marți, martie 19, 2024

Colectiv, turnătorii și încălcarea legii

Într-o țară în care presa lasă deseori de dorit, Colectiv prezintă rolul benefic pe care poate să-l joace aceasta într-o societate democratică, iar includerea în lista scurtă pentru premiile Oscar se datorează, într-o bună măsură, transmiterii unui mesaj puternic, optimist  despre diferența pe care o pot aduce câțiva jurnaliști bine intenționați. Documentarul arată, totodată, rolul important pe care-l au anumiți „insideri” în descoperirea fraudelor și tragerea la răspundere a persoanelor care încalcă legea. Vizionând documentarul, nu poți, însă, să nu te întrebi care ar fi fost rezultatele dacă, de exemplu, „insiderii” de la Hexipharma ar fi dezvăluit mai repede, mult înainte de dezastrul de la Colectiv, problemele legate de dezinfectanți sau dacă angajații de la spitalul Malaxa ar fi informat autoritățile din timp cu privire la modul în care se efectuau achizițiile în spitale? Iar, din perspectiva politicilor publice, întrebarea următoare este cum dezvoltăm un cadru instituțional care să determine, să încurajeze „insiderii” să dezvăluie asemenea probleme într-un termen optim, astfel încât rezultatele dăunătoare ale unor astfel de practici să fie limitate?

Răspunsul este dat, la nivel european, de Directiva (UE) 1937/2019 privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii. Scopul directivei este acela de a asigura o protecție adecvată acestor „insideri” (avertizori sau whistleblowers, în sensul directivei) care sunt, cel mai adesea, reticenți în a raporta încălcări de teama unor represalii din partea angajatorilor. Astfel, statele membre sunt obligate să ia măsuri care să interzică orice formă de represalii, inclusiv amenințări și tentative de represalii. Totodată, se instituie obligația operatorilor privați cu cel puțin 50 de angajați de a institui canale interne de raportare a încălcărilor, iar statele membre au obligația de a institui canale externe, prin desemnarea unor autorități competente pentru primirea și procesarea raportărilor de către angajați.  Directiva prevede, în detaliu, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească atât canalele interne, cât și cele externe.

Adoptarea directivei reprezintă o măsură bună care va determina, cel mai probabil, o creștere a numărului de încălcări raportate, dar un element important lipsește din reglementarea europeană, anume recompensele financiare acordate acestor avertizori de integritate. Includerea unor astfel de prevederi în directivă ar fi fost dificilă, date fiind diferențele culturale și cele de regim juridic dintre statele membre. Cu toate acestea, directiva nu interzice expres acordarea unor astfel de recompense, iar în contextul transpunerii directivei în dreptul național ar fi oportună dezbaterea referitoare la introducerea unor asemenea recompense sau stimulente financiare în anumite domenii limitate, ținând cont de experiența altor state, precum SUA sau Canada.  

SUA a dezvoltat o reglementare complexă  în acest domeniu, fapt datorat reprezentanților școlii de law and economics. Pornind de la teoria actorului rațional, potrivit căruia un „insider” este stimulat să dezvăluie încălcări doar în cazul în care recompensa compensează costurile personale și profesionale ale raportării, dezbaterile s-au purtat asupra domeniilor în care astfel de recompense ar fi cel mai ușor de implementat și asupra modelului optim care să asigure un număr semnificativ de raportări valoroase, care să ducă la condamnări, dar care să limiteze în același timp numărul de raportări false sau nesusținute de probe, astfel încât eficiența sistemului să nu fie limitată prin supra-încărcarea autorităților care ar trebui să analizeze raportările.[1] În urma acestor dezbateri academice, SUA are astăzi, printre altele, un model funcțional al recompenselor financiare în două domenii cheie: fraudele fiscale și fraudele din domeniul piețelor de capital. Astfel, în urma modificărilor codului fiscal din 2006, s-a implementat un sistem prin care acordarea recompenselor de către IRS este obligatorie, nu discreționară, iar cuantumul recompensei este minimum 15% din suma efectiv colectată în urma raportării. De asemenea, pentru a evita supra-încărcarea sistemului cu raportarea unor încălcări minore, s-a stabilit un prag minim al sancțiunii/prejudiciului de  2 milioane de dolari.[2] În ceea ce privește fraudele din domeniul piețelor de capital, un program complex de remunerare a „whistleblowerilor” de către SEC a fost reglementat prin Dodd-Frank Act, adoptat după criza financiară din 2008 pentru a reglementa piețele financiare. Recompensele prevăzute de această lege sunt între 10-30% din valoarea prejudiciului/sancțiunilor aplicate, determinarea cuantumului realizându-se de SEC pe baza unor criterii clar stabilite. La fel ca în cazul programului IRS, recompensele sunt acordate doar în cazul în care sancțiunile aplicate depășesc un anumit plafon, 1 milion de dolari în acest caz.[3]

Implementarea acestor programe a dus la recuperarea unor prejudicii importante în ultimii ani chiar dacă este dificilă stabilirea unei relații cauzale directe între implementarea noilor măsuri și nivelul general de recuperare a prejudiciilor. De exemplu, în 2015, Bradley Birkenfeld, un fost bancher al UBS, a primit o recompensă în valoare de 104 milioane de dolari pentru oferirea de informații care au condus la recuperarea de către a IRS a 5 miliarde de dolari în taxe neplătite.[4] Mai mult, datele statistice arată că sumele colectate de IRS în urma informațiilor primite de la „insideri” au crescut de la aproximativ 100 de milioane de dolari/an în 2006 la peste 400-500 de milioane de dolari în 2015.[5] Totodată, deși greu de cuantificat, s-a arătat că acordarea unor astfel de recompense are un important efect disuasiv, dat fiind faptul că determină o creștere a gradului de neîncredere între eventualii parteneri infracționali.[6]

Adoptarea unor asemenea programe nu este scutită, bineînțeles, de critici. Printre cele mai frecvente se numără creșterea numărului de raportări îndoielnice care conduc la ineficiență administrativă, îndepărtarea „insiderilor” motivați de considerente de natură  morală sau o creștere a numărului de instigări, cauzată de dorința instigatorului de a primi recompensa după producerea prejudiciului.[7] Niciuna dintre acestea nu reprezintă însă obiecții de neînlăturat. În ceea ce privește ineficiența administrativă, aceasta poate fi evitată prin stabilirea unui cuantum adecvat al recompensei, în funcție de domeniu, precum și prin impunerea unor sancțiuni clare pentru raportările care sunt vădit nejustificate sau false. Cu privire la reducerea raportărilor efectuate în baza unor considerente morale, este greu, pe de o parte, de cuantificat un asemenea efect, iar, pe de altă parte, se poate stabili un mecanism transparent, instituțional, prin care „insiderii” motivați de considerente de natură morală să aibă posibilitatea donării sumelor primite drept recompensă în asemenea cazuri.[8] Totodată,  se poate discuta despre domeniile în care impactul unor asemenea considerente morale este mai mare, acordarea recompenselor urmând a fi limitată în aceste domenii. În final, riscul ca numărul de instigări să crească poate fi la fel de ușor eliminat, prin neacordarea recompenselor în asemenea cazuri.[9]

În plus față de cele de mai sus, în România orice asemenea măsuri ar părea sortite eșecului, dată fiind experiența dureroasă a „turnătorilor” din perioada comunistă. Există, fără îndoială, încă o reticență crescută cu privirea la denunțarea faptelor de natură penală, reticență izvorâtă și din etichetarea denunțătorului ca „turnător”. Cu toate acestea, există o diferență fundamentală între avertizorii de integritate și „turnătorii” din perioada comunistă. Dacă cei din urmă „turnau” cu privire la orice, inclusiv cu privire la aspecte obișnuite legate de viața privată a vecinilor, prietenilor, etc., sistemul fiind special conceput pentru a determina dezvăluirea unor asemenea informații, scopul sistemului de recompensare al avertizorilor de integritate este acela de a aduce la lumina zilei încălcări clare ale legislației din domeniile afectate de fraude, precum domeniul fiscal sau domeniul achizițiilor publice. Astfel, în timp ce efectul primului sistem este acela de a crea o stare permanentă de neîncredere și frică, efectul celui din urmă este acela de a crea un obstacol în plus în calea comiterii unor infracțiuni clar stabilite de lege, o stare de neîncredere pentru potențialii infractori, dar care nu afectează cu nimic viața obișnuită a oamenilor. Atingerea acestui scop și eliminarea riscului de abuzuri se poate asigura prin impunerea unor sancțiuni dure împotriva plângerilor vădit nejustificate și prin aplicarea corectă a standardului de probă, astfel încât să se înlăture condamnările bazate pe un simplu denunț.

Cele de mai sus nu prezintă o pledoarie pentru instituirea unor asemenea programe în România. Este, însă, important ca o dezbatere reală să existe în acest sens, dezbatere care, din păcate, nu a avut încă loc nici în mediul academic, nici în rândul experților în politici publice. Punctul de pornire al unei asemenea dezbateri trebuie să fie modelele existente, iar criticile ridicate împotriva acestui tip de programe trebuie analizate atent înainte de a elimina din fașă orice discuție despre oportunitatea acestor programe, lucru care pare să se fi întâmplat până acum.


[1] A se vedea, de exemplu, David Freedom Engstrom, “Whither Whistleblowing – Bounty Regimes, Regulatory Context, and the Challenge of Optimal Design”, Theoretical Inquiries in Law 15, no. 2 (July 2014): 605-634 sau Yehonatan Givati, “Of Snitches and Riches: Optimal IRS and SEC Whistleblower Rewards”, Harvard Journal of Legislation 55, no. 1 (Winter 2018): 105-142. Pentru subiectul mai larg al alegerii între un sistem public sau privat cu privire la investigarea și sancționarea încălcării legii, a se vedea, de exemplu, Polinsky, A. Mitchell, and Steven Shavell „The Economic Theory of Public Enforcement of Law” Journal of Economic Literature 38, no. 1 (2000): 45-76.

[2] A se vedea pentru o detaliere a acestui regim, Yehonatan Givati, op. cit., 112-113.

[3] Id., 116-118.

[4] Id., 106.

[5] Id., 115.

[6] A se vedea, de exemplu, Theo, Nyreröd, Giancarlo Spagnolo, “Myths and Numbers on Whistleblower Rewards (December 1, 2017)”, Stockholm Institute of Transition Economics Working Paper No. 44, disponibil la SSRN: https://ssrn.com/abstract=3100754, 13-14 și studiile citate care arată existența unui astfel de efect disuasiv.

[7] Id. 10-19, pentru o discuție detaliată a acestor critici. 

[8] A se vedea în acest sens și David Freedom Engstrom, op. cit., nota de subsol 50.

[9] A se vedea și Theo, Nyreröd, Giancarlo Spagnolo, op. cit., 17-18, precum și studiile citate care arată că acest risc, deși probabil pe termen scurt, este redus pe termen lung, odată ce toți participanții realizează posibilitatea de a fi instigați cu scopul denunțării ulterioare.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. in USA cind cineva suna autoritatile din varii motive, nici nu nchide bine telefonul si politistii (politisti adevarati sa ne ntelegem) sint prezenti la fata locului. cind in Romania este sunat garcea militianul se va intimpla ceva asemanator caracalului (niste fetite au ars de vii) sau recent onestiul (cind un septuagenar a njughiat mortal doi oameni dupa sase ore de la instiintare). multi ani in urma pe un mare bulevard bucurestean mi s a spart masina si furat tot ce era inauntru, am apelat militia (se numea politie desigur !) si mi s a spus sa ma deplasez la circa lor de militie pentru ca ei au lucruri importante care i macina, nu lucruri minore ! intrigat, m am deplasat unde mi au indicat organele, am completat declaratia de rigoare si dupa ore pierdute, specialistul cu pamatuful (cel ce lua amprente) mi a explicat ca s a actionat fara urme ! te intrebi care i menire lui garcea militianul cind furtul e minor iar mortii sint doar numarati ? sa instituie teroarea in rindul celor ce protesteaza pasnic, a celor fara masca si a babutelor ce si vind leusteanul fara recipisa de la autoritati ?

    • Politia in Ro este departe de normele de formare si actiune europene. Agentii de politie sunt recrutati pe sistemul pcr. Partea practica de lucru cu oameni este redusa, de patrulare prin cartiere nici atat. Mecanismul de avertizori in politie este zero, politisti se acopera unii pe alti, cu atitudine de tip interlopi. In cazuri mai simple, verificarile le fac nu apeland la persoanele in cauza ci la administratorii de bloc. Daca politistii sunt deranjati de 2-3 ori in o problema minora, ameninta cu amenda pe cel care sesizeaza neregulile. Problemele asa zis minore de ei devin majore si se ajunge la batai si crime. Aceasta este politia in Ro, exceptiile sunt rare.

      • eu intelesesem ca s au trimis in tarile civilizate tineri judecatori, militari si politisti sa invete ! dar daca alea au fost progeniturile fostilor activisti si securisti (ca cele ale lui nastase adrian sau basescu traian ce imput aerul in parlamentul european) rezultatele sint cele pe care le vedem !

  2. Inca un exemplu – https://www.spiegel.de/international/business/interview-hsbc-swiss-bank-whistleblower-herve-falciani-on-tax-evasion-a-911279.html
    Cat despre jaful din Elvetia secretului bancar a averilor evreilor din timpul Holocaustului sa vorbim?
    https://www.reuters.com/article/uk-swiss-watchman-idUKKBN1L21BJ

    Dar nu vad mentionata o observatie empirica cunoscuta a lui Milton Friedman – cu cat sunt mai mari taxele intr-o tara, cu atat birocratia este mai mare (inclusiv eurobirocratia UE as adauga eu acum) si cu atat mai mult evaziunea este mai mare si cu atat mai mult avocatii specializati in utilizarea „loopholes” din legislatii castiga mai mult.

  3. Cred ca problemele care apar sunt mai mari decat beneficiile. Imi aduc aminte de sistemul functional in Germania in anii lui Hitler sau in Romania in anii comunismului. Tocmai existenta recomenselor, cu incurajarea delatiunii, este teribila prin consecinte. Practic, este fundatia unui sistem politienesc, cu aparitia imediata a suspiciunii generale, atomizarea societatii si in felul asta calea e deschisa catre un eventual sistem autoritar.

  4. „Într-o țară în care presa lasă deseori de dorit, Colectiv prezintă rolul benefic pe care poate să-l joace aceasta într-o societate democratică…”

    Nu știu cum se văd lucrurile de la Londra, dar la București se observă, în spirit orwellian, că ticăloșia „javrelor” merită să fie răsplătită de către „porci” cu pensii speciale, decontate [inclusiv] din banii mei!

    Realizarea efectivă a „Colectiv” – ului a generat mai multe nedumeriri nu doar pentru spectatorii de pe plaiurile mioritice (care cunosc bine cum stau lucrurile pe-aici), dar și celor de pe alte meridiane. Hexifarma a fost o firmă „bidon” a SRI, iar un alt „serviciu” a găsit prilejul oportun să-și atace rivalii.

    Aceste lucuri sunt posibile pentru că România este un stat capturat de 30 de ani de un grup securiusto-comunist, care extrage resurse din averea publică și le transferă în mod ilegal în proprietatea privată a câtorva oligarhi și a apropiaților acestora.

    Atunci când au început protestele împotriva guvernului socialist criminal în Piața Victoriei, dl „ziarist” Tolontan a publicat informația că la Muzeul de Geologie sunt radiații ucigătoare care pun în primejdie viața protestatarilor. Și ar fi bine ca aceștia să stea acasă și să lase guvernul să lucreze în liniște.

    Antena 3 s-a grăbit să-l susțină, cu privire la „radiațiile de 200.000 de ori mai puternice” decât limitele admise, de 100 de ori mai mari decât în zona interzisă de la Cernobîl etc…

    După ce familia lui Doru Vătășoaia, fost angajat al Muzeului de Geologie, l-a avertizat pe dl Tolontan că îl dă în judecată pentru folosirea numelui său în manipularea mizerabilă, iar angajații muzeului au declarat că vor cere în instanță despăgubiri de la statul român (angajator), guvernat de socialiștii în favoarea cărora a manipulat publicul dl Tolontan, pentru că au fost lăsați să lucreze în condiții atât de periculoase, dl C Tolontan a catadicsit să-și ceară scuze.

    Aceasta este presa (a patra putere) din România și „rolul său benefic” relevat în „Colectiv”. De fapt, în țara noastră nu există presă, ci doar servitori ai guvernării cleptocratice, care manipulează, adesea coordonați de „servicii”, în slujba oligarhilor. Asta nu are nicio treabă directă cu profesionalismul din presă, cu arta cinematografică „Colectivistă”, avertizorii de integritate, ori cu turnătorii din perioada comunistă. Este pur și simplu vorba despre că faptul că România nu este încă o democrație consolidată, ci un stat capturat de o guvernare cleptocratică securisto-comunistă transpartinică, de mai bine de 30 de ani.

    Așa se vede „la fața locului”…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vlad Druță
Vlad Druță
Vlad Druța este avocat, admis în Barourile din București și New York. Este specializat în fuziuni și achiziții, având expertiză în tranzacții multijurisdicționale complexe și corporate governance. A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 2016, ca șef de promoție, iar în 2020 a absolvit un master în drept la Harvard Law School, ca bursier Fulbright și HLSAE.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro