Pentru mine, spus cinstit, lectura a devenit de timpuriu o manifestare metabolică, un mod de a fi. Aş putea, probabil, renunţa la scris, în condiţii extreme, dar, la citit, niciodată. Sună uşor patetic și total anacronic, dar nu am ce face. Scrisul nu e decît o funcţie secundară a cititului. Cred doar în scriitorii cu lecturi fundamentale, în cei care citesc mult, scriu puţin şi publică şi mai puţin. Mă conving doar cei care evoluează de la o disperare la alta. Scrisul şi cititul sînt ca inspiraţia şi expiraţia, ele neputînd evolua decît sinergic, într-o simbioză explicativ-implicativă absolută. Citim prin intermediul scrisului şi scriem prin intermediul a ceea ce am citit. Deşi scrisul te va găsi cînd vei şti să îl cauţi dincolo de tot ceea ce ai citit. Cititul nu e decît un mod de a dialogacu cărţile. Cei care nu pot duce acest dialog citesc degeaba. Din cărţi trebuie reţinută mai mult gîndirea care le mobilizează. A citi înseamnă a-ţi învecina ideile, gîndurile, proiecţiile ideatice. A împrumuta un destin preţ de cîteva pagini. Dacă cititul şi scrisul nu prea contează la mîntuire, nu prea mă văd bine la judecata finală.
Pe lîngă basmele copilăriei, cele care mi-au deschis apetitul lecturii şi porţile imaginarului, trebuie să adaug şi cele cîteva cărţi primite ca premiu în clasele primare, mai exact din clasa întîi pînă în clasa a şasea. De fapt, acestea au fost şi primele cărţi personale citite, pe lîngă cele împrumutate de la biblioteca şcolii din sat. Acele prime cărţi, la care ţineam cu sfinţenie, care nu ştiu dacă erau întotdeauna pentru nivelul meu de înţelegere, au fost cele care mi-au ghidat interesul literar, patima cititului, deschizînd perspectivele scrisului de mai tîrziu. Scris în care am intrat ca într-un halou miraculos şi din care nu vreau să mai ies. Căci el mă defineşte în plenaritatea tuturor posibilităţilor şi imposibilităţilor mele. După lecturile din copilărie, care m-au introdus în lumea fascinantă a cărţilor, a urmat, după vîrsta de optsprezece ani, o ştafetă neîntreruptă a volumelor citite. Cum terminam o carte luam imediat o alta, atras de vastitatea simbolică a cuvîntului scris, de orizontul în expansiune al paginilor parcurse. Operaţiune pe care o continui neîntrerupt cu aceeaşi preocupare, cărţile deschizîndu-mi şi acum tumultul imagistic şi ideatic al fiecărei zile. Într-o anumită măsură, scrutezviaţa prin intermediul paginii de carte. Singura profesie pe care o practic riguros este cea de cititor. În pauza dintre cărţile citite mai scriu şi eu cîte ceva, de multe ori total devastat de ceea ce pun în pagină. Detest orice îndeletnicire sau zgomot care mă abate de la citit şi scris, căci în afara lor nu vreau să fac absolut nimic. Chiar şi mort o să mai întorc doar o ultimă filă… Nu există ceva mai captivant, atunci cînd nu ai ce face, cînd fiinţa se umple cu stihiile propriei inutilităţi, cu lava golului existenţial, decît dulcea zăbavă a cititului. Colacul meu de salvare a fost cititul şi scrisul, care mă ajută şi acum, în plină apocalipsă pandemică, să plutesc prin viaţă într-o inconştienţă miraculoasă. Starea de panică m-a apropiat şi mai mult de cărţi, cititul devenind din nou, ca în totalitarism, singura formă autentică de libertate. Cititul presupune cu metodă vocaţia răgazului, a contemplării şi a nefăcutului, el duce nonfactualitatea în specializarea sa ultimă. Căci, citind, îndeplineşti atît de multe fără să faci mai nimic. Aproape fără să te clinteşti poţi muta din loc munţii cuvintelor, poţi întoarce filele îngălbenite ale timpului, poţi topi coordonatele spaţiului cu o străfulgerare de gînd.
Cititul este singurul mod de a locui toate lumile, de a trăi toate vieţile. Chiar şi moartea poate fi citită printre rînduri. Cititul adevărat e acela în care o carte o citeşti cu alte sute de cărţi, cu cîteva culturi. Cultura te „sărăceşte” pînă te face bogat. Ea tot inaugurează suspansul lumilor interioare. Le oglindeşte o clipă în absolut. Înţelegi un autor doar cînd îl poţi reduce la o propoziţie, la un cuvînt, la o tăcere… Citesc cu plăcerea cu care alţii se hrănesc. Cititul e desertul meu sufletesc. Scrisul nu este decît promisiunea unei noi înfometări. Citesc fiecare carte cu sentimentul că sînt primul şi ultimul care o citeşte. Trăiesc şi mor de la o pagină la alta. Cititul mă ajută cel mai mult să cred în iluzia de a avea încă iluzii… E totuşi uimitor că se pot construi destine umane prin îmbinarea ludică a unor cuvinte.M-am apucat de citit şi de scris ca înecatul de prima mînă întinsă. Poate că, în scris, nu am făcut decît să aşez unele tăceri între cuvinte. Cititul şi scrisul sînt ca inspiraţia şi expiraţia – un tot. Astăzi, din păcate (o ştiu şi din experienţa universitară), se citeşte puţin şi prost. Se urăşte vîrtos, în schimb, cultura înaltă. Sînt detestaţi, mai discret sau mai abrupt, toţi cei care menţin un nivel autentic, maximal al cititului şi al scrisului. S-a ajuns chiar la paradoxul că nu prea citesc nici cei care scriu. Nu citesc deoarece nu vor să-şi conturbe incultura, vidul interior. Nu doresc să afle cît de goi sînt spiritual. Sau, mai grav, se citesc leşinaţi de admiraţie doar pe ei înşişi. Lectura nu înseamnă automat şi creativitate culturală. Ea e doar o bună promisiune. Nu orice parcurgere de rînduri scrise poate fi numită lectură. Cititul înseamnă o empatie profundă cu textul, ba chiar o re-scriere paralelă a lui. Cititul trebuie să fie cel puţin la acelaşi nivel de comunicare cu scrisul. Cînd deschizi o carte intri încet în sufletul autorului, cotrobăi curios prin gîndurile lui, îi îmbraci nonşalant singurătăţile. Traversezi clipele pe punţile lui de cuvinte, locuieşti temporar într-o pagină plină de umbre stranii, devii un personaj care nu va mai putea ieşi niciodată dintre cele două coperţi. Rămîi un biet rătăcitor printr-o poveste neştiută. Ca atare, practic o selecţie severă în privinţa cărţilor pe care le citesc, le subliniez, le adnotez, le devorez… După citire, ele rămîn însemnate ca după o tăcută bătălie. Cu adevărat, nu-i pot citi decît pe cei care scriu mai bine decît mine.
Totuși, oricît de exuberant ne-am condensa viaţa în jurul cititului şi scrisului, trăim într-o carte pe care nu o va scrie nimeni, într-un bibliopolis rămas în veşnică rescriere. De fapt, trăim într-o carte care îşi tot caută autorul… Lumea e un Text care nu mai poate fi corectat. Existenţa e o Greşeală care nu mai poate fi remediată. Ea evoluează exact în propria ei eroare. Participăm la Cartea lumii cu cîte o filă mîzgălită în grabă sau cu una complet goală. Lumea e doar o imensă carte de catacreze şi trăiri nescrise, de cuvinte stinghere rămase în paragină. Începută ca ecou al Cuvîntului, lumea o va termina ca o imensă Ciornă indescriptibilă, cu care nici Dumnezeu nu mai are ce face. Parafrazînd o aserţiune augustiniană, pot spune doar atît: citeşte şi fă ce vrei…
Mulțumesc pentru împărtăşirea gândurilor dumneavoastră!
Frumos!
Cum spunea un amic citand pe cineva: „Doua priviri in viata si una in carti.”
Dumnezeu lucreaza cu materialul clientului. Ati fi surprins daca v-as spune ca si-a facut platforma de mesagerie electronica in sensul unei retele sociale, in care se scrie, dar nu se pastreaza istoricul decat pe doua luni inapoi ?
Vreau să vă felicit pentru acest articol şi pentru faptul că „faceți ce vreți” în viață. Este foarte dificil să te vezi pe tine însuți așa cum ești de fapt și este și mai greu să te expui tuturor, acceptând critica socială. Aceasta este de fapt adevărata cunoaștere. Mi-au placut propozițiile scurte pe care le-ați folosit, eu fiind un fan al mesajelor clare și concise. Cititul este o supapă emoțională pentru cei introvertiți dar scrisul este adevărata binecuvântare prin faptul că ne ajută să trecem peste problemele care ne acaparează conștiința. Vă felicit încă odată pentru articol și mă bucură curajul celor ca dumneavoastră!
Poate parea putin ilogic dar cred ca daca te apuci sa scrii inainte sa te apuci sa citesti, ceea ce fac de altfel copiii, beneficiezi de puritatea inocentei.
Pentru ca o data ce establishmentul incepe sa-ti spuna ce sa citesti, cum sa gandesti, cum sa te porti, peste glasul linistit al fiintei incepe sa se depuna praf. Iar o data cu praful puritatea inocentei razbate tot mai anevoios …
Cand nu mai suntem autentici si traim ca sa ne conformam cutumelor si glasului expertizei … nu mai e nici bucuria autentica a expresiei plenare a vietii.
De aceea e bine sa scriem inainte sa citim.
@Vlad: Cât de bine sună asta: „peste glasul liniștit al ființei începe să se depună praf”. :) Era un poet, Mălin Stan, care zicea despre nu mai știu ce (cred că despre trup) că este „un praf viu pus de-a lungul timpului pe suflet” .
Pe lîngă basmele copilăriei, cele care mi-au deschis apetitul lecturii şi porţile imaginarului
cartea junglei e deja interzisa, anumite carti scrise de Dr. Seuss, sunt, de asemenea, interzise, mie mi se pare ca si Scufita Rosie e cumva mult prea horror, aveti girje ce spuneti, nu cumva imaginarul e cumva gresit!?
Bine ca avem televiziune color!
Daca ramanea alb-negru? :-).
…si eu, care credeam ca (in plina apocalipsa pandemica) sint singurul care citind, ,,plutesc prin viata intr-o inconstienta miraculoasa”!
Depinde pentru cine scriem. Dacă ne scriem memoriile sau câteva gânduri pentru cei apropiați putem scrie fara sa citim. Dacă scriem pentru posteritate ar trebui ss citim mult până a ne hotărî ss punem mame pe condei. Asta pentru ca s-ar putea ca gândurile noastre pure și neatinse de influente livrești sa fi fost exprimate de multi altii cu sute de ani înainte.
Comentariu @Vlad
Ne regăsim, destui, în acest articol-confesiune. M-am deșteptat din prima copilărie cu o carte în mână, din care începeam să descifrez poveștile pe care mai întâi le ascultasem, Pagina tipărită și cu desene mă fascina și am descoperit că, până astăzi, mi-a rămas cel mai statornic prieten. Cartea este viața mea, dacă nu aș putea citi, nu știu ce aș putea face. Prin rândurile unei pagini intri, așa cum spunea dl. Pop, cu sufletul și mintea celui care le-a gândit mai înainte de a le scrie. Cotrobăim, citind, prin inima scriitorului, reînviem stările lui emoționale, trăirile lui. Jurnalele și memorialistica te apropie cel mai mult de viața reală a unui autor, și chiar a unei epoci.
Cine mai citeste astazi in epoca internetului a Youtube, Netflix si altele ? Tinerii, cei crescuti cu telefonul mobil in mana ? am dubii. Mai raman cei trecuti de prima varsta, care mai stiu cum arata si miroase o carte tiparita din hartie si fie vorba intre noi, am primit cadou de la copii un Kindle, E-Book, l-am trimis inapoi, nu m-am putut acomoda sa tin o bucata de plastic in mana, continutul, irelevant.