joi, martie 28, 2024

Ciocnirea culturilor politice şi impasul Turciei post-kemaliste. Dar răspunsul Uniunii Europene?

Evident, n-a fost şi nu este vorba despre Parcul Gezi. Nu pentru salvarea copacilor din simbolica de-acum piaţă centrală a Istanbulului s-au declanşat protestele masive din ultimele săptămâni. Se ştie că, de regulă, presiunile acumulate în societăţi care parcurg procese de transformare profundă caută orice fisură (a se citi pretext) de natură politică, socială sau economică pentru a erupe şi pentru a se extinde apoi la nivelul unei revolte împotriva regimului, cu discurs generalizat. Mai cu seamă atunci când regimul în cauză are o anumită „vechime” istorică (aproape unsprezece ani în acest caz, destul de mult pentru o societate care aspiră la dinamismul postmodernităţii politice) şi, în plus, care dă semne tot mai vizibile că se opune sensului transformărilor societale, prin măsuri legislative şi administrative considerate retrograde. Se întâmplă şi în alte părţi ale lumii, nu numai în Turcia.

Poate părea paradoxal (având în vedere recenta amânare a negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană, impusă de Germania), dar „revoluţia socială” declanşată în marile oraşe ale ţării (în principal la Istanbul, Ankara şi Izmir) generează oportunitatea unei dezbateri interne şi europene cu consecinţe benefice asupra destinului Turciei. Chiar dacă, pe termen scurt, se vede cum Turcia premierului Erdogan se îndepărtează de Europa, pe termen mediu şi lung dezvoltarea unei societăţi civile reale, bazată pe o clasă mijlocie urbană, atrasă de valorile democraţiei liberale (probabil, singurul caz de acest fel într-o ţară a Islamului) nu va face decât să apropie Turcia, cu şi mai puternice argumente, de modelul cultural şi instituţional european.

Confruntarea actuală se duce între post-kemalismul clasei mijlocii educate, al tinerilor şi elitelor urbane ale Turciei şi neo-otomanisnul orientării conservatoare, moderat islamiste şi naţionaliste a Partidului Justiţie şi Dezvoltare (AKP), încă majoritar între opţiunile politice la nivel naţional, opţiune legitimată de dezvoltarea macro-economică remarcabilă şi de spectaculoasa afirmare a Turciei ca putere regională, din ultimul deceniu.

Deocamdată, post-kemalismul nu pare să fi găsit un exponent politic viguros, credibil şi coerent, comparabil cu anvergura de lider a lui Recep Tayyip Erdogan. Putem însă prevedea că un reprezentant politic competitiv al noului curent va apărea curând, fără a avea neapărat certitudinea că acesta va veni din rândul partidelor tradiţionale. Deja o serie întreagă de scriitori, intelectuali, actori, sportivi, nume consacrate din societatea turcă, personalităţi aflate în contact intens cu lumea occidentală dar în acelaşi timp cu susţinere populară internă au aderat la mişcarea contestatară anti-Erdogan. La un moment dat vor coagula o forţă a schimbării.

Pentru noi, ca români, este suficient să ne amintim naşterea zbuciumată a ideii de „societate civilă” şi a culturii politice democratice la începutul anilor ’90 pentru a înţelege că procesul transformării interne este ireversibil, chiar dacă liniile de sciziune ale celor două tipuri de societăţi, cea românească de atunci şi cea turcă de acum, ambele profund polarizate, erau şi sunt complet diferite. Turcia nu este, în fond, decât la treizeci de ani distanţă de ultima lovitură de stat militară, prin care generalul Kenan Evren devenea al şaptelea preşedinte al Turciei kemaliste, ţinând religia departe de aparatul de stat şi garantând în acest singur mod posibil (la vremea respectivă) continuarea reformelor economice care au modernizat o ţară „călare” pe două continente. Privind în urmă, drumul spre dezvoltare parcurs de această naţiune a fost impresionant iar guvernării conservatoare din ultimul deceniu i se datorează, trebuie recunoscut cu obiectivitate, o parte importantă din ceea ce este puterea şi reuşita Turciei în secolul XXI.

Ce este însă post-kemalismul, care este moştenirea comună şi prin ce se deosebeşte de kemalismul „Turciei moderne” din secolul XX? Pe scurt, ambele sunt seculariste şi modernizatoare (chintesenţa mesajului este deci aceeaşi), dar post-kemalismul face un pas înainte în modelul culturii politice propuse şi nu mai mizează pe armată ca garant al laicităţii statului. Este, aşadar, mai aproape de democraţia liberală de tip occidental, dar poate mai naiv decât ceea ce a imprimat „Tatăl Turcilor” ca tradiţii politice în abordarea mecanismelor puterii, într-o ţară cu specificul complicat al Turciei. Oricum am privi lucrurile, post-kemalismul încearcă să concilieze secularismul Turciei moderne, apărat odinioară de militari (regim devenit, în timp, corupt şi abuziv, ceea ce explică victoria categorică a AKP în 2002) cu valorile şi principiile democraţiei liberale, care respinge orice formă de autoritarism şi de imixtiune a religiei în guvernarea statului.

Turcia în care se naşte, spectaculos şi dramatic, post-kemalismul este însă într-un impas politic adânc şi de durată, deopotrivă intern şi european. Intern, pentru că mişcarea contestatară nu este deocamdată majoritară şi nu pare să dispună de soluţii de extindere dincolo de pieţele centrale ale marilor oraşe şi european pentru că, la cererea Germaniei, Uniunea Europeană ţine Turcia la porţile sale (cu doar 13 capitole de negociere deschise din 35, după 8 ani de „negocieri”), într-o ipostază umilitoare pentru o naţiune atât de puternică şi de mândră, mărind astfel frustrarea turcilor.

Răspunsul Europei este, aşa cum se vede, categoric unul de respingere a premierului Erdogan, respingere oarecum justificată momentan de replicile sfidătoare (poate pe fond nervos) ale regimului de la Ankara la adresa politicienilor europeni în general şi a celor germani în particular. Declarativ, mesajul Bruxellesului nu este unul de anulare a perspectivei europene a Turciei. Dacă ar fi aşa, ar fi profund neinspirat şi nedrept. O Turcie căreia i se refuză definitiv şansa apartenenţei cu drepturi depline la instituţiile europene, chiar cu „riscul” de a deveni a doua mare putere a Uniunii (în acord cu ponderea celor 80 de milioane de cetăţeni pe care îi are) devine un risc (de data aceasta fără ghilimele) pentru întreaga regiune a Europei de sud-est şi pentru securitatea celei mai importante punţi de comunicare între Europa şi Asia, între Occident şi Orient. Aliat fidel şi credibil în relaţiile internaţionale din ultima jumătate de secol, prieten cu cei ce vor să-i fie prieteni, partener stabil şi puternic pentru situaţii de criză, stat perfect funcţional dar capabilă de creştere, dezvoltare şi investiţii, cu o naţiune tânără, Turcia ar putea deveni o nesperată resursă de competitivitate a Europei pe plan global, dacă şi când va depăşi impasul intern actual, printr-o clarificare a tipului de guvernare (regim politic) pe care este pregătită să-l asume în anii care vin.

Turcia a ajuns astăzi la acel nivel critic al dezvoltării sale economice şi militare în care o opţiune strategică pe termen lung trebuie asumată şi încurajată politic, social şi cultural. Turcia nu mai poate fi un subiect ignorat la Bruxelles sau veşnic amânat. Soluţia integrării în NATO, în 1952 (şi atunci foarte criticată, pe motive de incompatibilitate identitară cu restul statelor membre), a adus beneficii imense Alianţei occidentale, flancului sudic al Europei, păcii în Balcani, relaţiei cu Israelul şi intereselor euro-atlantice în Orientul Mijlociu.

De ce atunci să transformi într-o problemă ceea ce poate deveni atuul pentru competiţia multipolară de mâine?

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Cred ca persoana ce a scris articolul este putin naiva si nu cunoaste putina istorie a Balcanilor si a Turciei.Turcia a fost mereu ajutata financiar de puterile occidentale pentru a putea fi o contrapondere fata de Rusia si o zona tranzitorie lina fata de orientul mijlociu.Nu cunosc un domeniu economic sau cultural unde Turcia sa fi contribuit. Statutul ei ( asa cred ) va fi de membru asociat la Comunitatea Europeana atit si nimic mai mult.Altfel va fi un dezastru pentru Europa( ATENTIE TOT CE SE INTIMPLA IN BALCANI INCLUSIV KOSOV I SE DATOREAZA).

    • Nici eu nu cred ca ar trebui primita Turcia in UE. Este o tara mare si puternica. Problema este ca nu cred ca ne va fi aliat. Daca asa arata Turcia care s-a stapanit de la excese religioase pentru a fi acceptata in UE, cum va arata cand nu vor mai avea motive sa se prefaca?

  2. Excelent comentariu, felicitări autorului.
    Nu numai Turcia trebuie să facă o alegere, și Europa trebuie să facă în aceeași măsură o alegere ce ține de identitatea sa și are doar marginal legătură cu Turcia. Turcia este ținută pe tușă, la încălzire, de mulți ani, sub pretextul că integrarea unei culturi atât de fundamental non-europene în Europa ar produce un șoc cultural, demografic etc. Pe de altă parte, Europa (în zona sa occidentală, în primul rând) galopează către ștergerea principalelor repere culturale care îi definesc civilizația. Păi să ne hotărâm – fie
    1. ne transformăm într-o societate amorfă, unde nu mai contează limba, religia, sexul, moștenirea culturală etc. etc, și atunci n-ar trebui să avem nicio problemă să integrăm pe nimeni, fiind irelevant dacă nou-veniții sunt musulmani sau creștini, bărbați sau femei, albi, negri sau verzi, cimpanzei sau plante ornamentale, fie
    2. ținem cu dinții de moștenirea culturală a Europei, cu tot ce înseamnă asta – valori morale și culturale, tradiții, religie creștină – și atunci avem justificarea să refuzăm accesul unora care nu-s ca noi.
    Să fii și-n căruță și-n teleguță e penibil.

  3. Numai cine n-a fost in Turcia poate spune ca tara aia are sanse sa se integreze in Europa. Cine poate fi asa naiv incat sa creada ca grosul populatiei, care traieste in Anatolia profund otomana si medievala, se va deda la fineturile evropenesti si va alege democratia de tip occidental ? Hai sa fim seriosi, bazinul electoral al islamistilor lui Erdogan acolo este, in marea masa a taranilor din Asia Minor, cea mai saraca zona a tarii si aflata la ani-lumina de pretentiile unor orase cosmopolite gen Istanbul, Ankara sau Izmir. Daca niste tari mici precum Romania si Bulgaria sunt atat de greu aduse in secolul XXI de UE, cum sa-ti inchipui ca 80 de milioane de turci retrograzi cu obiceiuri ancestrale scandaloase vor fi europenizati vreodata ? Mai ales ca ei nici nu-si propun asta, vor sa islamizeze continentul european de data asta fara iatagan. Ajunge ca se inmultesc in draci oriunde se stabilesc, iar nemtii, belgienii, elvetienii sau britanicii sunt deja ingroziti.

    • De fapt aici e ceva în neregulă, şi anume faptul că bazinul electoral de 55-60 de milioane de rurali decide pentru 20 de milioane de urbani care deţin împreună aproape jumătate din PIBul ţării.

      Seamănă cam mult cu luna mai 1990 din România şi cu modul în care votul moldovenilor a înclinat balanţa unde nu trebuie.

      • Să înțeleg că ești adeptul votului cenzitar, la modă și în Europa prin sec. 19 ? E un subiect suculent de discuție, și la ei, și la noi. Eu unul recunosc că aș fi mulțumit să știu că votul meu contează mai mult decât al unui asistat social pe care nu-l interesează altceva decât de la cine primește mai multă pomană. Pe de altă parte n-aș fi încântat de faptul că votul meu ar conta mult mai puțin decât cel al mafioților care învârt banii cu lopata. Lucrurile sunt complexe, stimabile.

        • Din câte am văzut şi poate dovedi Sfântu’ Google, chiar aici pe contributors.ro s-a explicat de către nişte cetăţeni (turmentaţi?..) că nu se poate pune nicio bază pe anumite categorii sociale (chiaburi?.. :) ) – spre exemplu că, „din moment ce toţi cei sub 40 de ani au o aversiune primară faţă de stânga”, aceştia trebuie automat împiedicaţi să voteze şi să deţină funcţii publice, fiindcă „acele generaţii care apreciază valorile stângii” ştiu ce e mai bine şi trebuie să decidă în locul lor. Alţii veniseră cu faptul că „aceia care au studii superioare şi stau în Bucureşti” sunt periculoşi, un fel de duşmani ai poporului, şi că trebuie reduşi la tăcere, să iasă în faţă ţăranii, care „au bun simţ şi o moralitate superioară”.

  4. Desigur ca nu a fost vorba despre parcul Gezi – in sensul de spatiul verde – ci despre parcul Gezi in care este ridicat monumentul lui Kemat Attaturk – parintele Turciei moderne, seculare, monument care ar fi fost distrus laolalta cu tot parcul, de catre actualul conducator care nu prea are secularismul la inima.

  5. L’aș ruga pe dl. Naumescu să ne explice cum un stat în care Islamul e religie oficială, se predă obligatoriu în școli, e finanțat de la buget și e controlat de un minister al Cultelor care îi numește în posturi pe imami drept funcționari publici e un stat secular ? Un stat în care orice formă de Islam neconformă cu varianta oficială e interzisă, în care învățământul religios de orice orientare e interzis cu excepția seminariilor musulmane de stat, în care cultele ne-musulmane sunt mai hăituite decât în sec. XIX și amenințate serios cu dispariția etc. ?

  6. De 30 de ani Turcia este in plin avint economic. Finantat de SUA. Au investitii majore in chimie, industrie prelucratoare, aeronautica (singura tara ce asambleaza F16 in afara SUA!), industire alimentara, electronica si electrotehnica, turism infrastructura (pentru aducerea in secolul nostru a zonelor inapoiate au construit si construiesc autostrazi. In plus sint banii pe care turcii ce lucreaza in special in Germania (unde sint 8 milioane ~ 10% din populatie!) ii trimit acasa.
    Sa nu uitam ca sint romani ce prefera spitale din Istanbul! Si nu numai romani!
    Din multe puncte de vedere e mai aproape de Europa decit Albania, Kosovo si as putea spune chiar Romania – au o industrie functionala, o piata interna imensa si debuseu fantastic ain lumea araba.
    Revoltele recente le-as asemana cu Piata Universitatii. Asta arata ca exista turci ce doresc sa traiasca la standarde europene – un islam europenizat. Daca reuseste ar fi cea mai puternica palma data islamului fundamentalist si o sansa sa relansam relatiile cu intreaga lume araba. E trist ca Germania a adoptat o pozitie dura. Fara turcii de acolo si fara consumul lor…..nici Deutsche A.G. nu s-ar mai simti atit de bine. Multa marfa germana e produsa acolo si rebranduita….
    Si nici bancile lor nu stau rau de loc!
    Reactia primului ministru este de fapt reactia islamului dur fata de deschidere. Germania greseste inca o data inchizindu-le usa in nas. Exact asa cuma a facut cu Romania. Faptul ca am fost lasati pe dinafara (Schengen) sau ni s-a permis sa aderam mai tirziu nu ne-a ajutat de loc. Dimpotriva. A intarit contrareactia comunistilor mascati. Asa cum in Turcia va intari aripa radicala islamica

    • „Din multe puncte de vedere (Turcia) e mai aproape de Europa decit Albania, Kosovo si as putea spune chiar Romania” – De ce Turcia e mai aproape de Europa decat Romania nu inteleg.
      Numai dezvoltare economica nu e suficient. E nevoie de un set de valori Europene pe care sa-l impartasim. Ne-am luptat 23 de ani, incepand cu Piata Universitatii, si inca ne mai luptam sa invatam acest set de valori. Turcia trece inca prin acest proces inceput acum 90 de ani si probabil nu-l va incheia niciodata. Marea masa a votantilor lui Erdogan e in Anatolia si nu-i vad pe acestia in urmatorii 100 de ani sa devina europeni.

  7. Daca si cu parca …

    Turcia e la o raspintie de drumuri si in mod normal, odata cu dezvoltarea clasei medii si a bunastarii generale, va ajunge la un secularism asemanator celui vest-european … poate. Insa nu sigur. A o integra inainte ca directia ei de dezvoltare sa fie clara e un pas primejdios si destabilizator, mai ales in contextul crizei economice si politice actuale.

    Argumentatia dv e pe linia dusmanilor EU si pare imprumutata de la neoconii americani.

    Mi-as dori si o explicatie a expresiei: „o nesperată resursă de competitivitate a Europei pe plan global”.

    PS Daca Turcia ar fi doar Istanbulul (si eventual inca vreo citeva orase mari) acesta s-ar putea integra imediat.

  8. You can pretty much thank the idiots in the EU for that. They forced (in a manner of speaking) Turkey to change their Constitution to take supreme power away from the secular military in order to have full civilian control of government. The EU told Turkey that this was the only way it would be considered for EU membership (which the EU never intended to extend to Turkey, anyway – and rightfully so, I would add).
    But Turkey is not a Western nation. The only way that Turkey, an Islamic nation, could even be a close to a reasonable facsimile of a Western nation is to have its structure the way it was – with the secular military holding ultimate power and keeping an eye out for Islamist control of the government as always happens in Islamic nations, as Islam is a also political ideology that demands the power of state. Ataturk knew this and he set Turkey up in the only way possible for an Islamic nation.
    Mustafa Kemal Atatürk: “Islam, this absurd theology of an immoral Bedouin, is a rotting corpse which poisons our lives”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro