Colectivizarea medicilor de familie ca efect al amatorismului în proiectarea politicilor publice din Sănătate

În Contractul cadru care stabileşte serviciile acoperite de asigurarea publică de sănătate, CNAS şi Ministerul Sănătăţii vor să se introducă prevederi care ar duce, în scurt timp, la dispariţia medicului de familie independent, aşa cum este el astăzi, dar şi la formarea, în schimb, a unor grupuri de medici de familie, agregaţi pe lângă mari centre medicale. Cu alte cuvinte se doreşte „colectivizarea” medicinii de familie, aşa cum, în anii 50, s-a dorit şi s-a realizat colectivizarea micilor producători agricoli, chiar dacă medicii de familie luptă din răsputeri pentru păstrarea libertăţii lor.

Încă nu se ştie de partea cui va fi victoria finală. Polemica dintre oficialităţi şi asociaţiile medicilor de familie interesează, aşa cum este de aşteptat, şi societatea civilă. Unii afirmă că abrogarea obligativităţii înscrierii unui număr minim de pacienţi pentru un cabinet de medicină de familie şi desfiinţarea comisiilor paritare care aprobă înfiinţarea unui nou cabinet ar deschide drumul spre o mai mare concurenţă între medici, ar permite medicilor tineri să intre în sistem şi ar fi în interesul pacienţilor care ar beneficia de servicii mai bune, calitativ şi cantitativ, datorită accentuării concurenţei între medici. Libera concurenţă este binevenită, însă piaţa serviciilor medicale primare nu este una tocmai liberă, cât timp acestea funcționează paralel cu un sistem public de asigurare de sănătate bazat pe principiul solidarităţii. Medicii de familie sunt legaţi de contractul cu acest sistem care reglementează și dirijează piaţa, având ca scop, cel puțin declarat, cheltuirea după cele mai înalte standarde ale cost-eficienței și utilității publice a banilor comuni ai asiguraților. Medicii ar trebui să furnizeze, fiecărui pacient, acele servicii de care are nevoie, în mod rațional, fără restricții dar și fără risipă. Refuzarea unor cereri abuzive de servicii medicale nejustificate, reprezintă o necesitate obiectivă într-un sistem de asigurare preplătit, dar este neproductivă într-un sistem bazat pe plata pe serviciu.

Într-un sistem preplătit, fondul de asigurări trebuie să fie bine drămuit pentru a satisface necesitățile raționale ale fiecăruia, la un consum minim, limitat de valoarea contribuțiilor totale la sistemul de sănătate legate de nivelul de trai actual. Medicul de familie este cel care trebuie să ofere asistență de sănătate ale pacienţilor săi şi, în acelaşi timp, este un păzitor al sistemului şi un “gate-keeper” pentru accederea pacienţilor la servicii ambulatorii de specialitate sau servicii spitaliceşti, mult mai costisitoare, servicii de care pacienţii tind să abuzeze, din necunoaștere dar și din cauza stresului firesc pe care-l provoacă o problemă de sănătate. O concurenţă există şi acum între medicii de familie, pentru că pacienţii sunt liberi să se mute de pe lista unui medic pe lista altuia, fără nicio oprelişte. O concurenţă şi mai mare, care ar rezulta din creşterea masivă a numărului medicilor de familie dintr-o anumită comunitate în urma reducerii numărului de pacienţi de pe o listă ar face, însă, ca medicul de familie să cedeze frecvent în faţa pacientului abuziv, în detrimentul deciziei bazate pe știința medicală. Medicii s-ar transforma, astfel, curând, în vânzători, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, în cazul farmaciștilor angajaţi ai lanţurilor de farmacii. Medicii care vor şti să vândă mai bine, făcând abstracţie de ştiinţa medicală şi venind în întâmpinarea cerinţelor pacienţilor, de prea multe ori influenţaţi negativ de sfaturile neprofesioniste și pseudo medicale foarte răspândite în media și pe internet, vor avea mai mulţi pacienţi şi aceasta va duce la creşterea exponenţială a costurilor, în detrimentul cheltuirii corecte a banilor asiguraților.

Acel numerus clausus, prezent în reglementările actuale, împiedică supraaglomerarea cu medici a centrelor urbane în detrimentul localităţilor periferice. Şi acum există un mare deficit de medici în localităţile mici şi depărtate de oraşe. Dispariţia acestei condiţii de număr ar accentua şi mai mult deficitul de medici din rural. Nici medicii care vor aglomera marile oraşe nu vor fi, însă, avantajaţi pentru că se va împărţi acelaşi număr de pacienţi între mai mulţi medici, deci fiecare va primi mai puţini bani per capita, pentru lista lor de pacienți mai mică decât în prezent şi vor putea efectua mai puţine servicii utile, având mai puţini pacienţi. Vor fi tentaţi, astfel, să efectueze servicii inutile pentru a le spori încasările şi să raporteze şi mai mult decât acum servicii neefectuate. Toate acestea în detrimentul asiguratului mediu care va beneficia, până la urmă de servicii mai puține și mai slabe calitativ pentru că unii vor primi felii mai mari și nemeritate din tortul comun al fondului de asigurare.

Se mai vorbeşte de avantajele agregării medicilor de familie în „colective”, în cadrul unor centre medicale dotate şi cu specialişti din diverse domenii. Se consideră că pacienţii acestor medici ar beneficia mai uşor de servicii medicale de specialitate. Scopul unui sistem public de asigurări de sănătate nu ar trebui să fie, însă, acesta, anume furnizarea serviciilor preponderent de către medicii de specialitate. Serviciile solicitate medicilor specialiști sunt mult mai costisitoare decât cele oferite de medicul de medicină primară şi, de multe ori, de o utilitate redusă celor pe care le poate furniza medicul de familie care cunoaşte în amănunt pacientul, în totalitatea lui şi nu numai pe bucăţele, din contactul cu acesta timp de ani de zile. Nu este de dorit ca medicii de familie să fie şi mai mult decât acum dispeceri către alte specialităţi şi ca pacienţii să-i perceapă drept o piedică în faţa dorinţei lor de a obţine servicii „mai sofisticate” de la medicul specialist. Medicul de familie ar trebui să rezolve în cabinetul său 80-90% din problemele cu care i se adresează pacienţii şi să apeleze la medicul de specialitate şi la cel din spital numai în puţinele cazuri care îl depăşesc, mai ales dacă va fi încurajat de sistem, stimulat financiar și lăsat să presteze acea mult neglijată prevenție, mai eficientă, mai ieftină și mai utilă pacienților. Numai medicul de familie poate aplica eficient, adaptat la fiecare pacient al său, mijloacele de prevenție necesare și foarte valoroase atât pacienților cât și sistemului.  Pentru a fi într-adevăr eficient, medicul de familie trebuie să fie instruit continuu de sistemul de sănătate și ajutat să câştige, prin atitudine corectă şi pregătire profesională solidă, încrederea pacientului. Tendința pacienților de a apela pentru orice problemă minoră la cea mai mare somitate în domeniu şi la cele mai sofisticate investigaţii posibile trebuie să fie contracarată continuu prin mai buna pregătire a medicilor de familie, dotarea cabinetelor lor și încurajarea acestora să-și practice nobila meserie la cel mai înalt grad de profesionalism.

Nu în ultimul rând, agregarea medicilor de familie în centre medicale ar duce la pierderea independenţei medicului de familie, care va fi constrâns, în acest caz, din cauza încadrării lui într-o instituţie pe care nu o conduce, să favorizeze compania din care face parte, profitul acesteia. Interesul pacientului va trece pe plan secund, ceea ce va aduce mari prejudicii, atât acestuia, cât şi sistemului de asigurări, în general. Banii sistemului public de asigurare şi ai pacienţilor sau ai eventualelor societăţi private de asigurare care vor apărea vor tinde să fie sifonaţi de medicul de familie în interesul patronului său, care doreşte profit şi care îl va recompensa pentru realizarea acestui profit.

Independenţa medicului este necesară pentru garantarea respectării drepturilor pacientului, tot aşa cum independenţa magistraţilor este necesară pentru garantarea respectării drepturilor justiţiabililor. Ştirbirea acestei independenţe a medicului prin colectivizarea medicinii de familie pe lângă centre medicale va prejudicia, cu siguranţă, pacienții asigurași, care va fi utili centrelor medicale pentru profitul patronatului și va risca să plătească în plus, din banii asiguraților, costuri inutile, pentru servicii inutile sau chiar periculoase.

Cele de mai sus pot fi interpretate ca opinii proprii – deşi se bazează pe experienţa de zeci de ani a altor ţări.

Pot exista multe opinii diferite care să pară la fel sau mai pertinente. Când propun o reformă a organizării medicinii primare, decidenţii din Sănătate ar trebui, însă, să prezinte rezultatele unor studii aprofundate, conduse ştiinţific, ferite de influenţe politice de orice fel sau de influenţele unor jucători, privaţi sau publici de pe piaţa serviciilor medicale.

Din păcate, în România, nu avem o instituţie care să fie capabilă să elaboreze şi să prezinte astfel de studii pe care să se bazeze orice reformă în Sănătate.

Iată de ce, am introdus în Parlament o propunere legislativă pentru înfiinţarea unei Agenții Naţionale de Management în Sănătate, detalii aici, o instituţie complet depolitizată, populată cu oameni selectați pe criterii de integritate maximă, competența și profesionalism dovedite, care să aibă ca obiect de activitate studierea, identificarea și propunerea celor mai bune şi cost-eficiente tehnologii medicale și cele mai performante forme de organizare pentru sistemul de sănătate din România. Având ca sarcină principală reformarea şi perfecţionarea continuă a Sistemului de Sănătate, această Autoritate a statului va putea reuşi, în câţiva ani, să fundamenteze în mod ştiinţific toată activitatea organismelor statului în domeniul Sănătăţii, desfiinţând amatorismul de care au dat dovadă până acum instituţiile care proiectează politicile publice din acest domeniu.