De-a lungul anilor, am putut constata similitudini frapante intre cele doua regimuri comuniste de tip „paria”, cel albanez si cel romanesc. In pofida multor diferente, enverismul si ceausismul au impartasit multe elemente, la fel si tranzitiile democratice, cu sperantele si dezamagirile lor. Fac parte eu insumi din acel mic club international de intelectuali (scriitori, politologi, filosofi, istorici) pentru care experienta Albaniei in veacul al XX-lea este extrem de revelatoare privind deopotriva totalitarismul, represiunea si strategiile rezistentei. Cand spun club, este vorba, fireste, de o metafora. Ma gandesc de pilda la Noel Malcolm, la Misha Glenny, la Andrei Pippidi, la Paul Hollander. Am scris un capitol despre stalinismul national intr-o lucrare colectiva coordonata de istoricul Dan Stone, urmand sa apara anul acesta la Oxford University Press. Am prefatat “Sinistra doamna” de Fahri Balliu, biografia lui Nexmije Hoxha, vaduva despotului albanez, aparuta in 2009 la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana” (coordonata de Cristian Vasile si de mine). Am scris despre romanul lui Ismail Kadare “Succesorul”, tradus la Polirom. Eram la Budapesta in 1997, impreuna cu Andrei si Catrinel Plesu, cand l-am cunoscut pe scriitorul Fatos Lubonja, unul dintre disidentii acelui monstruos regim, intemnitat ani de zile pentru ideile sale. Am fost bun prieten cu Gramoz Pashko, economist si politician democrat, pierit in 2006 intr-un absurd accident de helicopter.
Cine citeste romanul lui Kadare tradus in franceza cu titlul “Le Grand Hiver” va observa negresit modul in care liderii de la Tirana si de la Bucuresti au utilizat desovietizarea anti-hrusciovista pentru a mentine intact stalinismul intern si pentru a dejuca orice tentative reformiste. In 1960, sidandu-l pe Hrusciov, Hoxha se visa reincarnarea lui Skanderbeg. Peste cinci ani, la Bucuresti, Ceausescu se imagina, cu sprijinul entuziast al unor Bodnaras, Maurer si Niculescu-Mizil, reincarnarea lui Burebista, Decebal si Mihai Viteazul. Conceptul de pariah communism (comunism de tip paria), deci unul marcat de mistuitorare complexe de inferioritate, a fost introdus de profesorul Ken Jowitt. In scrierile mele, am incercat sa-l aplic si sa-l dezvolt.
Analogiile, reale, nu trebuie absolutizate: Romania comunista nu a interzis religia prin constitutie, precum Albania enverista. Nu a fost impusa o autarhie totala, nu s-au rupt, ba chiar intr-o vreme s-au cultivat legaturile cu Occidentul (desigur, nu in plan personal). Romania a continuat sa faca parte, pana la sfarsit, din Tratatul de la Varsovia si din CAER. Enver il dispretuia pe Ceausescu si, probabil, sentimentul era reciproc. In memoriile sale, Enver a scris condescendent despre Dej si servilismul acestuia in raport cu sovieticii. Dupa 1960, PMR s-a apropiat de Tito si Iugoslavia, cata vreme Partidul Muncii din Albania a ramas obsedat de „titoism” ca o erezie mortala. Enver l-a uns succesor pe Ramiz Alia, nu a mers pe calea comunismului dinastic. Cand ma refer la stalinism national, vorbesc despre un tip ideal, in sens weberian. Tot asa cum Elena Ceausescu a jucat, dupa 1974, rolul de numar doi in partid si in stat, Nexmije Hoxha a influentat decisiv optiunile politice ale dictatorului albanez. N-a detinut functiile Elenei, dar a beneficiat de o putere de nimeni si de nimic ingradita.
De ani de zile imi visez sa ajung la Tirana. O voi face in lunile urmatoare, sper. Prilejul este publicarea in albaneza a cartii mele “Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”, la prestigioasa editura “55″, in traducerea semnata de Edion Petriti, unde au aparut intre altele, scrierile unuia dintre istoricii mei favoriti, Simon Sebag Montefiore. Editia romaneasca a aparut in 2005, in traducerea Cristinei Petrescu si a lui Dragos Petrescu, cu o postfata de Mircea Mihaies. Este vorba, asadar, de traducerea editiei originale, in engleza, aparuta in 2003 la University of California Press. Ii multumesc lui Fahri Balliu, distinsul romancier, istoric si jurnalist albanez, pentru intiativa publicarii cartii, ca si, acum un an, a volumului meu “Despre 1989. Naufragiul Utopiei”. It goes without saying, cum se spune, ca nicio institutie a statului roman nu a contribuit la publicarea cartilor mele in Albania.
http://www.gazeta55.al/gazeta/11.03.2012.pdf
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da, complexat si mic cum sunt, si eu odata l-am cunoscut pe Ceausescu. A venit cu elicopteru’ si i-am intins un stegulet (eram la 100 de metri departare dar parea asa de aproape…). Apoi l-am (re)cunoscut pe Base cand a trecut pe la noi prin urbe… Apoi, discut cu piretenii mei de fiecare data (is toti in viata cat inca nu isi permit „gas” la masina) despre toate si toti ca si voi de altfel. Scriu si eu (pe forumuri cand ma plictisesc, ca si voi de altfel in carti) dar de tradus ma traduc singur (ce sa-i faci, criza). Sunt curios cati vor cumpara (oameni obisnuiti) cartea, ca mie imi vede oricine comentariul. PS. Ce e aia „helicopter” ca eu stiu de UE (Italia, Franta si Spania), Turcia si Rusia lu’ tatucu’ Putin. Of, ce ne mai place noua est-europenilor sa „dezbatem” in monolog (mai ales scris) si sa ne aprindem cand vederea unilaterala din argumente e cumva observata. Of, noi si cu stalinismul nostru regional si daca se poate eventual universal de parca pe Ilici, Base, Stanculescu, Marinescu, Ceausescu, Nastase si alti morti pe altarul puterii le pasa de Stalin sau gunoiul politic care a ramas dupa el. Le pasa de ei, cum si noua ne pasa de noi. In Romania si Polonia a fost un singur lucru (repetat de mii de ori in istorie): un vid de autoritate a permis unor oportunisti sa se agate de putere si asa cum a aratat isotria de atatea mii de ori (chiar si cu exceptiile numite imperii) au pierdut puterea. Bafta lor, hasta la vista, regele a murit, traiasca regele, iar ca istoric te intrebi care va fi noul trend…of, of, mai mai.
Frumos scris ca intodeauna ,dar teoria teoria dar practica te omoara .
Daca nu l-ati mai peria atata pe basescu altfel ati creste in ochii nostri.
Astept sa ma publicati ca si pana acum .
Profund dezamagitul de rasturnarea scarii valorilor umane.
ati cunoscut, cunoasteti vreun comunist de treaba?
Atasamentul fata de partidul comunist nu provenea din omenie, ci din alte resorturi. Ideologia comunista predica ura sociala, deci, in chip firesc, o persoana inclinata spre compasiune si solidaritate umana nu avea ce cauta in acele secte revolutionare. Istoric vorbind, au existat si (foarte putini) comunisti onesti, dar n-au ajuns niciodata in varful piramidei. Cu cat indragea mai mult libertatea, cu atat mai strain se simtea un asemenea om in miscarea comunista (ori fascista). Unii au aterizat acolo din intamplare, altii din motive ideologice. Unul dintre acei foarte putini comunisti din Romania care nu a fost un fanatic dispus sa indeplineasca fara murmur orice ii cerea partidul, s-a numit Tudor Bugnariu. Filosof antifascist, nu a facut cariera in PCR la care ar fi putut aspira cineva cu biografia sa. Sa amintesc ca a fost ginerele lui Lucian Blaga, ca a luat apararea studentilor de la Facultatea de Filosofie in timpul prigoanei din 1965. A fost sanctionat, a pierdut pozitia de decan. Fiind un critic al lui Ceausescu, a fost ani de zile urmarit de Securitate. Sotia sa traieste la Bucuresti, este distinsa intelectuala Dorli Blaga Bugnariu.
Chiar daca peiorativul „paria” este un cuvant ales intentionat de prin subsolurile dictionarelor, ar trebui spus ca el este partial inadecvat pentru rolul caracterizant pe care i-l atribuiti. Da, pentru sovietici comunismul romanesc a fost paria (ceea ce nu s-ar fi intamplat daca ar fi fost „stalinist”!), dar sa nu uitam ca pentru lumea democrata el era destul de „meliorativ”, daca ne gandim la relatiile speciale pe care aceasta le-a avut cu Romania anilor ’60-’70:
– presedintii americani Richard Nixon si Gerald Ford vin in Romania, in 1969 si, respectiv, in 1975;
– regina Elisabeta a II-a l-a plimbat pe presedintele Romaniei cu caleasca regala prin Londra, in 1978;
– Romania era respectata si solicitata ca mediator in Orientul Mijlociu, atat de catre evrei cat si de catre arabi;
– relatiile americano-chineze au cunoscut o relansare cu ajutor romanesc etc.
Sa nu uitam de destalinizarea Romaniei care a urmat dupa retragerea trupelor sovietice, in 1958, de declaratia de independenta, din 1964, de denuntarea invaziei din Cehoslovacia, in 1968 etc.
Nimic din toate acestea nu s-au intamplat in Albania comunista, dupa cum tranzitiile postcomuniste din cele doua tari nu au semanat sub niciun aspect (sa ne uitam in ce cluburi selecte este Romania, fata de outsider-a Albanie!).
Aceste fapte istorice sunt tot atatea argumente care nu au cum sa fie ignorate de un istoric autentic, totusi in cazul de fata le inteleg (istoria, nu!), deoarece este cunoscut ca accidentele politice biografice, personale sau de familie, genereaza patimi si distorsiuni!
Exista o disciplina care se numeste comparative politics (politica comparativa). Nu vad ce cauta in discutie biografia autorului unui articol
Am trimis la sursa conceptului (Kenneth Jowitt, autoritate de varf in studiile despre comunism) si la semnificatia sa initiala: partide comuniste tratate condescendent, chiar umilitor, in Comintern si mai tarziu. Similitudinile tranzitiei includ ceea ce numeste in literatura de specialitate conversiunea elitelor comuniste. Destalinizare in Romania dupa plecarea trupelor sovietice? Ati auzit de represiunile anti-studentesti din perioada 1958-1960? De procesul Noica-Pillat? De colectivizarea fortata a agriculturii? De abjecta inscenare impotriva grupului Milita Petrascu-Mihail Andricu? In 1968 Albania nu doar ca a denuntat invazia Cehoslovaciei in termeni de maxima vehementa, dar a si parasit oficial Tratatul de la Varsovia (oficializand astefel o stare de fapt ce dura din 1960).
Suita de argumente istorice pe care am prezentat-o se inscrie exact in aceeasi comparative politics, dar trimiterea la „similitudinea” conversiei ideologice a elitei intelectuale este tot atat de generala ca si a spune ca toti ne incalzim la acelasi soare! Evident, conversia a fost preferabila distrugerii elitei, evident, destalinizarea nu s-a facut peste noapte, evident, amnistia politica din anii ’60 a fost fundamentala in acest proces… Multumesc!
PS: Sa nu credeti ca eu nu am avut in familie victime ale comunismului (inclusiv in prizonierat in fosta URSS!), dar am ales sa le arat ca a nu fi ca Ei este mai pedepsitor decat orice razbunare, cat si o mare liniste sufleteasca!