marți, martie 19, 2024

Comentatorilor contributori

În prima mea intervenție pe acest sit am invitat lumea la o meditație civică, vorba fiind (sau mai exact vorba vine) despre gunoi și poluare. Considerând că un aspect foarte important a scăpat prea multora, revin. Căci tema principală se referea la „adevăratele motive” ale gunoirii, constând nu totdeauna în simpla debarasare de lest, ci adesea constând chiar în ornarea peisajului prin propria trecere, cu propria persoană, cu suvenirul marcării spațiului de către sinele personal.

Subliniez: atât acolo/dincolo cât și aici nu este vorba despre ignorarea rațiunii, a legii și a civilizației, cât despre necunoașterea realității sinelui omenesc, de rămânerea (fideli și necritici) întru atașamentele naturale/infantile, despre necunoașterea la nivel intimist a libidoului sau „elanului vital”, a bucuriei de a fi sau a multor spații/interspații și interstiții ființiale demne de etichetări mai temerare, revelatoare, egal analitice și critice.

„Să lăsăm ceva pe urmă” nu e un motto valabil sau cu referință numai postumă. Din păcate, instinct (vitalist) fiind, un asemenea mobil, impuls sau motivație „ne mănâncă” și în acum-și-aiciul fiecărei vârste, în chip cvasicotidian și cu-atât mai mult ocazional, evenimențial. Vreme de milenii și secole, de când au deprins a picta, mâzgăli sau scrie, oamenii și-au marcat trecerea, ulterior și-au scrijelit numele, peste tot pe unde ajuns-au. Inclusiv pe pereții de peșteri, în mormintele egiptene, peste fresca bisericilor catolice sau ortodoxe. În gimnaziu, cu privire la însemnarea numelor la vedere profa de franceză a repetat de câteva ori că „le nom du fou se trouve partout”, traducându-l drept (numai) „numele prostului se găsește peste tot” (+ varianta „… pe toate gardurile”). Și astfel nu doar ne-a imprimat tuturor elevilor rimata zicală în minte, ci ne-a și răscolit amorul propriu, asigurându-se (chiar eu sunt gata să mă pronunț sigur) că niciunul dintre elevii ei nu și-a mai scris/scrijelit vreodată numele pe vreun zid, gard sau copac. Nici măcar când ar fi fost cazul și de-o inimioară plus inițiala sau numele vreunei iubiri. Oricum, în ultimele 5-6 decenii s-a cam rezolvat cu tâmpenia graffitiurilor personale, „ritualul” scrierii numelui (de unul singur ori în doi) pe locurile publice începând să se rarefieze, să dispară.

Respectiva practică minoră, măruntă, plăcută pentru individ (dar distructivă pentru ziduri, fresce, garduri, copaci), reprezintă extremul „inocent” al practicii care, astăzi, a ajuns catastrofală, în sensul pericolului ecologic atins prin excesul de deșeuri lăsate de oameni pe urma fericitelor lor treceri/petreceri. Data trecută, în articolul respectiv, încercam să distrag atenția de la obșteasca moralizare de tip TV (redusă la urechirea și amenințarea celor care își aruncă deșeurile în spațiile extravilane, ale drumurilor, râurilor și pădurilor), considerând că nici amenzile, nici moralizarea publică nu au cum să fie suprem eficace. Fără a anula respectiva opinie, poziționare sau campanie școlărească (mai bine puțin decât nimic), atrăgeam atenția asupra unor mobiluri, tendințe, motivații și instincte mult mai subtile, intime, care fac pe orice om (!) să fie tentat a lăsa în urma sa varii insemne. Insemne ale sinelui personal, ADN-uri simbolice, marcaje teritoriale, suveniruri „memorabile” sau „uitate”.

Desigur, explicația era una psihanalitică, singura în stare să arate de ce oamenii „adoră” să lase în urmele lor varii forme de gunoi. Și nu se referea deloc la infractorii care deversează gunoiul (lor sau al altora) în spații „nespecifice”, care evită plata taxelor sau a transportului profesionalizat al acestor deșeuri, al nerușinării celor care adesea chiar „nu au” (?) unde să-și arunce resturile din construcții sau din gospodărie, nu-și pot permite transportul sau angajarea altora, al celor pur și simplu nesimțiți.

Dar dacă tot am folosit ultimul cuvând, merită să ne amitim că, în fond și la urma urmei, „nesimțirea” e în foarte multe privințe starea primară, primitivă, în care orice ins ne-am născut, din care părinții s-au chinuit greu de tot să ne scoată, să ne domesticească, să „ne facă oameni” în sensul cel mai elementar biologic și social. Și cu toate acestea, ce ne mai place, din când în când, măcar în privat, măcar în grup restrâns, măcar în intimitate, să redevenim (uneori, fie și pentru-o clipă) nesimțiți! Vezi, dacă nu chiar actele sau gesturile grobiene, impudice, indecente, măcar bancurile porcoase, mizerabile, tâmpite, idioate… sau cum le-o mai fi spunând vocabularul mai verde sau mai perdeluit al fitecăruia. Atât în articolul pe care v-am rugat deja să-l revedeți, cât și aici, e vorba de efectele mult mai puțin conștiente și exprimabile a ceea ce se numește academic copro- sau scato-filie.

Un foarte popular actor de stendap român are un șou pe youtube în care la final îndeamnă lumea ca după ce merge-acasă să experimenteze eliberarea supremă, exprimându-și libertatea și confortul autentic, dându-și drumul (de tot) pe ei înșiși. (Desigur, aici eu vorbesc frumos, aproape medical, aseptic și anosmic, fiindu-mi milă de ochii și nasul domniilor voastre. Actorul nostru popular o spune pe tot șleaul trivial, deloc iute ori pe scurt. Și nimeni nu se ofuschează.) Îndemnul respectiv ține drept final apoteotic, poantă supremă, specifică oricărui uanmenșou. Iar în audiența care se vede în înregistrare aplaudând foarte mulțumită nu-s deloc cocalari de mahala, nici mârlani sătești, ci tineri adulți precis fini, toți cu licență, master, joburi bune, corporatiști sadea. Așadar nu contează gradul de școlaritate sau erudiție, nici tipul de cultură, profesie și salarizare. Una din primele plăceri ale fragedei pruncii, cumpărată scump de părinți și refulată de noi toți, revine. Cultura de maximă popularitate o „cântă” când grosier, când subtil, dar constant. Specia „cântecelor golănești” n-a intrat încă în vizorul folcloriștilor, ca s-o includă, conform noii mode ideologice, chiar și în pachetele Patrimoniului Imaterial al Culturii și Identității Naționale. Nici UNESCO n-a parafat-o încă, deși ține de universalitatea umană, sau mai exact a întregului bios mamiferic. [Dar oare merită făcut vâlvă și fală din „cele de jos”? Oricum, măcar nația noastră ar trebui să fie mulțumită de faptul că – pre limbă vorbind – „fală/fălos” vine de la falus, iar testicolele se cheamă fudulii (inclusiv sau chiar mai vârtos atunci când le halim, cu elegantă poftă, chiar și în rarul restaurant urban tip „Michelin”).]

În mod conștient și mai ales public absolut nimănui nu ne plac gunoaiele. Le detestăm fățiș, ne rușinăm de ele, ne repugnă. Însă detestăm numai gunoaiele altora, expuse de alții, nicidecum pe-ale noastre personal, uneori „uitate” chiar și-n spațiul public. Iar asta fiindcă în primul nostru trecut, cel elementar infantil (care e unul pur mamiferic), gunoiul propriu și „murdărirea” trupului, hainelor și a locuinței nu ne-au displăcut deloc, ba chiar eram mândri de ele. Iată de ce nostalgiile „reîntoarcerii la origini” încă mijesc, mocnesc, refulează și se defulează mascat, în varii forme și intensități. Unora le marchează puternic ludicul și lubricitatea adultă, iar expunerea gunoiului menajer (resturi de ambalaj, obiectuțe de uz domestic sau personal, nu doar de mâncare) rezonează cu respectivele dependențe sau nostalgii obscure, rămase proprii inconștientului, abisalului „sine”. În mod ascuns, multă lume „adoră” gunoiul propriu. Iată de ce nu vocea publică, nu educația școlară, prin admonestări de etică adultă și prin amenzi de lege contravențională pot fi radical eficace. Nici măcar educația universitară sau contactul cu civilizația occidentală, nici măcar statutul profesional, fie el de top economic, social sau politic… nu ajută sigur. Din păcate doar autoanaliza critică, doar cultura psihologică a fiecărui ins poate interveni cu eficiență. Căci vorbim aici despre truda autocunoașterii de profunzime, a reeducării „copilului din sine”, a surprinderii propriului ridicol, a aberantului personal. Este vorba de actul deloc facil al debarasării de unele forme primitive de bucurie sau lubricitate intimă și de recanalizare a expresiei eului personal în alte forme de juisare, de gratificare emoțional-mintală.

Uneori mai recoltez și eu din gunoaiele altora. Mă tem ca gestul să nu atragă efectul opus, să nu încurajeze nesimțirea îngunoirii dinadins a spațiului, oamenii riscând să creadă nu doar că „așa e normal”, dar și că cineva n-are altă treabă. Gânditu-m-am și socotitu-m-am îndelung. Cum să-i agrăiesc pe-acești semeni? Cum să-i apelez? Verbal, cel puțin m-ar sictiri (după ce mi se vor fi lăudat cum că „eu nu, doamne ferește, nicidecum eu, alții!”). Cum să le scriu? Să-i îndemn „fii domn?”… Neah. Asta-i o fălășenie („eu sunt domn”, „vreau să fiu domn”, „sunt domn cu tine”) de aruncat doar în față, sonor, în public. În forul intim rupându-i-se românului de „domnie”. Noblețea omului românesc e cam doar sub răpăit de tobe, reflectoare, pozat. La nuntă și la manele darul nobleței musai trebuie strigat tare și filmat. În privat sau în sălbăticia pădurii „fii domn” sună mai degrabă a jignire. „Fii bun” (cu infantila versiune „fii drăguț”)… cam tot așa. Primul lucru venindu-i în minte, întru traducere, fiind „fii fraier”, știut fiind că „doar prostu-i bun”. În beția adrenalinei specifică pescuitului ilegal și mai ales al japcăi, a testosteronului grupului ce urlă și aleargă de la un vad la altul, cu-atâta falus azvârlit din gură la fiecare două cuvinte sau onomatopee, un „te rog frumos” ar suna mai ceva decât dracu’, invitând suduire. Iar simplul desen al unui „interzis” ca de circulație precis ar deveni țintă de scuipat, lapidare sau păruire. Zic toate astea nu că le-aș scoate din burtă. Ca să-nțelegi de-adevăratelea lumea nu tre s-ai imaginație, nici să citești cărți. Ajunge doar să stai, să vezi, să taci și s-asculți.

Fie ce-o fi, în nădejdea că atitudinea îngunoirii ar putea fi ameliorată (adică subțiată), tocmai am xeroxat, tras în țiplă și afișat următoarele planșe:

FIE-VĂ MILĂ DE GRĂDINA MAICII DOMNULUI! LUAȚI-VĂ GUNOAIELE ACASĂ!

POLIȚIA NU TE VEDE, PĂRINȚII NICI ATÂT, DAR DOMNUL ȘI NATURA LĂCRIMEAZĂ. IA-ȚI GUNOAIELE ACASĂ!

GUNOIUL TĂU ÎȚI CONȚINE ADN-UL. DU-L ACASĂ, CA PE TINE ÎNSUȚI!

DACĂ LA FEL CA NATURA, MĂMICA TA N-AR FI AVUT MÂINI, ȚI-AI FI LĂSAT GUNOIUL ȘI PRIN TOATĂ CASA? TE ROG FRUMOS, IA-ȚI PROPRIUL DEȘEU ACASĂ!

Ce părere aveți?… Cât mișto vor face cei care vor citi un asemenea gen de apel și afiș, fie gândindu-se la cu totul alții (nicidecum la ei înșiși), fie făcând din el țintă pentru a-și arunca sticla sau cutia de bere pe care altminteri ar fi lăsat-o spre a-mpânzi poiana? Cu ce cinism sau dispreț se vor gândi sau vor comenta asupra idiotului care-a atârnat așa ceva? Ce efect va avea un asemenea rapel la imaginarul numinos și la jungienele arhetipuri numite mămică, dumnezeu, pruncuț inocent, nesimțire originară, caca, murdărire, cămin, acăsucă, rai intim, eden?… Nu cumva efectul va fi opus scontării?

Notă Finală 1: Personal, am adunat și umplut destui saci cu deșeuri lăsate-n natură. Îmi spune cineva și cum și-unde să-i car/depun/arunc? „Pe vremuri” vedeai pe la multe colțuri de stradă sau scuar mari cuve, postate tocmai pentru a-și descărca oamenii orice gunoi, adesea ajungând umplute cu demolări din interiorul apartamentelor tunate ale fitecui. Au dispărut poate tocmai grație lăcomiei taxării și zgârceniei primăriilor, deși un asemenea cadou public stimula multă lume ca să nu-și arunce gunoiul supranumerar la margini de sate, orașe, ape, păduri. Deci: înapoi cu tomberoanele-ghenă-cupă-cuvă gigant! Publice! Gratis!

Notă Finală 2: nu-mi pomeniți de campanii. Și cu-atât mai puțin de teatrele televizionistice sau electorale. Nu organizez! Nu fac nici grădinițe, școli, facultăți sau academii de voluntariat civic, deoarece n-am cum da tricouri cu logouri sau sloganuri șmechere, nici diplome de participare tinerilor care vor să-și mai atârne-o hârtiuță-n CV, nici spațiu uaifai în pădure, nici șepcuțe contra insolației, nici apă de băut și senvici pentru indolenții care nu-și cară singuri, nici șprei contra țânțarilor, nici ghetuțe pentru cei care deși le spui tot vin în șlapi peste câmp arat și hârtoape forestiere, ori cu biciclete orășenești pentru teren nebătucit, tufiș și muroi, ori care mai mult se-ascund în desiș pentru-a fuma iarbă. Altă lume, pe bune, mai știți?

Notă Finală 3: poza atașată/insertată este un graffiti public (aflat tot anul acesta în gangul colonadei drepte a clădirii numite cândva Romarta Copiilor, din București). După mine, desenul vorbește despre imaturitate, însemnând lipsa ori abandonul reeducării „copilului subconștient”. Oare dincolo de zâmbetul tâmp al privirii pasante se poate percepe și implicita nevoie a declanșării necesarei/utilei reeducări? Cum sugeram în text, „copilul interior” conferă naturii adulte nu negreșit inocență, ci inclusiv trecut primitiv, irațional și antirațional, instinct anticivilizațional, egocentrism mamiferic. La maturitate, infantilismul e tembelism. Iar când acesta rămâne „la volan”, murdărirea care „e bună” înseamnă și… toate cele zise mai sus.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Destept si la obiect. Pari a cunoaste destul de bine natura umana specific romaneasca chiar daca gunoiul este , antropologic vorbind, impratiat universa din vremuri primordiale .

  2. Gunoiul , ce tema impresionanta dar si impresionabila este acest pamintean gunoi .Desigur , gunoiul mortii noastre pare a fi , cel putin in Romania , mai bine reglementat , mai oficial cintat fie in bisericile nostre , ba chiar uneori direct la fata locului (inmormintarii )asa cum sade bine oricarui credincios .Privelistea gunoaielor este parte a existentei fiecaruia dintre noi indiferent cit de mult cred unii ca pot curata totul in jur,asta ca si posibiltate ce tine si de uneltele ce ne sunt puse la dispozitie de tehnologia mereu schimbatoare .Satul romanesc era pe vremuri . ba chiar si acum plin de gunoaie (unele erau chiar folositoare ). Orasele Romaniei sunt si ele pline la tot pasul de astfel de gunoaie .Ne-am obisnuit sa le vedem de fiesce data atunci cind plecam prin Tirg .Oare de ce nu putem sa evitam a arunca gunoiul acolo unde nu este nepermis a fi aruncat ?Brusc am inteles . Eram acasa , undeva la etajul 6 al uni imobil si asteptam sosirea unui nou aragaz .Vine tipul cu aragazul , ii dau la schimb pe cel vechi si il rog sa preia si ambalajul aragazului cel nou .Ce credeti ca face individul ? Cu seninatatea omului absolut nevinovat ia cartoanele in care a fost ambalat aragazul cel nou si le arunca fara frica pe geamul deschis de la bucatarie .Am ramas perplex . Ochii mai, mai, sa imi sara din orbite .Il intreb usor agresiv : Ce faci BA ? Nu am gasit pe moment o alta forma de exprimare . Raspunsul a cazut parca din ceruri : nu vezi acum nu mai este .Brusc am inteles si brusc mi-au aparut si alte imagini asemanatoare . Ceea ce nu mai vezi nu exista . Aceasta este extraordinara formula ce tine in viata un biet cetatean .Este cam la fel cu necesitatea de a minti mereu si mereu de-a lungul vietii . Va imaginati cum ar fi aratat omenirea daca oamenii nu puteau minti si trebuiau sa spuna mereu adevarul ? Nu vezi , nu stii , deci nu exista .Si fara sa vreau acum inteleg si de ce exista atit de multi antivaccinisti, lasind la o parte pe cei care nu suporta nici macar o intepatura de ac (o sa vedeti cum in momentul in care apare vaccinul ce poate fi usor inghitit cu totii vor tabari sa se vaccineze ), ce striga in gura mare virusul nu exista .Nu il vezi ,deci nu exista , totul e o minciuna , o fraiereala a UNORA (dracu stie cine sunt acesti UNORA )Tot asa se intimpla si in particica politica a natiunii .Atunci cind habar nu ai de legi (nici ele nu exista atita timp cit nu le citesti si intelegi )nu ai cum stii si crezi toate gogosile(alea cu naftalina date si frumos parfumate )ce iti sunt servite zilnic de Media a totstiutoare . Doar un mic exemplu o sa va dau .Se vehiculeaza ”la greu ”in spatiul public nevoia de Alegeri Anticipate dar nimeni nu spune ca aceste alegeri pot fi facute doar cumulind doua conditii : consensul general al Partidelor Parlamentare si decizia finala ce ii apartine Presedintelui Natiunii .Fara aceste doua conditii alegerile anticipate nu pot fi facute (adica niciodata nu se vor gasi impreuna aceste conditii). Si in acest caz este la fel ca si in cazul gunoaielor . Nu stii legile , ele nici nu exista in mintea celor care nu le cunosc .Dar fara sa vreau am sarit de la una – la alta dar fie vorba intre noi nici gunoiul cum nici dracul inca nu e chiar asa de negru .

  3. Natura nu produce gunoaie. In natura totul see foloseste. Frunzele uscate nu sunt gunoi, ci plapumi pt insecte si arici sa treaca iarna. Nici urina animalelor, nici excrementele, totul are un rol.
    De abia oamenii moderni, mai putin cei de la tara, au inventat gunoiul. Gunoiul a devenit atit de important ca si unele lucruri functionale tot la gunoi au ajuns. Am devenit producatori de gunoaie, obiecte, oameni gunoi, carti gunoi, idei gunoaie.

    Ne place sa ne apara numele, chiar daca nu mai scriem pe ziduri, scriem pe facebook, scriem articole.
    Dar si un gunoaie apar diamante!

  4. Am mai povestit de cateva ori…
    Mai acu’ ceva timp, ma uitam la un jurnal al unui post TV german si am vazut un reportaj din frumosul si civilizatul oras München, realizat cu ocazia Oktoberfest.

    Desi erau amenajate nenumărate toalete publice, din cand in cand, bărbații așezati la nesfârșitele mese aflate in mijlocul străzii, se ridicau si se ușurau pe cel mai apropiat perete.

    Echipa postului tv (reporterul si cameramanul), un polițist si un funcționar de la primărie, cu o tescherea pe umăr, s-au apropiat prin spatele celor aliniati cu fata la perete.

    Prima reacție a cetatenilor, cu spirit civic si educatie nemțească, a fost sa fuga, la fel ca orice om din oricare colț al lumii, aflat intr-o situatie similară. Doar ca reprezentanții autorităților i-au oprit si le-au luat cate 70 de euro, daca mai tin bine minte, amenda.

    Concluzia este ca oamenii sunt la fel peste tot. Nu este vorba despre spirit civic, ci despre faptul ca in Germania, spre deosebire de România, aplicarea legii nu se tranzacționează.

    Care-i motivul mizeriei si gunoaielor din România?! Raspunsul este cat se poate de simplu: CORUPȚIA.

  5. …am înțeles că o parte esențială din activitatea cerebrală (și umană) se bazează pe o rivalitate prost reglată între cele două cortexuri: cel vechi și cel nou. Toți ascundem în noi o persoană rațională, bine crescută, prevăzătoare, adică neo-cortexul… care încearcă să țină în frîu o brută impulsivă – vechiul cortex sau paleo-cortex (mult mai mic). Astfel se explică, în planul vieții cotidiene, acele conflicte interioare pe care psihanaliza nu mai termină să le disece. Cam ca un latinist care încearcă să învețe o gorilă declinările cuvîntului ”dominus”.

    După A. R. Luria (Scientific American) creierul este compus din trei blocuri:
    • Primul cuprinde vechiul cortex și zona medulară; el asigură energia și tonusul neo-cortexului; de asemenea controlează starea de veghe și memoria. Dacă se defectează, cortexul nu mai e în stare să distingă excitațiile – durere sau plăcere, puternice sau slabe – memoria e bruiată, comportamentul devine haotic.
    • Al doilea bloc este un soi de informatician: analizează, codează și înmagazinează informațiile. El mai conține și centrele de analiză a stimulilor optici, acustici, cutanați și kinestezici (legați de mișcare).
    • Al treilea bloc, compus din lobii frontali, nu are nici funcțiuni motrice nici senzoriale. … ; dar e departe de a fi inutil fiindcă el este cel care elaborează intențiile noastre și programele de comportament.

    … Poate că, pentru a înțelege mai bine antagonismul între paleo și neo-cortex, ar trebui subliniat că primul înregistrează emoțiile fricii, foamei, plăcerilor, a elanului procreator, în timp ce al doilea, așa cum declară Dr. Hans-Lukas Teuber de la Massachussetts Institute of Technology, reprimă tocmai aceste emoții și depune eforturi spre a dezvolta noi abilități intelectuale. Pentru a simplifica lucrurile la maximum: paleo-cortexul comandă omul solitar al pădurilor primordiale, în timp ce neo-cortexul comandă omul social.

    Evident că cele două nu fac casă bună întotdeauna… Și asta durează, cel mai probabil, de pe la mijlocul Pleistocenului, adică de vreo 500.000 de ani. În «The Advancement of Science» profesorul Le Gros Clark spune că „…pornind de la mijlocul Pleistocenului expansiunea creierului hominizilor s-a produs cu o viteză absolut remarcabilă, depășind cu mult ritmul schimbărilor evolutive ale caracteristicilor anatomice ce se produseseră pînă atunci la animalele inferioare… o «evoluție explozivă»”.
    Gérald MESSADIÉ (Science & Vie)
    https://www.youtube.com/watch?v=nvp3zAPraF4

  6. Nu pot înțelege în ruptul capului gestul de a arunca ambalaje pe jos în timp ce „promenadezi” pe lângă coșuri de gunoi. Există, se pare, persoane complet insensibile la starea estetică a orașului, a unei străzi. Sau care nu sunt capabile să opereze conexiunea între mizeria din oraș (pe care, de altfel, ipocrit o deplânge, comparativ cu ce a văzut el/ea „afară”: „când am fost eu în Germania…”) și propriile apucături.

  7. ..chiar, de ce-a făcut Cel de Sus lumea-n halul ăsta ? N-aș crede c-ancercat s-o facă altfel dar nu i-a ieșit, pentru c-ar însemna să-i dau iarăși apă la moară lui Epicur, cu celebrul lui paradox..

    Și-atunci, poate că omul „imperfect” face parte dintr-o lume aparent „imperfectă”, care e așa pentru că servește unui scop care ne scapă, ca multe alte adevăruri fundamentale..

    N-aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu sunt genul fatalist, care acceptă nesimțirea, comportamentul antisocial și celelalte, ca pe un dat ce ține de natura umană, cu care (nu-i așa ?) e greu să te pui.

    Sunt pe deplin de acord că educația e necesară și rezolvă până la un punct dificultățile traiului în societate. Dar vedem adesea că ceea ce se obține cu mari eforturi începând cu cei 7 ani de-acasă și continuând cu școala, este de fapt o coajă subțire care crapă prea lesne. Și nu neapărat în situații limită, cotidianul abundând de exemple și exemplare, care mai de care..

    Cam asta e viziunea lui Nietzsche, care nu prea dădea doi bani pe morala lumii moderne. În fond totul este despre bine și rău, străvechiul dualism persan, dus mai departe de marile religii ale umanității, până la political correctness-ul contemporan. Însă dincolo de alb și negru sunt o sumedenie de nuanțe de gri. Să judecăm deci cu grijă..

    „Vreme trece, vreme vine.
    Toate-s noi și nouă toate.
    Ce e rău și ce e bine,
    Tu te-ntreabă și socoate”

  8. Mi-am adunat toate PET-urile si le-am dus la nou instalatele containere din fata unui mare supermarket si le-am aruncat frumos in el.
    Am primit un bon pe care mi s-a oferit o reducere la un anumit produs, detergent, in valoare de nici un leu, cativa centi, cu alate cuvinte am fost conditionat ia reducerea, o jignire.
    In aceste conditii PET-urile nu vor ajunge in locurile de colectare , vor polua in continuare, apa si pamantul tarii.
    O idee in principiu foarte buna a fost facuta praf , n-o pot spune altfel de niste bobitoci rau intentionati care au reusit sa implementeze un asemenea sistem.

  9. Oare doar imaturitatea instinctiva sa stea in spatele deciziei guvernantilor romani de a otravi raurile, padurile, dealurile, Dunarea, vaile si aerul cu emanatiile toxice degajate de deseurile italienilor, austriecilor, britanicilor..?!
    Ponta a salvat un guvern degajand gunoaiele napolitanilor, Plumb a fost onorata cu distinctii pentru serviciile aduse igienizarii regatului unit..
    Comisarii nostri nu realizeaza ca duhnesc a pubele incendiate si nu inteleg de ce sunt fie ignorati, fie desconsiderati.
    https://www.rtbf.be/info/monde/detail_la-roumanie-nouvel-eldorado-de-l-incineration-de-dechets?id=10236367
    Nu i-se pare domnului Presedinte Iohannis curios faptul ca vicepremierul Ungariei vine in Romania la invitatia comunitatilor maghiara si rroma si nu este interpelat de liderii UDMR in legatura cu zecile de tiruri cu deseuri care nu sunt controlate de vamesii unguri si descarca deseuri in Transilvania?!

    • ..după cum grăit-a Zarathustra, lumea a fost creată de Ahura Mazda(zeul binelui și al luminii), dar la un moment dat Ahriman(zeul răului și al tenebrelor) murdărește apele, otrăvește vegetația, sfâșie marginile cerului și-l corupe pe omul primordial. Poluare într-un cuvânt. Cum de și-au imaginat asta cu câteva secole înainte de Cristos ..?

      Noroc că zeul ăsta pus pe rele e limitat(cică) în timp și va fi izgonit de cel bun. Așteptăm cu interes..

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro