele mai joase ale societății erau populate de șerbi, în majoritate români, și țigani, în majoritate oameni liberi. De asemenea, religia ortodoxă, a majorității românilor și a țiganilor românofoni, era doar tolerată, nu „receptă”.

Pericolul ca românii să treacă la greco-catolicism și sa devină o „stare”, egală în drepturi cu ungurii, secuii și sașii, oripilează Guberniul Transilvaniei. Într-unul din rapoarte, elaborat în 1735, citim:

„[românii] umblă de colo-colo pe ascuns și atât cât pot, tulbură pacea și liniștea, și pe cea publică, și pe cea particulară; … se așează la drumul mare, într-o regiune sau alta, se dedau la tâlhării grozave, având drept ascunzători pădurile și munții, îi jefuiesc, îi rănesc, îi ucid pe cetățenii onești, pe soldați, pe negustori, pe săraci și pe bogați deopotrivă, și sunt aproape cei mai mari dușmani ai societății omenești; pe lângă aceasta, fură, se sustrag datoriilor și evită îndeplinirea obligațiilor, stăpânilor de pământuri adeseori le iau viața și bunurile, năvălind asupra lor fie în faptul zilei, fie în tăcerea nopții, le incendiază casele și gospodăriile … și nu au nici o teamă să făptuiască și să săvârșească și foarte multe alte ticăloșii (pe care niciodată oamenii celorlalte națiuni nu au obiceiul să le facă).” [2]

Acest text, puțin flatant pentru noi, este un document intern al Guberniului, un text pragmatic, scris în scopul de a defini politica cea mai adecvată a „stărilor”, și, cu toate că poate fi acuzat de partizanat, conține, probabil, un grad înalt de veridicitate. Atunci când aprecieri vexante la adresa românilor se fac în documente publice – ca în cazul criticii formulate de Eder asupra Supplex-ului – Budai-Deleanu reacționează vehement, la ceea ce numește „libertatea de a insulta una dintre cele mai numeroase națiuni [transilvane] de azi”, dar nu în sensul negării situației de fapt, ci în sensul explicării ei, ca o consecință a lipsei de drepturi [3]:

„Dar împotriva cărei națiuni de pe suprafața pământului nu s-ar putea invoca astfel de mărturii? Și admițând că moravurile românilor ar fi fost în trecut – și ar fi și acum – corupte, a cui e vina? Tot ceea ce devine omul care trăiește în societate se datorește formei de guvernământ sub care trăiește. Asuprirea naște suflete de sclavi. Când asuprirea își exercită acțiunea timp de secole, caracterul tuturor popoarelor oprimate devine același, indiferent cum s-ar numi ele: români, sârbi, croați, polonezi sau ruși. Să se înlăture asuprirea, să se întemeieze școli pentru români, să li se dea preoți luminați, să li se asigure accesul la funcții înalte și se va vedea că puține națiuni sunt atât de receptive la cultură ca cea română.”

Entuziasmul ușor narcisist al afirmației finale poate fi lesne explicat prin dezvoltarea culturală și educațională spectaculoasă a românilor ardeleni, facilitate de aderarea la greco-catolicism. În perioada în care Budai scria aceste rânduri, Gheorghe Șincai înființase circa 300 de școli românești.

Revenind la fondul problemei discutate, sa observăm că și în celelalte provincii, treptele cele mai defavorizate ale scării sociale erau împărțite între români și țigani. De altfel, etnonimul care va constitui o mândrie în generația pașoptistă, desemna, cu un secol și ceva în urmă, într-o variantă ușor alterată fonetic, starea de robie; „rumân” era, practic, sinonim cu „rob”. Situația este cel mai bine documentată în Oltenia, aflată circa două decenii (1718 – 1739) sub ocupație austriacă, altfel spus, integrată în Imperiul Habsburgic. Lămuritor pentru discuția noastră este următorul fragment, preluat din monografia lui Şerban Papacostea [4]:

„Caracteristica fundamentală a situației rumânilor era dependența personală, care îi situa în afara categoriei oamenilor liberi. Cât de mult se apropiase rumânia de robie în realitatea socială și în însăși mentalitatea contemporanilor, o lasă să se întrevadă jalba unui țăran din satul Seaca al Mânăstirii Dintr-un Lemn, care caută sprijin la Administrație [Administrația austriacă din Craiova, n.m.] împotriva încercării stareței de a-l rumâni, în pofida faptului că neamul său se răscumparase de rumânie; pledându-și cauza, el își încheia plângerea arătând că nu iaste cu dreptate să fiu și prădat cu bani și să rămâi și robu (deci rumân = rob).”

Plângerea rumânului este grăitoare pentru rapacitatea clerului – aici, fiind vorba de o mânăstire de maici, în mod special respectată pentru sfințenia și milostenia (!) sa.

Nomadismul imputat românilor în raportul Guberniului, citat mai sus, se manifestă într-o formă aparte, dar foarte extinsă, și în cele două principate extracarpatice, prin fuga în masă a țăranilor, aduși la disperare de impozitarea nemiloasă. „A da bir cu fugiții” a rămas până astăzi un sinonim al sustragerii de la o obligație neplăcută. Atât călătorii străini, cât și oficialii austrieci care vizitează sau inspectează Oltenia, sunt uimiți să constate că satele sunt aproape pustii. Cei care văd satul românesc al sec. XVIII format din case asemănătoare celor din Muzeul Satului, vor fi surprinși să afle că “țăranul nu este așezat aici în sate asemănătoare celor din Germania sau de aiurea – după cum constată cu stupefacție un funcționar austriac – ci în grupuri risipite cate trei, patru sau cinci case, mai mult sau mai puțin bine construite din împletituri lipite cu lut”; esențial era nu să locuiești confortabil, ci să poți fugi în caz de primejdie. Însuși Eugeniu de Savoia raportează că țăranii ascunși în păduri formează “cea mai mare parte a locuitorilor aflați încă în provincie”.

Rumânii și țiganii sunt deopotrivă victime ale “justiției” stăpânilor de moșii; uciderea lor este nesancționată; austriecii încearcă să normalizeze situația, adică să-i facă subiecți ai justiției de stat. Habsburgii considera rumânia “neomenească și în afara pietății creștine”. Au însă de luptat cu biserica strămoșească și cu boierii dreptcinstitori, care își apără privilegiile, printre care și privilegiul de a-și înrobi sau ucide aproapele.

Rămânând la cazul Olteniei habsburgice, să amintim că documentele austriece consemnează că “țiganii … furnizează întregii provincii munca de fierari și lăcătuși” [4], așadar practică un meșteșug care le oferă un anumit prestigiu, le atestă o anumită pricepere, transmisă în cadrul comunității, și le asigură o anumită sursă de venit.

În Bucovina, condiția românilor era uneori mai proastă decât a țiganilor, aceștia din urmă fiind liberi, nu iobagi, după cum rezultă din interesantul raport al lui Budai [5].

Îngemănarea românilor și țiganilor este prezentă și într-un alt text de epocă, al unui alt exilat ardelean, de astă dată la București. Gh. Lazăr constată (în chemarea către tinerime) că în toată Europa există universități în toate limbile naționale, cu doua excepții: română și țigănească.

Identificări anterioare

Dacă identificarea țiganilor cu românii în epopeea lui Budai-Deleanu nu este un loc comun, ea a fost, totuși, comentată și până acum. Iata ce observa Romul Munteanu, în studiul său introductiv la una dintre edițiile Florea Fugariu ale “Ţiganiadei”:

“Viziunea lumii ca totalitate se cristalizează de la început. Narațiunea despre țigani, prin care adeseori și aici se înțeleg alții [referire aluzivă la români, n.m.], pendulează în permanență între universul real și cel imaginar. Deasupra țiganilor, puși pe gâlceavă amară, fiindca nu ajungeau la un consens, cum să-și aleagă / Un vodă-în țară și’o stăpînie, ca și dedesuptul domnului Vlad Ţepeș, cel amenințat de turci, se găseau forțele răului, reprezentate de Urgie, Zavistie și Satana. Convertite în personaje mitologice, scriitorul demonstrează cum acestea întrețin spiritul de dezagregare a unui popor și avertismentul lui Drăghici este un fel de lecție parabolică dintr-o alegorie, prin care Ion Budai-Deleanu îl viza pe propriul popor [deci pe români, n.m.],

„Că, dacă nu vă veți prinde de mînă,

Părtășind iubiri și-mpărăchiare,

Asupri-vă-va limbă straină

Şi veți hi periți fără scăpare;

Nice veți mai face-un neam pă lume,

Ci veți fi fără țară și nume.”

Intervenția lui Draghici este astfel o lecție gravă, introdusă în fluxul unei narațiuni comice.”

Budai-Deleanu arată în mai multe locuri că eșecul încercării țiganilor de a se organiza nu se datorează defectelor lor, ci intervenției Urgiei, care vede în posibila înfrângere a lui Mahomed un posibil eșec al Satanei:

„Iar’ de-astă dată-l întărîtase

Urgia (precum spun) blăstămată

Ce văzînd cu săcuri și baroase

Pe țigănimea noastră-înarmată,

În tot chipul hotarî s-o strice,

Vrajba-întru dînsa-aruncând și price.”

Foarte interesante sunt și comentariile Ioanei Em. Petrescu [7]:

“… structura tuturor personajelor lui Budai-Deleanu este … cea a aspirației. Eroii săi sunt însuflețiți, toți, de o febră a căutării: Becicherec o „caută” pe Anghelina depărtatei sale tinereți; chir Calos „caută” un certificat de bravură care să-i garanteze admirația și mîna prințesei Smaranda; Născocor o „caută” pe Chireana; [Parpanghel o caută pe Romica, am putea adăuga: Mai netedă și dă cît oglindă, / Mai lină dă cît umbra de vară etc.] Argineanul caută aventura; Florescul și ceilalți cavaleri eșuați în castelul nălucit au pornit, inițial, „în căutarea” lui Vlad [Ţepeș], adică a perfecțiunii; și dacă țiganii, umanitate … prerațională, nu par atrași de mirajul unei fericiri ideale, ei sunt împinși totuși pe calea „căutării” propriei lor demnitați umane de o voință superioară, adică de porunca lui Vlad.”

Foarte interesante (p. 186-7) sunt considerentele referitoare la șansa fericirii, pe care omul o valorizează sau nu; cauza eșecului personajelor „Ţiganiadei” e nebunia, crede Ioana Em. Petrescu. „Produs al libertății umane, nebunia se manifestă în alegerea unei căi greșite, care te îndepărtează de propriul tău destin. Deși e în ultimă instanță o eroare, nebunia are caracter de generalitate, ea fiind – în doze mai mari sau mai mici – nelipsită în cuprinsul speciei umane.” Nebunia provine, conform autoarei, „din lipsa autocunoașterii”.

Ioan Chindriș și Niculina Iacob [6] văd în personajele Ţiganiadei „o entitate cu multiple identități posibile”. Şi românii, și țiganii sunt “un diamant neșlefuit”.

Observații interesante face Mihai Zamfir [8], în excelenta sa „panoramă alternativă” [8], creditand integral cuvintele Epistoliei închinătoare.

Așadar – creditând interpretările expuse mai sus – după Budai-Deleanu, atât românii, cât și țiganii, își caută propria identitate, iar epopeea transpune artistic o încearcare de autocunoaștere a poporului, în ansamblul său. “Ţiganii” lui Budai-Deleanu sunt purtătorii eroismului, candorii, nesiguranței, veseliei, disperării tuturor defavorizaților principatelor. Nu există nici o calitate sau un defect caracteristic, care să definească o etnie sau alta. Discriminarea este total absentă. Prima capodoperă a literaturii române este o îmbrățișare fraternă adresată etniei romilor.

Gâlceava boemiană si gâlceava aristocratică

“Ţiganiada”, care descrie o gâlceavă boemiană, poate fi comparată cu altă capodoperă, stranie și cvasi-contemporană, “Istoria ieroglifică” (amintită în primele rânduri ale eseului nostru) – descrierea unei gâlceve aristocratice, care implică pe marii boieri și pe domnitori ai principatelor, la început de secol XVIII. Vom comenta câteva versuri, ghidați de ediția Verdeș – Panaitescu [9], referitoare la un mariaj aristocratic, al domnului Moldovei, Mihai Racoviță, “Struțocămila”, cu Ana, fiica boierului Dediu Codreanu, frumoasa “Helge”:

„O, Helge ficioară, frumoasă nevastă,

Nevastă ficioară, ficioară nevastă

[Cantemir insinuează că Helge s-a purtat imoral înaintea căsătoriei, dar n-a mai avut parte de amor ca nevastă, din partea soțului, presupus neputincios]

Cămila [Mihai Racoviță] să ragă, tîlcul nu-țăleagă.

Meargă la Athina ce ieste s-aleagă.

[Helge merge la Atena, și de-abia aici întâlnește bărbatul.]

Ficioară nevastă, nevastă ficioară,

Peste șese vremi roada să-i coboară,

[Doar la Atena, unde ajunge după șase ani, Helge rămîne însărcinată cu un oarecare, așadar viitorul domn, Constantin Racoviță, este un bastard.]

Fulgerul, fierul, focul mistuiască

Patul nevăpsit nu să mai slăvască.”

[Patul nupțial nu a fost pătat de pierderea virginitații.]

Nimic similar, ca vulgaritate, nu se găsește în “Ţiganiada”, și nimic similar din candoarea “Ţiganiadei” nu se găsește în “Istoria ieroglifică”. Gâlceava aristocratică pare boemiană, gâlceava boemiană pare aristocratică. “Ţiganii” lui Budai-Deleanu, sărmanii acestui pământ, indiferent de etnia lor, sunt adevărații aristocrați. În apărarea lor se dezlănțuie explicit von Buday, atunci când Eder îi numește „trântori”, și tot în apărarea lor pledează subtil, în poemul eroi-comico-satiric. Enigmaticul Leon Dianeu oferă, la două veacuri de la trecerea la cele veșnice, o îmbrățișare tandră, consolatoare ș i reparatorie, celor pe care i-a identificat cu propriul popor.

_________________________________

Bibliografie

[1] Ion Budai-Deleanu: Țiganiada, ediția Florea Fugariu.

[2] I. Tóth Zoltán: Primul secol al naționalismului românesc ardelean, 1697 – 1792, traducere din limba maghiară de Maria Someșan, Ed. Pythagora, București, 2001, p. 133, care citeaza un document din culegerea Hurmuzaki, XV-2, 1650.

[3] Ion Budai-Deleanu: Combaterea notelor publicate la Cluj în 1791, cu privire la petiția națiunii române [Supplex Libellus Valachorum, n.m.], în Ion Budai-Deleanu: Scrieri inedite, Ed. Dacia, Cluj 1970, p. 79.

[4] Şerban Papacostea: Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718 – 1739), Ed. Enciclopedică, București, 1998.

[5] Ion Budai-Deleanu: Scurte observatii asupra Bucovinei, în [6].

[6] Ioan Chindriş, Niculina Iacob: Ioan Budai-Deleanu în mărturii antologice, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2012.

[7] Ioana Em. Petrescu: Ion Budai-Deleanu și eposul comic, Cluj, 1974.

[8] Mihai Zamfir: Scurtă istorie – Panorama alternativă a literaturii române, ediția a II-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2011.

[9] Dimitrie Cantemir: Istoria ieroglifică, Ediția Verdeș – Panaitescu, BPT, 1978.

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. De ce ‘ sinistrul episcop Bob’? Asemenea caracterizari nu-si au locul intr-o analiza de felul asta.Ca un ins in afara problemei ( Focsani) uzeaza prea usor de termeni categorici.In general cei din vechiul regat sunt complet in afara realitatii cand vine vorba de Biserica Unita.Ori poate Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae inaintat de episcop catre Viena nu inseamna nimic pentru autor.

    • @iosif – a fost un compromis mai mult decât discutabil, convertirea la greco-catolicism. Astăzi e de înțeles faptul că niște oameni consideră greco-catolicismul drept parte din identitatea lor, însă în urmă cu 320 de ani strămoșii lor și-au călcat identitatea ortodoxă în picioare, de dragul unor privilegii acordate de noii stăpânitori ai provinciei.

  2. Interesanta interpretarea operei, nu departe de adevar in afara faptului ca, in Ardeal greco-catolicii din sec XVIII si XIX depaseau numarul ortodocsilor… de fapt ortodocsi nu prea existau in Transilvania, au fost invizibili inclusiv mai tarziu , la Marea Unire… romanii ortodocsi traiau doar in sudul Transilvaniei, sub munte, pe linia Brasov, Sibiu, Deva… chiar statistica oficiala a Romaniei mari evidentiaza faptul ca in judetele Transivaniei predomina populatia greco-catolica (recensamantul populatiei din anii 1930)… romanii erau emancipati in Ardeal, autorul se refera la tigani, dupa Uniatie …chiar dumneavoastra mentionati ca in sec XVIII erau in Transilvania cca 300 scoli romanesti… de ce a fost nevoie ca un secol mai tarziu, prima scoala romaneasca din vechiul Regat sa fie intemeiata de un transilvanean? pentru ca in Ardeal exista o traditie, aveam scoli de la 1700, invatamantul romanesc a luat amploare odata cu Iluminismul, asa cum erau scolile sasesti, unguresti, si cum existau in toata Europa Occidentala…

    • @Freeman – cum au apărut greco-catolicii în Transilvania, erau cumva acolo de pe vremea lui Attila? Nu cumva au fost ortodocși forțați să se convertească?

    • Timișoara avea 600 locuitori 1716 după retragerea otomanilor (Eugeniu de Savoia intră în Timișoara ).
      Satele românești din Timiș /Banat au primit cărti românești și bliblii românești de la Viena (Kameralistische Verwaltung) pentru scoli românești, imediat cu instaurarea administrașiei cameralistice de la Viena (Timișoara nu era supus nobilimii maghiare, care nu a existat în Timiș/Banat). Românii din Timiș aveau școli de la începutul secolului 18. Scolile erau de la început în limba română, sârbă și germană. E un scucces românesc de 300 de ani. Timișoara capitala culturală europeană 2021 are ce prezenta ca patrimoniu cultural în muzică, teatru, arhitectură, literatură, etc.

      …”…. Însuși Eugeniu de Savoia raportează că țăranii ascunși în păduri formează “cea mai mare parte a locuitorilor aflați încă în provincie”… „…

    • Cand e vorba de ortodoxie, este esentiala credinta, continutul dogmei si viata crestina zilnica, nu identitatea (ce intelegem noi acum din aceasta notiune fata de ce-o fi fost acum 300 de ani). E altceva. Ori, catehismul ortodox era influentat de calvini, preotii nu erau instruiti si practica era destul sa modesta. Greco-catolicii au facut o comunitate din niste iobagi vorbitori ai unei limbi care nu semana cu nicio alta limba din jurul lor. Tocmai ca au exprimat identitatea acestor marginali in ochii desteptilor si au dezvoltat-o. Calugarii unguri si nemti nu au facut asta, desi erau vorbitori de latina ar fi putut sa recunoasca ce limba vorbesc romanii. Greco-catolicii au pastrat credinta si obiceiurile si au facut ce nu a facut nimeni pana la ei. Fara ei, limba romana nu se vorbea fara dialecte de la Timisoara la Chisinau si de la Tulcea la Oradea si Romania nu ar fi fost stat in 1918 si cu atat mai putin dupa aceea. Asta e durerea autorului, pe care nu o marturiseste. El sustine de fapt o teza ruseasca veche, spusa si pe timpul lui Stalin si acum, aceea ca romanii sunt tigani. Aceasta idee e prezentata acum duios si pretentios. Autorul nu e istoric si are obiceiul sa cenzureze opiniile care nu ii convin.

      • @Pansy – mai bine citește ce precepte catolice au fost nevoiți să accepte ortodocșii nou convertiți și lasă propaganda religioasă. Hai, spune că astăzi am fi scris în slavonă și cu chirilice, dacă nu erau greco-catolicii care să se sacrifice pentru binele României de peste 300 de ani :)

      • @ Harald : dar de ce nu dai in vileag acele percepte atroce ? Mare nenorocire ca un numar foarte mic si-au ras barbile ! Ca spun Spirit in loc de Duh ! Ca au invatat si s-au legat de Vestul decadent, slabind puterea rusilor (si a sarbilor) intre romani ! Inteleg ca asta doare si acum. Au folosit cativa exercitiile spirituale ale lui Ignatiu de Loyola (alea sunt prima psiholgie aplicata) si chiar l-au citit pe Toma de Aquino ! Ortodocsii nu au facut asa. Ei au aparat fiinta neamului. Uite ce bine le zicea mitropolitul Vasile Mangra : “Presa romana din jurul meu, a scris ca, numai acolo se pot face cuceriri, unde un popor cu o cultura mai superioara vrea sa stapaneasca pe unul cu o cultura inferioara. Si tocmai aici e cazul sa spunem ca, cultura maghiara e mult superioara celei romanesti. Daca romanii au pofta sa cucereasca, sa pofteasca, au acolo -Basarabia ” (Universul, 1 August 1916). Si viitorul mitropolit Nicolae Balan, in 1917 : „Domnul Dumnezeu s-a îndurat de ţara aceasta. El a îmblanzit inima biruitorului catre noi si a făcut dintrânsul tovarăşul nostru de munca pentru mantuirea Romaniei. Ţărani, târgoveti, slujbaşi şi orice aţi fi, aveţi buna incredintare că biruitorul care intră în Moldova, nu este setos de razbunare, nu ucide, nu jefueşte, nu dă foc, nu pustieşte … Staţi si ramaneti pe loc cu toţi. Nu puneţi bratul vostru în slujba unei cauze străine.” Textul a fost aruncat din avioanele nemtesti peste transeele Armatei Române in timp ce Bucurestiul era devastat barbar de aceiasi nemti. Din fericire, Nicolae Balan a dat-o intoarsa in 1918, insa Patriarhul Rosu, Iustinian Marina, nu s-a pocait. Ia uite cum apara el identitatea ortodoxa in anii 50: „Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” Nici suspect de PF Teoctist nu s-a jenat ca in 1948 a acceptat sa le ceara unitilor, in numele lui Groza si al rusilor, sa renunte la credinta lor, ca a tinut discursuri ceausiste din Marea Adunarea Nationala si ca a tacut cand ceausescu darama biserici.
        Asa ca din comentariul tau lipseste doar sloganul anilor 50 “in temnitele Vaticanului gem in lanturi oamenii muncii”. Din fericire, nu mai suntem in anii 50. http://www.vatican.va/content/paul-vi/en/speeches/1965/documents/hf_p-vi_spe_19651207_common-declaration.html
        PS: Am facut propaganda prooccidentala si rosofoba, nu religioasa. Daca faceam propaganda religioasa, vorbeam de Papa si de chestiile de teologie care i-au despartit pe catolici de ortodocsi IN TRECUT.

        • @Pansy – e cazul sa spunem ca, cultura maghiara e mult superioara celei romanesti.

          Până la urmă, asta scrii sub zeci de nick-name-uri diferite :) E foarte bine că ești mândru de cultura ta, dar componența etnică din Transilvania s-a modificat în ultima sută de ani pe seama ortodocșilor veniți din Moldova. Asta este, nu-i dreptate-n lume :)

          • Merci de sinceritate, desi nu are legatura cu ce spuneai mai sus. Ce e mai putin etic: sa fii moderator si sa intervii partinitor in discutie sau sa comentezi coerent cu tine intr-un mediu obsedat de ura pe cam multe subiecte?

      • „…numai acolo se pot face cuceriri, unde un popor cu o cultura mai superioara vrea sa stapaneasca pe unul cu o cultura inferioara.”

        4 August 1919, zonă de ocupație Română. Sau în prezent, dupa cum interpreteaza unii, e și Transilvania.

  3. Interesant si documentat. O obiectie totusi : „sinistrul ierarh” a ctitorit la Cluj prima biserica si prima scoala romaneasca din oras ! Institutii care dainuie pana astazi !
    Am invatat si eu, candva, la scoala despre conflictele-neintelegerile dintre episcopul Bob (care a pastorit vre-o treizeci de ani !) si unii clerici uniti grupati azi de istorici in Scoala Ardeleana. Cu Gheorghe Sincai mai ales care se pare ca nu era un caracter prea… bland. De la niste certuri dintre preoti la invective ?! e o cale lunga, pe care un istoric n-ar trebui sa paseasca …

    • Si ce a insemnat asta pentru noi, Romania, Europa si lumea civilizata, dezvoltata si prospera, vagaunarule de nicaieari?
      Nimic.

      • A insemnat oameni asezati, care au muncit linistiti si in ordine, au putut sa isi trimita copiii la mai multa scoala decat facusera ei si si-au vazut de viata decent si normal. Nici macar analfabetii nu s-ar fi adresat unui necunoscut, intr-o discutie fara miza, cu „vagaunarule de nicaieri”. Cei cu 4 clase scriau mai frumos decat scrii tu si vorbeau o romana mai curata decat cea pe care o vedem acum in presa mare si la oameni cu MS si PhD. Cei cu bacul vorbeau curatel franceza si isi doreau sa faca mai mult decat parintii lor. Cei cu doctorate isi luasera diplomele pe bune si erau egali cu oricare specialist din domeniul lor. Au fost eroi in toate categoriile d emai sus.
        Nu a insemnat o revolutie, care sa asigure fericirea generala sau experti care sa decida lungimea festilei de lumanare si curbura bananei. Au facut asta Hitler si Stalin si mai sunt unii care fac din astea si acum in Cuba, China, Iran, asa ca poti sa incerci si tu.

  4. Felicitari autorului!
    Parafrazandu-l pe marele AD Xenopol, ati trecut trecutul din zona crepusculara in lumina!
    M-am intrebat ce motivatie ar putea sta la baza creatiei unei lucrari atat de ample (cine ar scrie sute de pagini doar de dragul caligrafiei?) iar dumneavoastra ati raspuns cu brio. Sa speram ca deslusirea Epistolei Inchinatoare este spusa si elevilor, iar unii istorici literari vor putea ghici personajele reale din spatele lui Becicherec, Nascococ, Parpanghel, etc

  5. Ţiganiada este o operă aproape genială. Nici nu ştii ce să faci: să râzi sau să plângi? De fapt, nu este vorba despre ţigani, este vorba despre români şi imposibilitatea lor de a se coagula într-o societate coerentă.

    • Putem zice „genială” cu gura plină. Din păcate e greu de apreciat azi în toată splendoarea şi nu din cauza limbii greoaie ( după două cânturi te obişnuieşti) , ci din cauza lipsei culturii clasice. Un român care nu are preocupări literare aprofundate ( liceu de filologie, facultate umanistă) nu intră în contact cu epopeile clasice decât prin accident – în şcoală nu se studiază, deci nu poate să aprecieze aluziile aproape postmoderne la acestea.

  6. Am reușit să trec de „episcopul Ioan Bob, sinistrul ierarh al bisericii unite din Ardeal” în speranța că voi reuși să găsesc ceva explicație în paragraf la „exilul” a lui Ioan Budai-Deleanu. N-am găsit nimic.

    A scrie despre IBD că s-a „exilat” la „Lvov” (sînteți rusofil? sau nu cunoașteți numele orașului?) este ca și cum ați scrie despre un contemporan de-al nostru că s-a exilat din România la New York pentru a fi raportor ONU. Sau vi se pare că a spune ceva despre cariera de funcționar public imperial a autorului Țiganiadei ne pune în pericol ființa națională?

      • Provicia nu era provincie si se numea GALITIA – capitala ei fiind la Liov/ LEMberg (vezi, Solaris) – probabil si atunci cand BucoWina” devenise parte a ei, inainte de a deveni DUCAT supus direct Coroanei Austriece nu austroungariei (din care facea parte).

  7. Desi este vorba despre o analiză literară articolul este f actual. Rezoneaza cu incapacitatea romanilor de a-și alege niste conducători vrednici pentru a ne menține în competiția globală.
    A propos de rumani. Exista documente din Muntenia sec 16 si 17 rumanii erau schimbați la paritate cu tiganii robi. Nu stiu daca se obișnuia să fie despărțite familiile de rumani, asa cum se intampla in tranzacțiile cu țigani.

  8. cineva, probabil mai multi, baga batul prin gard si incearca sa reediteze conflictul sarbo-croat. si nu de ieri ,ci mai de alaltaieri, dar mai ales dupa 1918. cainii latra ca prostii, sau sunt pur si simplu prosti. pisicile isi vad de treaba. ortodocsii au ul leadership talibano-securist, fudulii grecocatolici un lider ungur, probabil vorbitorii de latina vulgara fac erectie la cronicile broscoiului sabin gherman

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Victor Barsan
Victor Barsanhttp://contributors
Victor Bârsan, născut în 1950, la Focşani. Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de Matematică-Mecanică ale Universităţii din Bucureşti; doctorat în fizică. Cercetător în domeniul fizicii teoretice; experienţă profesională în jurnalism, istorie recentă, drepturile omului, diplomaţie, instituţii internaţionale. Ultima carte publicată: Mineriada din iunie, Editura Tracus Arte, 2015.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

România înapoiată: reflecții la început de toamnă electorală

Locuiesc într-un sat situat la mai puțin de 10 km de Sibiu, practic într-o fundătură mărginită de dealuri...

Marele Laser și frauda științifică

Dacă noi vom tăcea, vor striga pietrele. Luca (19, 38-40) *1. Preambul

Vreți mai multe judecătoare? Așteptați revoluția

Respectarea egalității între sexe este un subiect de actualitate politică. În mediul politic, de pildă, această egalitate...

Opțiunile geopolitice ale Europei în relația cu America și China

In caricatura care însoțește un articol apărut în Wall Street Journal, sub semnătura lui Andrew Michta, decanul College of International and Security...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.