Articol publicat și în Revista 22
Competiția pentru viitorul ministru de Externe al UE se află pe ultima sută de metri. Pe lista scurtă se află Sikorski, Mogherini, Bildt și Gheorghieva. În momente seismice, Europa a dat lideri pregătiți pentru misiuni istorice – Winston Churchill în interbelic sau Karol Wojtyła în anii ‘80. Oare ce va prefera acum?
Radosław Sikorski, antreprenorul strategic
Radosław Sikorski este de departe unul dintre cei mai experimentați și mai talentați lideri europeni ai momentului. Un star al Noii Europe, de mai bine de un deceniu este o prezență constantă în prim-planul celor mai prestigioase forumuri de securitate globale. Discursurile sale au savoare, mobilizează, sunt directe, au substanță și, de cele mai multe ori, se poziționează în afara prudenței semantice atât de specifice diplomației europene. Absolvent de Oxford, este un euroatlantist pur sânge. În public vorbește rareori limba eurocrată. Comunică mai degrabă ca un jurnalist, dar proiectând întotdeauna rigoarea stilistică specifică unui think-tank (în prima parte a anilor 2000, a fost rezident al celebrului fief neoconservator American Enterprise Institute din Washington). De obicei, funcționarul sau diplomatul de carieră acceptă regulile culturii instituționale, internalizează frontierele obiective, rămâne în „cubical“-ul său. Dimpotrivă, Sikorski este un rebel, iese din tipare, atacă statu-quo-ul, ia cu asalt constrângerile, zguduie structurile încremenite în logici anacronice. Nișa sa este mai degrabă antreprenoriatul strategic. Altfel, o dimensiune crucială pentru fișa postului de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate. Experiență are din plin: doi ani ca ministru al Apărării și șapte în fruntea diplomației poloneze.
Sikorski este un agenda-setter. În timp, instinctele sale s-au dovedit a fi corecte. Întreaga agendă despre care vorbim astăzi pe fondul evenimentelor din Ucraina – pivotul geografic al NATO, întoarcerea Alianței la fundamentele sale de apărare colectivă teritorială, reasigurarea strategică a flancului estic, actualizarea planurilor de apărare pentru statele membre expuse, normalizarea exercițiilor de tip Steadfast Jazz la periferie – a fost în detaliu elaborată în discursurile sale ținute în momente în care pentru mulți era doar un excentric parohial incapabil să depășească imaginarul istoric polonez și sensibilitățile sale. Dar poate că tocmai plonjarea în această „mentalitate școală“ l-a înzestrat cu datele potrivite să anticipeze tendințele geopolitice ale momentului. În aprilie 2008, în timpul summitului de la București și înainte de Georgia, puncta criza de credibilitate a Articolului 5, pledând pentru difuzarea mai mult sau mai puțin echilibrată a infrastructurii NATO pe teritoriul acoperit de Tratatul de la Washington, în special pe flancul estic, rămas complet descoperit. Pentru Sikorski, problema era aceea că dimensiunea militară a Alianței – exerciții, infrastructură, planuri de apărare – se atrofiase în favoarea celei de club politic. Însă, pe fond, pentru Polonia era un déjà-vu. Mai văzuse în istoria sa garanții de securitate credibile doar pe hârtie. La mai bine de opt ani de integrare în Alianță, infrastructura NATO în Polonia era ca și inexistentă: „o realitate care nu ne dă încredere că Alianța va apăra un centru nefinalizat de conferințe“, a spus Sikorski atunci. De fapt, dorea o Alianță care să nu mai pună corectitudinea politică față de Moscova înaintea solidarității față de statele membre, care să-și exerseze misiunile asumate prin tratat și care să nu îi trateze pe noii veniți ca pe niște cetățeni de mâna a doua, sacrificabili. De atunci și până astăzi, miza a rămas aceeași: „de a ne convinge că Articolul 5 al Tratatului de la Washington este valabil nu doar legal, ci și din perspectiva capabilităților care îl pun în practică“. Este o dezbatere care a remodelat NATO în momente cheie (mai ales la Chicago, în 2012) și se va afla în prim-planul summitului din septembrie din Țara Galilor. Nu în ultimul rând, prezența sa în prima linie a unui astfel de efort de regândire a Alianței oferă o experiență decisivă și pentru UE, care, în esența sa, menține o dimensiune, deseori ignorată, de apărare colectivă, cu propriul „Articol 5“, în teorie chiar mai cuprinzător decât cel oferit sub umbrela NATO. Și care, mai mult, se confruntă cu aceleași probleme: lipsa de credibilitate.
Dincolo de această agendă oarecum regională, Sikorski a demonstrat leadership și viziune europeană. Alături de Carl Bildt, este unul dintre arhitecții intelectuali ai Parteneriatului Estic, un program cu impact geopolitic de transformare societală și modernizare instituțională a statelor din „străinatatea apropiată“. În 2009–2010, în primii ani ai Administrației Obama, a fost un promotor energic al resetării relațiilor cu Rusia, păstrând însă o doză sănătoasă de scepticism și investind mai degrabă într-o resetare cu dinți (deopotrivă descurajare și „détente“). Este momentul în care sunt redactate primele planuri de apărare teritorială a Poloniei și a statelor baltice sub umbrela NATO, când se desfășoară baterii Patriot sau detașamentul american de avioane F-16 și când se clarifică orizontul temporal al desfășurării scutului antirachetă (o componentă simbolică esențiala reasigurării flancului estic). Totodată, pe fondul pivotului SUA spre Pacific, Sikorski înțelege că viitorul securității europene depinde de resetarea relațiilor cu Berlinul și Parisul și că fără sprijinul motorului germane-francez nu se poate face nimic. Fie că vorbim de Grupul de la Weimar, de Grupul de la Vișegrad sau de Antanta Cordială, Sikorski plasează Varșovia în mai toate ecuațiile cu influență continentala (uneori chiar înlocuind Marea Britanie pe fondul decuplării ei de Europa). Este momentul în care transmite Berlinului: „mă tem de puterea germană mult mai puțin decât mă tem de neimplicarea Germaniei. Sunteți națiunea indispensabilă a Europei“ (noiembrie 2011). Iar la Paris, îmbrățișa conceptul francez de „L’Europe puissance“, reactualizând vechiul deziderat de la Saint-Malo pentru o capacitate autonomă de acțiune a Europei când Alianța decide să nu se implice (martie 2012). Sprijina chiar vechiul proiect franco-german pentru crearea unei celule extinse de planificare permanentă precum și a unui centru de comandă și control la nivelul UE pentru managementul propriilor operațiuni de gestiune a crizelor (la începutul anilor 2000 o astfel de inițiativă era de negândit fiind văzută ca o măsura care submina NATO). Acum propune o „eurozonă“ a apărării (pe formula “cooperării structurate permanente” permisă de Tratatul de la Lisabona) ca remediu la greșelile anilor ’90 când Europa nu avea mijloacele să răspunda conflictelor aflate la periferia sa, precum și finanțarea comună (prin “burden sharing”) a viitoarelor operațiuni desfășurate sub egida UE.
Recent, scandalul înregistrărilor a zguduit serios reputația Guvernului Tusk. Mai mult, îl expune și îl vulnerabilizează pe ministrul de Externe al Poloniei într-un moment cheie, aflat în plină campanie pentru unul dintre cele mai râvnite portofolii europene. În general, nominalizarea unui reprezentant din valul estic, mai ales după Crimeea, ar fi un semnal simbolic pentru o Moscovă obișnuită cu lideri europeni care nu deranjează, șterși, care vorbesc perfect limbajul eurocraților, dar a căror autoritate se estompează în fața capitalelor cu greutate. Cu Sikorski ministru de Externe, Europa ar intra într-o altă epocă, anunțând disponibilitatea de a juca cu adevărat la scară mare, strategic, în liga marilor puteri. O realitate nu foarte convenabilă pentru mulți.
Dar să vedem ce îl incriminează. În mod particular, o anumită declarație a făcut deliciul presei: „Alianța polono-americană este lipsită de valoare. Și chiar este dăunătoare, pentru că dă Poloniei un fals sentiment de securitate. (…) Intrăm în conflicte cu germanii, cu Rusia și credem că totul o să fie bine pentru că americanii ne plac“. Sigur, totul împănat cu multă culoare similară celei folosite de Victoria Nuland (de tipul „F**k the EU!“), dând impresia unui machiavelism, a unui dublu limbaj desprins parcă din lumea lui Frank Underwood, în serialul House of Cards. Dar, concentrându-ne pe esența afirmației, cuvintele lui Sikorski recompun o imagine familiară, deloc nouă din perspectiva dimensiunii ei publice. El vorbește despre o formă fără fond: o alianță lipsită de valoare, pentru că induce un fals sentiment de securitate. Iar această percepție este justificată, dacă o plasăm în contextul dezbaterii care se poartă de ani buni despre credibilitatea garanțiilor de securitate oferite sub umbrela NATO.
Pentru Sikorski, produsul unei culturi strategice unde experiența istorică rămâne o componentă decisivă, credibilitatea unor garanții de apărare colectivă stă nu doar în cuvinte, în mesaje, în litera tratatului, ci în întruchiparea lor fizică directă pe teritoriul polonez. Expresia ultimă a solidarității stă în conținutul de la firul ierbii. Din 2008 începe să preseze constant pentru o arhitectură adecvată care să alunge sentimentul unei „false securități“, prin exerciții comune după scenarii de articol 5 și mai ales prin consolidarea prezenței americane la granița estică. În cele din urmă, această ultimă componentă, investițiile în relația bilaterală cu Washingtonul, vine tot pe fondul neîncrederii în umbrela NATO, din nevoia de a o substitui cu „cel mai puternic dintre triburi“. În această logică intră găzduirea scutului antirachetă, escadrila de F-16, presiunea pentru desfășurarea de baterii Patriot. Până astăzi, toată această agendă, deși a avansat, împinsă de evenimentele din Georgia și Ucraina, rămâne încă la un stadiu embrionar. Dezechilibrul anacronic dintre Vechea și Noua Europă este tot acolo. De aici percepția de falsă securitate, de „alianță golită de conținut“, pe care Sikorski a încercat permanent să o transforme, încurajând un pivot al Washingtonului pe flancul estic: „ceea ce a reasigurat Germania în timpul Războiului Rece nu a fost articolul 5, care este în fapt destul de vag, ci prezența a 300.000 de militari americani“, spunea el în noiembrie 2009.
Federica Mogherini, generația „sfârșitului istoriei“
Federica Mogherini reprezintă din mai toate punctele de vedere contrastul perfect, este o anti-Sikorski.
Conciliantă, evită tabuurile și temele care polarizează, are un discurs șters, superficial, aflat în marginea platitudinilor și clișeelor obișnuite diplomației europene. Într-o lume ideală, lipsa de experiență pe cele mai importante dosare ale momentului ar fi un criteriu decisiv pentru a mai rămâne câțiva ani pe tușă pentru rodaj profesional. În cele din urmă, este șefa diplomației italiene abia din februarie, portofoliu preluat după câteva luni în postura de președinte al delegației italiene la Adunarea Parlamentara a NATO. În urmă cu câteva săptămâni, pe scena forumului de securitate de la Wrocław, Sikorski spunea că „ultimii 15 ani au fost ani de iluzii, am tot așteptat Nirvana postmodernistă cu o Rusie în marș către culmile unei minunate lumi noi“. Și iată că reveria a luat sfârșit, ne-am întors în plină istorie. Războiul, în variatele sale forme, este din nou o posibilitate la periferia Europei. Totuși, în ciuda acestor evidențe, Mogherini rămâne o idealistă. În programul președinției italiene a UE, deținută până la sfârșitul anului, vorbește de un parteneriat strategic cu Rusia. Parcă a rămas blocată pe pilot automat. Stă departe de terminologia „nucleară“: agresiune, anexare, revizionism teritorial. Nu este de mirare că balticii au acuzat-o deschis de o atitudine mult prea soft în relația cu Moscova.
Pe undeva, clivajul tradițional dintre Noua și Vechea Europă explică distanța de optică dintre Mogherini și Sikorski. Mogherini provine din generația „sfârșitului istoriei“, a Woodstockului geopolitic. Vede lumea printr-o astfel de lentilă. Nu rezonează nici pe departe cu discursul reasigurării strategice, o dezbatere atât de importantă pentru flancul estic. Îl percepe ca pe o relicvă a Războiului Rece. De fapt, are alergie față de simbolurile asociate cu universul Războiului Rece, pe care îl consideră în general clasat. Un astfel de exemplu îl oferă subiectul prezenței armelor nucleare tactice americane răspândite pe teritoriul Europei. „Avem nevoie de astfel de arme pe teritoriul nostru? Nu. Militar, sunt de neutilizat. Trebuie să investim mai înțelept în lucruri de care avem nevoie cu adevărat. Însă aceasta este o discuție simbolică. Acestea sunt un simbol al Alianței, al legăturii dintre Statele Unite și Europa. Poate este doar impresia mea, un punct de vedere specific unei alte generații, dar nu avem nevoie de acest tip de simboluri care vin cu adevărat din timpul Războiului Rece“, spunea Mogherini la Washington, în decembrie 2013. Si Bildt si Sikorski sunt pentru retragerea armelor nucleare tactice din Europa insa exclusiv pe fondul unui trade-off semnificativ: Rusia sa-si retraga si ea armele nucleare tactice din zonele adiacente statelor membre UE (in special din regiunea Kaliningrad sau Peninsula Kola).
În același an, pe scena conferinței Lennart Meri, în inima statelor baltice, Mogherini venea cu un mesaj similar: „Lumea s-a schimbat. Suntem prieteni. Nu trebuie să primim reasigurări tot timpul. Este o schimbare mentală pe care trebuie să o parcurgem. Este și o schimbare de generație. Sunt mulți politicieni americani și europeni care încă gândesc în paradigma afirmată imediat după sfârșitul Războiului Rece“. Un moment când prezența americană în Europa era considerată imperativă, un garant simbolic al stabilității. Însă Mogherini este tranșantă: „Nu avem nevoie atât de mult de simboluri precum tancuri sau arme nucleare tactice. Nu ar trebui să ne concentrăm atât de mult pe simboluri“. Mesajul nepotrivit în locul cel mai nepotrivit. Un spațiu unde simbolurile tangibile care exprimă solidaritatea euroatlantică la firul ierbii contează. Mai mult, un spațiu aflat de ani buni într-o cursă de reasigurare strategică pe care Vechea Europă nu o înțelege nici astazi pe deplin. Mogherini aproape că pledează pentru un mariaj deschis, în care putem flirta și cu alții. Iar pentru septembrie ar prefera ca agenda summitului NATO să nu fie „umbrită de criza din Ucraina. Riscăm să ne întoarcem la o agendă din alte vremuri, anacronică pentru Alianță și să pierdem oportunitatea istorică de a privi înainte“ spunea Mogherini în inima Washingtonului (la Brookings Institution), în mai 2014. Nuanțe extrem de importante pentru un candidat al cărui job description conservă încă o importantă dimensiune de apărare colectivă (o moștenire din alte vremuri transferată prin intermediul Uniunii Europei Occidentale-UEO).
Carl Bildt, diplomatul digital
Carl Bildt ar putea fi candidat pentru postul de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și Securitate. El rămâne unul dintre cei mai cunoscuți miniștri de Externe ai Europei, ocupând această poziție în Suedia încă din anul 2006. Ce l-a propulsat pe Carl Bildt pe scena politică mondială nu a fost neapărat durata mandatului, cât mai degrabă stilul său diplomatic. Liderul suedez a fost unul dintre pionierii diplomației digitale, având încă din 2007 unul dintre cele mai citite bloguri politice din Suedia și un cont personal de Twitter în limba engleză cu peste 250.000 de adepți din întreaga lume, unde își exprimă poziția pe diferite teme de politică externă. Din punctul său de vedere, diplomația digitală înseamnă să fii capabil să iei rapid pulsul a ceea ce se întâmplă în lume. Deși se află la avangarda diplomației digitale, Carl Bildt nu ezită să apeleze și la instrumente ale diplomației convenționale. Una dintre cele mai recente realizări a fost inițiativa Parteneriatului Estic, lansată în mai 2009, împreună cu ministrul de Externe polonez, care a resetat relațiile între UE și câteva dintre fostele republici sovietice. Liderul politicii externe suedeze a jucat de asemenea un rol decisiv în crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene și a semnat Tratatul de Aderare a Suediei la UE în timpul mandatului său de prim-ministru al Suediei (1991-1994) la summitul de la Corfu (iunie 1994). A fost singurul premier de centru-dreapta din Suedia în ultimii 52 de ani și un real reformator al economiei suedeze. Deși Partidul Moderat din care făcea parte câștigă alegerile în 1994, mandatul său de premier se încheie în anii următori, Bildt a continuat să joace un rol activ ca mediator în soluționarea conflictelor din Balcani. Pentru că ocupă o serie de poziții importante în timpul războaielor din Balcani, Carl Bildt obține în această perioadă o bogată expertiză de politică externă. A deținut funcția de Trimis Special al Uniunii Europene în fosta Iugoslavie începând din iunie 1995, a fost copreședinte al Conferinței de Pace de la Dayton, Înalt Reprezentant pentru Bosnia și Herțegovina între 1995 și 1997, iar în perioada 1999-2001 este Trimis Special al secretarului general al Organizației Națiunilor Unite pentru Balcani.
Deși și-a construit o reputație de proeuropean convins, iar experiența și calitățile sale îl recomandă pentru postul de Înalt Reprezentant al UE, s-ar putea ca liderii europeni să nu-și dorească un actor carismatic și vocal în locul lui Catherine Ashton, actualul Înalt Reprezentant, renumită pentru discreție și pentru modul în care a menținut pe toată perioada mandatului său un profil scăzut. Cu nominalizările care vor avea loc la doar câteva săptămâni înainte de alegerile generale din Suedia, Bildt poate vedea acest lucru drept un moment prielnic pentru o schimbare, dar el se confruntă cu unele obstacole serioase, inclusiv cu faptul că primul ministru suedez, Frederik Reinfeldt, s-ar putea să încerce să obțină un post la Bruxelles. Ministrul de Externe suedez are și un trecut controversat, el fiind acuzat ca având o poziție mult prea conciliatoare în timpul conflictelor din Balcani, atunci când alți lideri recomandau o intervenție militară. În plus, imaginea sa a fost afectată și de telegramele WikiLeaks, atunci când s-a descoperit că diplomații americani îl consideră “arogant și încăpățânat, un câine de talie medie cu atitudinea unui câine de talie mare” (“medium size dog with big dog attitude”).
Kristalina Gheorghieva, un candidat de compromis
Kristalina Gheorghieva, fost oficial al Băncii Mondiale, neutră din punct de vedere geopolitic, vine dintr-o țară aflată la confluența dintre Europa de Est, Mediterana și Orient și pare să fie mesagerul sincretismului pe care politica europeană mizează.
Pe 6 august, la insistențele noului președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, Kristalina Gheorghieva este nominalizată din partea Bulgariei drept candidat pentru postul de Înalt Reprezentant al UE după îndelungi ezitări. Norocul Gheorghievei a fost contextul politic intern din Bulgaria, unde existau deja discuții privind dizolvarea parlamentului la începutul lunii august și desfășurarea alegerilor anticipate în octombrie.
Dar cine este Kristalina Gheorghieva? O surpriză în actuala Comisie Europeană, Gheorghieva, care deține din 2010 postul de comisar european pentru cooperare internațională, ajutor umanitar și răspuns la situații de criză, a dat dovadă de modestie, determinare și eficiență, făcându-și treaba în liniște, în timp ce alți comisari erau criticați. Charles Grant, fondatorul think-thank-ului londonez Centrul pentru Reformă Europeană (Center for European Reform), spunea recent despre Gheorghieva:”este femeie, lucru care ar putea ajuta UE în calculele sale. Cu toții o consideră destul de competentă, iar ea nu este la fel de combativă precum Sikorski și nu și-a făcut nici dușmani”. Kristalina Gheorghieva este afiliată, asemenea lui Carl Bildt, Grupului Popularilor Europeni și reprezintă în prezent cea mai mare amenințare pentru ceilalți competitori, deoarece se încadrează perfect în tiparul diplomatului tăcut, modest, preferat de birocrații de la Bruxelles. În ce privește competența, nu poate fi vorba de calități excepționale. Comparația cu lideri de talia lui Radosław Sikorski, Alexander Stubb sau Carl Bildt nu este deloc în favoarea doamnei Gheorghieva. Dacă Federica Mogherini este privită cu mare neîncredere de statele baltice și de Polonia, Gheorghieva are avantajul naționalității și ar putea fi considerată un bun reprezentant al Europei de Est. Faptul că a lucrat anterior în alte organizații internaționale ar putea fi considerat de asemenea un avantaj, dar rămâne întrebarea: ar putea Gheorghieva să câștige respectul miniștrilor de Externe ai statelor membre? Din acest punct de vedere, naționalitatea ei ar putea fi un dezavantaj. Până în prezent, printre statele care au transmis Bulgariei semnale pozitive pentru nominalizarea Kristalinei Gheorghieva se numără Franța, Marea Britanie, Estonia și Luxemburg. Catherine Ashton a avut un profil modest în rolul de Înalt Reprezentant începând cu anul 2009, dar în contextul actual multe state și-ar putea dori ca noul reprezentant să asigure funcției o mai mare vizibilitate. La granițele Europei, în 2009, nu exista amenințarea unui război hibrid. În conjunctura actuală, UE trebuie să se decidă dacă își mai permite luxul de a ignora acțiunile Rusiei pe frontul de Est sau dacă a sosit momentul ca un lider vizionar să ghideze politica externă și de securitate a Europei. După 14 ani la Banca Mondială și cinci ani în funcția de comisar european, Kristalina Gheorghieva, dacă va fi aleasă în funcția de Înalt Reprezentat al UE, tot ce va trebui să facă este să mențină în continuare imaginea funcționarului public lipsit de mari ambiții politice, care navighează cu succes printre orgoliile politicienilor. În plus, această atitudine nu va fi greu de întreținut, rolul pe care l-a jucat Gheorghieva atunci când și-a asumat responsabilitatea pentru coordonarea răspunsului UE în fața consecințelor devastatoare ale megadezastrelor naturale și umanitare din Haiti, Pakistan, Kârgâzstan, Siria, Chile și Sudan a fost salutat călduros și pare să fi îmbunătățit considerabil vizibilitatea serviciului de ajutorul umanitar al UE. Mai mult, ea a lucrat timp de trei ani la Moscova ca director al Băncii Mondiale pentru Federația Rusă și vorbește bine limba rusă. Împărțirea reprezentării externe cu președintele Comisiei și al Consiliului European nu pare să fie o problemă pentru Gheorghieva, din moment ce ea a câștigat deja sprijinul lui Juncker, care și-a exprimat dorința ca numărul femeilor ce ocupă funcții importante în aparatul european să crească. În cele din urmă, liderii europeni au prelungit alegerea Înaltului Reprezentant tocmai pentru a conveni asupra unui pachet care să realizeze un echilibru între familiile politice, la nivelul decalajului mare-mic, care să reprezinte toate statele din zona euro și din afara ei și, nu în ultimul rând, să asigure un echilibru rezonabil de gen. Dacă conceptul echilibrului de gen va prevala asupra competenței în negociere, Gheorghieva are toate șansele să obțină postul de Înalt Reprezentant.
Autori: Octavian Manea si Simona Solomon
Daca UE ar fi o entitate suverana, s-ar sti!
Realitatea fiind cea care este, raspunsul meu la intrebarea din titlu este: Obama!
Articolul are uneori o topica incilcita greu de inteles. Exercitiul in alte limbi ar trebui sa-l faca pe autor mai atent la redactarea in romana. Sikorski are realizari si va mai avea daca nu va fi promovat. Postul este mult prea important ca sa fie cedat Europei de est. Chiar daca in aceasta conjuctura dramatica Sikorski este citat pentru clarviziune, Germania va impune pe altcineva. Acest lucru se va face cu acordul Frantei care va intoarce astfel ajutorul alegerii lui Christine Lagarde la IMF.
Probabil Bildt.
Dar Romania ce candidat sustine? In mod normal pe Sikorski, nu-i asa?