joi, martie 28, 2024

Coexistenţa paşnică şi industria bunurilor de larg consum din România (1952-1954)

Din când în când se întâmplă să ne întrebăm care este istoria unor obiecte care ne înconjoară şi pe care le considerăm fireşti în viaţa noastră. O asemenea curiozitate se manifestă şi în cazul obiectelor cu care ne-am jucat în copilărie, le-am demontat şi montat aşa cum ne-am priceput, de mai multe ori, fără să înţelegem iniţial cum funcţionează şi de ce se aflau în magaziile cu scule ale bunicilor, în pivniţă sau în podul casei. Un ceas deşteptător defect, un aparat de radio cu doua game de undă (prevăzut cu un disc pentru frecvenţă), un întrerupător electric rotativ, o cutie metalică plină cu şuruburi şi piuliţe sau prospectele unor aparate de uz casnic pot stârni imaginaţia unui copil şi au devenit nişte jucării improvizate, fără să fie proiectate pentru a ajunge în mâinile unui „Minitehnicus” în pantaloni scurţi şi cu tricoul îmbrăcat pe dos.

Plecând de la obiectele care ne-au marcat copilăria, ne-am îndreptat mai întâi cercetările istorice spre licenţele de fabricaţie ale unor produse realizate în România. Acum a venit momentul să ne referim şi la obiectele mai simple, indicate de politicieni cu sintagma „bunuri de larg consum”. Deşi paseismul a ajuns un fel de sport naţional în România, considerăm că este necesar să expunem în materialul de faţă câteva dovezi cu privire la problemele provocate de politicienii comunişti în economia României. Aceste dovezi provin din perioada pe care o analizăm şi sunt confirmate chiar de comuniştii de atunci din România.

În ziarul „Scînteia tineretului” din 2 octombrie 1954, Sigi Sonntag (corespondent al jurnalului) a anunţat că la întreprinderea metalurgică „21 Decembrie” din Rădăuţi au fost realizate până la 30 august 1954 mai multe maşini de gătit, doniţe şi alte bunuri de larg consum decât au fost planificate de autorităţile de la Bucureşti pentru perioada respectivă.

Acest comunicat de presă ne oferă posibilitatea să îl analizăm din două puncte de vedere. În primul rând, este vorba despre cronologie şi de semnificaţia istorică. Politicienii comunişti îl felicitau la 21 decembrie pe Iosif Stalin pentru ziua sa de naştere, nu la 18 decembrie, aşa cum apare greşit în mai multe surse electronice de informaţii. Pentru a fi în pas cu moda lansată de agitatorii sovietici, comuniştii de la Bucureşti au botezat diferite întreprinderi şi ateliere meşteşugăreşti (după naţionalizarea lor la 11 iunie 1948) cu diferite nume şi zile pe care le considerau speciale, iar una dintre acestea a fost şi întreprinderea din Rădăuţi despre care a scris Sigi Sonntag. Deoarece nu s-a dorit ca toate fabricile să poarte numele lui I.V. Stalin, agitatorii comunişti români au folosit ziua sa de naştere pentru a sublinia încă o dată subordonarea totală a autorităţilor de la Bucureşti faţă de cele de la Moscova.

Numele unor întreprinderi au fost modificate după câţiva ani pentru a se crea o diversitate în ghiveciul monotematic al denumirilor comuniste. De exemplu, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P. Romîne a aprobat în luna octombrie 1954 ca uzinele „Flamura Roşie”-Arad să se numească Uzinele de vagoane „Gheorghi Dimitrov”.

Al doilea punct de vedere pe care dorim să îl prezentăm pe scurt se referă la depăşirea planului de producţie de conducerea întreprinderii din Rădăuţi. În comunicatul de presă nu se precizează în ce condiţii a apărut depăşirea respectivă, dacă a fost rentabil să fie fabricate maşini de gătit, doniţe şi alte bunuri de larg consum, dacă exista o piaţă de desfacere şi de unde au fost obţinute materiile prime necesare – în condiţiile în care în România era instituită planificarea centralizată a economiei. S-a greşit în anul 1954, când conducerea Comitetului de Stat al Planificării a stabilit planul de producţie al întreprinderii de la Rădăuţi pentru anul următor? Au apărut nişte comenzi speciale, plătite mai bine, pentru care s-au alocat resursele materiale şi financiare necesare depăşirii planului de producţie stabilit în anul 1954?

Acesta este un caz minor din multitudinea de rezultate care au fost prezentate elogios în presa din România în timpul dictaturii comuniste, fără să merite acest lucru. Era nevoie de aşa ceva? Agitatorii politici de pe tărâmul obştesc ar putea răspunde afirmativ la această întrebare deoarece, în definitiv, este vorba despre justificarea propriei existenţe şi a activităţii desfăşurate. În cazul în care îşi dădeau totuşi seama de inutilitatea muncii lor, iar orgoliul şi frustările personale depăşeau o limită, ei puteau să se comporte la fel ca fizicianul Aurel Potop, întocmind informări despre conducerea instituţiei în care lucrau şi expediindu-le forurilor superioare de conducere (vezi Petre Opriş, Conspiraţii interne şi delaţiunea lui Aurel Potop, director al Secţiei de Căldură din Institutul de Fizică al Academiei Române (1954-1955), în contributors.ro, duminică, 24 ianuarie 2021, https://www.contributors.ro/conspiratii-interne-si-delatiunea-lui-aurel-potop-director-al-sectiei-de-caldura-din-institutul-de-fizica-al-academiei-romane-1954-1955/).

Cazul profesorului Aurel Potop este emblematic pentru un carierist deoarece, după ce a plecat de la institutul de fizică de la Măgurele, acesta s-a ocupat şi de coexistenţa paşnică. De exemplu, în vara anului 1957 a ajuns la Bucureşti o scrisoare trimisă de profesorul american dr. Linus Pauling. Acesta a propus ca oamenii de ştiinţă din toate statele membre ale O.N.U. să sprijine apelul său pentru încetarea experienţelor militare nucleare şi să semneze documentul pe care îl formulase.

Iniţiativa respectivă, dirijată de către propagandiştii sovietici, a fost preluată în România de profesorii Aurel Potop şi Eugen Angelescu şi acel apel a fost difuzat imediat „printre savanţii şi cercetătorii din institutele de cercetări ştiinţifice şi instituţiile de învăţământ superior din întreaga ţară. Oamenii noştri de ştiinţă, a căror activitate ştiinţifică nu se desparte nici o clipă de grija ca cercetările lor să servească progresului şi binelui omenirii, iar nu distrugerii, au semnat în mare număr acest apel”.

După strângerea semnăturilor respective, profesorii Aurel Potop şi Eugen Angelescu au organizat o reuniune la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti, în prima parte a lunii decembrie 1957, pentru a comunica faptul că apelul respectiv a fost semnat de peste 2000 de oameni de ştiinţă români. Totodată, Aurel Potop şi Eugen Angelescu au prezentat textul scrisorii de răspuns pe care doreau să o trimită în S.U.A. profesorului dr. Linus Pauling, împreună cu lista cu numele şi semnăturile celor care s-au angajat în acea campanie propagandistică, ipocrită şi fără nici o şansă de succes, împotriva armelor atomice deţinute de S.U.A.

În ce măsură i-a ajutat în carieră, pe agitatorii români, modelul de propagandă pe care l-au copiat de la colegii sovietici este greu de evaluat. De asemenea, nu cunoaştem cât de importantă putea să fie următoarea ştire, răspândită şi la Bucureşti, pentru promovarea în România a celebrei coexistenţe paşnice: „WILNIUS. – Anul acesta (1957 – nota P. Opriş) în Lituania s-au obţinut cîte 6,5 kg de unt pe cap de locuitor, adică cu 2,7 kg mai mult decît cantitatea de unt care s-a produs anul trecut în S.U.A. pe cap de locuitor”. Este însă evident că politicienii sovietici erau obişnuiţi cu grandomania imperială ţaristă, dar aveau în acelaşi timp un complex de inferioritate faţă de S.U.A. Acesta s-a manifestat şi prin comparaţii economice absurde, făcute publice, iar omologii români copiau greşelile sovieticilor fără să se mai gândească la specificul României. Atunci nu apăruse încă reclama „Nu contează că eşti mic, dacă eşti isteţ un pic”.

Dorinţa politicienilor sovietici de a-i provoca la concurs pe liderii S.U.A. şi ai statelor capitaliste dezvoltate în mai multe domenii (în primul rând, în economie) a fost expusă public prin aşa-zisa teorie a coexistenţei paşnice – pe care liderii politici din Occident au considerat-o doar o lozincă formulată de aparatul de propagandă al unui stat agresor, Uniunea Sovietică. Mai mult decât atât, în şedinţa plenară din 30 septembrie 1954 a Adunării Generale a O.N.U., delegatul sovietic la acel for, A.I. Vîşinski, s-a plâns de faptul că John Foster Dulles (secretar de Stat al S.U.A.) şi-a permis să afirme la 15 mai 1954, la Williamsburg (Virginia, S.U.A.), că, de fapt, „coexistenţa nu este prevăzută de teoria sau de practica comunistă sovietică şi poate însemna doar că necomuniştilor li se permite existenţa fizică (subl.n.)”. Tolerarea politică a necomuniştilor presupunea, printre altele, efectuarea unei segregări a populaţiei şi declanşarea ulterioară a unor campanii propagandistice pentru demonizarea celor care refuzau să accepte ideile utopice şi mondialiste vehiculate de minoritatea comunisto-progresistă, care a capturat puterea politică prin implicarea directă a unor birocraţi instalaţi imoral în fruntea unei uniuni de state imperialiste.

Principiul coexistenţei paşnice provine de la Vladimir Ilici Lenin şi a fost reevaluat de politicienii sovietici după cea de-a doua conflagraţie mondială. Mai mult decât atât, Gheorghi Malenkov l-a lăudat pe Iosif Stalin la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S. (Moscova, 5-14 octombrie 1952), afirmând că liderul U.R.S.S. ar fi contribuit la dezvoltarea acelui concept politic.

Prin sintagma „coexistenţă paşnică”, autorităţile de la Moscova au făcut cunoscută dorinţa lor de a menţine sistemul sovietic de conducere în toate statele aflate în sfera de influenţă a U.R.S.S., iar liderii principalelor state capitaliste ar fi trebuit să creadă faptul că politicienii comunişti de la Moscova nu vor declanşa un război mondial împotriva Occidentului. Mai mult decât atât, în opinia liderilor de la Kremlin, politicienii occidentali ar fi trebuit să renunţe la restricţiile economice dure aplicate faţă de ţările cu regimuri comuniste şi să permită deschiderea comerţului lor cu Uniunea Sovietică şi cu statele aflate în sfera sa de influenţă.

În calitatea sa de premier, Gheorghi Malenkov s-a străduit aproape doi ani să utilizeze principiul coexistenţei paşnice în favoarea economiei sovietice, astfel încât să se obţină un salt cantitativ şi calitativ în producţie şi să fie îmbunătăţit nivelul de trai în Uniunea Sovietică. Autorităţile de la Moscova i-au încurajat pe oamenii de afaceri din Occident să înceapă noi afaceri cu unităţile economice din U.R.S.S. şi Nikita Hruşciov s-a ocupat de coregrafia şi de propagarea acelei teorii în străinătate, ca un agitator pe tărâmul obştesc – o expresie folosită de adepţii revoluţiei comuniste şi progresiste mondiale („influencerii” fără frontiere de la acea vreme).

Grandomania imperială se împletea la Nikita Hruşciov cu o dorinţă de a-şi impresiona auditoriul printr-o prezentare mai amplă a deciziilor adoptate de autorităţile sovietice, astfel încât teoria coexistenţei paşnice să fie sprijinită în Occident de cât mai multe persoane. Aşa s-a întâmplat la 25 septembrie 1954, în discuţia sa cu profesorul britanic John Bernal. Nikita Hruşciov a spus atunci laureatului Premiului Internaţional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare” astfel: „Partidul nostru duce cu consecvenţă şi perseverenţă o politică de lărgire pe toate căile a producţiei obiectelor de consum popular şi de satisfacere maximă a nevoilor crescînde ale oamenilor muncii. Or, pentru a ridica nivelul producţiei de mărfuri, trebuie ridicat nivelul producţiei de cereale, pentru că în ultimă instanţă cerealele constituie baza tuturor celorlalte produse alimentare, mai mult chiar – baza producţiei multor categorii de mărfuri de larg consum. Pentru a obţine mai multe cereale a fost adoptată hotărîrea de a folosi pămînturile înţelenite din Kazahstan şi Siberia – vaste cîmpii fertile, bune pentru cultivarea cerealelor. […]

Abia acum, cînd s-a dezvoltat industria socialistă, cînd industria de maşini sovietică a atins volumul ei actual, a devenit cu putinţă să valorificăm asemenea suprafeţe întinse cu ajutorul unui număr relativ mic de oameni. În 1954 pentru valorificarea pămînturilor înţelenite se trimit 120.000 de tractoare (convenţionale de 15 H.P.), 10.000 de combine şi multe alte maşini şi unelte. Trebuie arătat că aceste maşini au fost detaşate fără a spori programul construcţiei de maşini agricole. Cînd s-a luat hotărîrea cu privire la acest plan, am făcut apel la voluntari; pentru valorificarea pămînturilor înţelenite era nevoie de cîteva zeci de mii de oameni, dar la chemarea partidului au venit de la bun început un număr cu mult mai mare de oameni decît eram în stare să folosim. Avînd maşini şi oameni, nimic nu ne poate împiedica să obţinem atîtea cereale cîte dorim. […]

Ştiu că în străinătate se vorbeşte că noile măsuri luate în domeniul agriculturii ar reprezenta o schimbare radicală a întregii politici economice sovietice. Aceste afirmaţii nu corespund realităţii. Noi nu slăbim atenţia acordată dezvoltării industriei, industria noi n-o sacrificăm agriculturii. Dezvoltarea tuturor ramurilor industriei va continua şi de aci înainte conform planului trasat. Totodată vom acorda şi de aci înainte principala atenţie dezvoltării industriei grele. Tractoarele cu şenile, plugurile, semănătoarele şi alte maşini agricole, fabricate de uzine anul acesta şi în anul următor, 1955, vor fi trimise mai ales pe pămînturile noi. Prin urmare, în anul acesta şi în anul următor numărul tractoarelor cu şenile nu se va mări pe vechile pămînturi cultivate – acolo se vor trimite tractoare prăşitoare, cultivatoare şi alte unelte pentru cultivarea pămîntului, precum şi piese de schimb pentru tractoarele care există acolo. Între timp în ţară va creşte producţia de cereale şi noi vom putea reveni la o repartizare mai uniformă a maşinilor agricole fabricate”.

Din răspunsurile formulate de Nikita Hruşciov la întrebările puse de un adept al comunismului din Marea Britanie putem afla că agricultura sovietică se dezvolta extensiv pentru a se obţine cantităţi de cereale care să satisfacă într-o măsură mai mare cererile populaţiei. Liderul sovietic nu a spus însă nimic despre investiţiile enorme făcute de autorităţile de la Moscova în domeniul militar, pentru a obţine în special armament atomic şi termonuclear. Oare agricultura a fost influenţată negativ de cheltuielile militare sovietice din anii precedenţi, fiind lipsită de fondurile necesare dezvoltării fireşti? Răspunsul logic este afirmativ, însă profesorul britanic John Bernal nu a formulat această întrebare în U.R.S.S., în discuţia sa cu Nikita Hruşciov.

Deoarece adepţii comunişti şi progresişti care locuiau în Occident erau folosiţi de autorităţile de la Moscova pentru promovarea coexistenţei paşnice, aceştia erau sprijiniţi inclusiv de statele europene aflate în blocul sovietic. De exemplu, pictorul italian Renato Guttuso a ajuns la Bucureşti pentru a expune, la începutul lunii noiembrie 1954, pânzele şi desenele sale în holul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, iar în cronica plastică pe care a realizat-o, Suzana Voinescu a menţionat astfel: „Ceea ce observi de cum arunci o privire asupra lucrărilor expuse este patosul lor, capacitatea artistului de a surprinde realitatea autentică, cele mai dramatice momente ale existenţei poporului său. Aşa este pînza „Ocuparea terenurilor necultivate în Sicilia”. O mulţime de bărbaţi, femei şi copii cu trăsături înăsprite de lipsuri năvălesc pe pămînturile moşierilor. Atmosfera sumbră, apăsătoare, chipurile ţăranilor desfigurate de mînie, îţi sugerează cu mare forţă mizeria ajunsă la limită, revolta care nu mai poate fi stăpînită. […]

Minerii din Sicilia, clasa muncitoare italiană, nu se lasă încovoiaţi – spune parcă reuşitul portret. Acelaşi sentiment de forţă se desprinde şi din pînza „Muncitor spălîndu-se pe mîini” (la sfîrşitul unei zile de muncă). […]

În pînzele lui Guttuso se reflectă ca într-o oglindă realitatea capitalistă. E deajuns să priveşti tablourile care înfăţişează viaţa copiilor de mineri de la minele de sulf. Cu trupurile scheletice, îmbrăcaţi în zdrenţe, dormind pe jos un somn greu, trudit, aceşti copii acuză cu putere nemiloasă orînduirea capitalistă. La fel şi „Împuşcarea patrioţilor” Grecia 1952, unde se văd patru tineri în momentul execuţiei. Uciderea lor îţi umple sufletul de mînie, te cheamă la răzbunare împotriva călăilor poporului (subl.n.)”.

Acest patetism, prezentat de Suzana Voinescu sub titlul „Un mare artist progresist. Expoziţia pictorului italian Renato Guttuso”, ne aduce aminte de intrigile politice în care a fost implicată Lucreţia Borgia pentru anihilarea unor inamici personali, înainte de inventarea „Noviciok”-ului. Talentat, Renato Guttuso a fost un adept al realismului socialist în artă, însă nu cunoaştem în ce măsură acesta a înţeles anumite expresii utilizate de comunişti (de exemplu, „tovarăşi de drum” şi „idioţi utili”) şi nu ştim cum a reacţionat după ce Nikita Hruşciov a prezentat celebrul său „Raport secret” la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., privind cultul personalităţii lui Iosif Stalin şi crimele politice săvârşite în Uniunea Sovietică, în anii ’30.

Pictorul italian a fost menţionat în câteva surse de informaţii pentru primirea Medaliei de Aur a Păcii în domeniul artei – decoraţie stabilită la Varşovia, la 23 august 1950, de un juriu format la iniţiativa Comitetului Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii (o organizaţie pe care autorităţile sovietice au înfiinţat-o la Paris în aprilie 1949). Acel juriu a apreciat, printre altele, albumul realizat de Renato Guttuso şi intitulat „Dumnezeu e cu noi”. Ceremonia decernării Premiilor Internaţionale ale Păcii pentru operele de artă şi literatură a avut loc la 22 noiembrie 1950, la Teatrul de Stat din Varşovia, în ultima zi a celui de-al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii. Ulterior, pictorului italian i s-a decernat şi premiul internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare” (în anul 1971, la Moscova). Progresismul lui Renato Guttuso, prezentat de Suzana Voinescu în anul 1954, în România, era deja comunism pe faţă.

Revenind la liderii sovietici, aceştia au înţeles că populaţia suferă şi din cauza dezvoltării insuficiente a industriei bunurilor de larg consum din U.R.S.S. Ideea respectivă a fost folosită pentru analizarea situaţiei economice a ţărilor din blocul sovietic, iar delegaţia condusă de Gheorghe Gheoghiu-Dej, care a fost la Moscova în iulie 1953, a trebuit să îndure criticile dure binemeritate formulate de liderii sovietici privind situaţia dezastruoasă în care se afla economia românească după mai mult de cinci ani de conducere comunistă a ţării.

Drept urmare, după Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. (19-20 august 1953), autorităţile de la Bucureşti au impus un plan de măsuri pentru dezvoltarea industriei bunurilor de larg consum. Pe baza acestuia, în anul 1954 a început fabricarea în România a două modele de bicicletă şi a unui acordeon („Timiş”), iar la uzina „Electromagnetica” din Bucureşti a fost lansat în producţie de serie un aparat nou de radio (E.M. 541). În paralel, la fabrica „Radio Popular” din Bucureşti au fost realizate în luna august 1954 primele 100 de bucăţi ale modelului „Bucureşti S. 543 U” (proiectat de inginerul Gheorghe Terza cu trei lămpi şi două lungimi de undă), iar la întreprinderea I.S.A.R. din Ploieşti au fost produse pentru prima dată sobe de bucătărie (1200 de exemplare până la 23 august 1954), răcitoare de gheaţă pentru uz casnic (410 bucăţi), cazane metalice pentru spălatul rufelor (14.500 de exemplare) şi pompe de tras apă, tip I.S.A.R. 70 (230 de bucăţi), necesare în gospodăriile românilor.

Primul model de bicicletă a fost proiectat la Bucureşti, în 13 zile, de către inginerii Constantin (sau Ion) Xenachis şi Gheorghe Ghemuşliu, împreună cu proiectanţii Vergu, Lucia Petrescu şi Gheorghe Nicolae, sub coordonarea inginerului Nestor. Modelul a primit numele „Pionier” şi 500 de bucăţi au fost pregătite pentru vânzare în lunile martie şi aprilie 1954. Gheorghe Ghemuşliu a precizat la acea vreme faptul că la primul prototip (botezat „B. 28”) au fost îmbinate soluţiile tehnice aplicate la trei modele de bicicletă: „Stadion” (cehoslovacă), „MIFA” (fabricată în R.D.G., la VEB Mifa-Werk din Sangerhausen) şi „Harkov” (sovietică).

Cel de-al doilea lot de 500 de biciclete „Pionier” a fost finalizat la începutul lunii septembrie 1954, după înlăturarea defecţiunilor constatate la torpedou. Tot atunci au fost înlocuite mufele de la cadru (confecţionate din ţevi sudate) cu un model presat şi ambutisat, iar la lotul respectiv s-au montat lanţuri de bicicletă mai bune din punct de vedere calitativ.

Prototipul celui de-al doilea model de bicicletă, „Victoria”, a fost finalizat la Zărneşti în trimestrul al II-lea al anului 1954, cu sprijinul personalului de la fabrica de biciclete existentă la Bucureşti. Trecerea la producţia de serie a avut loc în toamna aceluiaşi an la uzina „6 Martie”, iar pentru anul 1955 a fost planificată o producţie zilnică de 200 de biciclete „Victoria” la uzina de la Zărneşti (cunoscută de publicul larg sub numele de Tohan).

În primăvara anului 1954 a apărut şi prototipul primului acordeon fabricat în România: „Timiş”. Instrumentul era prevăzut cu 45 de başi şi a fost realizat la o cooperativă meşteşugărească din Timişoara. Recepţia curbei de răspuns a tonurilor la prototipul respectiv a fost făcută de Opera de Stat din localitate.

În cazul „Electromagnetica” (o uzină specializată în fabricarea de aparataj telefonic, centrale şi staţii de amplificare), autorităţile au hotărât diversificarea producţiei sale deoarece fabrica „Radio Popular” avea o capacitate mică de producţie şi nu reuşea să ofere marfă suficientă pentru piaţa internă. Drept urmare, în luna august 1954 au fost montate la uzina „Electromagnetica” zece exemplare din seria zero a unui model nou de aparat de radio: E.M. 541. Ritmul de realizare în producţie de serie a unui exemplar urma să scadă treptat, începând din luna octombrie 1954, de la 3 minute la 2 minute şi 10 secunde. Până în anul 1956 au fost fabricate încă patru modele de aparate de radio la uzina „Electromagnetica”, apoi liniile de producţie au fost transferate la fabrica „Radio Popular”.

Ca fapt divers, precizăm că autorităţile est-germane s-au confruntat la rândul lor cu probleme în acest domeniu şi pentru anul 1954 a fost prevăzută fabricarea a doar 3500 de aparate de radio.

Din articolele laudative publicate în presa vremii despre bunurile româneşti de larg consum şi despre produsele alimentare obţinute în ţară (prezentate inclusiv la expoziţii) putem să aflăm ce mărfuri importante au fost oferite pentru cumpărare cetăţenilor, în magazinele din România, în anul 1954:

– încălţăminte realizată la fabrica „Solidaritatea” din Oradea şi la cooperativa „30 Decembrie” din Iaşi;

– îmbrăcăminte produsă la întreprinderile „Oltenia” şi „I.C. Frimu” din Craiova şi la fabrica „Moldova tricotaje” din Iaşi;

– diferite obiecte metalice realizate la Întreprinderea Metalurgică de Stat din Roman;

– mobilă de tip „Ardealul”, produsă începând din luna iunie 1954 la fabrica „Simo Geza”;

– maşini de gătit care utilizau combustibil gazos, arzătoare pentru aragaz, prize electrice din bachelită, răzători din tablă cositorită, bidoane pentru untură, săpun de toaletă (toate produsele menţionate fiind fabricate la Bucureşti);

– frigidere de uz casnic „Arctic 1954”, realizate la fabrica „Balanţa” din Sibiu începând din luna mai 1954. Dulapul de păstrare a alimentelor, fabricat dintr-un cadru din lemn cu pereţi dubli, avea o capacitate de 70 de litri. Aparatul era împărţit în două compartimente (unul fiind pentru agregatul frigorific), iar întregul frigider avea o greutate de 100 kg;

– răcitoare electrice cu absorbţie şi răcitoare de uz casnic, ambele tipuri fiind realizate la fabrica „Clement Gottwald” din Bucureşti şi puse în vânzare începând din luna august 1954;

– ceainice electrice realizate la întreprinderile „Aparataj” nr. 1 şi „Electromotor” din Timişoara;

– maşini electrice de călcat pentru voiaj, fabricate la Întreprinderea „Electroaparataj” din Bucureşti şi puse în vânzare în luna septembrie 1954. Într-o prezentare a modelului respectiv, apărută în presa vremii, s-a menţionat astfel: „Ajuns în camera sa de la hotel, voiajorul îşi va călca hainele, iar de va întoarce fierul de călcat prin răsturnare, îşi va putea face o omletă pe plita încinsă. De asemenea, maşina are adaptat un dispozitiv pentru încălzirea rapidă a fierului pentru coafat părul”;

– aspiratoare de praf electrice, pentru uz casnic (fabricate pentru prima dată în România);

– telefoane, contoare şi diferite aparate pentru măsură de mare precizie, realizate la Întreprinderea „Electromagnetica” din Bucureşti (fostă „Standard Electric S.A.”);

– săpun, garniţe pentru păstrat untura, stropitori, căldări, ligheane, tăvi pentru copt şi făraşe metalice, realizate la Întreprinderea „Oltul” din Slatina;

– cuptoare, chei pentru aragaz, ciocane, dălţi şi toporaşe pentru uz casnic, fabricate la secţia „Bunuri de larg consum”, înfiinţată în anul 1953 la uzinele „23 August” din Bucureşti;

– unt obţinut la fabrica de la Roman (pusă în funcţiune în ianuarie 1954 şi care era mecanizată, fiind deservită de doar şapte muncitori);

– lapte praf realizat la fabrica „Mureşul” de la Remetea. Aceasta a fost prima unitate economică de acest gen din România. Rodajul tehnic al instalaţiilor a început în luna iunie 1954, iar în toamna aceluiaşi an au fost obţinute primele cantităţi obişnuite de lapte praf;

– sucuri de fructe, obţinute la fabrica de la Râureni, începând din august 1954. În conformitate cu proiectul sovietic, construcţia fabricii a început în toamna anului 1953 şi au fost importate utilaje din U.R.S.S.

Deşi statistica era utilizată de către agitatorii comunişti pe post de ghioagă mediatică pentru a justifica deciziile politico-economice adoptate de autorităţi, producţia de bunuri de larg consum fabricate în România era insuficientă, din mai multe motive, pentru acoperirea nevoilor populaţiei. De exemplu, planul anual de producţie pe care autorităţile l-au stabilit pentru întreprinderea „Flacăra” din Ploieşti a fost îndeplinit doar parţial până la 1 decembrie 1954, astfel: maşini de călcat – 53%; maşini de tocat carne – 59%; sobe populare – 64,9%; diferite vase – 67,5%. În opinia directorului întreprinderii, Gheorghe Stănescu, planul respectiv nu a fost realizat din cauza fluctuaţiei personalului în cadrul întreprinderii pe care o conducea – o problemă reală, fără îndoială.

Un propagandist a considerat însă că directorul întreprinderii nu s-a ocupat de organizarea muncii, nu a spus muncitorilor retribuţiile care li se cuveneau pentru munca prestată, nu s-a ocupat de „însuşirea şi aplicarea experienţei înaintate a oamenilor sovietici şi a fruntaşilor în producţie din ţara noastră”, pentru calificarea profesională a muncitorilor nu a fost utilizată metoda Cotlear (acesta fiind, probabil, numele unui stahanovist sovietic), iar maiştrii şi şefii de echipe „n-au căutat să cultive în rîndul tinerilor dragostea pentru meserie, sentimentul de răspundere şi de încredere în sine”. Lozincile respective nu au fost urmate de precizarea a trei măsuri care puteau să aibă într-adevăr efect în cazurile lucrătorilor indisciplinaţi: penalizarea administrativă, reducerea salariilor şi, în cele din urmă, concedierea celor care turnau fontă la o temperatură mai mică decât cea prevăzută în planul tehnologic, a muncitorilor care nu respectau schiţele şi planurile tehnice, nu livrau la timp piesele necesare, produceau foarte multe rebuturi şi întârziau lansarea comenzilor de lucru. Întârzierile la serviciu, lipsa nemotivată de la program, chiulul, discuţiile fără rost şi plimbările nejustificate (care împiedicau pe alţi muncitori să-şi desfăşoare activitatea) erau, de asemenea, menţionate pe lista problemelor principale de la întreprinderea „Flacăra” din Ploieşti.

Deoarece lupta de clasă trebuia pusă în prim plan de propagandistul comunist, opiniile sale critice au vizat şi persoanele vulnerabile din punct de vedere ideologic: „Fii de chiaburi, de patroni şi de negustori, au fost promovaţi în posturi importante ale fabricii. De aci ei au făcut greutăţi în aprovizionarea întreprinderii cu materie primă, încetinind astfel lupta muncitorilor pentru creşterea producţiei bunurilor de larg consum. […] În loc să analizeze în mod cinstit lipsurile, să le smulgă din rădăcini, să aerisească birourile promovând în posturi de răspundere elemente capabile devotate cauzei clasei muncitoare, tovarăşul director s-a situat pe o poziţie nejustă, împăciuitoristă, n-a privit problemele ca un conducător căruia partidul i-a încredinţat conducerea unei întreprinderi socialiste”.

Confiscarea unor proprietăţi de către politicienii comunişti, aşa-zisa trecere a acestora în mâinile poporului, nu a determinat o modificare în sens pozitiv a comportamentului lucrătorilor în procesul de producţie şi o creştere a eficienţei economice rezultată din conştiinţa socială de clasă a muncitorilor.

Deoarece în introducerea studiului de faţă am menţionat despre dovezile privind problemele pe care le-au provocat liderii comunişti în economia României, considerăm că este necesar să subliniem un aspect foarte important. Dovezile aflate în diferite arhive (documente originale, publicaţii, memorii, albume de fotografii) au şi valoare juridică, în afară de cea istorică. Materialele au fost realizate chiar de nişte comunişti de la acea vreme, fără să cunoască cine le va analiza activitatea desfăşurată şi cum vor fi interpretate faptele şi intenţiile lor.

Evident, există şi cetăţeni care, din motive personale, doresc să relateze într-o notă paseistă despre nişte evenimente la care au asistat şi despre propria persoană, afirmând că „Istoria adevărată şi relevantă este descrisă de cei care au trăit-o”. Aceştia contestă dovezile existente în arhive deoarece sunt dezamăgiţi de situaţia lor personală din prezent şi ignoră în acelaşi timp cele cinci principii pe care politicienii comunişti le-au impus în România postbelică:

1. Să nu gândeşti!

2. Dacă gândeşti, să nu vorbeşti!

3. Dacă gândeşti şi vorbeşti, să nu scrii!

4. Dacă gândeşti, vorbeşti şi scrii, să nu semnezi!

5. Dacă gândeşti, vorbeşti, scrii şi semnezi, să nu te miri!

Intervenţia abuzivă a politicienilor comunişti în economie a avut ca obiectiv promovarea unei utopii în folosul clasei muncitoare. Rezultatul obţinut a complicat problemele economice în statele unde a fost aplicată teoria comunistă, iar concursul permanent cu ţările capitaliste, cunoscut şi sub numele de coexistenţă paşnică, a generat o întrecere în afirmarea, în statele comuniste, a unor rezultate economice îndoielnice din punct de vedere al veridicităţii acestora. De aceea, în statele capitaliste, coexistenţa paşnică a fost considerată o lozincă formulată de aparatele de propagandă ale unor state agresoare faţă de proprii cetăţeni şi faţă de alte ţări.

Distribuie acest articol

65 COMENTARII

  1. Dle Petre Opris, a face istorie este un act de cultura. Toate aceste detalii ne arata ca Romania a inceput sa isi dezvolte ramurile industriei usoare. In ciuda faptului ca Sovromurile cativa ani au luat cu japca tot au dorit.. Si mai zic acum, rusii ca nu le am dat nimic. Aceasta perioada care ne o prezentati a fost doar inceputul si dovada ca am avut si oameni bine pregatiti. Ceea ce va ramane pentru mine o nebuloasa, este ca dupa 1990 am pus pe butuci, domenii ale industriei usoare in care acumulasem experienta in zeci de decenii. Multe fabrici ale acestei industrii puteau fi modernizate, sau cumparate licente straine ori lucrat in parteneriat cu alte tari. Acum importam masiv si foarte putin mai fabricam in tara. Acum suntem la coada clasamentor economice europene. Sperante subtiri pentru viitorul apropiat.

    • Dacă oamenii sunt lăsaţi în pace şi nu-i pune nimeni să alerge după himere, dezvoltarea societăţii poate să aibă loc într-un ritm firesc, iar creşterea încrederii în forţele proprii s-ar putea să ne uimească în final.

    • Ne amagim in continuare ca am avut oameni bine pregatiti. Daca era asa faceam si noi produse de calitate si cu un design atragator. Nu vreau sa-mi amintesc cat de primitiv aratau toate si cat de repede se stricau si nu numai cand a venit Ceausescu cu directiva de reducere a consumului. In vest produsele aratau ca din alta galaxie iar la calitate nu mai vorbesc.
      1990 a marcat trezirea la adevar, nu produceam absolut nimic competitiv, fabricile si uzinele mergeau pe pierderi si subventii. Nu mai era de salvat nimic din ele, erau depasite cu cladiri cu tot.
      Daca scoala romaneasca era asa de avansata precum se crede aveam un alt nivel de dezvoltare. Nu mai producem nimic pt ca nu suntem in stare.

  2. „Bunuri de larg consum” se produceau peste tot, dar degeaba ca tot nu ajungeau. Fabrica de Avioane Bacau a supravietuit cu productia de butelii, acestea erau chiar mai pazite decit avioanele militare.
    Copil fiind am avut o bicicleta recuperata de la soldatii hitleristi. Era extrem de grea si de solida. Dar nu avea moarte.
    Mergeam mult cu bicicleta, din Balta Alba, la Baneasa, mi-am tras o semicursiera ruseasca, cu pile. Primul lucru am inlocuit axul din spate, cu pile, am comandat unu la IMGB. Lantul mi s-a rupt de mai multe ori.
    Acum am mai multe biciclete, nemtesti, toata ziua se strica ceva. Senzatia e ca sunt mai proaste decit inainte. Si mi s-a si furat! Domeniul biciletelor e unul care nu a progresat nici un mm in ultimii 70 de ani.

      • Nu știu dacă sunt chiar 90%. Am vizitat pe Detroit Tubes din Michigan și Tube Specialties din Wisconsin care hidroformează profile metalice și tuburi și ambii aveau linii de fabricat cadre de bicicletă ce ieșeau de le linie ca cârnații. Ambii ziceau că e una in cele mai rentabile părți ale afacerii. Sunt sigur că nu sunt singurii…

        Magazinele specializate în biciclete se laudă toate cu „no China imports”. Nu cred că mint (prea tare)…

    • Vă mulţumesc. Mi-aţi dat o idee. O sun pe Greta şi îi spun să se ocupe şi de biciclete. :))) Poate că aşa se vor reduce numărul de trotinete electrice. Eu prefer bicicleta.

    • Herr Neamțu Țiganu,
      Să vă vând un pont, cu mențiunea că nu știu cum l-ați folosi: dacă ați fi cumpărat o bicicletă de fabricație sovietică, prin 1991-1996, ați fi dat lovitura !! Aveați o bicicletă pe care o puteau folosi și nepoții nepoțiilor dumneavoastră. După desființarea URSS, șantierele navale sovietice care făceau submarine nucleare rămăseseră cu o cantitate enormă de oțel înalt aliat cu titan studiat și realizat pentru submarine care practic nu ruginea, nu se coroda.

      • Așa ca să ne amuzăm: Oțelurile înalt aliate și titanul sunt greu de sudat mai ales la beție. 👍. Iar cadrele sudate de regulă cedează la îmbinările sudate și nicidecum în materialul de bază…

    • Bicicletele moderne sînt făcute să se strice. Am o bicicletă luată de la surplus armata elvețiană fabricată în 1931, anul acesta face frumosa vîrstă de 91 de ani și e ca nouă, cu toate piesele originale, inclusiv geanta și șeaua din piele. Are schimbate doar pedalele și pus pe ea un dinam, în afară de curățat lanțul și uns butucul și axul roții din față nu ai ce să faci la ea. O călăresc de 12 ani prin toate hîrtoapele și nu are nimic, zici că-i turnată din oțel, un băiet mi-a oferit ”o bijuterie” de bicicletă electrică nou-nouță pe ea și i-am zis pas. Bijuteria l-a ținut doi ani și i-a crăpat întîi o jantă și după trei luni s-a rupt furca.

    • Au avut și chinejii vremurile lor glorioase când era Mao cu biciul pe ei și făceau biciclete bune. 😊 Nu-i vorbă că și asta care o am acum, chiar dacă scrie pe ea „Schwinn”, luată la sub $200 de la Target, trebuie să tot ceva chinezărie și mă ține deja de 8 ani la cam 300-400km/an.

      Fratele meu mijlociu a făcut pariu cu tata că intră primul la cel mai cel liceu al urbei. Miza era „o bicicletă cu schimbător de viteze” – chic-ul chic-ului în iepoca de aur. Și chiar a intrat la vreo 3 sutimi înainte de #2. Tata o cam băgase pe mânecă. Pe de o parte semicursele sovietice Sputnik nu se găseau decât cu pile și prețul de magazin era, dacă rețin corect, vreo +4000 lei. Fratele meu începuse să bâzâie tot mai insistent. Tata se zbătea să găsească o ieșire din belea, când se produce miracolul: Cineva o sună pe mama să-i spună că la „Secera” „s-au băgat semicurse”. Am alergat întâi la CEC să scoată tata ce mai avea pe acolo. Apoi la „Secera”. Erau într-adevăr 3 semicurse albastre, toate 3 bolnave rău de tot. Una avea roata din față îndoită ca-n filmele de comedie. Evident că prețul era întreg. În comunism nu existau dicsount-uri. Fratele meu care a fost tot drumul undeva între infarct și criză de isterie, rămăsese pironit cu privirea pierdută în fața lor.

      Însă mai erau mai încolo vreo 10-12 biciclete chinezești vișiniu-închis, cu 3 hieroglife galben-aurii pe cadru, la care nu se îmbulzea nimeni. Aveau ghidon normal (nu cu „coarne”), cadrul mult mai greu ca al unei semicurse, apărători și „portbagaj” cromate și mai ales cu schimbător de viteză. Tata a notat imediat oportunitatea: Chinezăriile erau +2000 de lei. Cam cât o bicicletă rusească Ucraina – fără schimbător de viteză. Fratele meu țopăia ca măgarul lui Buridan între duzina de chinezării și Sputnik-urile betege. Tata îi susura la ureche ca Mefisto: „Hai! Ia chinezăria acum. Mâine n-or să mai fie nici astea…” Ca un făcut, cineva cumpără o chinezărie. Fratele meu se uita ca hipnotizat cu gura întredeschisă și buzele crăpate, la vânzătorul cu halat albastru-cenușiu, bască și creion chimic după ureche cum o scoate cu grijă din rastel și i-o prezintă pe îndelete mușteriului. Nu mai poate îndura. Mormăie cu vocea gâtuită: „Luăm chinezăria!”. Mama, aflată în spatele lui îi îmbrățișează umerii și-l sărută afectuos pe obraz. E atât de tulburat încât nu se trage la o parte – de pe la 12-13 ani încolo am observat că ne era la toți rușine să fim îmbrățișați de mama în public. Tata îl abordează rapid pe vânzător și ia bicicleta.

      Chinezăria a rezistat eroic. Fratele meu a folosit-o intensiv și i-a plăcut chiar foarte mult. Cu toate că erau vreo duzină în magazin n-am mai văzut niciodată niciuna pe stradă. El a mers inclusiv la munte cu ea. În 1984 când el a plecat în armată și apoi la facultate am moștenit-o eu. Vara mergeam în fiecare zi la aeroclub sau la râu cu ea – adică vreo 10 km pe sens. Afară de umflat roțile și uns lanțul, alte lucrări de întreținere nu i-am făcut. Funcționează și azi. Are lanțul original. Acum vreo 3 ani când am fost în țară am scos-o din garaj și m-am dat cu ea mai mult ca să-i verific vitezometrul – Avea ceva unic în epocă: un far cu kilometraj și vitezometru integrat ca la motorete. Dinamul e de asemenea integrat în cadrul roții din față. Toate funcționau impecabil după 40 de ani! Inclusiv schimbătorul de viteze cu 4 viteze ce e (pe atunci nu știam) licență sau clonă Shimano. E mult mai grea ca o bicicletă contemporană, dar încă merge. Vitezometrul analog are o acuratețe remarcabilă – verificat cu GPS-ul. Vitezometrul digital, wireless, smart (numai că nu recită poezii 😀), etc. de la bicicleta mea actuală trebuie schimbat cam la 2-3 ani…

    • @Neamtu Tiganu …ba au progresat enorm!
      Bicicletele universale, care se fabricau candva, bune la toate, nu mai exista. Intre timp, au aparut biciclete specializate pentru drumuri dificile, pentru asfalt, pentru drumetii, pentru curse, pentru acrobatii. In plus, bicicletele se cumpara pe marimi, ca pantofii sau pe gen, de dama, de barbati, de copii. Apoi, materialele din care sunt fabricate difera foarte mult, de la otel, la fibra de carbon, titan. Solutiile tehnice, si ele sunt foarte numeroase: cu pinioane externe, interne, cu transmisie pe lant, pe cardan, cu suport electric, sau fara, cu dinam in butuc sau fara, cu frane disc, etc
      Chestia e ca si calitatea e foarte diferita. Vrei ceva ieftin, pregateste-te de surprize neplacute. O bicicleta decenta, costa in jurul a 1000 eur, adica 5000 lei, indiferent cine o produce si unde e produsa.

  3. ” cea mai justă dintre orinduiri” , adică comunismul, NU a reușit veci sa asigure o chestie ELEMENTARA.
    Hrana necesara populației.
    Că se chema URSS sau RSR, a fost o problema majora (ascunsă voit).
    URSS și an după an , a importat milioane de tone de cereale.
    In primis de la spurcații capitaliști americani. 😀
    Iar Romania multilateral înapoiată unde standardul de viață era la nivelul de jos al statisticilor internaționale , a reușit performanța să reintroducă cartelele alimentare in anii 80.
    Cică cu dorința de a achita datoria esterna.
    Doar in parte adevărat.
    Comitetul de stat al planificării era total rupt de realitatea națională.
    Ca urmare, planificarea aiuristica , ” din burta” a creat obiective imposibil de ajuns . Și fără achitarea datoriei esterne era o clara penurie de produse alimentare . Cantitativ , calitativ și ca diversitate. Achitarea datoriei a doar amplificat problema devenită vizibilă pina la nivelul de simplu cetățean care pierdea ore și ore sa cumpere ceva picioare de pui.
    Tot ascuns din frica de a recunoaște incapacitatea intelectuala a decidenților. (prosti dar pe funcții)

    Bunuri de larg consum. Sublime. Mărețe și puține.
    Chiar daca a existat un salt tehnologic prin cumpărarea de licențe.Tot de la spurcații de occidentali. 😀

    PS.
    Desțelenirea terenurilor in Kazakistan a necesitat in primul rand multa apa. (Irigații)
    E cauza principala a secării treptate a lacului Aral.
    Apa lui iriga enorme terenuri de bumbac.
    Care conform standardului international era de proasta calitate.
    ( se vede simplu. La ciorapii de bumbac . Far rapid ghemotoace mici pe întreaga țesătură. Inexistent la ciorapii cu bumbac de buna calitate.
    Care coincidenta 😀, e tot ” made in USA”. )

    • În timp ce comuniştii români importau bumbac din URSS, sovieticii obţineau în aceeaşi perioadă bumbac din Egipt. Sunt atent la aceste elemente şi încerc să înţeleg de ce se întâmpla aşa.

      • E foarte simplu. Sovieticii importau bumbac, ce nu le trebuia, din Egipt ca să țină pe linia de plutire economia falită a Egiptului călăuzit de Nasser pe calea cea fără de întoracere a socialismului. Tot prin exportui de bumbac egiptean (revândut de sovietici în pierdere) s-au achitat și ratele pentru barajul de la Aswan ce cică ar fi costat URSS mai mult ca programul ei spațial până în 1970. După războiul din 1973, când Sadat a decis să o rupă cu sovieticii și a trecut în tabăra americană, rușii au oprit brusc orice importuri de bumbac egiptean.

        La fel a fost și cu Cuba. Sovieticii au importat timp de 30 de ani toată producția de trestie de zahăr a Cubei, ca să contracareze embargoul american și ca să creeze iluzia că economia cubaneză totuși funcționează…

        • Egiptenii produc si bumbac de calitate.
          In orice caz, rusii n-aveau nici imbracaminte, care era valuta forte a romanilor turisti prin Rusia

          • Da știu. Tata a fost în URSS prin 197# și portarul hotelului n-a plecat de la ușa lui până nu i-a vândut ceva: Un maieu purtat și o cămașă pătată în ajun.😃

            Sovieticilor nu le lipsea îmbrăcămintea din cauză că nu aveau bumbac, ci din cauza minunatei planificări comuniste. Ei exportau de altfel bumbac. Au fost mari exportatori de bumbac cred că în toată epoca comunistă. Până au pierdut Kazahstanul. Așa cum și azi sunt mari exportatori de gaze naturale și, dacă am reținut corect, cam 1/3 din locuitorii Rusiei de la vest de Urali nu au nici azi rețea de gaze naturale.

      • În ce privește înțelegerea legilor după care tovarășii activiști ar fi condus societatea este cazul să vă amintiți un citat celebru din opera lui Mihai Eminescu: Nu cerceta aceste legi căci ești nebun de le înțelegi!!! Citindu-vă articolele, foarte bune de altfel, mă mir că nu v-ați amintit de acest citat din opera lui Mihai Eminescu !!!
        Ca să-i înțelegi pe cei care au condus România în perioada comunistă, trebuie să aveți un anumit cinism și săluați lucrurile așa cum au fost și sunt. O să vă relatez o istorie reală. Prin 1987-88, în România, într-o vizită intempestivă, a venit Nr. 2 din Ministerul de Externe al Japoniei. Tipul era furios, mai ales pentru că nu înțelegea nimic din ce se întâmplase. Japonezul era indignat pentru că România nu avea, în acel moment, de 4-5-6 ani ambasador la Tokio. Din punct de vedre al uzanțelor diplo-matice era un afront grav, mai ales că ambasadorul japonez la București nu fusese retras decât de un an, maxim doi. Guvernul japonez se întreba dacă România nu vrea să rupă relațiile diplomatice cu Japonia. Ceea ce toți japonezii ăia cam proști, conform standardelor Cabinetului 1 și, mai ales, 2 nu înțeleseseră și făcuseră atâta tevatură era că țățica Leanța a lu’ Nicolae Ceaușescu, pe la care treceau dosarele, pentru avi-zare, tuturor celor propuși să exercite funcții cât de cât importante. Țățica Leanța uitase, 2-3-4 ani, să verifice dosarul ambasadorului propus la Tokio.

    • Chestia cu lipsa de alimente e mai cu schepsis de cât credeți! Pentru a înțelege care este schepsisul, întrebați-vă de ce Lenin avea resentimente puternice față de țărani !!! Conform Lenin, comunismul urma să fie impus de clasa muncitoare, de muncitori !!! Idea este simplă: o familie țărănească își poate produce hrana necesară iar excedentul, dacă are nevoie, îl poate converti în bunuri de larg consum. Pentru Lenin și ciracii săi așa ceva este de nepermis fiindcă asta înseamnă că un număr însemnat de oameni nu mai pot fi conduși, mai exact, conducătorii comuniști trebuie să le ofere ceva ce s-ar putea să fie refuzat.

      • Aveţi dreptate. Tot amân un studiu despre agricultură şi datoriile externe de la începutul anilor ’60, din lipsă de timp.

    • Papica, hainutele, casa distractia sunt chestiuni secundare in drumul neabatut spre comunism. Scapa cine poate. Fie ca ideologia sa-ti tina de frig si foame:)
      Omul nou ideal trebuie ca era practic un cimpanzeu barbierit si bine adaptat la frig.

      • Juramantul micului comunist:

        Jur cu mana pe buric,
        Sa cresc mare si voinic,
        Pe-ntuneric si in frig,
        Fara sa mananc nimic.

        Aaaaaleeeeluuuuuiaaaaa!

      • @Zambetul Lui Ilici : Omul nou ideal era cel identic cu celilalti oameni noi si care avea o singura menire existentiala: sa sustina neconditionat sistemul care l-a creat.

    • În presa timpul au fost promovaţi foarte mulţi stahanovişti. Aceştia nu aveau legătură cu serviciile sovietice de informaţii.

  4. Dacă există un domeniu în care economia comunistă a dat un chix uriaș este tocmai in cel al bunurilor de consum: de la mâncare până la pantofi si chiloți.
    Un economist britanic scria prin anii 80 ca succesul inițial al economiilor planificate s-a disipat cand s-a trecut la o economie mai diversificată in care trebuiau planificate produse mai diverse nu doar oțel, cărbune și petrol.

    • Aş dori să citesc o teză de doctorat în care să fie prezentată economia românească a bunurilor de consum din perioada Războiului Rece. Din lipsă de ocupaţie, m-am apucat să o scriu singur. :)))

    • In 190 Barladeanu (sau Stolojan?) spunea ca la CSP o pagina începea cu tun si se termina cu tutun. Totul era planificat de aceiași oameni. Sa ne imaginam cum putea un colectiv cat de capabili sa fi fost sa știe cate pachete de Carpați sau Mărășești trebuiau in tara.

    • Prea mult „subiectivism” .. adica se impunea cheful unuia sau mai rau a uneia care suspina „in tineretea mea” si bloca aparitia obectlor la moda .. asa ca ne „ieduce”. Deci , de ani de zile moda cerea cravate extra largi, de la 12 la 15 cm, da continua productia de latime 5 la 7 , hai 9. (nu sfatuiesc p-0e nimei sa ma contrazica .. din … „paseism” imi pastrez crvatele.. de la 3,5 la 16 cm latime, din 1969 … peste 40!).
      Erau la moda pnatalomii strmati batjocoriti itari ? Ei si ? „pe vremea noastra eram decenti toarasi” asa ca … 23 cm la manseta! Nu mai era la moda manseta ? Ei si ?
      A aparut moda evazati ? Poruceau „itari”! 20 cm!!! Cand s=ua prins ca se vand evazatii …. si refuza itarii … moda deja se schimbase!!

      Se cerea culoarea X ? Ce e frivolitatea asta ? Orice numa culoarea la moda NU!!!!

      Unele produse se vand mai greu? Atunci scoatem din productie .. pe alea cu cerere!!!! Modelele urate, fara miscare se produc ! A da.. uratae fara miscare – adica modele care fusesera noi si moderne cu cca 15-20 de ani inainte !!!

      Nu atat „planioficarea” cat capcitatea de decizie bazta pe basdaci „morlizatori”. Ca daca planifici sa produci si sa vinzi 40.000 perechi de pnataloni ai face bine ca sa te gandesti ca multi vor o anume culoare si ca vor ca sa/nu aibe ,manseta ….. Asta daca vrei sa vinzi .. na tocmai gitul publioc se indragise de o non culoare, adica verdele ala mai de camuflaj … titi doream jeans reiati cam de aceasta culoare ! Si ? Pai cand gaseai reiati .. erau negri, erau brun (in gnl un cacaniu roscat) , labstri salopeta da verzi si mai ales verde „militar” de camuflaj nu!!!!

      De ce?
      Pai sigur undeva cineva decisese ca pe vremea lui/ei si ca trebuia sa ne ieduce!!! Ce avea socialismul cu culoarea ??!!!

      A!! Si am auzit ca din cauza uneia a fost mare mare scandal undeva un se se plalnifica productia de spirtoase. Nimerise una care avea un fix „bautul de rom e relativ normal insa coniacul estr sigur destrabalare capitalista!” Cica 2 zile a durat .. pana cand cucoana a dat pe goarna ce crede ea despre cei care beau coniac .”Adica fa tovarsica ma consideri porc ca beau coniac si nu rom?!!” ar fi replicat cam deranjat unu „mai mare si mai tare”

      Sa nu mai zic cate traznai am auzit eu in adolecrenta, copilarie… Fosti taranisti si liberali aplaudau impreuna cu comunistii tunderea pletosilor… proetsau la unison impotriva evazatilor si cravatelor prea late .. erua de parere ca pick ul era bun insa magnetofonu era ptr cam „golani” .. Femeile toate erau cam de parere ca pantaloni nu poarta decat curvele samd etc
      Insa in economia planificata unu putea sa impuna astfle de pareri !!!!

      • Simpatica amintire! Sunt curios, daca nu va deranjeaza intrebarea, cam cate cravate aveti? Va intereseaza si moda cravatelor din prezent?

        Scuze daca am fost prea indraznet!

  5. Hm … in gnal este in afara expereintei mele (nascut in 52 deh)

    totususi pentalogul l-am auzit prima data dupa 1980 …. nu mai stiu chiar de la cine (Nelu, sor-sa sau nevasta?). Ca in anii 5a era la moida dictonu antonescian „cine liumba lunga are, va taia la sare” (cu observatia ca regimu popular era mai .. dornic de sare!!!)

    Si ceva despre „răcitoare de gheaţă pentru uz casnic” Asta erau racitoare . Tin minte ca am vazut vreo 2 la familii mai .. instarite. Ceva ce aducea a dulap scund, lemn alb captusit cu tabla zincata in care se punea juma de bloc de gheata …Gheata care era cumparata … (un bloc arata cam ca o bordura ata ca aspect cat si ca dimensiuni).

    Mai tin minte ca se vorbea de haine cumparate „pe puncte”. Cand ma fots curios nu prea am gasit oameni care sa povesteasca (in gnl erau prea tineri, adica cca 20 de ani in 50)

    Cat despe calitatea mainii de lucru …. mde mde mde. Cica sunt necesare 3 generatii ca sa faci din lucratori agricoli muncitori industriali .
    Asta nu inseamna ca ar fi trebuit sa ramanem „prin exce;lenta” tara agricola ….

    Cat despre paseism … hm .. In anii 90 am vazut unii care divagau despre leul de aur interbelic (de fapt disparut din circulatie de prin 1915, cand a disparut moneda de aur din Europa. Din criculatie adica nu te duceai sa bei un schwartz si scoteai un franc. Nu dom’le scoteai o asignata! ) si pe altii, primii din neamu ,llor cu mai muot de 4 clase cxare divagau despre cum in 1930 toata lumea mergea la faculotate in Apus (multam … am cunoscut o singura persoana.Dar tiate rudele mele de sange urmasera macar 1 an de facuotate in Romania pana la ultimatunul sovietic! )

    • Ţin minte că bunicii mei au avut aşa ceva în casă, iar în presa din anii ’40-’50 există mai multe informaţii despre fabricile de gheaţă din Bucureşti şi vânzarea gheţii pentru populaţie.

    • Culmea know-howului tehnologic romanesc a fost probabil avionul IAR-80 din ’39. Multe astre s-au aliniat atunci. Nu e putin lucru ca macar pentru un an sa fii tehnologic cot la cot cu nemtii si englezii. 1920-1940 probabil anii de glorie ai Romaniei in Europa, de atunci a fost un mare downhill.

      • Ai fots cot la cot pe dracu ghem…

        Sa explic ..
        Motorul IAR K 14 era de fapt Gnome Rhone care era derovat dintr=un Bristol Jupiter Jupiter fusese un motor excelent, dar in anii 20!!! noi. avisesem de gand sa cumpram licenta lui Bristol Mercury .. dar nu se stie cum am luat Gnome .

        Fuselajul era derivat din PZL 24. Claculul rezistentei se facea dupa polonezi …

        Perpfrmantele IAR 80 sunt prezentate usor cam „comercial”. Adica se ia pertomenta prototipului (1938) sau a seriei A (50 aparate 1940) si se compara cu a protitipurilor Me 109 si He 112 din 1935 sau cu a primelor serii Me 109 si He 112 dotate cu Jumo 210 (max 700 cp) si mucles despre cestia ca in 1940 Me 109 E(mil) era dotat cu Benz DB 601A de 1100 cp atingand 570 km/h.

        Si se tace mai ales asupra lui Supermarine Spitfire ….

        On rest, in 1940-41 IAR 80 inca era „decent” dar in 43 era tragic depasit!!!

        • Da, si nici instrumentele de bord nu erau conceptie romaneasca, nici armamentul etc. Nu despre asta vorbesc.
          Ci despre faptul ca uzinele IAR, infiintate de mai putin de 15 ani, au reusit sa produca un avion monoplan metalic cu tren escamotabil, care in momentul 1939-40 era competitiv, pana si in aprecierea pilotilor de test nemti. Desigur ca a ramas ulterior in urma, cu motorizare insuficienta. Ce ar fi fost daca ar fi putut fi echipat cu 801TS-ul de la BMW?…dar asta e alta poveste.

        • Da, IAR-80 a fost un soi de Frankenstein cu o bună parte din fuselaj preluată de la PZL-24 și cu aripile scara ~1/2 ale Savoia Marchetti-79 (puternic modificat și fabricat în licență în România ca IAR-79. Însă pentru vremea lui 1939-1940 era un avion competitiv. oricum întrebarea e de ce n-au reușit polonezii să-și dezvolte așa de bine PZL-24? În momentul invaziei germane, grosul aviației lor de vânătoare era format din PZL-7 și PZL-11…

          Mai bun decât ceea ce puteau scoate la interval mari industrii aeronautice ca cea franceză sau italiană. În plus s-a reușit fabricarea sa în peste 400 de exemplare.

          Piloți care au zburat cu el au afirmat că era competitiv cu Me-109E și Hurricane Mk I – ambele aflate în serviciul armatei române. Pentru o țară mică cu tradiție industrială aproape inexistentă era o performanță frumușică.

        • A, și încă ceva.

          În memoriile sale scrise după moartea lui Stalin, A.S. Iakovlev (Ăla cu Iak-urile – „Un constructor de avioane povestește”), ce era ministrul adjunct al industriei de aviație sovietice în timpul războiului, spune că Stalin evalua avioanele după viteza lor maximă. Ca și dumneavoastră👍. A avut șocul vieții când Mig-3 cu o viteză maximă de 640 km/h sau Iak-1 și Lagg-3 ambele cu 590 km/h, cădeau ca muștele în luptă Me-109, He-112, IAR-80 sau Reggiane-2000, toate cu viteza maximă mult inferioară celor rusești.

          Un Mig-3 a fost capturat de armata română (pilotul ucrainean înfometat dezertase la noi) a fost testat și considerat extrem de slab. Era construit după indicațiile mustăciosului strict pentru viteză, altitudine și nimic altceva.

        • In 1944 s-a dat ordin ca IAR 80 sa nu mai iasa la lupsta cu amercianii. Ocazie ptr un spendid discurs la lui Serbanescu eu personal mă înscriu în insubordonare şi declar în faţa domnului comandor…că nu execut acest ordin, acceptând să suport orice consecinţe! Rog însă pe domnul comandor…să amâie consecinţele până la terminarea acestei epopei. Nu înţeleg ca un inamic, oricât de mare şi puternic ar fi, să intre în ţara mea ca-n sat fără câini şi s-o pustiiască„. A murit ca urmare a insubordonarii la 18 august .

          Avioane rusesti. Nu stiu cat erau de bune insa cica pilotiio lor nu prea aveau scoala!!! Stiau cam sa decoleze, aterizeze si cam atat.
          In plus se mai baga si „doctrina” . Cea sovoietica prevedea ca aviatia de vantoare sa atace in razmont forte terestre .
          Cea europenana . nu.
          asa ca intervenea regalul motoarelor . Motoarele avioanelor germane si romanesti erau regalat ca sa dea putere la 3500-4500 metri. Alea sovietice dadeau totu intre 0 si 1000 metri.
          Am acesta infortmatie de la domnul Cara Ion, lt comandor, aviator inginer (decedat in 88 .. cand deja mai intelegeam dspre ce este vorba)

          Mig 3 era insa interceptor ptr inaltimi mari – adica 6-7000 metri

          Polonezi ?! De ce?
          D’aia! Adica fara raspuns. Doar ca PZL 24 a fost utilizat doar de Romania, Bulgarias, Turcia si Grecia . Lesii s-ua multumit cu PZL 11
          Intarzierea constructiei lui PZL 50 ne arata ca nu prea credeau in utilitatea unor noi avioane de vanatoare. Insa s-au straudit cu bombardiere ….
          Ce e d’aia ? „„Celor pe care vor să-i piardă, zeii le iau mai întâi minţile”!
          Si ptr asta de obieci este folosit primul pacat capital – TRUFIA! Polonezii aveau sa dea si altora!! Asa ca ce le trebuia Jastreb cand aveau PZL 11?!!

          PS. Cum zic .. „la vremea lui”, in 40 IAR 80 era „decent” , cu performante mediocre dar mai bine ca un FIAT G 50, Gloster Gladiator (intrat in productie in 37/38) , Fokker D.XXI , Policarpov I 16 cu motoare de pana la 900 cp (ca in Spania) …

          Dar in nici un caz primul din lume, sau macar al patrulea!!!

          • În 1944 nici Me-109 Emil sau He-112 (avioane din aceeași generație cu IAR-80) nu mai aveau voie să iasă la luptă cu americanii, iar Hurricane Mk I ieșiseră deja din serviciu. Erau cu toate depășite, însă încă mai mergeau în luptele cu rușii. IAR 80/IAR-81 a servit onorabil până în ultima zi a războiului cu germanii.

            În privința rușilor, ei au folosit vreo 3000 de Hurricane până la sfârșitul războiului. Au folosit aproape 5000 de P-39 Aircobra (avion refuzat de USAAF pe motiv de performanțe scăzute) tot până la sfârșitul războiului. Cea mai mare partea
            a așilor sovietici și-au obținut victoriile pe P-39… Asta spune cât de proaste erau de fapt avioanele sovietice contemporane. Același lucru l-au spus și piloții francezi din regimentul Normandie-Niemen și au luptat pe frontul rusesc. Ei au zis că până pe la Iak-3, Iak-9, La-5 și La-7(ultimii doi ani de război) rușii practic n-aveau avioane de luptă… Sigur piloții lor aveau probleme mari de pregătire dar și avioanele pe care zburau era proaste.

            Deci criteriul vitezei maxime nu are cum să definească doar prin el însuși performanțele unui avion de vânătoare. De aceea absurditatea repetată papagalicește de propaganda lui Pingelică „cu al 4-lea avion de vânătoare al lumii” e lipsită de sens. Era un avion foarte bun pentru vremea lui. Era comparabil și competitiv cu cele mai bune avioane ale lumii din vremea sa, ceea ce era o realizare remarcabilă pentru o industrie lipsită de tradiție cum era cea română. Asta e tot.

          • Ah, și încă ceva. În iunie 1944 26 de IAR-uri 80 ale grupului 6 vânătoare ale căpitanului Dan Vizanti au atacat cu tupeu 77 de Lightning-uri (jumătate echipate ca bombardiere, jumătate ca avioane de vânătoare) ale grupurilor 1 și 82 americane angajate într-un atac de precizie în apropiere de Ploiești. Sursele americane acceptă între 22 și 23 de Lighting-uri pierdute în acea luptă (alte avioane avariate au mai fost pierdute pe drumul de întoarcere aspre Italia). Corpul Aerian Român a recunoscut în acea zi 24 de victorii ale Grupului 6. În orice caz nu a fost pierdut niciun IAR-80. Oricare ar fi adevărul (22 sau 24 de avioane doborâte), IAR-80, așa depășit și obosit cum era în 1944, a avut totuși amurgul său în glorie. Pot să-l citez pe Ronald Reagan: „Not bad at all for an old man”… 👌

  6. Fain articol, ca de obicei. Cel mai tare ma bucur sa stiu ca mai mult ca sigur exista tineri de 20-30 de ani care citesc articolele dvs.
    Interesant paragraful cu concedierea, in tara cu job obligatoriu :)
    Treaba cu bunurile de consum: ce bine ar fi fost in comunism daca nu erau domle cetatenii astia care vor sa traiasca si sa cumpere chestii si ne incurca noua treburile :))
    Mi-au placut si cele 5 principii, sanatoase pentru vremurile care din pacate vin.

    • Dacă nu i-am atras încă pe tineri cu bicicletele din anii ’50, voi încerca să prezint cazul IL-urilor 18 reținute la sol pentru trei săptămâni, în 1963. Tehnică sovietică, mentalitate românească și un raport al Legației SUA de la București. Mergem înainte!
      La principii există și o variantă scurtă, în trei timpi:
      1. Dacă este, este!
      2. Dacă nu este, nu este!
      3. Aia e! :)))

    • Subscriu. Si eu citesc articolele domnului Opris cu mare placere. Nu le comentez intotdeauna, pentru ca nu am cunostinte de interes in domeniu.

  7. Deoarece am observat că bicicletele au stârnit multe comentarii, se cuvine să completez informaţiile din materialul de mai sus. Din toamna anului 1954 până în luna iulie 1957, inclusiv, au fost realizate 100.000 de biciclete „Victoria” la uzina „6 Martie” din Zărneşti. Autorităţile comuniste de la Bucureşti au considerat că este vorba despre o mare realizare a industriei româneşti de bunuri de larg consum.

    • Ha, ha, ha… 100000? Slăbuț. 😊

      Îmi amintesc că pin 1990-1991 când a rămas Fidel Castro fără livrările de petrol sovietic le-a cerut fraților chineji 1 milion de biciclete ca să țină Cuba în mișcare. Chinejii au zis: „Oricând cu plăcere. $30/bicicletă” (sau așa ceva), la care Castro a lăsat-o baltă. Țara Cubei n-avea de unde scoate $30 de milioane. El spera la un „ajutor frățesc”.

      Dacă la 10 milioane de suflete Cuba avea nevoie de 1 milion de biciclete, atunci aș zice că României n-aveau cum să-i ajungă 100000 de biciclete la vreo 18 milioane de suflete în 195#.

  8. Eu sunt curios cum a evoluat industria de semiconductori a Romaniei. Probabil ca era legata de aparatele de radio, de industria militara. Dar nu mi-e clar de ce capacitatile de productie nu au fost preluate dupa 1989, pentru ca oricum nu s-ar fi plecat de la zero.

    • Chiar ieri am găsit prima menţionare despre semiconductorii româneşti. În principiu, Institutul de Fizică de la Bucureşti, condus de prof. Eugen Bădărău, ar fi trebuit să se ocupe de semiconductori, cu ajutorul sovieticilor, începând din anul 1959. Însă până la a scrie un studiu pe această temă este o cale lungă! Voi încerca, dacă mai găsesc documente pe această temă.

    • Domnul Opriș care citește prin arhive probabil știe mai multe (sau poate afla) dar producția IPRS a fost clar sub licență franceză, tranzistorii cu germaniu de la început erau echivalenți cu Thomson ( la modul că EFT323 de la noi era echivalent cu SFT323 de la francezi). Dar IPRS nu făcea decât circuite standard, nivelul de integrare era la nivelul anilor ’70 și nu cred că s-ar fi putut tehnologiza în anii ’90 când de fapt au dispărut producătorii din toată Europa. ( iar la circuitele standard nu puteai concura cu producția asiatică, pentru că era pur și simplu doar o bătaie pe preț). Cea de-a doua întreprindere era Microelectronica, unde s-au încercat circuite mai complexe, și era în general bazată pe tehnologie RDG din câte știu eu. Plus, pentru prima dată la noi, cu puțin timp înaintea revoluției, led-uri. Nu aș băga mâna în foc dar e posibil ca încă să mai existe, cel puțin într-o vreme mai făceau circuite diverse în serie mică, probabil prototipuri pe diverse proiecte de la Facultatea de Electronică și firmele care mai au birouri pe la noi. Țin minte că am instalat un server la ei prin anii 2000 deci pe atunci încă mai funcționau.( în studenție le-am vizitat pe ambele în celebrele „practici”, cred că mai am un „wafer” de la IPRS pe undeva pe la țară printre alte lucruri de când eram student). Una din problemele IPRS era că era în București, praful obișnuit al zonei se traducea în „zgomotul” circuitelor produse, însă oricum ei erau „calul de bătaie” al industriei în epocă. DIferențierea se face la cât de mici poți face componentele într-o anumită tehnologie, iar tehnologia IPRS, deși era decentă ( în sensul că circuitele funcționau corect) , nu permitea mai mult de porți logice sau circuite analogice standard. Microelectronica „împacheta” și procesoare Z80, dar cred că lua chip-ul de prin Asia , oricum avea capacități un pic mai avansate de integrare. Nu am urmat secția de circuite integrate, probabil un coleg de la secția respectivă ar putea fi mai exact.

      • Semiconductorii sovietici, lăudaţi de conducerea Institutului de Fizică de la Bucureşti în anul 1959, erau cu germaniu.
        Din păcate, virusul a apărut şi la Arhivele Naţionale ale României. De aceea, accesul la documente este temporar suspendat la Bucureşti. În ultimii doi ani am primit aproape tot ceea ce am solicitat şi mulţumesc şi pe această cale personalului arhivelor, care şi-a făcut datoria cu profesionalism în asemenea vremuri grele. Ceea ce nu am primit sunt dosare clasificate, de la „secret de serviciu” până la nivelul maxim, „Strict secret de importanţă deosebită” (celebrul SSID). Numeric, este vorba de 6 dosare clasificate, iar în cazul dosarelor primite numărul lor ajunge la 50 de unităţi (estimativ).
        Până în prezent nu am găsit nici un dosar creat în mod special cu documente despre industria electronică din România. Nu cred că există aşa ceva în arhive. De aceea trebuie să caut prin mai multe dosare documente despre acest subiect. Nu este greu, însă am nevoie de timp pentru a reuşi să găsesc informaţiile pe care, apoi, le pun într-un singur studiu. Apoi, este şi presa vremii o sursă foarte importantă de informaţii, mai ales pentru stabilirea cronologiei şi pentru aflarea unor elemente simple pentru un neofit ca mine. :)
        Pe listele cu documente pe care doresc să le solicit în acest an se află şi dosare care, presupun, conţin informaţii despre tranzistori, televizoare, aparate de radio şi computere. Dacă în aceste dosare se află informaţii despre vehicule, avioane şi licenţe de fabricaţie, cu atât mai bine. Pentru acest plan este nevoie de un element esenţial: sănătate pentru personalul arhivelor de la Bucureşti.

        • păi bine, primele tranzistoare au fost cu germaniu, deci și cele sovietice. Doar că ele difereau constructiv, cele sovietice erau pe principiul „zdarovaia”, niște pălării cât un ghiul de îmbogățit de tranziție, cele de la IPRS erau, la fel ca cele occidentale, micuțe și gingașe :)

            • Discuția e destul de delicată. La „Adelaida” pe site (de unde cumpăr eu din solidaritate oltenească) un tranzistor BD139 e 1.50RON. Un BC327, tranzistor de uz general, 90 de bani. Tranzistorii ăștia nu sunt nici mai răi nici mai buni decât cei făcuți de IPRS. Evident că încă se caută, doar că nu poți să ai nici un atu în afară de preț ( bun, poate acum cu criza semiconductorilor ar fi avut profit în sfârșit). Ei încă au mai funcționat o vreme în anii ’90 când salariile de la noi erau comparabile cu cele din China, dar fără o retehnologizare rapidă până prin ’92 soarta le era oricum pecetluită după părerea mea… Oricum trebuia măcar să le treacă prin cap să se mute de la Băneasa mai la munte ( praful e dăunător procesului de fabricație), prin vânzarea terenului poate puteau să facă de o linie second-hand pentru MSI-uri, ca să poată face măcar integrate pentru TV color … Dar noi eram proști în perioada aia, nu înțelegeam nimic din lumea în care intraserăm, și o spun cu toată candoarea de absolvent promoția ’91 :)

        • Foarte interesant mi se pare subiectul. Cred ca ar fi util pentru politicienii de astazi. Dar si pentru cadrele didactice – de fizica si de istorie. Multumesc mult pentru raspuns! Sper sa nu ratez lansarea lucrarii dumneavoastra!

        • Mi se pare normal si chiar uman , astia care vand secrete rusilor sint de obicei mai purisani la generatie, vand si ei ce-au pus deoparte din campul muncii , mai fac si ei un ban de-o aspirina, de-o vopsea de par….
          EFT-urile erau bune ca scoteai din ele vaselina siliconica si o foloseai la statiile cu 2N-uri. BC-urilor le pileai capacul si faceai fotodiode . Tiristorii de IPRS mergeau la orgi de lumini. Hustler si Playboy se gaseau mai greu asa ca ce era sa faci, te consolai cu Tehnium. Vremuri….

          • Fotodiode din BC-uri 107 cu capacul pilit am făcut și eu, aveam colegi de liceu care făceau orgi de lumini cu tiristoare de la IPRS și stații cu 2N-uri cu panouri frontale di. aluminiu copiate după Akai, dar eu dădusem deja în mania televizoarelor pe vremea aceea, făceam convertoare ”pentru ruși”.

            Mă consolam și cu Tehnium, dar schemele de convertoare din Tehnium nu prea funcționau. Aveam o prietenă în Franța care îmi mai trimitea Haut Parleur și Electronique Pratique, dar am ajuns de mai multe ori să dau ”extemporale” cu un ofițer de contrainformații, din cauza lor.

            Din RDG se aduceau prin contrabandă tranzistoare SU160 / 161, echivalente cu BU205 și 208 de la Toshiba, iar pentru ele nu dădea nimeni ”extemporale”, că aveau și securiștii televizoarele proprii de reparat :)

          • Da, bun, la sfârșitul anilor 70 când am ajuns eu pionier deja EFT-urile erau depășite :) Dar cred că în ’87 sau ’88 când am fost la practică la IPRS am pus personal întrebarea: „de ce mai țineți deschisă linia de germaniu?” Iar răspunsul a fost ( real sau în glumă nu am cum să știu) „avem conmenzi de piese de schimb din Albania”. Deci în tot cazul linia era deschisă. Meseriașul de la noi din sat însă ne-a reparat un pick-up Tesla cu finali cu germaniu înlocuindu-i cu celebrele perechi BD138/139 și modificând schema corespunzător, așa că nu prea cred că mai aveau mare căutare. Pe componente discrete IPRS era relativ decent, însă nu prea ai cum să faci față concurenței din China pentru că concurezi doar pe preț. Măcar la nivel de MSI să fi putut integra, poate ar fi avut șansa să prindă vreo nișă bazându-se pe calitatea proiectanților, că în 1990 încă erau prin țară… Ar mai fi de amintit că în comerțul socialist BC-ul era 30 de lei, abia când a venit domnul Vătășescu în minister, în ’90 ajungând la prețuri rezonabile, gen 50 de bani… Aș zice că politica de prețuri era intenționată ca să descurajeze „meșteșugarii individuali” care s-ar fi îmbogățit peste noapte cu orgi de lumini și amplificatoare de bulgari/sârbi… însă evident că piața era mai puternică decât regimul, așa că majoritatea le cumpăram la negru, la prețul corect…

      • Dar si acum se folosesc circuite mai simple, aduse din China evident, pentru uz hobby si pentru invatat (tot felul de microcontrollere). Romania nu putea sa produca asa ceva?

        Nu sunt din categoria celor care spun „Romania nici x.. nu mai poate sa produca!”. Gandesc din perspectiva pur economica si mi se pare logic ca o fabrica de acest tip din Romania sa fie pe profit. Iar acum, cu noile programe de sprijin ale UE, ar fi fost pe val.

        Si oricat de slabe ar fi fost produsele, oamenii erau pregatiti totusi iar pregatirea unui electronist e dificila, plus ca trebuie sa ai o baza de cunostinte solida pentru asa ceva.
        ===

        Spre pilda si acum se folosesc becuri de lanterna la orele de fizica. Poate e bine, poate nu, dar nu despre didactica vorbesc, ci despre nevoia de asa ceva. La fel, tranzitorii sunt foarte buni si acum la orele de fizica (cei care isi mai bat capul cu asa ceva). Plus nostalgicii si cautatorii de deosebit. Adica exista o piata.

  9. Eu am aproape patru biciclete , una din titan, una din vitan, una din pantelimon si a patra nu mai stiu de unde ca eram matol dar la una ii lipsesc niste amanunte , n-are roata din spate, aia din fata, ghidonul , foaia si cadrul; in rest e completa. Asta ultima de care zic e cea mai buna , poti s-o iei cu tine oriunde , ca lantul nu ocupa mult loc iar seaua o poti tine in mina. Far nu-i trebuie , ca consuma curent si oricum cat de tampit sa fii sa umbli noaptea pe carosabil cu un lant de bicicleta in buzunar si cu o sea in mina ?! Mai te ia si politia , zice ca erai terorist domesticit: ce planuri ai tu mah cu lantul ala in buzunar ? Mai ales aici la granita cu Ucraina. Chiar, ca mi-am adus aminte, ce bine e sa mai vorbesti cu lumea din NATO: voi va mai amintiti bicicletee alea ?
    Apropo, unul trecea zilnic , de trei ori pe zi, dus intors granita cu Ucraina , se ducea cu un sac gol , si se intorcea cu un sac cu nisip pe bicicleta. Il controlau astia la vama in fiecare zi dar nimic, omul aducea doar nisip, nu i-au gasit tigari, magiun, fete, grenade , nimic de contrabanda. Dupa un an i-au oferit omului 10 mii de euro recompensa numai sa le zica si lor cu ce face contrabanda.

  10. După ce am citit toate comentariile despre tranzistori şi alte piese despre care habar n-am, mi-am dat seama că există o mare cerere din partea cititorilor pe tema istoriei electronicii româneşti. Când o să se ridice mira la Arhivele Naţionale, voi pune pe prima listă de solicitări şi două dosare despre piesele electronice. Poate-poate am noroc şi voi găsi mai multe explicaţii despre ce anume se fabrica prin anii ’70 la IPRS.
    Vă mulţumesc pentru toate comentariile.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro