joi, martie 28, 2024

Colaborarea dintre Securitate şi K.G.B. pe teme de spionaj şi contraspionaj (septembrie 1962)

Subiectul de faţă nu constituie o noutate în analiza istorică, însă un document păstrat în arhivele de la Bucureşti poate să ajute la prezentarea unor idei şi puncte de vedere privind schimburile de informaţii efectuate între autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Moscova la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60. Totodată, documentul pe care îl publicăm în anexă dezvăluie mai multe probleme pe care, în mod repetat, Alexandru Drăghici le-a semnalat unor lideri ai K.G.B. Acestea erau cunoscute şi de Gheorghe Gheorghiu-Dej – care a adnotat raportul ministrului român al Afacerilor Interne cu un creion roşu-albastru, ascuţit la ambele capete – şi puteau să provoace tensiuni grave în relaţiile dintre politicienii României comuniste şi cei ai Uniunii Sovietice, în cazul în care conducerea K.G.B. neglija sau chiar ignora interesele naţionale ale părţii române, prezentate cu diferite prilejuri.

Contextul în care Alexandru Drăghici a întocmit raportul său este simplu. La invitaţia autorităţilor de la Bucureşti, generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin a sosit în concediu de odihnă în România în septembrie 1962. Cariera sa profesională era deja impresionantă în acel moment:

– absolvent al Şcolii a VII-a de aviaţie militară (Stalingrad, 1933);

– pilot instructor la şcoala militară absolvită (1933-1935);

– comandant de echipaj al unui avion de bombardament greu TB-3 din Brigada 45 Aeriană a Districtului Militar Moscova (1935-1937);

– ofiţer-elev la Academia Tehnică „Prof. N.E. Jukovski” a Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii (1937-1939);

– ofiţer de contrainformaţii în Departamentul Special al N.K.V.D. din Districtul Militar de Vest (1939-1940);

– şeful Departamentului Special al N.K.V.D. al Diviziei 23 Puşcaşi din Districtul Militar Leningrad (1940-1941). Marea unitate respectivă a participat la războiul de agresiune declanşat de Uniunea Sovietică, la 30 noiembrie 1939, împotriva Finlandei;

– şef adjunct în diferite departamente din Frontul Transcaucazian, Frontul Crimeea, Frontul Caucazian de Nord şi Grupul de Forţe al Mării Negre din cadrul Frontului Caucazian de Nord (1941-1943);

– şef al departamentului de contrainformaţii SMERŞ al Armatei 47, şef al departamentului de contrainformaţii SMERŞ al Frontului de Sud-Vest; apoi, a îndeplinit diferite funcţii de conducere la cele trei Fronturi Ucrainiene alcătuite de autorităţile sovietice (1943-1945);

– şeful departamentului de contrainformaţii SMERŞ din Grupul de Forţe Sovietice de Sud, care staţiona pe teritoriul Ungariei (1945-1947);

– şeful Direcţiei de contrainformaţii a Ministerului Securităţii Statului (M.G.B.) din Grupul de Forţe de Ocupaţie Sovietice în Germania (1947-1949);

– şeful Direcţiei de contrainformaţii a M.G.B. din Districtul Militar Leningrad (1949-1952);

– şef adjunct al Direcţiei 3 Principale (contrainformaţii militare) a M.G.B. al U.R.S.S. (1952);

– ministru al M.G.B. al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (septembrie 1952 – martie 1953);

– după decesul lui Iosif V. Stalin, ministru adjunct al Afacerilor Interne al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (martie-iulie 1953);

– după arestarea lui Lavrenti P. Beria, şef adjunct al Direcţiei 3 Principale (contrainformaţii militare) a Ministerului Afacerilor Interne al U.R.S.S. (iulie 1953 – 1954);

– şef al departamentului de contrainformaţii din cadrul industriei Ministerului Afacerilor de Interne (1954);

– şef al Departamentului 5 (contrainformaţii economice) din cadrul Comitetului Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. (K.G.B.), instituţie creată la 13 martie 1954 (martie-iunie 1954);

– adjunct al preşedintelui K.G.B. (iunie 1954 – ianuarie 1956);

– prim-adjunct al preşedintelui K.G.B. (ianuarie 1956 – 14 martie 1963);

– preşedinte ad interim al K.G.B. (5-13 noiembrie 1961).

La 24 septembrie 1962, generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin a fost primit într-o vizită de curtoazie de către Alexandru Drăghici. Atunci, politicianul comunist îndeplinea funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Interne, însă biografia sa nu era deloc impresionantă în domeniul informaţiilor. Concret, înaltul demnitar român putea să afirme despre cariera sa profesională următoarele:

– deţinut în diferite penitenciare din România, apoi în lagărul de la Târgu-Jiu, în cursul celui de-al doilea război mondial (1936 – 24 august 1944);

– acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (2 mai 1945 – 28 iunie 1946). A fost înlocuit din acea funcţie după condamnarea la moarte (pentru crime de război) şi executarea prin împuşcare, la 1 iunie 1946, a mareşalului Ion Antonescu şi a principalilor colaboratori ai săi: Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Constantin Z. Vasiliu;

– adjunct al şefului Secţiei Politice şi Administrative a C.C. al P.M.R. (1946 – august 1948);

– şeful Secţiei Politice şi Administrative a C.C. al P.M.R. (august 1948 – 1949);

– prim-secretar al Comitetului orăşenesc P.M.R. Bucureşti (1949 – 30 decembrie 1950);

– prin Decretul nr. 1394 din 30 decembrie 1950 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Alexandru Drăghici a fost „chemat din câmpul muncii în cadrele active ale armatei, în Trupele Ministerului Afacerilor Interne, pentru Direcţia Generală Politică, pe data şi cu vechimea în grad de la 30 decembrie 1950”. Alexandru Drăghici a devenit direct general-maior, fără a avea studiile şi pregătirea profesională care să-i confere dreptul de a purta acel grad militar şi de a ocupa o funcţie de general.

Tot la 30 decembrie 1950, proaspătul general Alexandru Drăghici a preluat comanda Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne, iar generalul-maior Mihail Burcă (titularul funcţiei respective) a fost transferat în funcţia de comandant al Trupelor M.A.I.;

– şef al Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne (30 decembrie 1950 – 28 mai 1952) şi, de la 11 ianuarie 1951, ministru adjunct al Afacerilor Interne (până la 28 mai 1952);

– ministru al Afacerilor Interne (28 mai – 18 septembrie 1952);

– ministrul Securităţii Statului (18 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953);

– ministru al Afacerilor Interne (1953 – 24 iulie 1965);

– la 19 aprilie 1954, după două zile de la executarea în închisoarea Jilava a foştilor lideri comunişti Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler, Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu au fost aleşi membri supleanţi ai Biroului Politic al Comitetului Central al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut astfel grijă să îi promoveze pe cei doi lideri după dispariţia fizică a marelui său rival politic, Lucreţiu Pătrăşcanu. Alexandru Drăghici a jucat un rol esenţial în definitivarea anchetei, trimiterea în judecată şi condamnarea membrilor grupului în fruntea căruia au fost puşi Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler. De ce a fost promovat şi Nicolae Ceauşescu în aceeaşi zi? La această întrebare nu am găsit încă nici un răspuns.

Discuţia desfăşurată în prima parte a zilei de 24 septembrie 1962 între Alexandru Drăghici şi generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin, în cabinetul ministrului român al Afacerilor Interne, este intersantă din mai multe puncte de vedere. De exemplu, în documentul pe care Alexandru Drăghici l-a redactat nu se precizează destinatarul notei respective, dacă la acea întâlnire a existat un translator sau dacă discuţia s-a purtat direct în limba rusă. Politicienii comunişti români nu au prezentat niciodată în public abilităţile lor lingvistice, am putea spune chiar faptul că s-au ferit să dezvăluie opiniei publice româneşti cum anume vorbeau în limba rusă cu interlocutorii şi protectorii lor de la Moscova – în special în perioada naţional-comunistă. Dacă un asemenea eveniment a avut totuşi loc, acesta nu a fost consemnat în presa vremii şi în documentele existente în arhiva P.C.R. pe care le-am consultat până în prezent.

Chestiunea existenţei unui translator la întâlnirea respectivă poate să elucideze şi problema unui nume menţionat de către oaspetele sovietic: „Vedeţi, tovarăşe Drăghici, de atâta timp i-am spus lui Zaharovschi: ce-ţi trebuie ţie numele conspirative ale agenţilor ţărilor prietene? Ce importanţă are dacă informaţia vine de la Popescu sau alt nume conspirativ al agenţilor Dv.? Nu este oare suficient că vine de la ministerul de Interne al R.P.R.? Nu a vrut să mă asculte. Asta nu înseamnă că noi avem evidenţa agenţilor Dv. Noi nu avem aşa ceva şi aş propune ca o delegaţie a Dv. să vină la noi şi să verifice fiecare caz în parte”. Sublinieri în textul original, făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu creionul de culoare roşie, au fost însoţite de adnotarea „fi” – „Foarte important” – pe marginea documentului, în dreptul lui „Zaharovschi” şi al numelor conspirative cunoscute de acesta ale spionilor din ţările aliate cu U.R.S.S.

Un translator ar putea să confirme în primul rând faptul că la acea întâlnire au fost pronunţate numele „Zaharovschi” şi „Zaharovski” sau că generalul sovietic s-a referit doar la colegul său, Aleksandr Mihailovici Saharovski. Acesta a fost trimis în România în anul 1949, în calitate de consilier, pentru a ajuta conducerea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului şi a activat la Bucureşti până în anul 1953. Printre altele, acesta s-a ocupat de îndrumarea anchetării în arest a liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. După doar trei ani de la întoarcerea sa la Moscova, Aleksandr M. Saharovski a fost numit în fruntea structurii de spionaj extern (Primul Directorat) existentă la nivelul K.G.B. şi a reuşit să se menţină în acea funcţie până în anul 1971.

O altă ipoteză ar fi consemnarea în mod greşit, de o dactilografă, a numelui de familie pe care îl avea Aleksandr Mihailovici Saharovski, iar Alexandru Drăghici nu a observat greşelile sau a lăsat exact cum a scris dactilografa deoarece aşa cunoştea el că trebuie scris numele respectiv.

În acelaşi mod putem să analizăm şi greşeala din cazul numelui „Semiceasnîi”. În realitate era vorba despre preşedintele din acel moment al K.G.B., Vladimir Efimovici Semiceastnîi.

Ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că nota respectivă a ajuns în mâna lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-a oprit la acesta deoarece liderul suprem al P.M.R. a considerat util bileţelul ataşat de ministrul Afacerilor Interne la acea notă şi care conţinea următorul text, scris cu stiloul: „Tov. Gheorghiu [,] cred că este bine ca acest material să rămână la Partid. ss. Alexandru Drăghici (semnătura scurtă a acestuia – nota Petre Opriş)”. În momentul de faţă putem doar să presupunem – fără a fi vreodată siguri de confirmarea ipotezei noastre – că ambii lideri politici români înţelegeau faptul că orice document românesc putea ajunge la Kremlin, mai devreme sau mai târziu, sub formă de copie sau în rezumat, dacă era interesant pentru autorităţile de la Moscova. Păstrarea „la Partid” a notei respective de informare ne dezvăluie siguranţa limitată pe care Alexandru Drăghici o avea în instituţia pe care o conducea, chiar dacă îndeplinea de peste 10 ani funcţia de ministru al Afacerilor Interne, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej era conştient la rândul său de problema respectivă şi de prezenţa unor „sifoane” (termen peiorativ folosit şi în structurile poloneze de informaţii) la diferite niveluri de conducere ale instituţiilor româneşti, care trimiteau informaţii la Kremlin fără acordul autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

Oare ar fi bine să menţionăm aici şi despre un celebru „bileţel roz”, trimis de către un prim-ministru, în anul 2005, preşedintelui României şi care nu era destinat prezentării publice? Răspunsul este negativ deoarece nu are rost să pretindem unui istoric să se ocupe de pusul ţiglelor pe nişte case bântuite de narcisism, interese obscure, teorii ale conspiraţiei, mania persecuţiei şi rea credinţă. Combinarea acestui amestec nociv de elemente cu datul ochilor peste cap, autovictimizarea publică, căutarea de scandal cu lumânarea şi punerea poalelor în cap trebuie analizată mai curând de un medic (de preferinţă psihiatru), nu de un istoric (chiar dacă poartă titlul de doctor în ştiinţe). Medicina şi istoria sunt domenii complet diferite de cercetare. Eventual, putem să discutăm despre istoria medicinei, însă ne depărtăm foarte mult de tema materialului de faţă.

Într-o altă ordine de idei, prin cunoaşterea permanentă a numelor conspirative ale agenţilor de informaţii din ţările prietene, liderii K.G.B. şi G.R.U. urmăreau, de fapt, menţinerea într-o stare de subordonare faţă de Uniunea Sovietică a tuturor serviciilor de informaţii existente în ţările comuniste din sfera de influenţă a U.R.S.S. În cazul în care conducătorii serviciilor sovietice doreau să obţină direct informaţii de la agenţii străini aflaţi pe teren, aceştia îi puteau contacta fără nici un fel de scrupule şi spionii respectivi deveneau agenţi dubli. De aici putea să apară pericolul deconspirării lor chiar de serviciile de informaţii sovietice, în rândurile cărora puteau fi activi agenţi ai unor ţări din blocul capitalist, iar serviciile de informaţii ale statului român, de exemplu, erau complet surprinse de situaţia gravă creată de K.G.B. sau G.R.U. Acestea sunt motivele pentru care Alexandru Drăghici a insistat la 24 septembrie 1962 cu următoarea declaraţie: „Ţin să precizez şi faţă de Dv. ceea ce i-am comunicat şi tov. Kartaşov, că: nu sunt de acord cu conţinutul scrisorii tov. Semiceasnîi, atât în privinţa evidenţei cât şi în cazurile concrete enumerate, rămânând la punctul meu de vedere. Sunt de acord să colaborăm în toate domeniile dar în condiţii de egalitate. Sunt şi voi fi împotriva condiţiilor de inegalitate sau de lipsă de reciprocitate între organele noastre. Să se termine cu apucăturile de „ciupeală” pe viitor. Dv. cunoaşteţi agentura noastră, noi nu o cunoaştem pe a Dv. şi nici nu dorim aceasta (sublinieri făcute de Gheorghe Gheoghiu-Dej în documentul respectiv – nota Petre Opriş)”.

Dacă ar fi să glumim pe această temă, am putea spune că îndemnul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” a fost transformat de liderii „Ceka”, N.K.V.D., M.G.B., K.G.B. şi G.R.U.  în „Servicii de informaţii din toate ţările, uniţi-vă pentru susţinerea internaţionalismului rusesc!”.

În aceeaşi notă de informare, Alexandru Drăghici a amintit despre menţinerea în România a unor ofiţeri sovietici, după plecarea unităţilor Armatei Roşii de pe teritoriul României în vara anului 1958. Specialiştii respectivi erau ocupaţi cu o centrală telefonică din România şi, deşi nu deţinem informaţii suplimentare, bănuim faptul că ei cunoşteau cum pot să fie interceptate nişte linii de comunicaţii telefonice aflate la Bucureşti, ale reprezentanţelor diplomatice şi economice ale unor state considerate inamice de autorităţile de la Moscova.

După o lună de zile de la întâlnirea dintre Alexandru Drăghici şi generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin – mai precis la 22 octombrie 1962 – a izbucnit în mod oficial criza vectorilor nucleari sovietici trimişi în Cuba de autorităţile de la Moscova. Generalul Piotr Ivanovici Ivaşutin a iniţiat şi a supravegheat aplicarea tutoror măsurilor pentru acoperirea contrainformativă a operaţiunii „Anadîr” (desfăşurarea grupului de forţe militare sovietice în Cuba)? Răspunsul este afirmativ, în mod categoric şi prim-adjunctul preşedintelui K.G.B. nu l-a avertizat pe ministrul român al Afacerilor Interne despre ceea ce se întâmpla deja din vara anului 1962 în Cuba. Dovada este nota de informare întocmită de Alexandru Drăghici şi pe care o publicăm în continuare. Aceasta poate să fie găsită şi în volumul Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) (editori: Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 752-755), însă fără explicaţiile de mai sus.

Doi ani mai târziu, colonelul Dumitru Dumitru (şef al Direcţiei Informaţii a Marelui Stat Major) a participat la reuniunea reprezentanţilor Direcţiilor de informaţii ale armatelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Sofia, 6-10 octombrie 1964). După întoarcerea subordonatului său la Bucureşti, generalul Leontin Sălăjan a întocmit un raport pentru informarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În acel document, ministrul român al Forţelor Armate a consemnat, printre altele, un detaliu despre oaspetele sovietic al lui Alexandru Drăghici din septembrie 1962: „Astfel, şeful Direcţiei generale de cercetare a armatei sovietice, generalul colonel Ivaşutin a prezentat unele concluzii asupra stadiul actual, necorespunzător al cercetării operative sovietice, în prezenţa personalului de serviciu care servea la masă. De asemenea, activitatea operativă a birourilor ataşaţilor militari socialişti din ţările capitaliste s-a discutat în prezenţa delegaţiei R.D.G., care nu are astfel de organe în ţările capitaliste”. Sublinierile pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej le-a făcut în documentul original au fost însoţite de un comentariu clar: „P[en]t[ru] că nu asta era ce voiau … – ci încălc[area]. suveranit[ăţii]. etc.”.

Precizăm că generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin nu mai lucra la K.G.B. în momentul desfăşurării la Sofia a reuniunii reprezentanţilor Direcţiilor de informaţii ale armatelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Acesta a preluat în luna martie 1963 comanda G.R.U. (Directoratul principal de informaţii al Statului Major General al armatei U.R.S.S.) şi a condus timp de 24 de ani activităţile de spionaj militar ale Uniunii Sovietice (până în luna iunie 1987). De aceea, putem să presupunem că generalul Ivaşutin s-a referit, în realitate, la reuniunea din capitala Bulgariei, la rezultatele necorespunzătoare obţinute de spionii militari sovietici şi generalul Leontin Sălăjan nu a înţeles ce anume a spus şeful G.R.U.

După patru zile de la încheierea reuniunii militare speciale de la Sofia, Nikita Hruşciov a fost înlăturat din funcţiile de conducere pe care le deţinea (14 octombrie 1964). Aceasta este o coincidenţă cronologică, nimic mai mult.

Raportul întocmit la 26 septembrie 1962 de Alexandru Drăghici (ministru al Afacerilor Interne), după întâlnirea pe care a avut-o la 24 septembrie 1962, la Bucureşti, cu generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin (prim-adjunct al preşedintelui K.G.B.). Sublinierile din document, marcate cu litere italice, au fost realizate de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un creion roşu-albastru, ascuţit la ambele capete.

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE             STRICT SECRET

Cabinetul Ministrului                                              Ex. Nr. 1

M.A.I. Cabinet I

Nr. C. 6656 din 26.09.[19]62

Arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R.

Nr. 1511 / 31 XII 1962

NOTĂ

asupra discuţiilor avute cu tov. general colonel Ivaşutin, adjunctul preşedintelui Comitetului Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S.

În dimineaţa zilei de 24 septembrie a.c. la propunerea ofiţerului însoţitor de a întocmi un program pentru cele două zile cât va mai sta la Bucureşti, a dat un răspuns de o manieră cam nepotrivită, şi anume că nu va face nici un program până când nu este primit de mine (până atunci el nu ceruse să se întâlnească cu mine).

În ziua de 24 la orele 11.30 l-am primit.

Prezentându-se, mi-a mulţumit că a avut posibilitatea să-şi petreacă concediul în ţara noastră, de condiţiile minunate ce i s-au creat pentru vânătoarea care a făcut-o în Deltă şi apoi la Oradea, la cerbi, vorbind în termeni elogioşi despre tovarăşul Moghioroş, cu care a fost la vânătoare şi cu care a petrecut minunat.

A intrat apoi în subiect insistând îndeosebi asupra luptei comune a organelor noastre de securitate împotriva imperialiştilor, arătând că C.S.S. (K.G.B., Comitetului Securităţii Statului – nota Petre Opriş) are documente originale care dovedesc acţiunea imperialiştilor americani şi a celorlalţi contra lagărului socialist, menţionând că aceştia organizează activitatea de spionaj din Moscova contra României şi celorlalte ţări socialiste şi că în această luptă trebuie să fim uniţi să nu ne izolăm pentru că atunci profită imperialiştii.

L-am întrerupt punându-i întrebarea: ce, dumneata ai impresia că noi nu luptăm împotriva imperialiştilor?

– Nu, a răspuns el, dar trebuie să fim uniţi, să luptăm împreună, să colaborăm.

În continuare mi-a vorbit despre unele acţiuni comune care sunt menţionate în înţelegerea făcută cu tovarăşul Semiceasnîi, arătând că va trebui să facem un plan şi să acţionăm. Nu este vorba de Dv. că nu munciţi, mi-a spus el, ci aparatul nostru nu lucrează cum trebuie, de aceea noi trebuie să-l activizăm.

Mi-a arătat că el personal a sesizat pe tov. Semiceasnîi şi apoi, împreună, C.C. al P.C.U.S. despre unele abuzuri ce se comit pe linia consilierilor, menţionând că în Bulgaria tovarăşul Tankov, ministrul de interne, îl invita pe reprezentantul grupului de consilieri la colegiu şi îl punea să vorbească şi să dea sarcini celorlalţi membri ai colegiului. Despre aceasta tov. Ivaşutin spunea că el consideră aceasta un amestec în treburile interne, arătând că reprezentantul respectiv nu a vorbit nici cum trebuie şi nici ce trebuie.

La cele spuse i-am răspuns. Şi până acum am luptat şi pe viitor vom lupta contra imperialiştilor. De altfel materialele pe care vi le trimitem zilnic cât şi munca noastră dovedeşte aceasta. Nu ne izolăm şi nici nu concepem aşa ceva. În ceea ce priveşte documentele imperialiştilor şi acţiunile lor de a folosi rezidenţele lor sau unele legături pe care le au, de a face spionaj pe teritoriul ţărilor noastre, le cunoaştem şi noi muncim şi acţionăm pentru depistarea şi lichidarea acestor legături.

Ţin să precizez şi faţă de Dv. ceea ce i-am comunicat şi tov. Kartaşov, că: nu sunt de acord cu conţinutul scrisorii tov. Semiceasnîi, atât în privinţa evidenţei cât şi în cazurile concrete enumerate, rămânând la punctul meu de vedere. Sunt de acord să colaborăm în toate domeniile dar în condiţii de egalitate. Sunt şi voi fi împotriva condiţiilor de inegalitate sau de lipsă de reciprocitate între organele noastre. Să se termine cu apucăturile de „ciupeală” pe viitor. Dv. cunoaşteţi agentura noastră, noi nu o cunoaştem pe a Dv. şi nici nu dorim aceasta.

Referindu-se la cele spuse de mine, în continuarea discuţiei, a arătat. Vedeţi, tovarăşe Drăghici, de atâta timp i-am spus lui Zaharovschi: ce-ţi trebuie ţie numele conspirative ale agenţilor ţărilor prietene? Ce importanţă are dacă informaţia vine de la Popescu sau alt nume conspirativ al agenţilor Dv.? Nu este oare suficient că vine de la ministerul de Interne al R.P.R.? Nu a vrut să mă asculte. Asta nu înseamnă că noi avem evidenţa agenţilor Dv. Noi nu avem aşa ceva şi aş propune ca o delegaţie a Dv. să vină la noi şi să verifice fiecare caz în parte.

Noi recunoaştem că s-au făcut greşeli, s-au făcut prostii, dar fără aprobarea conducerii.

Pe loc, am refuzat aceste explicaţii cât şi propunerea.

În ceea ce priveşte instrucţiunile, ţine să-mi mulţumească foarte mult pentru contribuţia şi observaţiile făcute, arătând că le-a refăcut aşa cum am spus eu şi că dacă aş vrea să le văd acum ar fi foarte bine.

I-am declarat că nu mă interesează, că-l rog să mă scuze că m-am amestecat într-o problemă, care este o problemă internă a lor, menţionând că pot da oamenilor lor orice fel de instrucţiuni sau sarcini, iar în ce ne priveşte, noi rămânem la acordul încheiat şi vom munci să-l ducem la îndeplinire.

În ceea ce priveşte oamenii care rămân aici, mi-a spus că vrea să aibă acordul meu. La fiecare am arătat că este omul lor, este treaba lor şi că eu nu mă amestec. Despre unul spunea că trebuie să-l scoată şi să trimită altul (s-a referit la Serov). După aceea s-a referit la Skamarokin. Despre acesta i-am spus că este cel care a dat numele agenţilor noştri de la New York ofiţerilor lor şi după aceea agenţii noştri erau căutaţi la telefon. Cu el noi am avut diferende pe această temă.

Vedeţi, tovarăşe Drăghici, mi-a spus el în continuare – omul mai face şi greşeli, dar el mai mult a pătimit pentru alţii care au fost mai înainte. Mai mult nu a vrut să vorbească.

Referindu-mă la numărul oamenilor, i-am spus. Tovarăşe Ivaşutin, şi dumneata eşti comunist şi eu sunt comunist. Vreau să vorbesc de pe această poziţie cu dumneata. Eu m-am mirat şi m-am întrebat în decursul anilor. De ce ţineţi Dv. un număr aşa de mare de ofiţeri pe lângă noi, care nu dau nici un ajutor concret? Dv. consideraţi că noi avem cadre bune şi capabile, care fac faţă muncii de securitate. În primii ani îi mai întrebam pe oamenii Dv. care este părerea lor în anumite probleme. În ultimii ani nu i-am mai întrebat, pentru că atunci când îi întrebam ne spuneau „vaşii delo” (treaba Dv.). Eu am fost de acord că este într-adevăr treaba noastră şi am procedat ca atare. Nici acum şi nici în ultimii ani oamenii Dv. nu mai făceau şi nu fac nimic.

N-am ridicat până acum această problemă întrucât există un precedent şi anume, felul cum aţi reacţionat în 1958, când s-a pus problema cu cei 3 ofiţeri pe care i-aţi lăsat la centrala telefonică. V-am spus atunci că noi nu avem nevoie de ei deoarece avem oameni buni care sunt capabili să conducă centrala. Aţi insistat însă să rămână arătând că-i plătiţi Dv. A trebuit 4 ani ca să vă convingeţi că avem dreptate. M-am întrebat ce fac oamenii aceştia aici şi mi-am răspuns tot eu, probabil că tov. sovietici au aci anumite interese şi anumite lucruri pe care noi nu trebuie să le cunoaştem. Probabil că ne cenzurează pe noi, de aceea au nevoie de acest aparat aici, pentru că nouă nu ne-a fost de nici un ajutor şi nici nu ne putea fi.

În convorbirea cu tov. Semiceasnîi, referindu-se la numărul oamenilor, el a spus că va lăsa doi până la trei. După aceea, la insistenţele tov. Zaharovski, a lăsat aici 5 plus aparatul tehnic. N-am vrut să mă amestec în această problemă având în vedere aceleaşi considerente. Acum însă ridic această problemă.

La toate acestea a rămas foarte încurcat şi a făcut încercări să mă convingă că nu este adevărat. Că generalul Voronov, care răspunde de telefoane (probabil în K.G.B., la acea dată – nota Petre Opriş), este un birocrat, că i-a uitat aici. Iar în ce priveşte pe ceilalţi, consideră că trebuie să rămână aici în baza acordului, cu aparatul lor tehnic.

Treaba Dv., i-am răspuns. Mi-aţi reproşat, i-am spus eu mai departe, că am adunat mai multe lucruri şi după aceea le-am auncat odată. Vă precizez că nu este adevărat, că fiecare caz a făcut obiect de discuţie la timpul său, că am ridicat faţă de tov. Makariev aceste anomalii care s-au produs, inclusiv problema agentului nostru din Austria, care din cauza organelor Dv. a căzut. Acum spuneţi că nu cunoaşteţi aceste sesizări pe care vi le-am făcut. Este treaba Dv. să verificaţi unde s-au oprit, pentru ce s-a oprit pe linie de aparat. Aceasta nu este treaba mea.

Ţin din nou să precizez că noi suntem conduşi de Comitetul Central al Partidului nostru, că în munca pe care o desfăşurăm ne bucurăm de încrederea partidului, care ne controlează în muncă. În ce mă priveşte, eu răspund pentru munca mea în faţa C.C. al partidului şi în faţa Guvernului.

După aceasta mi-a mulţumit din nou pentru toate şi m-a rugat că dacă voi avea câteva zile concediu la iarnă, să le petrec în uniunea Sovietică.

În ce priveşte munca, în încheiere, a arătat că pe linia Direcţiei a I-a (spionaj – nota Petre Opriş) suntem clari, pe linia Direcţiei a II-a (contraspionaj – nota Petre Opriş) suntem clari, să facem acest plan comun pentru a activiza munca de colaborare.

VICEPREŞEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIŞTRI ŞI

MINISTRU AL AFACERILOR INTERNE

General-colonel

(ss.) Alexandru Drăghici

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 13/1962, f. 2-6.

Distribuie acest articol

47 COMENTARII

  1. Am fi fost mult mai curiosi sa stim care este abordarea d-voastra aspra subiectului la zi numit Razboiul Ruso-Ucrainean .Cine stie :poate ne prezentati o priveliste inedita ca si intelegere generala a faptelor intimplate in Ucraina .

    • Şi eu sunt curios să ştiu ce anume se întâmplă în războiul imperialist declanşat de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei la 24 iunie 2022. Nu ignor acest subiect, însă îmi pot aduce minte despre ceea ce a scris şeful Marelui Stat Major român după întoarcerea sa de la o reuniune desfăşurată la Moscova în luna februarie 1966. Generalul-locotenent Ion Gheorghe a raportat astfel conducerii de partid şi de stat de la Bucureşti: „Mareşalul Greciko a arătat că Comandamentul Forţelor Armate Unite nu va putea îndeplini acest rol (de conducere a campaniei militare împotriva N.A.T.O. – nota Petre Opriş) şi că numai un stat major ca Marele Stat Major ale Uniunii Sovietice va fi capabil să asigure acest lucru. Marele stat major al Uniunii Sovietice va conduce acţiunile de luptă potrivit hotărârilor «STAVKI» (cartierului general), cine va fi această «stavkă», din cine se va compune, mareşalul Greciko a afirmat că «nu poate şti şi nu trebuie să ghicim în ceaşca de cafea». Conducerea, dacă va începe un război, va reveni STAVKI şi Marelui Stat Major al U.R.S.S. «ne place sau nu ne place acest lucru, dar războiul este un lucru groaznic şi nu ţine seama de ce place şi ce nu place». Statul major al Forţelor Armate Unite, la război, va ajuta Marele Stat Major al U.R.S.S. în conducerea şi coordonarea acţiunilor de luptă.
      În ceea ce priveşte trupele naţionale destinate în Forţele Armate Unite (ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – nota Petre Opriş), mareşalul Greciko a afirmat că ele vor rămâne în subordinea comandamentelor naţionale din toate punctele de vedere, cu excepţia celui operativ”.
      Cu alte cuvinte, sovieticii hotărau singuri în legătură cu modul de planificare şi de desfăşurare a operaţiunilor de luptă ale armatei lor şi ale forţelor militare pe care le aveau celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. De aceea, în prezent nu pot să mă aventurez şi „să ghicesc într-o ceaşcă de cafea” cum anume se vor derula ostilităţile declanşate de Federaţia Rusă la 24 februarie 2022 împotriva Ucrainei. Ne lipsesc mult prea multe informaţii, care ar putea să ne ajute să înţelegem ce urmăresc de fapt liderii politici şi militari de la Kremlin, care sunt obiectivele militare şi limitele teritoriale (dacă există aşa ceva) pe care doresc să le atingă în această campanie militară.
      Revenind la ceea ce cunoaştem din timpul Războiului Rece, trupele ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia erau considerate ca o parte componentă a armatei sovietice. Totodată, comandanţii militari din celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia nu aveau dreptul să cunoască alcătuirea cartierului general („STAVKI”) al armatei sovietice şi, implicit, pe superiorii lor decât în caz de război şi în mod selectiv. Liderii politici şi militari de la Kremlin au fost extrem de precauţi în această privinţă şi astăzi ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu cea descrisă de generalul-locotenent Ion Gheorghe în anul 1966 şi nu ştim ce urmează.
      Una dintre ipotezele veridice ar fi că teritoriile ucrainiene cucerite de armata rusă în această primăvară vor fi integrate cu forţa, în lunile următoare, în Federaţia Rusă şi se va încheia un armistiţiu militar asemănător cu cel din 1953 (din Peninsula Coreea), care va „îngheţa” pe termen nedefinit conflictul respectiv. Însă aceasta este doar o ipoteză – cu sau fără o ceaşcă de cafea. :))

      • „Se pare ca visul s-a implinit ” Tratatul de la Varsovia s- desfiintat dar inca nu putem spune ca vreo tara NATO a fost atacata ca unica posibilitate sau solutie .

  2. Din câte știu eu, securitatea românească a fost creata de sovietici.
    Cu noii ofițeri luați de la coada vacii și școliți, antrenați de sovietici.
    De aici frica lui Drăghici ( și Dej) că multe chestii pot ajunge la urechile Moscovei și fără să aibă ei habar.
    -Drăghici e același care a fost șeful direct al „torționarilor” analfabeți dar promovați în grad și funcție ca șefi ai pușcăriilor de exterminare fizica a opoziției și a oricărui „dușman al poporului”.
    – Draghici și Ceausescu vin promovați în CC ca ” lingatori de clanțe” de încredere a lui Dej.
    Care era ( la vremea respectivă) preocupat de lupta pentru putere în cadrul PMR.
    Că Drăghici fuge in Ungaria, ar putea avea legătură cu chestii inconfesabile știute despre activitatea lui Ceaușescu înainte să ajungă secretar general al partidului. De aici și nevoia lui Nicolae să îl elimine.
    Nu știu pentru care motiv nu a trimis un ucigaș in Ungaria să îl execute.
    Frica de sovietici ? Poate.
    Totuși, sistemul asta comunist românesc are la baza persoane cu doar 4 clase, un ajutor masiv sovietic în implementarea lui .
    Criza rachetelor a fost o chestie năstrușnică a lui Hrușciov și falimentul ei, motivul debarcării de la putere.
    Hrușciov a fost comisarul politic al armatei roșii la Stalingrad.
    Înlocuit la conducerea partidului de un alt comisar politic în vremea războiului. Brejnev.
    Curios, Hrușciov nu vine ucis ca Beria. Trimis la pensie cu ordin să tacă chitic și să nu încerce absolut nimic împotriva noii conduceri.
    Va executa ordinul pina la moarte.
    Exact ca în clanurile mafiote, comuniștii ( de oriunde) se spionau între ei , se săpau reciproc iar câștigătorul elimina fizic perdanții.
    Multi mai cred in rolul revoluționar al comunismului. A fost o dictatura dura bazata pe criminali cu pretenții de revoluționari.
    Rusia cu gașca lui Putin la conducere, nu e diversa.

    • Se zice ca si Homer mai atipea citeodata :D
      „Că Drăghici fuge in Ungaria, ar putea avea legătură cu chestii inconfesabile știute despre activitatea lui Ceaușescu înainte să ajungă secretar general al partidului. De aici și nevoia lui Nicolae să îl elimine.
      Nu știu pentru care motiv nu a trimis un ucigaș in Ungaria să îl execute.”
      Dupa cite stiu eu, Draghici a fugit in Ungaria in 1991, impreuna cu sotia, cind Iliescu ii pusese de coliva fostului sa tovaras.

      • Da , a fugit in 1991.
        In 1968 a fost degradat la gradul de soldat și făcu sef de IAS.
        Am greșit eu cu anul fugii.
        Totuși , de ce Ceaușescu îl da afara de peste tot , îl degradează dar nu îl execută ?
        Instructiv ce scrie domnul Petre Opriș ca complectare.
        Oricum, sistemul comunist e identic cu sistemul mafios din Italia. Diferența , nu exista dovezi că mafia italiana a cucerit puterea politică.
        In rest , metodele de avansare în organizație, vasalitatea fata de șef, eliminarea oricărui opozant , răsplătirea slugilor in toate modurile , sunt perfect identice.

        • Departe de mine sa apar sistemul comunist: l-am urit cu toata fiinta mea. Era vorba doar despre fuga lui A. Draghici in Ungaria. Si am inceput cu gluma despre Homer, caci si el mai gresea.

    • Un prieten foarte bun, ziarist și istoric militar, a citit ieri articolul de mai sus și mi-a trimis următorul comentariu: „Cei doi, Drăghici și Ceausescu, erau, în 1954, stâlpii sistemului de forță din România. Dacă ipoteza (probabila) ca Ceausescu era un atent supraveghetor al lui Bodnaras, in favoarea lui Dej, este corecta, atunci Dej aduce aproape, in BP, pe cei doi generali-politruci, mai ales pentru a se asigura de loialitatea celor două sisteme militare post-Stalin”.
      Eu nu m-am gândit până acum la această perspectivă istorică, însă sunt de acord cu ideile din comentariul respectiv. Din păcate, aceste ipoteze au nevoie de un suport documentar de care nu dispun în acest moment. Dacă voi reuși să fac rost de copiile unor documente interesante pe această temă, voi reveni cu un material tot pe Contributors.

      • D-le Petre Opris
        Cum priviti faptul ca ofiterii romani se mai bucura de Ordinul 50 al lui Emil Bodnaras legiferat la indicatia lui Stalin pentru a transforma Armata Romana intr-o grupare obedienta Moscovei dupa ce daduse sute de mii de martiri in WW2 ?
        Care sunt interesele pentru ca militarii nostri sa nu adopte principiile militare si sociale ale militarilor din SUA sau OTAN, ci sa ramana o rezerva Pactului de la Varsovia ?
        Atunci nu am mai avea generali cu doctorate plagiate pentru a mai spolia bugetul Romaniei cu 25% din veniturile lor.

        • Pe data de 31 iulie 1990 a avut loc înălţarea la gradul de locotenent a absolvenţilor Şcolii militare de ofiţeri activi de artilerie „Ioan Vodă” din Sibiu. Atunci am primit prima mea soldă de ofiţer: 3150 lei (din câte îmi aduc aminte). Din aceasta mi s-au reţinut 200 de lei (foarte mult, în opinia mea) pentru fotografiile necesare la dosarul personal. Când am ajuns la regimentul unde am ales să îmi desfăşor activitatea am constatat că dosarul nu conţine nici o fotografie.
          Tot la 31 iulie 1990, tatăl meu (pensionar aviator) avea o pensie de 3300 de lei.
          După 6 luni, salariul meu a ajuns la 6400 de lei (comandant de pluton lansare rachete antitanc dirijate, subunitate care participa la alcătuirea rezervei antitanc a regimentului împreună cu o baterie de autotunuri), în timp ce pensia tatălui meu s-a păstrat constantă. Începuse marea liberalizare şi indexare!
          Vă spun toate acestea deoarece îmi aduc aminte ce s-a întâmplat atunci şi înţeleg de unde poate să provină ura pe care diverşi cetăţeni români o manifestă faţă de cadrele militare.
          Când am ajuns pentru prima dată în Polonia, în octombrie 2008, am constatat o mare asemănare cu situaţia din România. După ce am discutat cu un coleg bulgar, cu care lucrez împreună la aceeaşi companie de 7 ani de zile, asemănarea s-a răspândit şi la sud de Dunăre. De la Marea Baltică până la Marea Neagră şi, chiar mai departe, până la Marea Egee există un animal simpatic, care nu ţine cont de Spaţiul Schengen şi traversează frontierele fără paşaport. Este vorba despre capra vecinului, care este mai grasă şi în Polonia, şi în România, şi în Bulgaria, şi în Grecia. Proverbul este identic în cele trei ţări.
          Revenind la Ordinul nr. 50, semnat de generalul Emil Bodnăraş la 29 decembrie 1947, prin acesta au fost modificate drepturile de hrană şi de trai zilnic ale militarilor români. Repet, au fost modificate, nu s-au creat drepturi suplimentare. Rostul acelei măsuri este simplu de explicat. În ziua următoare a avut loc înlăturarea Regelui Mihai I din fruntea statului român şi a fost proclamată Republica. Am scris de mai multe ori despre acest subiect, inclusiv în teza mea de doctorat.

          • Problema e mai vastă: atât în România lui Bodnăraș, cât și în România lui Ceaușescu, dar și în România doctoraleor plagiate de azi, activitățile economice sunt sever obstrucționate de stat, din motive ideologice. Toată ”conducerea de partid și de stat” preferă să țină oamenii în sărăcie, ca să îi poată controla.

            Sigur că orice stat are nevoie de armată și orice armată e întreținută din bani publici. Însă în rândul publicului larg, resentimentele la adresa celor care își obțin cele necesare traiului din bani publici sunt mult mai severe, în condițiile restricționării din motive ideologice a activităților economice independente, care le-ar permite un trai decent și celor care nu își câștigă traiul din bani publici.

            Statul român a ajuns și proprietarul apei ”consumate” de hidrocentrale, pe care o facturează la niște prețuri aberante; statul român e proprietarul tuturor resurselor minerale și le face dosare penale pentru furt unor oameni fără posibilități materiale care s-au apucat de săpat pe cont propriu prin galerii de mină abandonate; statul român aplică o fiscalitate aberantă la combustibili și energie electrică și tot statul român va scoate armata pe străzi împotriva cetățenilor, dacă situația din 1989 ajunge să se repete.

            Credeți că armata română de azi, asta bazată pe doctorate plagiate, va fi mai înclinată decât cea din 1989 să fie de partea cetățenilor, în eventualitatea unui conflict deschis cu guvernul? Credeți că oamenii obișnuiți își fac multe iluzii la capitolul ăsta? Așa se explică resentimentele la adresa celor care își obțin cele necesare traiului din bani publici.

            • Sunt de acord cu dumneavoastră în privinţa restricţiilor ridicole impuse de stat sub diferite forme. Săptămâna aceasta am citit despre sălile de dans din România de la începutul anilor ’60. Activiştii de partid se mirau că nu există interes pentru întreţinerea lor şi tinerii le evitau în localităţile mici. Dacă i-ar fi lăsat pe proprietarii sălilor respective în pace, poate că ar fi apărut şi o întreţinere mai bună şi tineri dornici să se distreze acolo, însă activiştii de partid ştiau că libera iniţiativă duce la îmbogăţirea întreprinzătorilor respectivi şi la declasare morală. Blasfemie pe linie!
              Revenind la situaţia militarilor, în Polonia nu am constatat nici o campanie de denigrare a acestora, chiar şi atunci când greşelile săvârşite de aceştia au fost evidente (de exemplu, după accidentul de la Smolensk a fost desfiinţat Regimentul special de aviaţie de la Varşovia). Din când în când mai apar dezvăluiri despre discuţiile de la Magdalena (o localitate în apropiere de Varşovia) din 1989 dintre putere şi opoziţie, însă denigrarea militarilor lipseşte cu desăvârşire.
              În aceeaşi ordine de idei, am văzut astăzi întâmplător pe internet o doamnă parlamentar care încerca să dea exemple despre achiziţiile de tancuri şi de elicoptere franţuzeşti pentru armata polonă. Doamna respectivă era ridicolă, însă discursul său nu a atins deloc armata.

    • Din câte am mai citit, Nikita Sergheevici Hrușciov a fost comisarul politic al armatei sovietice la Kiev, în toamna anului 1941. A trimis rapoarte formidabile despre cum va rezista Kievul și cum îi fac ei praf pe nemți. Rapoarte-le lui Hrușciov au fost crezute de Stalin în locul celor trimise de țefii militari. Aceștia au cerut permisiunea să se retragă atunci când au realizat că există riscul încercuirii câtorva armate sovietice. Atunci când nemții au închis cercul în jurul Kievului, prinzând înăuntru cam 250.000 – 300.000 de militari sovietici, care au devenit prizonieri (1 din 20 sau 30 era rata de supraviețuire a acestor prizonieri în mai 1945), co-mandantul lor, un general colonel, s-a sinucis, undeva lângă Kiev. Exact atunci, Nikita Sergheevici Hrușciov era la Kremlin, să raporteze.
      Nikita Sergheevici Hrușciov nu este menționat ca fiind comisar politic la bătălia de la Stalingrad.

      • Să scriu, oare, şi despre scenariştii de filme? Fiecare se ocupă de meseria lui. Ei pot inventa apariţia lui Hruşciov, la braţ cu Decebal, pe câmpul de luptă de la Stalingrad. Cine sunt eu, să mă opun dreptului la liberă exprimare al scenariştilor? Ei pot să aibă viziuni care nu concordă întotdeauna cu adevărul istoric. Ce rost ar avea să mă iau de partitura lor? Chiar îmi doresc nişte cuie suplimentare în talpă? :)))

        • În iunie 1941, Nikita Sergheevici Hrușciov era șeful politic al Ucrainei. Poate pentru că era ucrainean. Când nemții s-au apropriat de Kiev, Hrușciov răspundea de Kiev. El a scris nenumărate rapoarte despre cum îi vor zdrobi pe nemți la porțile Kievului. A șters-o din Kiev atunci când nemții au realizat încercuirea.

        • Intr-un serial tv facut de istoricii rusi, ca „replica” la serialul occidental despre cel de al doilea razboi mondial, apare si figura generalului Vatutin ca fiind cel care a obligat armatele germane sa se retraga de langa Moscova, pina la Kiev, unde a fost ucis de „nationalisti” ucrainieni. Ceea ce a fost interesant in film este ca acolo apare ca fiind chemat de Stalin dupa ce a fost timp de zece ani consilier militar in China, dar nu pentru Mao ci pentru Cian-Kai-Si (eu il scriu ca pe vremea mea). In documentatiile din spatiul virtual, nu apare aceasta informatie. Mentionez ca serialul rusesc, care se prezenta ca si serialul analog occidental (cu imagini si detalii despre generali, in acelasi mod, cu „hartie” din gama galbenului, ..), mi s-a parut a fi o replica absolut civilizata care nu avea nimic de a face cu imaginea soldatului rus din anii 50. Nefiind istoric, nu am retinut nici date despre serial, realizatori, oricum erau preponderent nume rusesti, nefamiliare mie, care rulau in viteza pe ecran.

          • Este foarte interesantă această informaţie. Voi fi mai atent pe Youtube, unde mai „pescuiesc” din când în când. :)

          • Domnule Vasile Cornea,
            Dacă vă uitați la seriale, vă supără foarte tare dacă vă întreb dacă amintiți de serialul sovietic 17 Clipe ale unei Primăveri, difuzat în România în primăvara lui 1974. După 10 ani, am aflat printr-o întâmplare norocoasă pentru mine de cele câteva articol publicate în revista Stern despre cum un cetățean german devenit american fiindcă a emigrat din cauza persecuțiilor anti-evrești naziste prin 1939-1940. Acest cetățean s-a întors în Berlinul natal și s-a dus la cavoul familiei aflat în Berlinul de Vest, după 30-35 de ani, relativ aproape de Zid. A avut surpriza să constate că în cavou apăruse un mort neiden-tificat înhumat acolo după 1950. După 2-3-4 ani, serviciul criminalistic al Poliției Germane a reușit să identifice mortul ca fiind Heinrich Mueller, fostul șef al Gestapo….După o serie de indicii, atât Mueller cât și Martin Bormann, șeful de birou al lui Adolf Hitler, știind că au mult prea multe morți, de evrei mai ales, pe conștiință au ales să spioneze pentru sovietici încă din 1943, după bătălia de la Kursk, atunci când devenise clar că Germania va pierde războiul.
            Generalul Vatutin luptat la Halhin-Gol în 1938-1939 și a fost unul dintre consilierii lui Cian-Kai Și. Nu a avut un rol deosebit în bătălia Moscovei din toamna lui 1941. În momentul în care I.V Stalin și-a dat seama că ar putea să piardă Moscova, discret, a lăsat-o mai moale cu rolul de geniu militar care dă ordine mărețe. Din toamna lui 1941, mareșalii Kliment Voroșilov și S.M. Budionâi, moșteniri ale războiului civil, au început să joace un rol mic în conducerea trupelor. Bătălia pentru Moscova a fost condusă de S. M. Vasilevski și Gheorghii Jukov. Prin februarie 1942, I. V. Stalin, a ieșit ca iepuroiul după tufă, după ce a trecut pericolul, și a avut un puseu de conducător suprem și a comandat transformarea contraofensivei sovietice într-o ofensivă continuă. Nici vorbă să ajungă armata sovietică la Kiev în 1942. De fapt, pentru sovietici primăvara lui 1942 a fost un dezastru, armata germană apărându-se foarte bine. În folclorul urban sovietic, în febru-arie-iunie 1942, în zona de la sud-vest de Moscova, s-a desfășurat „tocătorul de carne”, pentru un soldat neamț mureau 9-10 soldați sovietici. Totul pe demența lui Stalin. Când și-a dat seama, din mai-iunie 142, că nemții atacă puternic în sud, ajungând până în Caucaz și la Stalingrad, Stalin a supervizat comanda militară, care era efectiv opra lui Vasilevski și Jukov, mai puțin.
            v

            • Nu am văzut filmul indicat de dumneavoastră. Ceea ce m-a frapat la serialul rusesc (difuzat pe reţeaua UPC, canalul avea o combinaţie de litere care incepea cu C, folosea şi arhivele de film occidentale dar avea în plus şi documentaţie din arhivele sovietice) este că Vatutin apărea ca având un mare rol în alungarea germanilor (după batălia de la Kursk după spaţiul virtual), dar şi înainte. În acest fel, meritele celorlaţi generali cunoscuţi din istoriografia militară sovietică anterioară acestor afirmaţii, pe care îi citaţi şi dumneavoastră, apăreau diminuate. Asta m-a frapat pe mine. Serialul era titrat în româneşte. Biografiile lui aflate în spaţiul virtual, gen wikipedia şi altele nu amintesc de perioada chinezească. Oare de ce ? Stalin s-a temut că Mao va face din China un mare inamic şi de aceea a consiliat duşmanii lui, sau poate avea consilieri militari în ambele tabere? Nu ştiu să răspund, nu cunosc dacă părerea realizatorilor serialului despre meritele generalului de armată Vatutuin este împărtăşită acum şi de alţi istorici militari ruşi sau nu. Şi probabil că nici nu este esenţial. Eu am semnalat abaterea de la istoriografia cunoscută până la un moment dat (şi nu am competenţa să mă pronunţ în această chestiune) şi ascunderea lungii perioade chinezeşti. Semnalare, nu verdict.

    • Acum cateva luni Virgil Magureanu declara in EVZ, apropo de afirmatia mai veche a lui Gelu Voican Voiculescu ca a asistat personal la plecarea din gara Baneasa a TUTUROR consilierilor sovietici la cererea PM Petre Roman,urmatoarele: Rusii au fost, sunt si vor fi mereu in Romania,au agenti peste tot in toate structurile. Sunt informati „la ora” cu tot ce se intampla si se hotareste in institutiile de varf ale Romaniei. Asa ca despre ce vorbim ? Nu s-a schimbat nimic sau aproape nimic. Suntem o tara ocupata si nu numai de rusi ! Nu stiu cat de performante sunt cadrele SRI si SIE daca au fost angajate pe competenta sau potrivit cutumei stramosesti pe pile si relatii dar daca este real ca,asa cum a aparut in presa, peste 80% din bugetele acestor institutii se consuma pe cheltuieli administrative si de personal(lefuri,pensii, concedii,concedii medicale,de nastere si ingrijire copii,etc.) cat mai ramane pentru activitati Operative ? Asa ca, ce pretentii putem avea ?

      • Despre plecarea sovieticilor din România, la începutul anilor ’90, a relatat şi domnul general Mihai Caraman în urmă cu trei ani, dacă nu mă înşeală memoria. Câteva detalii am găsit în cartea istoricului Florian Banu: „Mihai Caraman. Un spion roman in Razboiul Rece”.

  3. “ Şi până acum am luptat şi pe viitor vom lupta contra imperialiştilor”.
    Corect! Luptă și acum!

    2) Vă apreciez f mult ca jurnalist de investigație, de aceea vă propun ceva ce nu a făcut nimeni: “Ilegaliștii comuniști antifasciști”.
    După 1989 pt a obține tot felul de drepturi au apărut mii de revoluționari falși care beneficiază și în ziua de azi de toate beneficiile.
    Modelul nu e nou. După 1944-45 ilegaliștii antifasciști au apărut și ei cu miile. O arhivă cu cei care au beneficiat cred că există ( cam greu de a avea acces-oare de ce? Pt că luptă și azi copiii lor contra imperialiștilor?) și ar fi fascinant de luat caz cu caz dosarele. Unii chiar au făcut ceva, cum ar fi cei din Iași care semnalizau avioanelor sovietice ce să bombardeze, alții erau racolați de comuniști pt sabotaje, etc.
    Miracolul vine de la miile care au dat declarații unii pt alții că au lipit manifeste, au tipărit manifeste, etc ( greu de verificat), care au apărut după război, numai pt beneficii.
    Am vazut într-o pivniță, intr-un cufar, 2 declarații reciproce, de persoane care au scris și lipit manifeste antifasciste. Acei oameni au beneficiat în 1989 de vreo 6000 lei pensie de ilegalist (specială) și drept de a cumpăra alimente de la Casa de comenzi a partidului.
    Nu li s-a tăiat aceste pensii speciale după 1989. De ce?

    • Domnule Nick,
      Vreți să deschideți „cutiuța Pandorei” pentru societatea românească? Ați citit memorialistica lui I. M. Pacepa?
      Ce aveți cu liderul PNL Bogdan Olteanu, nepotul tovarășei ilegaliste Vincze, fosta șefă pe la Marea Adunare Națională?

    • Pentru subiectul propus de dumneavoastră pot fi utilizate cel puţin patru surse generale de informaţii:
      1. Project Analysis Network Diagrams from Communism, http://www.andco.ro/aplicatie/ – un proiect foarte bun, care conţine „in jur de 10.000 de dosare personale ale membrilor, simpatizanţilor, conspiratorilor şi „tovarășilor de drum” ai PCdR. Acestea au fost fotografiate/scanate şi partial digitalizate într-o aplicaţie”.
      2. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Se poate începe cercetarea cu cartea aceasta: http://www.cnsas.ro/documente/2004%20-%20Membrii%20CC.pdf
      3. În cartea recentă pe care am publicat-o la Editura Trei există un amplu material, intitulat „Controverse româno-sovietice privind rolul ilegaliştilor Partidului Comunist din România”.
      4. Pentru a identifica şi alte nume ale ilegaliştilor Partidului Comunist din România puteţi folosi şi materialul următor: „Documente funerare despre câţiva membri importanţi ai Partidului Comunist din România (1967)”, în contributors.ro, vineri, 29 iunie 2018, http://www.contributors.ro/societatelife/documente-funerare-despre-cativa-membri-importanti-ai-partidului-comunist-din-romania-1967/.
      Este o lume a umbrelor, sumbră sau chiar sinistră.

      • Aveți dreptate! Este o lume a umbrelor, sumbră, chiar sinistră.
        Este un punct de vedere personal, pe care vă rog să aveți amabilitatea să-l înțelegeți:
        fără să fac parte, de fapt fără ca familia mea să facă parte din lumea ilegaliștilor fonda-tori ai comunismului în România, am avut de a face direct cu exemplare din această lume. Sper să vă dați seama că am resentimente puternice față de astfel de personaje. Multe dintre ele fiind active chiar și în vremurile actuale.

    • Ca si in romanele lui Balzac copiii ilegaliștilor s-au căsătorit cu copiii aristocrației interbelice. Azi aceasta generație este parte din noua elita politică si economica a României.

  4. O pagina de adevar si istorie care ne arata tentaculele fostei Securitati si falsa idee ca am fi rupti de fosta URSS. Si asa zisa independenta a lui N.C.a fost falsa atata timp cat Ro era parte a CAER si a Pactului de la Varsovia. Nici dupa 1990 nu a avut loc o reforma adevarata a structurilor SRI prea extinse si clientelare, cu derulari de activit. economice. In alte tari europene sunt limitate la strict securitatea tarii si marilor institutii publice.

    • În ultimele săptămâni am cules multe informații despre relațiile economice dintre Occident și țările comuniste în anii ’60 și despre interesul deosebit manifestat de politicienii francezi, germani, britanici, olandezi, japonezi etc. pentru piețele de desfacere din blocul comunist. Ceea ce voi încerca să demonstrez este faptul că nu doar politicienii români au încercat să colaboreze cu Occidentul după ce Hrușciov a propus integrarea statelor europene comuniste cu ajutorul CAER-ului, ci și politicienii din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și Germania de Est, în aceeași perioadă. Pentru mine nu este o noutate solicitarea de astăzi a rușilor privind achitarea în ruble a petrolului și a gazelor naturale rusești livrate în Europa. De la începutul anilor ’60 au existat rubla transferabilă și Banca Internațională de Cooperare Economică (sediul său era la Moscova) pentru că rușii (sovietici, atunci) să poată controla întreaga lor sferă de influență din Europa.

  5. Domnule Petre Opriș,
    Ați scris un articol foarte bun, foarte documentat.
    O primă chestiune interesantă:”De ce a fost promovat şi Nicolae Ceauşescu în aceeaşi zi (Cu Alexandru Drăghici)? La această întrebare nu am găsit încă nici un răspuns.” Un posibil răspuns ar fi să vă gândiți la cariera lui Nicolae Ceauşescu: a făcut studii militare de ofițer politic avându-l profesor pe L.I. Brejnev.
    A doua chestiune interesantă: „Zaharovschi”/„Zaharovski” sau doar Aleksandr Mihailovici Saharovski? V-aș sugera să verificați cele scrise de General Locotenent Ioan Mihai Pacepa. Acolo este menționat un general Aleksandr Mihailovici Saharovski care l-a remarcat și promovat pe tânărul locotenent de securitate Ioan Mi-hai Pacepa. Conform Pacepa, Saharovski l-a remarcat pentru că știa scenariul baletului Dansul Săbiilor de Aram Haceaturian. Tot conform Pacepa, Saharovski a avut foarte multe discuții pe linie profesională cu el. Ce s-a învârtit acolo, numai Bunul Dumnezeu sau celălalt (Necuratul) știe.
    V-aș pune următoarea întrebare: cine garantează că toți ofițerii (mulți oficial de MApN) care făceau dese deplasări în west, în USA, RFG, Franța, participând și la expoziții/târguri de tehnică militară, un exemplu fiind Generalul Victor Atanasie (eu l-am poreclit Afanasei) Stănculescu, nu colaborau cu omologii lor sovietici?
    .

    • Generalul-maior Nicolae Ceauşescu nu a avut nici un contact cu Leonid Brejnev în perioada ianuarie – iulie 1953, când a urmat Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I.V. Stalin” din Bucureşti. Nicolae Ceauşescu nu a fost la studii militare în Uniunea Sovietică.

      • Atunci, întrebarea logică este: cum a apărut Nicolae Ceaușescu general maior? Una dintre legendele perioadei Ceaușescu era aceea că L. I. Brejnev, fost politruc în armata sovierică și lector la Academia Militară -Politică, avea o antipatie profundă contra lui Ceaușescu încă de când i-a fost lector/profesor.
        Ce știți despre tinerețea lui Ioan Mihai Pacepa?

        • Tinereţea lui Pacepa: doar legende (ale lui şi ale altora despre el). Nu mi-a plăcut personajul deoarece s-a învăluit în foarte multe minciuni.
          După cum scriam şi ieri, într-un alt comentariu, încerc să găsesc timpul necesar pentru a scrie ceva despre Pacepa (înainte de revenirea mea temporară în România, pentru două-trei săptămâni). Cu siguranţă nu voi avea timp la Bucureşti şi la Craiova să scriu două-trei rânduri pentru un articol bazat pe documente inedite şi fotografii.

          • Aveți dreptate să nu vă placă Pacepa, pe motiv că sunt prea multe minciuni îegătură cu istoria lui.
            În altă ordine de idei, nu sunt ofițer/colaborator al fostului DSS și, ca urmare, opinia mea este criticabilă. Umila mea opinie este că din punct de vedere operațional, activitatea lui Pacepa ca șef al serviciu-lui de informații științifice al DSS este de o valoare nulă rezultată, în mod absolut firesc din pregătirea lui profesională, ca inginer chimist, absolvent de Politehnică în 1948-1949(?), cel mult discutabilă. Cât de mult a contat faptul că totuși, statutul tatălui său era acela de ilegalist, comunist sau simpatizant comunist pentru absolvirea Politehnicii? În propria sa memorialistică, Pacepa declară că tatăl său a fost transla-tor și pentru nemți, și pentru sovietici, decedând în urma comei alco-olice de la un chef cu generalul sovietic comandant al armatei care opera în România…Știți, din cele ca s-a mai aflat despre Șmerș, GRU și altele asemenea, decesul după comă alcoolică la un chef de înalt nivel nu a fost, peste 99% sigur, întâmplător.

  6. (Off-topic) Poate un episod despre cum s-a desfășurat „plecarea” tov. Pacepa. Câți ofițeri au fost compromiși și cum, mai detaliat.

    • Un studiu foarte bun pe această temă a fost publicat recent de istoricul Dan Cătănuş în revista „Arhivele Totalitarismului” (nr. 1-2/2021, p. 207-243). Acesta se intitulează „Fuga generalului Pacepa, reacţia lui Ceauşescu şi asigurările date României de guvernul american, 1978-1987”.
      Este adevărat faptul că studiul menţionat nu prea se potriveşte cu solicitarea dumneavoastră privind divulgarea pe Contributors a numelor agenţilor de informaţii pe care statul român îi avea plasaţi în străinătate şi care au fost anunţaţi în luna august 1978 că se află în pericol din cauza dezertării generalului Ion Mihai Pacepa, însă acest aspect mi se pare minor în acest moment. Presupun însă că îmi voi schimba părerea în zilele următoare şi voi scrie un nou material, tot pentru Contributors, despre „băiatul bun” şi „băiatul rău” care a avut numele Ion Mihai Pacepa.
      Există câteva schimbări în viaţa mea personală, în ultimele săptămâni, dar voi face totuşi un efort deoarece subiectul de mai sus continuă să fie interesant, iar documentele pe care le-am descoperit după publicarea cărţii „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021) mă vor ajuta să duc mai departe cercetarea istorică pe care am început-o în urmă cu 22 de ani.

  7. Din câte am mai citit, Nikita Sergheevici Hrușciov a fost comisarul politic al armatei sovietice la Kiev, în toamna anului 1941. A trimis rapoarte formidabile despre cum va rezista Kievul și cum îi fac ei praf pe nemți. Rapoarte-le lui Hrușciov au fost crezute de Stalin în locul celor trimise de țefii militari. Aceștia au cerut permisiunea să se retragă atunci când au realizat că există riscul încercuirii câtorva armate sovietice. Atunci când nemții au închis cercul în jurul Kievului, prinzând înăuntru cam 250.000 – 300.000 de militari sovietici, care au devenit prizonieri (1 din 20 sau 30 era rata de supraviețuire a acestor prizonieri în mai 1945), co-mandantul lor, un general colonel, s-a sinucis, undeva lângă Kiev. Exact atunci, Nikita Sergheevici Hrușciov era la Kremlin, să raporteze.
    Nikita Sergheevici Hrușciov nu este menționat ca fiind comisar politic la bătălia de la Stalingrad.

  8. Din nou un articol foarte informativ.
    O fraza cheie „Asta nu înseamnă că noi avem evidenţa agenţilor Dv.”
    Oare sa fi fost asa în 1962? Se făcuse deja deparazitarea de implanturile rusești?

    • Bănuiesc faptul că Drăghici se referea la spionii sovietici trimişi în Occident. De-abia în vara anului următor a apărut la nivelul înalt de la Bucureşti discuţia despre agenţii de origine română care mai activau încă pentru GRU şi KGB în România.

      • Cele 7 surori, cum erau poreclite serviciile de informații externe ale țărilor din Pact-ul de la Varșovia colaborau activ în vest, în UE și USA.
        Dacă dumneavoastră demonstrați că episodul lui Băsescu – incendierea vaselor din portul Rouen, pentru protejarea unui compartiment secret de pe o navă românească, a fost o acțiune de spionaj numai și numai în folosul României sunteți mai tare și decât Papa. La fel și în cazul Caraman.

      • Fraza pare sa aparțină generalului rus, asta mi-a trezit mirarea. La nivel de 1962 nu cred ca rusii nu știau numele agenților secreți romani.

        • Să pun sare pe rană? Sovieticii ştiau numele agenţilor secreţi români şi chiar pregăteau 36 de cetăţeni români, în acel moment, pentru a deveni agenţi de informaţii. Cursurile durau doi ani de zile şi se desfăşurau în Uniunea Sovietică. Au fost trei promoţii.
          Studenţii trimişi la Moscova în toamna anului 1962 au fost chemaţi în ţară după scandalul din 1963 privind agenţii români care lucrau încă din perioada interbelică pentru sovietici şi au absolvit cursurile în primăvara anului 1964, într-o clădire situată în cartierul Militari din Bucureşti.

          • Aceasta este una dintre versiuni, pe care ați reușit să o aflați.
            Ca o opinie a unuia care nu are obligații asumate prin jurământ de ofițer, (conspirat) și/sau prin semnarea unui angajament față de vreun serviciu secret, v-aș sugera să vă gândiți la intrigăraia din cc al pcus și cc al pcr, de altfel din toate partidele comuniste, intrigăraia mixată, un termen mai adecvat ar fi interlaced, cu activitățile serviciilor secrete neconsemnate în documente arhivate.
            Ca să vă dau câteva exemple: ați găsit vreun document într-o arhivă românească despre faptul că Ana Pauker, sub alt nume, a fost femeie de serviciu, în 1943, la Ambasada URSS din Teheran, având grijă de Președintele USA, F. D. Roosevelt, pe perioada primei conferințe inter aliate?
            Ați găsit vreun document într-o arhivă românească despre cum și unde a fost asasinat liderul comunist Foriș? O versiune ar fi că l-a asasinat Pantiușa, cu o rangă, într-o clădire de la Piața Aviatorilor unde a fost/este Ambasada POloniei în România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro