luni, mai 17, 2021

Cioran après Cioran

E. Cioran – un apostol bonom al nimicului, un profet à rebours, un cozeur de extracţie mistică, un decadent al extazelor finale. Pe scurt – a iubit lumea cu cinismul cel mai rafinat, unindu-i apocaliptic naşterea cu mormîntul. Inutilitatea lui Cioran merita încununată cu un doctorat. Căci nimeni nu a ştiut cum să nu facă nimic cum a ştiut el. Să te realizezi fără să faci nimic. Să fii prin tot ceea ce alţii refuză. Decăzut cu extaze de mistic, mîntuit cu apostrofări şi anateme, încununînd totul cu un celest sictir. Viaţa ca resemnare a faptului că nu şi-a putut lua la timp zilele – sublimul metafizic al unui eşec.

Lumea nu există decît în capul nostru. Pentru a ajunge la această banală aserţiune nu trebuie decît să închidem puţin ochii, să ne decuplăm de la curgerea sa. Ne-ar trebui mai multe vieţi ca să ne putem găsi cu adevărat un drum în viaţă. Prin ceilalţi putem ajunge doar la tristeţea de a fi. Prin noi înşine ajungem direct la tristeţea lumii. Să fii muritor şi să doreşti să fii înţelept – iată un paradox de neînţeles. Cioran se gîndea intens la faptul de a nu mai gîndi. Credea, probabil, că e inutil să mai gîndeşti o lume care ştie să dispară şi singură, fără idei ajutătoare. Înţelepciunea de a refuza înţelepciunea – proiect utopic cioranian (deşi el ura utopia). Cioran – un tiran al sofismului şi enormităţii stilistice, un despot al rafinamentului şi lucidităţii. Cel mai „inocupat” om al vremii sale, un „pierde-vară” al fiecărei clipe, un exilat în propriile tabieturi. Un sceptic mîntuit de tihna neîmplinirilor, de tentaţia eşecurilor fecunde. O luciditate năucitoare, un nihilism suprauman, o sfidare a Creaţiei de natură mistică. Pentru a înţelege omul a destrămat lumea, zeităţile, orice idealitate. Nici chiar nimicul nu a scăpat întreg. Meditînd prea mult pe marginea sinuciderii, Cioran a banalizat-o, e redus-o la un gest frivol, a umplut-o de lirism. Nu poţi să te sinucizi vorbind atît de frumos despre sinucidere. Nu poţi să te sinucizi cu o figură de stil. Ambiţia de a nu face nimic, de a nu lăsa urme, de a nu forţa un destin, de a nu încărca istoria cu un non-sens în plus – ambiţie de tip cioranian. Ambiţie ratată din cauza talentului, stilului inconfundabil şi a sclipirilor geniale, a delirului bine organizat. În definitiv, el a fost ceea ce a disimulat toată viaţa: un poet. Nu şi-a asumat poezia pe faţă, ci a mascat-o în tot felul de efuziuni stilistice şi distopice de un nonconformism şocant. A lucrat pe cuvînt, pe imagini în care şi-a îngropat debordantele idei filosofice. Cioran trebuia să primească un Premiu pentru Întreaga Inactivitate. Numai că acest premiu nu i-l putea da decît Dumnezeu.

El a bătut Coasta Boacii, apoi a colindat Parisul cu bicicleta. După care l-a cercetat şi la limbaj, la angoase. Pentru ca, în final, să devină profesorul universal de disperare şi non-sens. Cazul lui Cioran, care nu a evoluat în scris, nu e bun de luat ca exemplu. Pe el îl scuză genialitatea lui. În scris, el s-a născut gata evoluat. Avea de evoluat doar în disperare şi angoasă. Trebuia doar să-şi perfecţioneze scepticismul atavic. Să scrie ca şi cum ar strînge pe cineva de gît. Să scrie cu peniţa înmuiată în pulberea şi cenuşa acestei lumi. După ce a placat din limba română, s-a întors să moară în ea un pic. Ironie tipic cioraniană. Destinul lui Cioran, cu tot farmecul lui suicidar, pare totuşi a unui amator în comparaţie cu cel al lui Kierkegaard, Wittgenstein sau Kafka. După cum lui Nietzsche îi datorează cam tot ceea ce îi reproşează. „Scepticul de serviciu” şi-a ucis în avans orice potenţial discipol tocmai prin faptul că şi-a prelungit „neajunsul” de a se fi născut dincolo de propria-i existenţă. A secătuit total o neîmplinire… A epuizat total cîteva disperări. Autoflagelarea lui stilistică a fost chiar mîntuirea lui. Pentru asta şi-a amînat pînă şi sinuciderea… Gloria de a nu avea glorie – asta cred că a dorit el. Ce paradox: să refuzi gloria şi să cazi totuşi în ea. Nu există, de la un anumit nivel, lectură mai tonică decît savuroasele lui disperări. (Regret că la Sorbona, „anchetat” fiind de o doamnă, care se ocupa de profesori şi doctoranzi străini, nu am întrebat-o nimic despre Cioran. Cred că ea ar fi putut şti cîte ceva în legătură cu cel care l-a dibuit că frecventa clandestin cantina. După cum m-am învîrtit aproape o după-amiază prin Jardin du Luxembourg, pentru a-mi închipui plimbările lui. Am vrut să întîlnesc o clipă locurile pe unde şi-a plimbat paşii, norii pe care îi urmărea în hîrjoneala lor ludică. Am vrut să văd o clipă lumea prin absenţa lui).

Ar trebui să ne privim mai cu luare aminte, cu un grad sporit de nostalgie, pentru că, pînă la urmă, vom fi – cum zicea el – „colegi de putrefacţie”. Vom împărtăşi acelaşi neant, ne vom dizolva în magma aceleiaşi uitări. Noi nu putem cădea nici în timp, nici din timp – cum susţinea acesta -, pentru simplul fapt că am cădea în gol. Apoi, pentru că nu am urcat niciodată în el. Nu am călătorit împreună nici măcar o clipă. Timpul este ceva doar cînd noi nu ştim că există. Cu noi sau fără noi, el îşi vede de eterna lui in-existenţă. După cum lenea nu e „scepticism al cărnii”, cu o afirmaţie care îi aparţine. Lenea e luciditatea dinaintea oricărei senzaţii, cel mai preţios aliat auxiliar al gîndirii. Munca ar trebui înlocuită cu privitul. Ar trebui să privim cerul pînă ce acesta se destramă, după care ni se aşterne tandru la picioare. Lipsit de impulsuri vaticinare, realul pre-vesteşte totuşi irealitatea, nimicul de după nimic. Noi nu facem, după cum preciza tot el, decît un interminabil „proces verbal de constatare a irealităţii”, o dare de seamă asupra zădărniciei. Semnăm zilnic condica inutilităţii. „Schiţe de rătăcire” – superbe naivităţi cioraniene. Pentru a ne rătăci nu avem nevoie de nici o „schiţă”, de nici o propedeutică – ne naştem gata rătăciţi. Viaţa e doar preludiul unei rătăciri cu final anunţat. Apucaţi de elanul nedesăvîrşirii, nu ne lăsăm pînă nu facem din noi un coşmar. Dacă, cioranian vorbind, am putea face din moarte un extaz ne-am buluci la poarta cimitirelor, am profita de prima beţie a corpului. Viaţa ar fi doar pretextul de a ne scufunda în primul extaz, şansa de a ne arunca în agonia ei devoratoare. Preferăm totuşi golul acestei lumi plinătăţii celei de apoi, după cum aderăm la nimicul celei dintîi în defavoarea totalităţii celei din urmă. Dăm eternitatea pe o clipă, neantul pe un suspin. Tristeţea de a nu putea fi Dumnezeu se poate consola cu neputinţa de a nu putea fi nici oameni. Sîntem doar biete încercări ale umanului. Aprehendăm vag umanitatea cu propriile-i imposibilităţi. Defrişăm cerul pentru a-l putea găsi pe Dumnezeu. Devastăm pămîntul pentru a-l putea întîlni pe om…

Sînt totuşi voci îmbufnat-critice, unele chiar cu o notorietate mai mare decît umbra lor, care simt brusc nevoia să-i tragă un perdaf lui Cioran, considerîndu-l un stilist fără adîncime ideatică, un farsor calofil, un filosof cabotin, de nu aproape un impostor. E oarecum firesc ca un gînditor şi moralist strălucit de talia lui Cioran să (mai) nască neînţelegeri, controverse şi idiosincrasii. Poate să nu-ţi placă autorul „silogismelor amărăciunii”, dar, dacă te încumeţi să emiţi aprecieri critice, pentru aceasta trebuie să mobilizezi argumente, nu mofturi, judecăţi axiologice, nu simple reacţii de gust. Nu poţi combate în mod convingător, cu o scriitură plată, de o ternă orizontalitate, fără orizont filosofico-metafizic, stilul genial al lui Cioran, ciupind inept cîte ceva din opera lui. Strălucirea scrisului cioranian nu poate fi umbrită de cîţiva norişori critici de ocazie, de cîteva încrîncenări pasagere. Soarele lui, chiar dacă pare întunecat, continuă să strălucească, indiferent la stelele căzătoare care se mai strîmbă la el. Pe de altă parte, Cioran nu are nevoie de adulatori exaltaţi, ci de cîrtitori empatici, de un contra cinism bine dozat. După cum nu-i foloseşte la nimic apologetica pornită din patosul superficialităţii, hermeneutica ad libitum declanşată de irelevanţa unor poante sau biografeme.

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Ioan F. Pop
Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Încălzirea globală, acidificarea oceanelor și moartea peștilor tropicali – acuzații de fraude științifice de mari proporții

Pe 6 mai 2021, revista Science a publicat o amplă anchetă intitulată Acidificarea oceanelor modifică comportamentul peștilor? Acuzațiile de fraudă creează o...

Ierusalim. Există conflicte fără soluții sau doar conflicte pentru care soluția încă nu a fost găsită?

Rezumatul în 10 puncte: Începând din noaptea de vineri spre sâmbătă (7/8 mai), în...

Sfârșitul emigrației

Au emigrat din România spre Europa occidentală peste trei milioane de români, din 2000 încoace. O parte au emigrat spre Italia și...

De ce a pierdut USR în sondaje după criza de la Ministerul Sănătății

Un studiu Avangarde a prezentat zilele trecute câteva date extrem de interesante. 52% dintre cei intervievați consideră USRPLUS drept...

Îl mai poate salva războiul/Hamas pe Netanyahu de pierderea funcției de prim ministru?

Știm, teroriștii de la Hamas au atacat iarăși Israelul iar statul Israel are tot dreptul să se apere. Niciun dubiu în această...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro